CURSUL 6

APARATUL RESPIRATOR

Aparatul respirator este alcătuit din totalitatea organelor care contribuie la realizarea
schimburilor dintre oxigenul din aer atmosferic şi dioxidul de carbon rezultat din procesele
metabolice din organism.
Pe lângă acest rol principal, unele componente ale aparatului respirator mai
îndeplinesc şi alte roluri – ex. mucoasa olfactivă recepţionează stimulii pentru funcţia
mirosului, laringele este principalul organ al fonaţiei.
Din punct de vedere anatomo-funcţional, aparatul respirator este format din:
 căile respiratorii, cu rol în conducerea aerului;
 plămânii, organele propriu-zise ale schimburilor gazoase.
Căile respiratorii se împart în:
 căi respiratorii superioare: cavităţi nazale şi faringe;
 căile respiratorii inferioare: laringe, trahee şi bronhii.

1. Căile respiratorii superioare

1.1. Cavitatea nazală

Cavitatea nazală este primul organ al căilor respiratorii. Ea este despărţită de septul
nazal în două cavităţi simetrice, aşezate sub baza craniului. Aceste cavităţi comunică cu
exteriorul prin două orificii, denumite nări; posterior, există două orificii, choane, care se
deschid în faringe.
Nasul este o proeminenţă situată pe linia mediană a feţei, în formă de piramidă
triunghiulară. Vârful piramidei se numeşte rădăcina nasului, fiind situat sub osul frontal.
Piramida nazală are două feţe laterale, separate de obraji prin şanţul nazogenian. Anterior,
feţele laterale se întâlnesc pe o muchie denumită dorsum nasi.
Baza piramidei nazale are şi ea formă triunghiulară şi la nivelul ei se află nările,
despărţite prin septul mobil al nasului.
Din punctul de vedere al structurii, nasul este alcătuit dintr-un schelet
osteocartilaginos, din muşchi pieloşi şi din tegument.
Cea mai mare parte a scheletului nasului, o formează cartilajele nasului:
 cartilajul septului nasului (cuprins între lama perpendiculară a osului etmoid şi
vomer);
 cartilajele laterale (care formează scheletul pereţilor laterali ai piramidei nazale);
 cartilajele alare mari şi cartilajele alare mici (situate pe aripile nasului).
Toate aceste cartilaje sunt solidarizate între ele printr-o membrană conjunctivă şi
formează partea elastică, mobilă, a piramidei nazale.
Stratul superficial al piramidei nazale îl formează pielea. In jurul orificiului nazal,
imediat sub piele, se află muşchii cutanaţi care strâmtează şi dilatează nările: muşchiul nazal
şi muşchiul depresor al septului nazal.
Cavităţile nazale sunt subîmpărţite de o creastă denumită limen nasi în două
compartimente:
 vestibulul nazal (postat anterior);
 cavitatea nazală (postată posterior).

1
 Vestibulul nazal se întinde de la orificiul reprezentat de nară până la limen nasi.
Suprafaţa lui internă este căptuşită cu un epiteliu asemănător cu pielea, bogat în glande
sebacee, sudoripare şi care posedă numeroşi peri (cu rol de a opri impurităţile).
Cu puţin înainte de limen nasi există o zonă de trecere, de la epiteliul pluristratificat
pavimentos al vestibulului, la mucoasa nazală propriu-zisă (de tip respirator), formată din
epiteliu cilindric stratificat, cu cili vibratili. Această zonă prezintă importanţă funcţională în
dirijarea curentului de aer spre mucoasa olfactivă.
Cavitatea nazală propriu-zisă se întinde de la limen nasi şi până la choane. Fiecărei
cavităţi nazale i se descriu patru pereţi: superior, inferior, medial şi lateral.
 peretele superior (sau tavanul cavităţii nazale) este cel mai strâmt şi are forma
unui jgheab cu denumirea de şanţ olfactiv.
 peretele inferior (sau planşeul cavităţii nazale) separă cavitatea nazală de
cavitatea bucală, corespunzând palatului dur.
 peretele medial este format de septul nazal. Acesta, la rândul său, este format
din trei părţi: septul osos, septul cartilaginos şi septul membranos sau mobil.
 peretele lateral este format din următoarele oase: maxilar, masa laterală a
etmoidului, lama verticală a osului palatin, lama internă a apofizei pterigoide a
sfenoidului, osul lacrimal şi cornetul nazal inferior. Pe acest perete se găsesc
trei proeminenţe osoase denumite cornete nazale (superior, inferior şi
mijlociu). Între faţa laterală a fiecărui cornet şi peretele lateral al cavităţii
nazale se află trei şanţuri denumite meaturi nazale (superior, inferior şi
mijlociu). În meatul nazal inferior se deschide şanţul lacrimonazal, prin care se
scurg lacrimile. În celelalte meaturi nazale se deschid sinusurile paranazale.
Mucoasa nazală înveleşte întreaga suprafaţă internă a cavităţilor nazale, iar la nivelul
orificiilor de deschidere a sinusurilor paranazale ea se continuă cu mucoasa sinuzală. Din
punct de vedere morfofuncţional, mucoasa nazală prezintă două regiuni distincte: mucoasa
respiratorie şi mucoasa olfactivă.
Mucoasa respiratorie este formată dintr-un strat profund, denumit lamina propria
mucosae, şi dintr-un strat superficial, denumit epiteliul respirator al mucoasei nazale.
Mucoasa nazală este menţinută în permanenţă umedă datorită secreţiei glandelor mucoseroase
pe care le conţine. Reţeaua vasculară foarte bogată a mucoasei provoacă încălzirea aerului
inspirat, cu mare importanţă în receptarea mirosurilor.
Mucoasa olfactivă este un tip de epiteliu senzorial care formează organul de recepţie
al analizorului olfactiv al scoarţei cerebrale; microscopic, este alcătuit din celule olfactive.
Vascularizaţia şi inervaţia cavităţilor nazale
Arterele care aduc sângele către pereţii cavităţii nazale sunt ramuri din artera maxilară,
artera facială şi arterele etmoide anterioară şi posterioară. Venele formează un bogat plex
venos în mucoasa nazală. Ele duc sângele către venele superficiale ale feţei, spre venele
vălului palatin, faringelui, spre plexul venos pterigoidian şi spre sinusurile venoase ale durei
mater din cutia craniană.
Inervaţia mucoasei nazale este dată de ramurile nazale ale nervilor oftalmic si maxilar,
ramuri ale nervului trigemen.

1.2. Sinusurile paranazale

Sinusurile paranazale sunt cavităţi perechi, pline cu aer (cavităţi pneumatice) situate în
oasele craniului, care se deschid în cavitatea nazală. La nivelul orificiilor de comunicare cu
cavitatea nazală, mucoasa nazală se continuă cu cea a fiecărui sinus. Această continuare a
celor două mucoase constituie una din căile de propagare a infecţiilor mucoasei nazale cu
mucoasa sinuzală, dând naştere sinuzitelor.

2
 Sinusurile paranazale poartă numele oaselor în care se găsesc:
 sinusul maxilar – cavitatea pneumatică din osul maxilar;
 sinusul frontal – se flă în partea verticală sau scuama osului frontal;
 celulele (sinusurile) etmoidale - sunt cavităţi pline cu aer în masele laterale ale osului
etmoid;
 sinusul sfenoidal – este cavitatea pereche din corpul osului sfenoid;
 faringele.

2. Căile respiratorii inferioare

2.1. Laringele (larynx)

Laringele este primul organ al căilor respiratorii inferioare. Este situat pe linia
mediană, în spaţiul visceral al gâtului, sub osul hioid, unde proemină sub piele. Posterior,
laringele bombează în etajul inferior al faringelui. Inferior, laringele se continuă cu traheea.
Din punct de vedere funcţional, laringele are doua funcţii importante:
 funcţia respiratorie şi de protecţie a căilor respiratorii inferioare;
 funcţia fonatorie – odată cu apariţia ei s-a dezvoltat limbajul articulat al omului.
Structura laringelui
Laringele este format dintr-un schelet alcatuit din cartilaje - care se leagă între ele prin
articulaţii, ligamente şi muşchi - şi din mucoasa laringiană, care înveleşte suprafaţa internă a
organului.
Scheletul cartilaginos şi fibros al laringelui este format din 3 cartilaje neperechi:
- cartilajul tiroid – are forma unei cărţi deschise şi este format din două lame laterale
care se unesc pe linia mediană, formând muchia anterioară a acestui cartilaj şi care
proemină sub piele formând „mărul lui Adam”;
- cartilajul cricoid – are forma unui inel cu pecete;
- epiglota – are forma unei frunze cu coada îndreptată inferior;
si 3 cartilaje perechi:
- cartilajele aritenoide – sunt cele mai mari cartilaje pereche ale laringelui; au forma
unei piramide triunghiulare;
- cartilajele corniculate Santorini – sunt două mici cartilaje care se articulează cu vârful
cartilajelor aritenoide;
- cartilajele cuneiforme Wrisberg – sunt cartilaje mici, care uneori pot lipsi.
Cartilajele descrise anterior se leagă între ele prin articulaţii şi ligamente, dintre care
cele mai importante sunt:
 articulaţia cricoaritenoidiană – este articulaţia dintre baza cartilajului aritenoid şi
lama cricoidului; are rol în mişcările de adducţie şi abducţie a plicilor vocale;
 articulaţia cricotiroidiană – se face între coarnele inferioare ale tiroidului şi cartilajul
cricoid;
 ligamentele laringelui – sunt formaţiuni fibroase şi elastice care leagă cartilajele
laringelui între ele şi de organele învecinate:
 membrana tirohioidiană;
 ligamentele tirohioidiene laterale;
 ligamentul tirohioidian mediu;
 ligamentul cricotiroidian;
 ligamentele ventriculare;
 ligamentele vocale.
Muşchii laringelui se împart în două grupe: muşchi extrinseci şi muşchi intrinseci.

3
 Muşchii extrinseci sunt cei care cu un capăt se inserează pe laringe, iar cu celălalt se
prind de organele sau oasele învecinate. Din această categorie fac parte: muşchiul
sterotiroidian, muşchiul tirohioidian şi muşchiul inferior al faringelui. Prin acţiunea lor,
aceştia contribuie la menţinerea în poziţie a laringelui, la ridicarea şi coborârea lui în timpul
deglutiţiei.
Muşchii intrinseci ai laringelui se prind cu ambele capete de cartilajele laringelui şi,
după acţiunea lor, se împart în: muşchii dilatatori ai glotei, muşchii constrictori ai glotei şi
muşchii tensori ai corzilor vocale.
 muşchiul cricoaritenoidian posterior este singurul muşchi dilatator sau
abductor al glotei. Prin contracţie, el trage de apofiza musculară a cartilajului
aritenoid în direcţia posterioară şi realizează o puternică dilataţie a glotei.
 muşchiul cricoaritenoidian lateral – prin contracţie trage apofiza musculară în
direcţia anterioară şi apropie plicile vocale. Este principalul antagonist al
muşchiului cricoaritenoidian posterior.
 muşchiul cricoaritenoidian transvers şi muşchiul aritenoidian oblic realizează
prin contracţie adducţia glotei.
 muşchiul tiroaritenoidian este un adductor sau constrictor al glotei.
 muşchiul cricotiroidian este un tensor al corzilor vocale.
 muşchiul vocal are un rol deosebit în fonaţie şi este format din 2 părţi:
muşchiul tirovocal şi muşchiul arivocal. În urma cercetărilor efectuate asupra
lor, s-a constatat că vibraţiile coloanei de aer care produc sunetul laringian sunt
date de contracţiile muşchiului vocal, contracţii reglate de un complex
mecanism nervos.
Mucoasa laringelui înveleşte suprafaţa internă şi se continuă cu mucoasa faringiană la
nivelul superior, şi cu cea traheală la nivel inferior. Submucoasa laringelui este formată din
ţesut conjunctiv lax.
Cavitatea laringelui
Laringele este un organ cavitar şi suprafaţa sa internă, învelită în mucoasa laringiană,
prezintă un relief caracteristic.
În cavitatea internă laringiană proemină pe pereţii laterali două perechi de plici care
strâmtează această cavitate în două zone. Cele superioare se numesc plici ventriculare, iar
spaţiul cuprins între ele se numeşte rima vestibuli. Inferior de acestea se găsesc plicile vocale
în grosimea cărora se află ligamentele vocale şi muşchiul vocal. Spaţiul dintre plicile vocale şi
plicile ventriculare poartă denumirea de glotă.
Glota are două părţi: una anterioară, denumită glota intermembranoasă, şi alta
posterioară, denumită glota intercartilaginoasă.
Vascularizatie si inervatie
Laringele primeşte sânge prin artera tiroidiană superioară şi artera tiroidiană
inferioară. Inervaţia senzitivă şi motorie a laringelui este dată de nervul vag.
Funcţia fonatorie a laringelui
Contracţia ritmică a muşchiului vocal imprimă vibraţii coloanei de aer pătrunsă în
laringe, dând astfel naştere tonului vocal sau sunetului laringian.
Contracţia ritmică a muşchiului vocal şi a celorlalţi muşchi ai laringelui se realizează
printr-un reflex la care participă centrii corticali şi subcorticali ai fonaţiei. Centrii din scoarţa
cerebrală care comandă contracţia muşchilor laringelui au legături strânse cu centrul vorbirii
şi ai auzului.
Formarea vocii la nivelul laringelui este analogă cu formarea sunetelor în
instrumentele muzicale de suflat. Pentru aceasta, este necesară:
 o forţă de punere în mişcare a aparatului fonator;
 un aparat de producere a vibraţiilor sonore;

4
  un aparat de rezonanţă.
Forţa care pune în mişcare mecanismul de producere a vocii o constituie creşterea
presiunii aerului intrapulmonar, prin contracţia muşchilor abdomenului şi ai toracelui şi
expulzarea coloanei de aer din plămâni.
Aparatul de producere a vibraţiilor sonore este glota, care se închide şi se deschide
periodic prin contracţia ritmică a muşchiului vocal.
Aparatul de rezonanţă îl formează: vestibulul laringelui, faringele, cavitatea bucală,
cavitatea nazală şi chiar cavitatea toracică.

2.2. Traheea şi bronhiile

Traheea este un alt organ al căilor respiratorii inferioare şi are forma unui conduct
cilindric. Este situată pe linia mediană a corpului şi se întinde de la extremitatea inferioară a
laringelui, până la mediastin, unde, în dreptul vertebrei a 4-a toracale, se bifurcă în cele 2
bronhii principale (pulmonare). La nivelul acestei bifurcaţii se află o crească sagitală care
separă originea bronhiilor, denumită pintene traheal.
Raporturile traheii
Traheii i se descriu două porţiuni: porţiunea cervicală şi porţiunea toracală.
- traheea cervicală vine în raport anterior cu istmul glandei tiroide. Mai jos, ea vine în
raport cu fasciile cervicale. Fiind aşezată superficial, pe faţa anterioară a traheii se fac
inciziile pentru traheotomie, în cazul obstrucţiilor respiratorii deasupra traheii. Lateral,
traheea vine în raport cu mănunchiul vasculonervos al gâtului. Posterior, traheea vine
în raport cu esofagul care, în regiunea cervicală, o depăşeşte puţin la stânga.
- traheea toracală, situată în mediastinul posterior, vine în raport anterior cu timusul, cu
artera carotidă comună stângă, cu trunchiul brahiocefalic şi cu vena brahiocefalică
stângă. Lateral, în partea dreaptă vine în raport cu pleura mediastinală dreaptă, vena
cavă superioară şi crosa venei azygos; la stânga, cu pleura mediastinală stângă şi cu
arcul arterei aorte. Posterior, traheea vine în raport cu esofagul.
Structura anatomică a traheii
Traheea este alcătuită dintr-un schelet fibrocartilaginos, muşchiul traheal, mucoasă şi
submucoasă.
Scheletul fibrocartilaginos este format din 16-20 de inele cartilaginoase incomplete, în
formă de potcoavă, cu deschiderea orientată posterior, spre esofag şi care poartă denumirea de
cartilaje traheale. Peretele posterior al traheii, care corespunde părţii incomplete a acestor
cartilaje, este format dintr-o membrană fibroelastică denumită membrana traheală. Prezenţa
acestei membrane permite progresiunea bolului alimentar în esofag, spre stomac.
Muşchiul traheal cuprins în grosimea membranei traheale, este format din fibre
transversale şi prin contracţia sa calibrul său se poate micşora activ cu 1/3 din diametru.
Submucoasa este şi ea bogată în ţesut elastic.
Mucoasa traheală este formată dintr-un epiteliu cilindric presudostratificat, cu cili
vibratili şi este bogată în glande traheale. Cilii au rol de a elimina impurităţile din aerul aflat
în căile respiratorii.
Bronhiile principale, dreaptă şi stângă, continuă căile respiratorii inferioare de la
bifurcaţia traheii până la plămâni. Bronhia principală dreaptă este mai scurtă decât cea stângă,
are calibrul mai mare şi traiectul ei spre plămân este mai apropiat de verticală, lucru care o
face mai vulnerabilă la intrarea corpilor străini pătrunşi accidental. Bronhia principală stângă
este mai lungă, are calibrul mai mic şi traiectul ei spre plămân este mai apropiat de orizontală.
Bronhiile principale intră în componenţa pediculului pulmonar. Bronhiile, împreună
cu celelalte elemente ale pediculului pulmonar, pătrund sau ies din plămâni la nivelul hilului
pulmonar.

5
 2.3. Plămânii
Plămânii sunt organele propriu-zise ale schimburilor respiratorii; sunt situaţi în torace,
de o parte şi alta a mediastinului, în cele 2 cavităţi pleurale.
Mediastinul este o porţiune în torace, situată între stern (anterior), coloana vertebrală
toracală (posterior) şi pleurele mediastinale (lateral). În el sunt situate inima şi pericardul,
vasele mari, traheea şi esofagul toracic etc. Mediastinul separă între ele cavităţile pleurale,
stângă şi dreaptă, iar inferior, cele două cavităţi şi mediastinul sunt separate de cavitatea
abdominală prin muşchiul diafragm.
Greutatea plămânilor reprezintă, indiferent de vârstă, a 50-a parte din greutatea
corpului, plămânul drept fiind mai greu decât cel stâng. Capacitatea totală, exprimată prin
volumul de aer pe care îl conţin cei doi plămâni, este de aproximativ 4.500-5.000 cm3.
Configuraţie exterioara
Plămânul are forma unui con turtit pe faţa medială, cu baza orientată în jos, spre
diafragm, şi vârful în sus. Astfel, plămânului i se descriu: două feţe, o bază, un vârf şi trei
margini.
Pe suprafaţa plămânului se observă nişte şanţuri adânci, denumite scizuri sau fisuri,
care împart plămânul drept în trei lobi, iar plămânul stâng în doi lobi.
Baza plămânului drept vine în raport cu faţa convexă a lobului drept al ficatului, iar
baza plămânului stâng cu lobul stâng al ficatului şi fundul stomacului; ea mai poartă
denumirea şi de faţa diafragmatică.
Vârful plămânului vine în raport cu vasele şi nervii de la baza gâtului prin intermediul
domului pleural.
Faţa costală este convexă şi vine în raport prin intermediul pleurei cu coastele şi
spaţiile intercostale.
Faţa medială (mediastinală) este uşor concavă. La jumătatea distanţei dintre vârf şi
bază, se găseşte o depresiune denumită hilul plămânului, care este locul prin care pătrund şi
ies din plămân elementele anatomice care formează pediculul pulmonar (bronhie, artera
pulmonară, vasele bronşice, nervii şi limfaticele plămânului).
Faţa mediastinală a plămânului stâng prezintă în porţiunea retrohilară un şanţ care se
întinde până la baza plămânului, creat de artera aortă. În porţiunea prehilară se găseşte o
depresiune denumită impresiunea cardiacă, dată de inimă.
Faţa mediastinală a plămânului drept prezintă în porţiunea retrohilară un şanţ mai
puţin adânc, produs de vena azygos. În porţiunea prehilară şi inferior se află şi aici
impresiunea cardiacă, însă mai puţin adâncă decât cea din stânga. Spre vârf se află şanţul
venei cave superioare şi al trunchiului brahiocefalic.
Marginea anterioară a plămânului este mai ascuţită, cea posterioară este mai
rotunjită. La nivelul marginii anterioare a plămânului stâng, în dreptul impresiunii cardiace, se
află o scobitură denumită incizura cardiacă). Sub această incizură se află o prelungire de ţesut
pulmonar, aparţinând lobului superior, care ajunge până la diafragm, denumită lingula.
Fisurile sau scizurile pulmonare sunt în număr de două la plămânul drept şi una la
plămânul stâng. Fisura oblică împarte plămânul stâng în doi lobi: unul superior şi unul
inferior. Fisura oblica şi fisura orizontală împart plămânul drept în trei lobi: superior,
mijlociu şi inferior.
Structura anatomică
Plămânul este alcătuit din arborele bronşic (care formează căile respiratorii
intrapulmonare) şi din mici cavităţi globuloase, situate la capătul ultimelor ramificaţii
bronşice, denumite alveole pulmonare. Alveolele pulmonare reprezintă suprafaţa de schimb
sau respiratorie a plămânului şi formează cea mai mare parte a parenchimului pulmonar.
Suprafaţa de schimb măsoară aproximativ 80-120 m2.

6
 La nivelul plămânului, bronhiile principale sau de ordinul I se ramifică şi dau naştere
bronhiilor lobare sau de ordinul II. Acestea dau naştere mai departe bronhiilor segmentare
sau de ordinul III. Teritoriile din parenchimul pulmonar către care este condus aerul de
bronhii poartă denumirea de segment pulmonar. Bronhiile segmentare se ramifică în
continuare de încă 12-13 ori, dând naştere, în ultimă instanţă, bronhiolelor care deservesc
lobul pulmonar.
După modul de organizare macro- şi microscopică a elementelor structurale ale
plămânului, acesta este format din unităţi anatomice şi funcţionale, după cum urmează:
 lobii pulmonari - separaţi între ei prin scizuri sau fisuri, în număr de 3 la plămânul drept şi
în număr de 2 la plămânul stâng;
 segmentele pulmonare – sunt unităţi anatomice, funcţionale şi clinice care formează lobii
pulmonari;
 la plămânul drept, lobul superior are 3 segmente (apical, anterior şi posterior);
lobul mijlociu are 2 segmente (lateral şi medial); lobul inferior are 5 segmente
(apical al lobului inferior, antero-bazal, latero-bazal, postero-bazal şi medio-
bazal);
 la plămânul stâng, lobul superior are 5 segmente (apical, posterior, anterior,
lingular-superior, lingular-inferior); lobul inferior are 4 segmente (apical al
lobului inferior – Nelson Fowler, antero-bazal, latero-bazal şi postero-bazal);
 lobulul pulmonar este unitatea anatomică şi funcţională care intră în constituţia
segmentelor pulmonare; ei sunt saci plini cu aer separaţi între ei prin septuri interlobulare;
lobulii sunt formaţi, la rândul lor, din acini pulmonari, iar acinii sunt formaţi din alveole
pulmonare.
Structura peretelui bronşic
Bronhiile intrapulmonare se împart din punct de vedere structural în:
 bronhii care posedă ţesut cartilaginos în peretele lor şi din acest grup fac parte bronhiile
lobare, segmentare şi toate ramificaţiile acestora, până la bronhiile intralobulare sau
bronhiole; ele au peretele format din trei straturi: stratul fibrocartilaginos, tunica
musculară şi tunica mucoasă;
 bronhii fără ţesut cartilaginos în peretele lor – care încep cu bronhiile intraglobulare; ele
nu mai conţin glande bronşice şi nu mai sunt vascularizate de vasele bronşice, ci de ramuri
ale arterei pulmonare.
Structura alveolei pulmonare
Peretele alveolar este adaptat schimburilor gazoase şi este format din epiteliul alveolar
şi stroma conjunctivă, cu o bogată reţea capilară.
Electronomicroscopic, epiteliul alveolar este format din trei tipuri de celule care
reprezintă trei stadii de dezvoltare a aceleiaşi celule. Primul tip este format de celulele
alveolare (cele mai numeroase), al doilea tip este format din celule alveolare mari şi ultimul
tip, celulele alveolare libere. Ultimele sunt celule alveolare mari, pe cale de detaşare, în
cavitatea alveolei.
Stroma peretelui alveolar cuprinde capilare, celule conjunctive, fibre de reticulină,
fibre elastice, acestea din urmă asigurând elasticitatea deosebită a ţesutului pulmonar.
Vascularizaţia şi inervaţia plămânului
Plămânul are dublă vascularizaţie: una funcţională şi una nutritivă.
Vascularizaţia funcţională, pusă în slujba schimburilor gazoase dintre aer şi sânge,
formează mica circulaţie a organismului. Aceasta începe cu artera pulmonară care pleacă din
ventriculul drept al inimii. Artera pulmonară se împarte în două ramuri, câte una pentru
fiecare plămân. Acestea intră în componenţa pediculilor pulmonari, iar în plămâni se ramifică
întocmai ca şi arborele bronşic, dând ramuri lobare, segmentare etc. Ultimele ramificaţii
ajunse la nivelul peretelui alveolar se desfac într-o bogată reţea capilară. Artera pulmonară

7
aduce de la inimă sânge venos, încărcat cu CO 2; după realizarea schimbului gazos, sângele
oxigenat pleacă din reţeaua capilară a alveolei prin vene care vor forma două vene pulmonare
(superioară şi inferioară) pentru fiecare plămân. Acestea ajung la baza inimii, unde se deschid
în atriul stâng.
Vascularizaţia nutritivă aparţine marii circulaţii a organismului şi este formată din
arterele şi venele bronşice. Arterele bronşice pleacă din partea superioară a aortei descendente
toracice şi se capilarizează la nivelul bronhiolelor respiratorii, cărora le aduc sânge oxigenat şi
substanţe nutritive. Reţeaua bronşică se continuă cu cele două vene bronşice care se varsă în
venele hemiazygos şi azygos, iar acestea în vena cavă superioară.
Inervaţia plămânului este realizată de sistemul nervos vegetativ printr-un plex
pulmonar anterior şi altul posterior (raportat la bronhie). Ramurile plexului inervează
musculatura netedă a bronhiilor, vasele sanguine, glandele bronşice, pleura şi ajung până la
alveole.

2.4.Pleura
Plămânii şi pereţii cavităţilor în care se găsesc sunt înveliţi de o membrană seroasă,
denumită pleură. Pleura este formată din două foiţe: una care îmbracă plămânul (pleura
pulmonară sau viscerală) şi una care înveleşte pereţii cavităţii (pleura parietală).
Pleura pulmonară imbracă întreaga suprafaţă externă a plămânului, aderă intim la
parenchimul pulmonar şi dă acestuia aspectul lucios. Pleura pulmonară se continuă cu cea
parietală la nivelul rădăcinii sau pediculului pulmonar şi al ligamentului pulmonar.
Pleura parietală prezintă 4 porţiuni: costală, diafragmatică, mediastinală şi domul
pleural.
Cavitatea pleurală este spaţiul virtual dintre pleura viscerală şi cea parietală. În
interiorul cavităţii este o presiune negativă cu rol foarte important în mecanica respiraţiei, în
aspiraţia sângelui către inimă din venele mari etc. La suprafaţa de contact între cele două
pleure există o foarte fină lamă de lichid seros care menţine umedă suprafaţa acestora şi
înlesneşte alunecarea plămânilor în timpul respiraţiei.