CURSUL 8

7.1. Venele (Venae)

Diferit de sistemul arterial al marii circulaţii, reprezentat de ramurile unei

singure artere mari — artera aortă — sistemul venos al marii circulaţii adună şi
transportă sângele venos spre atriul drept prin două vene mari : vena cavă superioară
şi vena cavă inferioară.

Vena cavă superioară (Vena cava superior)

Vena cavă superioară adună sângele venos din jumătatea supradiafragmatică a

corpului, respectiv de la cap, gât, membrele superioare şi torace. Ea este situată în
etajul superior al mediastinului anterior şi ia naştere în dreptul primei articulaţii
sternocostale drepte, prin unirea venelor brahiocefalice, dreaptă şi stângă. Ea are o
porţiune extra- şi alta intrapericardică şi se varsă, prin orificiul venei cave superioare,
în atriul drept. În apropierea locului de vărsare în atriu, primeşte ca afluent, pe faţa
posterioară, vena azygos.
Venele brahiocefalice, dreaptă şi stângă se formează la baza gâtului în dreptul
articulaţiei sternoclaviculare, prin unirea venei jugulare interne cu vena subclavie, unde
alcătuiesc aşa-numitul unghi venos. În unghiul venos stâng se varsă canalul toracic,
iar în cel drept duetul limfatic drept.
Vena brahiocefalică dreaptă este mai scurtă şi are un traiect rectiliniu, iar cea
stângă, mai lungă şi cu direcţie oblică spre dreapta, se află posterior de manubriul
sternal şi anterior de arterele arcului aortic.
Afluenţii venelor brahiocefalice sunt : venele plexului tiroidian care adună
sângele de la glanda tiroidă, partea inferioară a laringelui şi faringelui, venele cervicale
profunde, venele timice, traheale, mediastinale, venele esofagiene etc.
Vena jugulară internă adună sângele venos din craniu, orbită, din unele regiuni
profunde ale feţei şi de la unele organe cervicale. Ea se formează la nivelul găurii ju-
gulare din baza craniului şi începe cu o dilataţie numită bulbul superior al venei
jugulare, în care se varsă sinusul sigmoid al durei mater. Străbate apoi descendent
regiunile gâtului, mergând lateral de artera carotidă internă şi carotida comună,
formând, împreună cu nervul vag, mănunchiul vasculonervos al gâtului. Înainte de a
se uni cu vena subclavie, ea prezintă o altă dilataţie, denumită bulbul inferior al venei
jugulare.
Afluenţii venei jugulare interne sunt: sinusurile venoase ale durei mater, în care
se varsă venele oftalmice, venele encefalului, venele emisare şi diploice. Pe lângă aceşti
afluenţi, mai primeşte venele plexului faringian, vena linguală, vena facială, venele
tiroidiene superioare, vena sternocleido-mastoidiană şi un ram anastomotic din vena
retromandibulară sau facială posterioară, în care se varsă venele temporale superficiale
şi plexul venos pterigoidian.
Sinusurile durei mater sunt colectoare venoase mari din cutia craniană, cu
perete impropriu, format prin dedublarea durei mater şi a prelungirilor ei. Pe faţa
internă a oaselor cutiei craniene, sinusurilor durei mater le corespund şanţurile cu
acelaşi nume. Astfel, sinusul sagital superior, corespunzând şanţului sagital superior,
este cuprins în marginea fixă a coasei creierului şi se întind posterior până la
protuberanţa occipitală internă, unde se varsă în confluentul sinusurilor venoase de la

1
acest nivel. Sinusul sagital inferior se află în marginea liberă a coasei creierului şi se
varsă posterior, în sinusul drept de pe linia mediană a cortului cerebelului. Sinusul
drept reprezintă continuarea venei mari a creierului (vena Galen) şi se varsă, la
rândul său, tot în confluentul sinusurilor venoase. Sinusul transvers, unul dintre
sinusurile mari şi pereche ale durei mater, se întinde de la confluentul sinusurilor
venoase, din dreptul protuberantei occipitale interne, la baza stâncii temporalului,
unde se continuă cu sinusul sigmoidian. Acesta se varsă în partea cranială a bulbului
superior al venei jugulare interne. Pe părţile laterale ale corpului osului sfenoid se
găsesc sinusurile cavernoase, străbătute de artera carotidă internă şi legate între ele
prin sinusuri inter cavernoase. Sinusurile cavernoase se leagă cu sinusul trans-vers şi
vena jugulară internă prin sinusurile pietroase superior şi inferior, care merg paralel cu
marginile superioară şi inferioară ale stâncii temporalului.
Venele oftalmice superioară şi inferioară sunt afluenţi ai sinusurilor cavernoase.
Principalii afluenţi ai sinusurilor durei mater sunt venele encefalului. Pe lângă
acestea, în sinusurile durei mater se varsă venele diploice ale oaselor craniului, care,
împreună cu venele emisare, stabilesc anastomoze între sinusurile durei mater şi
reţeaua venoasă extracraniană din părţile moi ale capului, cum sunt venele frontale,
temporale, occipitale şi mastoidiene.
Sângele venos de la nivelul capului şi al gâtului mai este colectat de aşa-
numitele vene jugulare superficiale, vena jugulară externă şi vena jugulară anterioară.
Vena jugulară externă ia naştere din venele occipitală, vena retromandibulară şi
auriculară posterioară şi merge spre baza gâtului, unde se varsă în unghiul venos
dintre vena jugulară internă şi vena subclavie.
Vena jugulară anterioară se formează în regiunea anterioară a gâtului şi se varsă
în vena jugulară externă sau în unghiul venos de la baza gâtului.

Venele membrului superior

Sângele venos de la nivelul membrului superior este colectat de două reţele
venoase — una profundă şi alta superficială. Intre cele două reţele există anastomoze.
Atât venele profunde, cât şi cele superficiale posedă valvule venoase.
Venele profunde însoţesc arterele membrului superior şi poartă acelaşi nume ca
arterele, fapt pentru care se numesc şi vene comitante. De regulă, arterele mici şi
mijlocii sunt însoţite de câte două vene. Ele încep cu venele digitale şi metacarpiene
palmare, care se varsă în arcadele venoase palmare, şi se continuă cu venele ulnare,
radiale şi brahiale. Venele brahiale se unesc şi formează vena axilară, care este unică,
şi se continuă cu vena subclavie. Vena subclavie corespunde arterei şi este situată
anterior de aceasta. Ca afluenţi colaterali, ea primeşte vena transversa gâtului, vena
toracică internă, vena vertebrală etc. Prin unirea cu vena jugulară internă, vena
subclavie participa la formarea venei brahiocefalice.
Venele superficiale sau cutanate ale membrului superior nu sunt însoţite de
artere şi îşi au originea în reţeaua venoasă dorsală a degetelor, care se continuă cu reţeaua
venoasă dorsală a mâinii. Din această reţea şi din venele superficiale de calibru mult
mai mic de pe faţa palmară a mâinii, sângele venos este drenat spre venele superfi-
ciale ale antebraţului, situate mai ales pe faţa anterioară. Dintre acestea, cele mai mari
şi constante sunt : vena cefalică, vena bazilică şi vena mediană a antebraţului.
Vena cefalică merge pe partea radială a antebraţului şi se varsă în vena axilară,
în spaţiul deltopectoral.

2
 Vena bazilică merge pe partea ulnară a antebraţului şi ajunge în şanţul bicipital
medial al braţului, unde se varsă în venele brahiale sau mai sus, în vena axilară.
Vena mediană a antebraţului străbate regiunea mijlocie a acestuia şi se varsă în
vena mediană a cotului. Aceste vene sunt locul de elecţie pentru injecţiile
intravenoase.
Vena azygos este un trunchi venos situat în mediastinul posterior, la dreapta
canalului toracic şi a aortei. Ea îşi are originea în abdomen, în vena lombară
ascendentă dreaptă, care, străbătând muşchiul diafragm, devine vena azygos şi se
varsă în vena cavă superioară. Corespunzător ei, pe flancul stâng al coloanei
vertebrale se află vena hemiazygos, cu aceeaşi origine şi traiect şi care se varsă în vena
azygos. Ambele vene colectează sângele venos din : venele intercostale, care, la
rândul lor, primesc vene din muşchii jgheaburilor vertebrale şi venele coloanei
vertebrale şi măduvei spinării.

Vena cavă inferioară (Vena cava inferior)

Vena cavă inferioară, cea de-a doua venă mare a circulaţiei mari, adună
sângele venos din jumătatea subdiafragmatică a corpului, respectiv din abdomen,
bazin şi membrele inferioare. Se formează prin unirea venelor iliace comune —
dreaptă şi stângă — şi urcă prin spaţiul retroperitoneal spre diafragm, fiind situată la
dreapta aortei abdominale.
Afluenţii venei cave inferioare sunt : venele frenice inferioare şi lombare, venele
renale, vena suprarenală dreaptă, vena testiculară dreaptă, la bărbat, sau ovariană dreaptă, la
femeie, şi venele hepatice.
Venele hepatice sunt două sau trei trunchiuri venoase scurte şi de calibru mare,
care aduc sângele din ficat, unde continuă de altfel vena portă.
Vena portă este un colector venos mare care adună sângele din întreg tubul
digestiv subdiafragmatic şi glandele anexe, la care se adaugă splina. Ea se formează
înapoia colului pancreasului, prin unirea trunchiului venos format de vena splenică
şi mezenterică inferioară cu vena mezenterică superioară. In traiectul ei spre ficat se
alătură canalului coledoc şi arterei hepatice, faţă de care este situată posterior,
participând la formarea pediculului hepatic, cuprins în marginea liberă a omentului
mic. In hilul ficatului se împarte în ramurile lobare dreaptă şi stângă, apoi în ramuri tot
mai mici, până la reţeaua de capilare sinusoide din lobului hepatic. Asigură
vascularizaţia funcţională a ficatului. Capilarele sinusoide se varsă în vena centrală, care
este capătul de origine a venelor hepatice. Vena portă începe deci cu o reţea capilară în
peretele tubului digestiv şi anexelor sale şi se termină cu reţeaua de capilare
sinusoide în lobului hepatic, formând astfel ceea ce se numeşte un sistem port venos (o
dublă capilarizare pe traiectul unei vene). Între ramurile venelor tributare venei porte
şi cele tributare venelor cave — superioară şi inferioară — există în anumite regiuni
anastomoze portocave, care permit derivaţia sângelui portal spre sistemul venelor
cave, în caz de obstrucţie pe traiectul venei porte.
Vena iliacă comună (dreaptă şi stângă) ia naştere în dreptul articulaţiei
sacroiliace, prin unirea venei iliace externe cu vena iliacă internă şi se uneşte cu cea de
partea opusă, formând vena cavă inferioară.
Vena iliacă internă sau hipogastrică adună sângele venos din pelvis, prin ramuri
parietale şi viscerale.

3
 Ramurile parietale însoţesc arterele cu acelaşi nume şi sunt: venele fesiere
superioare şi inferioare, venele obturatoare, venele sacrale laterale şi venele iliolombare.
Ramurile viscerale formează plexuri venoase, cu traiect independent de artere,
şi sunt : plexul venos ruşinos, care colectează sângele de la organele genitale externe,
perineu şi rectul perineal; plexul venos vezical, situat pe faţa anterioară şi fundul
vezicii urinare, anastomozat cu plexul ruşinos, cu plexul prostatic, la bărbat, şi
uterovaginal, la femeie ; plexul venos uterovaginal înconjură de o parte şi de alta uterul
şi vaginul şi, prin venele uterine, se varsă în vena iliacă internă, iar prin venele
ovariene, în vena cavă inferioară ; plexul venos prostatic se află în jurul prostatei (la
bărbat) ; plexul venos rectal sau hemoroidal, situat la nivelul rectului, se formează prin
anastomoza venelor rectale superioară, medie şi inferioară.
Vena iliacă externă este continuarea venei femurale de la nivelul coapsei şi are
ca afluenţi: vena epigastrică inferioară şi vena circumflexă iliacă profundă.

Venele membrului inferior

Sângele venos de la nivelul membrului inferior este printr-o reţea venoasă
profundă şi alta superficială, anastomozate între ele. Venele sunt prevăzute cu valvule,
iar anastomozele dintre cele două reţele se fac prin aşa-numitele vene perforante.
Venele profunde însoţesc arterele cu acelaşi nume şi sunt câte două pentru
fiecare arteră de calibru mic şi mijlociu. Ele încep cu venele digitale şi metatarsiene
plantare, arcada venoasă plantară, venele tibiale anterioare şi posterioare, venele peroniere,
vena poplitee, care se continuă la coapsă cu vena femurală. Vena femurală merge paralel
cu artera până în dreptul ligamentului inghinal, unde trecând prin lacuna vasculară
se continuă cu vena iliacă, externă.
Venele superficiale îşi au originea în venele digitale dorsale şi reţeaua venoasă
dorsală a piciorului, de unde pleacă două trunchiuri venoase mari : vena safenă mică şi
vena safenă mare.

7.2. Circulaţia fetală

Circulaţia sângelui în perioada fetală a vieţii intrauterine este diferită, în mare

parte, de cea a adultului. Funcţional, aceasta se explică prin faptul că organismul
fetal este dependent de cel matern. Aportul de oxigen şi substanţe hrănitoare,
precum şi eliminarea bioxidului de carbon şi a produşilor rezultaţi din metabolism în
corpul fetal se realizează prin intermediul organismului mamei. La făt deci plămânii
nu funcţionează, de unde şi absenţa circulaţiei mici sau pulmonare. Organul de
schimb între organismul fătului şi cel al mamei îl constituie placenta.
Bazele anatomice ale circulaţiei fetale sunt date de prezenţa, la nivelul
aparatului cardiovascular al acestuia, a unor dispozitive care funcţionează numai în
timpul vieţii fetale şi dispar după naştere, cum sunt :
 prezenţa găurii ovale (Botal) în septul interatrial ;
 prezenţa canalului arterial (Botal) care leagă trunchiul arterei pulmonare de aortă,
scurtcircuitând astfel sângele din trunchiul arterei pulmonare în marea circulaţie
şi ocolind plămânii ;
 prezenţa canalului venos (Arantius) care leagă vena ombilicală de vena cavă inferioară,
prin care o mare parte din sângele adus de această venă ocoleşte ficatul ;

4
 prezenţa şi funcţionarea venei ombilicale şi a celor două artere ombilicale, care
împreună formează cordonul ombilical şi fac legătura dintre placentă şi corpul
fătului ;
 prezenţa placentei.
Sângele arterial este preluat în placentă de vena ombilicală care pătrunde prin
orificiul ombilical în abdomen şi se îndreaptă spre faţa viscerală a ficatului fătului. La
acest nivel, o parte mică din sânge trece în ficat şi din ficat ajunge în vena cavă
inferioară. Cea mai mare parte a sângelui adus de vena ombilicală trece însă, prin
canalul venos Arantius, în vena cavă inferioară. Din aceasta sângele ajunge în atriul
drept, unde se amestecă parţial cu sângele adus de vena cavă superioară şi, datorită
prezenţei valvulei venei cave inferioare la vărsarea acesteia în atriu, este dirijat, prin
gaura ovală, în atriul stâng de unde trece în ventriculul stâng şi, prin aortă, în
circulaţia mare a corpului fătului. O altă parte a sângelui din atriul drept trece prin
ostiul atrioventricular drept în ventriculul drept, de unde este expulzat în trunchiul
pulmonar. Din acesta însă, datorită prezenţei canalului arterial, sângele ajunge în
aortă şi deci în circulaţia mare a corpului fetal. Sângele din corpul fătului este
transportat înapoi spre placentă prin arterele ombilicale, ramuri ale arterelor
hipogastrice. În circulaţia fetală, sângele arterial este amestecat cu cel venos.
La naştere, când plămânul intră în funcţiune, se stabileşte circulaţia definitivă şi,
ca urmare, se produc următoarele modificări: gaura ovală se închide, iar canalul
arterial se obstruează, transformându-se în ligament arterial; vena ombilicală, prin
ligatura şi secţionarea cordonului ombilical se transformă în ligamentul rotund al
ficatului ; canalul venos Arantius devine ligament venos; cu excepţia unei mici părţi de
la originea lor din artera hipogastrică, arterele ombilicale se obstruează, formând
ligamentele ombilicale laterale de pe faţa posterioară a peretelui anterior al
abdomenului.

7.3. Sistemul limfatic (Systema lymphaticum)

Sistemul limfatic este o cale derivată a aparatului cardiovascular, care,

printr-un sistem de vase şi ganglioni limfatici, transportă limfa spre venele marii
circulaţii. La origine este alcătuit dintr-o reţea închisă de capilare limfatice, care se
găsesc în toate ţesuturile corpului şi care, la rândul lor, se continuă cu vase limfatice
superficiale sau profunde. Pe traiectul vaselor limfatice se interpun ganglionii
limfatici. Vasele care aduc limfa spre ganglioni se numesc vase aferente, iar cele care
pleacă, eferente. Toate vasele limfatice din corp converg, în ultima instanţă, spre două
trunchiuri limfatice mari : canalul sau duetul toracic si duetul limfatic drept.

7.3.1. Structura vaselor şi ganglionilor limfatici

Capilarele limfatice, de calibru deseori mai mare decât al capilarelor sanguine,

prezintă pe traiectul lor strangulări şi dilataţii. Ele formează o reţea închisă sau
terminală, deoarece capătul de oricine al capilarului din spaţiul interstiţial este închis
„în deget de mănuşă” sau „în fund de sac”.
Vasele limfatice (vasa limphatica) au peretele mai gros şi prezintă pe traiectul lor
valvule semilunare, care favorizează circulaţia limfei. Stratul endotelial ai vaselor
limfatice de calibru mic este înconjurat de un strat de fibre colagene şi elastice, printre

5
care se află şi puţine fibre musculare netede. Vasele cu calibru mai mare de 0,2 mm au
peretele alcătuit din trei straturi : intimă, medie şi adventice.
Ganglionii limfatici (nodi lymphatici) sunt înveliţi la exterior de o capsulă fibroasă.
Ţesutul conjunctiv al capsulei se continuă cu cel din hilul ganglionului limfatic. Din
capsulă şi hil pleacă trabecule fibroase care pătrund în ganglion şi împreună cu ele
merg vase sanguine.
Parenchimul este format din ţesutul limfoid, dispus în ochiurile unei reţele de
ţesut reticular. Partea sa periferică formează corticala, iar în centru se află medulara.
Diferenţa dintre cele doua zone constă în modul de organizare a ţesutului limfoid.
Astfel, corticala este formată din ţesut limfoid difuz, care se continuă cu cordoanele
din medulară, şi din grămezi de ţesut limfoid, care formează mici noduli sau foliculi
limfatici. Medulara este alcătuită din cordoane de ţesut limfoid, ramificate şi
anastomozate între ele, din trabecule ce pleacă din capsulă şi hil şi din sinusurile
limfatice ale medularei. Sinusurile sunt spaţii neregulate, cu perete discontinuu, format
din celule reticuloendoteliale.
Vasele aferente pătrund în circumferinţa ganglionului, prin capsulă, şi se
deschid într-un sinus subcapsular sau marginal. Din acesta limfa trece, prin sinusuri
intermediare, în sinusurile medularei, care se continuă cu vasele eferente, ce părăsesc
ganglionul prin hil. Vasele sanguine pătrund în ganglion prin hil şi altele, de calibru
mic, prin capsulă, capilarizându-se în trabeculele fibroase.
Funcţional, ganglionii limfatici sunt cele mai active organe producătoare de
limfocite, au rol în fagocitoză, prin celulele macrofage pe care le conţin, şi participă la
elaborarea de anticorpi.

7.3.2. Vasele şi ganglionii limfatici regionali

Limfa din diversele regiuni şi organe ale corpului este colectată, prin vase
aferente, de grupele ganglionare regionale şi condusă treptat, prin vase eferente, spre
cele două trunchiuri colectoare mari : canalul toracic şi duetul limfatic drept.

Capul şi gâtul
Limfa din regiunile capului şi gâtului este colectată de vase limfatice tributare
următoarelor grupe de ganglioni :
 ganglionii occipitali;
 ganglionii retroauriculari;
 ganglionii parotiroidiem, ganglionii submandibulari, ganglionii submentali;
 ganglionii bucali adună limfa din regiunile profunde ale feţei, orbită, cavităţile
nazale, fosa infra-temporală, faringe ;
 ganglionii retrofaringieni colectează limfa de la faringe, tuba auditivă şi partea
posterioară a cavităţilor nazale ;
 ganglionii prelaringieni primesc limfa din partea inferioară a laringelui ;
 ganglionii cervicali superficiali, situaţi în unghiul superior al trigonului
carotidian, primesc limfa de la ganglionii occipitali, retroauriculari, parotidieni şi
submandibulari;
 ganglionii cervicali profunzi, situaţi în lungul venei jugulare interne, formează un
grup superior, care adună limfa din regiunile capului, şi un grup inferior, situat în
regiunea supraclaviculară, în care se varsă limfaticele eferente ale grupului

6
 superior şi din regiunile gâtului; vasele eferente ale acestui grup se varsă în
trunchiul jugular.

Membrul superior şi peretele toracic

Vasele limfatice superficiale şi profunde din regiunea mâinii şi a antebraţului
se opresc parţial la ganglionii cubitali profunzi şi superficiali de pe faţa antero-
medială a cotului. Ca ultim releu ganglionar, toate limfaticele membrului superior
se varsă în ganglionii axilari.
Ganglionii axilari, situaţi în regiunea cu acelaşi nume dintre rădăcina braţului
şi peretele lateral al toracelui, sunt dispuşi în mai multe grupe ganglionare :
 grupul lateral (brahial) colectează limfa din cea mai mare parte a membrului
superior ;
 grupul subscapular primeşte limfa din regiunea umărului şi a cefei ;
 grupul pectoral, din peretele toracic şi glanda mamară, precum şi din peretele
abdominal (partea supraombilicală);
 grupul central primeşte vasele aferente ale grupelor precedente ;
 grupul apical primeşte vasele eferente ale grupului central, limfatice superficiale
de la nivelul membrului superior care merg împreună cu vena cefalică şi, uneori,
limfatice din partea superioară a glandei mamare ; vasele eferente ale acestui grup
merg la ganglionii supraclaviculari şi de aci în trunchiul subclavicular.

Cavitatea toracică
Limfaticele din cavitatea toracică drenează limfa spre ganglionii parietali şi
viscerali.
Ganglionii parietali sunt dispuşi în trei grupe mari:
 sternali (care adună limfa din partea anterioară a spaţiilor intercostale şi partea
medială a glandei mamare);
 intercostali, la care vin vase aferente din partea posterioară a spaţiilor intercostale;
 frenici (diafragmatici), în care se varsă vase limfatice din muşchiul diafragm şi
limfatice superficiale ale ficatului.
Ganglionii viscerali sunt reprezentaţi de grupele ganglionilor mediastinali
anteriori, mediastinali posteriori şi traheobronşici.
Vasele eferente ale ganglionilor viscerali se varsă în trunchiul bronhomediastinal.

Abdomen şi pelvis
Limfaticele abdomenului şi pelvisului drenează limfa spre ganglionii parietali şi
viscerali.
Ganglionii parietali sunt situaţi retroperitoneal, formând următoarele grupe :
 ganglionii iliaci, de pe traiectul vaselor iliace externe, la care vin vase eferente de
la ganglionii inghinali, care adună limfa de la membrul inferior ;
 ganglionii iliaci interni, de pe traiectul vaselor iliace interne, care colectează limfa
din pereţii pelvisului şi din organele pelviene ;
 ganglionii sacrali, de pe faţa anterioară a sacrului, care trimit vasele eferente în
ganglionii iliaci interni ;
 ganglionii lombari, în număr de 20—30, situaţi de o parte şi de alta a aortei
abdominale; la ei vin vasele eferente ale grupelor precedente, iar vasele lor
eferente se unesc formând trunchiurile lombare stâng şi drept.

7
 Ganglionii viscerali sunt situaţi în vecinătatea organelor şi formează
următoarele grupe :
 ganglionii ano-rectali, care varsă limfa în ganglionii cacrali;
 ganglionii ileocolici, colici (drepţi, mijlocii, stângi);
 ganglionii mezenterici, din grosimea mezenterului (peste 100 la număr) ;
 ganglionii gastrici drepţi şi stingi;
 ganglionii pancreaticolienali din lungul vaselor splenice ;
 ganglionii hepatici, din partea hepatoduodenală a omentului mic;
 ganglionii celiaci.
Vasele eferente ale ganglionilor viscerali converg, treptat, spre trunchiul
intestinal — un colector nepereche —, care se varsă în cisterna chyli.

Membrul inferior
Vasele limfatice profunde ale membrului inferior trec paralel cu venele
profunde şi străbat ganglionii tibiali anteriori şi poplitei, după care ajung la ganglionii
inghinali. Vasele superioare merg împreună cu venele safene mică şi mare.
Principalul grup ganglionar al membrului inferior îl constituie ganglionii inghinali
superficiali şi profunzi. Aceştia sunt situaţi la rădăcina coapsei, pe faţa anterioară, sub
ligamentul inghinal şi colectează limfa din regiunea infraombilicală a peretelui
abdominal, organele genitale externe, perineu şi regiunea fesieră.
Vasele eferente ale ganglionilor inghinali străbat lacuna vasculară şi,
pătrunzând în abdomen, se varsă în ganglionii iliaci de pe traiectul vaselor iliace
externe.

Trunchiurile limfatice mari

Limfa colectată din ţesuturi şi organe, după ce străbate treptat releele
ganglionilor regionali, circulă prin vasele eferente ale acestora spre trunchiurile
colectoare mari, din care, prin canalul toracic şi duetul limfatic drept, se varsă în
sistemul venos în cantitate de aproximativ 1 500 ml/24 de ore.
Trunchiurile limfatice mari din corpul uman sunt următoarele: trunchiul
jugular, subclavicular, bronhomediastinal, lombar, intestinal, duetul limfatic drept şi canalul
toracic.
Trunchiul jugular primeşte limfa din ganglionii cervicali profunzi, deci din
regiunile capului şi gâtului. Trunchiul subclavicular colectează vasele eferente din gan-
glionii axilari şi supraclaviculari, respectiv limfa de la membrul superior şi o parte a
peretelui toracic. Trunchiul bronhomediastinal adună limfa din ganglionii parietali şi
viscerali ai toracelui. Trunchiurile jugular, subclavicular şi bronhomediastinal din
partea dreaptă se varsă în duetul limfatic drept (ductus lymphaticus dexter). Acesta
este un colector limfatic lung de 1 cm şi se varsă în unghiul venos drept, format de
vena jugulară internă şi subclavie dreaptă. El colectează aşadar limfa din jumătatea
dreaptă a capului şi a gâtului, de la membrul superior drept şi din jumătatea dreaptă
a toracelui.
Trunchiurile jugular, subclavicular şi bronhomediastinal din partea stângă,
împreună cu cele două trunchiuri lombare — drept şi stâng — şi trunchiul intestinal
— nepereche — sunt afluenţi ai canalului toracic.
Trunchiul lombar primeşte vasele eferente ale ganglionilor lombari spre care
vine limfa de la membrele inferioare, pereţii şi organele pelviene, pereţii
abdomenului şi organele retroperitoneale. El se varsă în cisterna chyli.

8
 Trunchiul intestinal colectează limfa din ganglionii celiaci,. mezenterici, colici şi
se varsă în cisterna chyli. Este un colector limfatic nepereche.
Canalul sau duetul toracic (ductus thoracicus), cel mai mare colector limfatic,
îşi are originea în abdomen, în spaţiul retroperitoneal, unde începe cu o porţiune
dilatată,, denumită cisterna chyli (Pecquet) „situată pe faţa anterioară a vertebrei a 2-a
lombare. Afluenţii acesteia sunt cele două trunchiuri lombare şi trunchiul intestinal.
De la acest nivel, canalul toracic, cu o lungime de 25—30 cm şi un calibru de 3 mm,
urcă pe faţa anterioară a corpurilor vertebrale şi posterior de aortă, străbătând
muşchiul diafragm prin orificiul aortic al acestuia ; în torace este situat în mediastinul
posterior, având la stânga aorta, la dreapta vena azygos, posterior coloana vertebrală
şi anterior esofagul. Deasupra arcului aortic, el îşi schimbă direcţia la stânga şi, ieşind
din torace, descrie un arc cu concavitatea în jos, îmbrăţişând artera subclavie, şi se
varsă, printr-un trunchi comun sau uneori ramificat, în unghiul venos sting, format de
venele jugulară internă şi subclavie stânga. In interior canalul toracic prezintă
numeroase valvule.
Prin afluenţii săi, canalul toracic colectează limfa din jumătatea stânga a
capului şi a gâtului, membrul superior stâng, jumătatea stingă a toracelui, abdomen,
pelvis şi membrele inferioare

7.4. Splina

Splina este un organ abdominal intraperitoneal, nepereche, care, structural şi

funcţional, aparţine sistemului circulator sanguin, ea fiind interpusă pe traiectul
vaselor sanguine, întocmai ca ganglionii pe traiectul vaselor limfatice. Funcţional,
splina intervine în distrugerea hematiilor şi metabolismul hemoglobinei, în strânsă
relaţie cu ficatul, iar prin pulpa albă, în producerea de limfocite, fiind deci un organ
limfoid. Totodată, ea constituie un rezervor de sânge cu importante funcţii
hemodinamice.
Este situată în regiunea supramezocolică a cavităţii peritoneale într-o lojă
viscerală, denumită loja splenică, formată superior, anterior, lateral şi posterior de
muşchiul diafragm şi inferior de colon şi mezocolonul transvers, având comunicare
largă în dreapta cu loja gastrică.

Configuraţie exterioară şi raporturi

Splina este un organ parenchimatos, de culoare roşie-închisă, de consistenţă
friabilă şi cu o greutate de aproximativ 160 g.
Ca formă, splina se aseamănă cu un bob de cafea şi i se disting :
 o faţă diafragmatică, convexă, care, prin intermediul muşchiului diafragm, vine în
raport cu pleura şi plămânul stâng ;
 o faţă viscerală, relativ concavă, subîmpărţită printr-o muchie în faţa renală, ce vine
în raport cu rinichiul stâng, şi faţa gastrică, prin care vine în raport cu faţa
posterioară a stomacului. Pe faţa gastrică, la 1 cm anterior de muchia ce o separă
de faţa renală, se găsesc 6—8 mici depresiuni care formează hilul splinei.
 inferior, splina prezintă inconstant o faţă colică, prin care vine în raport cu flexura
stânga a colonului. Marginea superioară este ascuţită şi crenelată, iar marginea
inferioară este rotunjită. Extremitatea posterioară este îndreptată spre coloana
vertebrală, iar cea anterioară, spre flexura stânga a colonului.

9
 Splina, fiind un organ intraperitoneal, este legată de curbura mare a
stomacului prin ligamentul gastrolienal, de diafragm prin ligamentul frenolienal şi de
coada pancreasului prin plica pancreaticolienală, prin care ajung la splină vasele şi
nervii pediculului splenic.

Structura splinei
Splina este învelită la suprafaţă de o capsulă, format la suprafaţă din mezoteliul
peritoneului visceral şi un strat profund de ţesut conjunctiv dens (capsular), care, pe
lângă fibrele colagene, conţine numeroase fibre elastice şi, în cantitate redusă, fibre
musculare netede. In hil se află o cantitate mare de ţesut conjunctiv. Din capsulă şi
hilul splinei pleacă în interior trabecule, ramificate şi anastomozate, cu care pătrund şi
se ramifică în splină vasele sanguine, limfatice şi fibrele nervoase.
Toate acestea explică modificările de volum ale splinei şi rolul ei în
depozitarea sângelui. În spaţiul dintre trabecule şi capsulă se află o bogată reţea de
ţesut reticular, în ochiurile căreia se află parenchimul splenic, format de pulpa albă şi
pulpa roşie a splinei.
Pulpa albă este alcătuită din noduli de ţesut limfoid, dispuşi în jurul unei
artere centrale, numiţi şi corpusculi Malpighi, cu rol în producerea de limfocite.
Volumul şi numărul lor descresc cu vârsta, iar în infecţii şi intoxicaţii devin centri de
reacţie.
Pulpa roşie este formată din largi capilare sinusoide, în care îşi au originea
venele, şi o reţea de cordoane pulpare (Billroth).

Vascularizaţia şi inervaţia splinei

Splina primeşte sânge din artera lienală sau splenică, ramură a trunchiului
celiac. Aceasta merge superior şi apoi pe faţa posterioară a corpului pancreasului şi,
prin plică pancreatico-lienală, ajunge la splină, ramificându-se înainte de a pătrunde
în hil. In interiorul splinei se ramifică o dată cu trabeculele fibroase şi dă ramuri
arteriale în jurul cărora sunt dispuşi corpusculii Malpighi, şi se continuă mai departe
cu arterele penicilate, care se îndreaptă spre pulpa roşie. Peretele acestora are o
structură caracteristică. Ele se continuă cu capilarele arteriale, după care urmează
capilarele sinusoide ale pulpei roşii, din care se formează reţeaua venoasă a splinei.
Vena lienală merge împreună cu artera şi este un afluent al venei porte. Inervaţia este
dată de fibre care provin din plexul celiac şi ajung la splină pe calea vaselor.

10