CURSUL 7

7.1. Venele (Venae)

7.2. Circulaţia fetală
7.3. Sistemul limfatic (Systema lymphaticum)
7.3.1. Structura vaselor şi ganglionilor limfatici
7.3.2. Vasele şi ganglionii limfatici regionali
7.4. Splina
Diferit de sistemul arterial al marii circulaţii, reprezentat de
ramurile unei singure artere mari — artera aortă — sistemul
venos al marii circulaţii adună şi transportă sângele venos spre
atriul drept prin două vene mari : vena cavă superioară şi vena
cavă inferioară.
Vena cavă superioară (Vena cava superior)

Vena cavă superioară adună sângele venos din jumătatea supradiafragmatică

a corpului, respectiv de la cap, gât, membrele superioare şi torace. Ea este
situată în etajul superior al mediastinului anterior şi ia naştere în dreptul primei
articulaţii sternocostale drepte, prin unirea venelor brahiocefalice, dreaptă şi
stângă. Ea are o porţiune extra- şi alta intrapericardică şi se varsă, prin orificiul
venei cave superioare, în atriul drept. În apropierea locului de vărsare în atriu,
primeşte ca afluent, pe faţa posterioară, vena azygos.

Venele brahiocefalice, dreaptă şi stângă se formează la baza gâtului în dreptul

articulaţiei sternoclaviculare, prin unirea venei jugulare interne cu vena
subclavie, unde alcătuiesc aşa-numitul unghi venos. În unghiul venos stâng se
varsă canalul toracic, iar în cel drept duetul limfatic drept.

Vena brahiocefalică dreaptă este mai scurtă şi are un traiect rectiliniu, iar cea
stângă, mai lungă şi cu direcţie oblică spre dreapta, se află posterior de
manubriul sternal şi anterior de arterele arcului aortic.
Afluenţii venelor brahiocefalice sunt: venele plexului tiroidian care adună
sângele de la glanda tiroidă, partea inferioară a laringelui şi faringelui, venele
cervicale profunde, venele timice, traheale, mediastinale, venele esofagiene
etc.

Vena jugulară internă adună sângele venos din craniu, orbită, din unele regiuni
profunde ale feţei şi de la unele organe cervicale. Ea se formează la nivelul
găurii jugulare din baza craniului şi începe cu o dilataţie numită bulbul superior
al venei jugulare, în care se varsă sinusul sigmoid al durei mater. Străbate
apoi descendent regiunile gâtului, mergând lateral de artera carotidă internă şi
carotida comună, formând, împreună cu nervul vag, mănunchiul
vasculonervos al gâtului. Înainte de a se uni cu vena subclavie, ea prezintă o
altă dilataţie, denumită bulbul inferior al venei jugulare.

Afluenţii venei jugulare interne sunt: sinusurile venoase ale durei mater, în
care se varsă venele oftalmice, venele encefalului, venele emisare şi diploice.
Pe lângă aceşti afluenţi, mai primeşte venele plexului faringian, vena linguală,
vena facială, venele tiroidiene superioare, vena sternocleido-mastoidiană şi un
ram anastomotic din vena retromandibulară sau facială posterioară, în care se
varsă venele temporale superficiale şi plexul venos pterigoidian.
Sinusurile durei mater sunt colectoare venoase mari din cutia craniană, cu
perete impropriu, format prin dedublarea durei mater şi a prelungirilor ei. Pe
faţa internă a oaselor cutiei craniene, sinusurilor durei mater le corespund
şanţurile cu acelaşi nume. Astfel, sinusul sagital superior, corespunzând
şanţului sagital superior, este cuprins în marginea fixă a coasei creierului şi se
întind posterior până la protuberanţa occipitală internă, unde se varsă în
confluentul sinusurilor venoase de la acest nivel. Sinusul sagital inferior se află
în marginea liberă a coasei creierului şi se varsă posterior, în sinusul drept de
pe linia mediană a cortului cerebelului. Sinusul drept reprezintă continuarea
venei mari a creierului (vena Galen) şi se varsă, la rândul său, tot în
confluentul sinusurilor venoase. Sinusul transvers, unul dintre sinusurile mari
şi pereche ale durei mater, se întinde de la confluentul sinusurilor venoase, din
dreptul protuberantei occipitale interne, la baza stâncii temporalului, unde se
continuă cu sinusul sigmoidian. Acesta se varsă în partea cranială a bulbului
superior al venei jugulare interne. Pe părţile laterale ale corpului osului sfenoid
se găsesc sinusurile cavernoase, străbătute de artera carotidă internă şi
legate între ele prin sinusuri inter cavernoase. Sinusurile cavernoase se leagă
cu sinusul transvers şi vena jugulară internă prin sinusurile pietroase superior
şi inferior, care merg paralel cu marginile superioară şi inferioară ale stâncii
temporalului.
Venele oftalmice superioară şi inferioară sunt afluenţi ai sinusurilor cavernoase.

Principalii afluenţi ai sinusurilor durei mater sunt venele encefalului. Pe lângă

acestea, în sinusurile durei mater se varsă venele diploice ale oaselor craniului,
care, împreună cu venele emisare, stabilesc anastomoze între sinusurile durei
mater şi reţeaua venoasă extracraniană din părţile moi ale capului, cum sunt
venele frontale, temporale, occipitale şi mastoidiene.

Sângele venos de la nivelul capului şi al gâtului mai este colectat de aşa-

numitele vene jugulare superficiale, vena jugulară externă şi vena jugulară
anterioară.

Vena jugulară externă ia naştere din venele occipitală, vena retromandibulară

şi auriculară posterioară şi merge spre baza gâtului, unde se varsă în unghiul
venos dintre vena jugulară internă şi vena subclavie.

Vena jugulară anterioară se formează în regiunea anterioară a gâtului şi se

varsă în vena jugulară externă sau în unghiul venos de la baza gâtului.
Venele membrului superior
Sângele venos de la nivelul membrului superior este colectat de două reţele
venoase — una profundă şi alta superficială. Intre cele două reţele există
anastomoze. Atât venele profunde, cât şi cele superficiale posedă valvule venoase.
Venele profunde însoţesc arterele membrului superior şi poartă acelaşi nume ca
arterele, fapt pentru care se numesc şi vene comitante. De regulă, arterele mici şi
mijlocii sunt însoţite de câte două vene. Ele încep cu venele digitale şi
metacarpiene palmare, care se varsă în arcadele venoase palmare, şi se continuă
cu venele ulnare, radiale şi brahiale. Venele brahiale se unesc şi formează vena
axilară, care este unică, şi se continuă cu vena subclavie. Vena subclavie
corespunde arterei şi este situată anterior de aceasta. Ca afluenţi colaterali, ea
primeşte vena transversa gâtului, vena toracică internă, vena vertebrală etc. Prin
unirea cu vena jugulară internă, vena subclavie participa la formarea venei
brahiocefalice.
Venele superficiale sau cutanate ale membrului superior nu sunt însoţite de artere
şi îşi au originea în reţeaua venoasă dorsală a degetelor, care se continuă cu
reţeaua venoasă dorsală a mâinii. Din această reţea şi din venele superficiale de
calibru mult mai mic de pe faţa palmară a mâinii, sângele venos este drenat spre
venele superficiale ale antebraţului, situate mai ales pe faţa anterioară. Dintre
acestea, cele mai mari şi constante sunt : vena cefalică, vena bazilică şi vena
mediană a antebraţului.
Vena cefalică merge pe partea radială a antebraţului şi se varsă în vena axilară,
în spaţiul deltopectoral.

Vena bazilică merge pe partea ulnară a antebraţului şi ajunge în şanţul bicipital

medial al braţului, unde se varsă în venele brahiale sau mai sus, în vena axilară.
Vena mediană a antebraţului străbate regiunea mijlocie a acestuia şi se varsă în
vena mediană a cotului. Aceste vene sunt locul de elecţie pentru injecţiile
intravenoase.

Vena azygos este un trunchi venos situat în mediastinul posterior, la dreapta

canalului toracic şi a aortei. Ea îşi are originea în abdomen, în vena lombară
ascendentă dreaptă, care, străbătând muşchiul diafragm, devine vena azygos şi
se varsă în vena cavă superioară. Corespunzător ei, pe flancul stâng al coloanei
vertebrale se află vena hemiazygos, cu aceeaşi origine şi traiect şi care se varsă
în vena azygos. Ambele vene colectează sângele venos din : venele
intercostale, care, la rândul lor, primesc vene din muşchii jgheaburilor vertebrale
şi venele coloanei vertebrale şi măduvei spinării.
Vena cavă inferioară (Vena cava inferior)

Vena cavă inferioară, cea de-a doua venă mare a circulaţiei mari, adună
sângele venos din jumătatea subdiafragmatică a corpului, respectiv din
abdomen, bazin şi membrele inferioare. Se formează prin unirea venelor
iliace comune - dreaptă şi stângă - şi urcă prin spaţiul retroperitoneal spre
diafragm, fiind situată la dreapta aortei abdominale.

Afluenţii venei cave inferioare sunt : venele frenice inferioare şi lombare,

venele renale, vena suprarenală dreaptă, vena testiculară dreaptă, la
bărbat, sau ovariană dreaptă, la femeie, şi venele hepatice.

Venele hepatice sunt două sau trei trunchiuri venoase scurte şi de calibru
mare, care aduc sângele din ficat, unde continuă de altfel vena portă.
Vena portă este un colector venos mare care adună sângele din întreg
tubul digestiv subdiafragmatic şi glandele anexe, la care se adaugă splina.
Ea se formează înapoia colului pancreasului, prin unirea trunchiului venos
format de vena splenică şi mezenterică inferioară cu vena mezenterică
superioară. In traiectul ei spre ficat se alătură canalului coledoc şi arterei
hepatice, faţă de care este situată posterior, participând la formarea
pediculului hepatic, cuprins în marginea liberă a omentului mic. In hilul
ficatului se împarte în ramurile lobare dreaptă şi stângă, apoi în ramuri tot
mai mici, până la reţeaua de capilare sinusoide din lobului hepatic. Asigură
vascularizaţia funcţională a ficatului. Capilarele sinusoide se varsă în vena
centrală, care este capătul de origine a venelor hepatice. Vena portă începe
deci cu o reţea capilară în peretele tubului digestiv şi anexelor sale şi se
termină cu reţeaua de capilare sinusoide în lobului hepatic, formând astfel
ceea ce se numeşte un sistem port venos (o dublă capilarizare pe traiectul
unei vene). Între ramurile venelor tributare venei porte şi cele tributare
venelor cave - superioară şi inferioară - există în anumite regiuni
anastomoze portocave, care permit derivaţia sângelui portal spre sistemul
venelor cave, în caz de obstrucţie pe traiectul venei porte.
Vena iliacă comună (dreaptă şi stângă) ia naştere în dreptul articulaţiei sacroiliace,
prin unirea venei iliace externe cu vena iliacă internă şi se uneşte cu cea de partea
opusă, formând vena cavă inferioară.
Vena iliacă internă sau hipogastrică adună sângele venos din pelvis, prin ramuri
parietale şi viscerale.
Ramurile parietale însoţesc arterele cu acelaşi nume şi sunt: venele fesiere
superioare şi inferioare, venele obturatoare, venele sacrale laterale şi venele
iliolombare.
Ramurile viscerale formează plexuri venoase, cu traiect independent de artere, şi
sunt : plexul venos ruşinos, care colectează sângele de la organele genitale externe,
perineu şi rectul perineal; plexul venos vezical, situat pe faţa anterioară şi fundul
vezicii urinare, anastomozat cu plexul ruşinos, cu plexul prostatic, la bărbat, şi
uterovaginal, la femeie ; plexul venos uterovaginal înconjură de o parte şi de alta
uterul şi vaginul şi, prin venele uterine, se varsă în vena iliacă internă, iar prin venele
ovariene, în vena cavă inferioară ; plexul venos prostatic se află în jurul prostatei (la
bărbat) ; plexul venos rectal sau hemoroidal, situat la nivelul rectului, se formează
prin anastomoza venelor rectale superioară, medie şi inferioară.
Vena iliacă externă este continuarea venei femurale de la nivelul coapsei şi are ca
afluenţi: vena epigastrică inferioară şi vena circumflexă iliacă profundă.
Venele membrului inferior
Sângele venos de la nivelul membrului inferior este printr-o reţea venoasă
profundă şi alta superficială, anastomozate între ele. Venele sunt prevăzute
cu valvule, iar anastomozele dintre cele două reţele se fac prin aşa-numitele
vene perforante.

Venele profunde însoţesc arterele cu acelaşi nume şi sunt câte două pentru
fiecare arteră de calibru mic şi mijlociu. Ele încep cu venele digitale şi
metatarsiene plantare, arcada venoasă plantară, venele tibiale anterioare şi
posterioare, venele peroniere, vena poplitee, care se continuă la coapsă cu
vena femurală. Vena femurală merge paralel cu artera până în dreptul
ligamentului inghinal, unde trecând prin lacuna vasculară se continuă cu vena
iliacă, externă.

Venele superficiale îşi au originea în venele digitale dorsale şi reţeaua

venoasă dorsală a piciorului, de unde pleacă două trunchiuri venoase mari :
vena safenă mică şi vena safenă mare.
7.2. Circulaţia fetală

Circulaţia sângelui în perioada fetală a vieţii intrauterine este diferită, în mare

parte, de cea a adultului. Funcţional, aceasta se explică prin faptul că
organismul fetal este dependent de cel matern. Aportul de oxigen şi substanţe
hrănitoare, precum şi eliminarea bioxidului de carbon şi a produşilor rezultaţi din
metabolism în corpul fetal se realizează prin intermediul organismului mamei.
La făt deci plămânii nu funcţionează, de unde şi absenţa circulaţiei mici sau
pulmonare. Organul de schimb între organismul fătului şi cel al mamei îl
constituie placenta.
Bazele anatomice ale circulaţiei fetale sunt date de prezenţa, la nivelul
aparatului cardiovascular al acestuia, a unor dispozitive care funcţionează
numai în timpul vieţii fetale şi dispar după naştere, cum sunt :

prezenţa găurii ovale (Botal) în septul interatrial ;

prezenţa canalului arterial (Botal) care leagă trunchiul arterei pulmonare
de aortă, scurtcircuitând astfel sângele din trunchiul arterei pulmonare în
marea circulaţie şi ocolind plămânii ;
prezenţa canalului venos (Arantius) care leagă vena ombilicală de vena
cavă inferioară, prin care o mare parte din sângele adus de această venă
ocoleşte ficatul ;
prezenţa şi funcţionarea venei ombilicale şi a celor două artere
ombilicale, care împreună formează cordonul ombilical şi fac legătura
dintre placentă şi corpul fătului ;
prezenţa placentei.
Sângele arterial este preluat în placentă de vena ombilicală care pătrunde
prin orificiul ombilical în abdomen şi se îndreaptă spre faţa viscerală a ficatului
fătului. La acest nivel, o parte mică din sânge trece în ficat şi din ficat ajunge
în vena cavă inferioară. Cea mai mare parte a sângelui adus de vena
ombilicală trece însă, prin canalul venos Arantius, în vena cavă inferioară. Din
aceasta sângele ajunge în atriul drept, unde se amestecă parţial cu sângele
adus de vena cavă superioară şi, datorită prezenţei valvulei venei cave
inferioare la vărsarea acesteia în atriu, este dirijat, prin gaura ovală, în atriul
stâng de unde trece în ventriculul stâng şi, prin aortă, în circulaţia mare a
corpului fătului. O altă parte a sângelui din atriul drept trece prin ostiul
atrioventricular drept în ventriculul drept, de unde este expulzat în trunchiul
pulmonar. Din acesta însă, datorită prezenţei canalului arterial, sângele
ajunge în aortă şi deci în circulaţia mare a corpului fetal. Sângele din corpul
fătului este transportat înapoi spre placentă prin arterele ombilicale, ramuri ale
arterelor hipogastrice. În circulaţia fetală, sângele arterial este amestecat cu
cel venos.
La naştere, când plămânul intră în funcţiune, se stabileşte circulaţia definitivă
şi, ca urmare, se produc următoarele modificări: gaura ovală se închide, iar
canalul arterial se obstruează, transformându-se în ligament arterial; vena
ombilicală, prin ligatura şi secţionarea cordonului ombilical se transformă în
ligamentul rotund al ficatului ; canalul venos Arantius devine ligament venos;
cu excepţia unei mici părţi de la originea lor din artera hipogastrică, arterele
ombilicale se obstruează, formând ligamentele ombilicale laterale de pe faţa
posterioară a peretelui anterior al abdomenului.
7.3. Sistemul limfatic (Systema lymphaticum)

Sistemul limfatic este o cale derivată a aparatului cardiovascular, care,

printr-un sistem de vase şi ganglioni limfatici, transportă limfa spre venele
marii circulaţii. La origine este alcătuit dintr-o reţea închisă de capilare
limfatice, care se găsesc în toate ţesuturile corpului şi care, la rândul lor, se
continuă cu vase limfatice superficiale sau profunde. Pe traiectul vaselor
limfatice se interpun ganglionii limfatici. Vasele care aduc limfa spre ganglioni
se numesc vase aferente, iar cele care pleacă, eferente. Toate vasele
limfatice din corp converg, în ultima instanţă, spre două trunchiuri limfatice
mari : canalul sau duetul toracic si duetul limfatic drept.
7.3.1. Structura vaselor şi ganglionilor limfatici

Capilarele limfatice, de calibru deseori mai mare decât al capilarelor sanguine,

prezintă pe traiectul lor strangulări şi dilataţii. Ele formează o reţea închisă sau
terminală, deoarece capătul de oricine al capilarului din spaţiul interstiţial este
închis „în deget de mănuşă” sau „în fund de sac”.

Vasele limfatice (vasa limphatica) au peretele mai gros şi prezintă pe traiectul

lor valvule semilunare, care favorizează circulaţia limfei. Stratul endotelial ai
vaselor limfatice de calibru mic este înconjurat de un strat de fibre colagene şi
elastice, printre care se află şi puţine fibre musculare netede. Vasele cu calibru
mai mare de 0,2 mm au peretele alcătuit din trei straturi : intimă, medie şi
adventice.

Ganglionii limfatici (nodi lymphatici) sunt înveliţi la exterior de o capsulă

fibroasă. Ţesutul conjunctiv al capsulei se continuă cu cel din hilul ganglionului
limfatic. Din capsulă şi hil pleacă trabecule fibroase care pătrund în ganglion şi
împreună cu ele merg vase sanguine.
Parenchimul este format din ţesutul limfoid, dispus în ochiurile unei reţele de
ţesut reticular. Partea sa periferică formează corticala, iar în centru se află
medulara. Diferenţa dintre cele doua zone constă în modul de organizare a
ţesutului limfoid. Astfel, corticala este formată din ţesut limfoid difuz, care se
continuă cu cordoanele din medulară, şi din grămezi de ţesut limfoid, care
formează mici noduli sau foliculi limfatici. Medulara este alcătuită din
cordoane de ţesut limfoid, ramificate şi anastomozate între ele, din trabecule
ce pleacă din capsulă şi hil şi din sinusurile limfatice ale medularei.
Sinusurile sunt spaţii neregulate, cu perete discontinuu, format din celule
reticuloendoteliale.

Vasele aferente pătrund în circumferinţa ganglionului, prin capsulă, şi se

deschid într-un sinus subcapsular sau marginal. Din acesta limfa trece, prin
sinusuri intermediare, în sinusurile medularei, care se continuă cu vasele
eferente, ce părăsesc ganglionul prin hil. Vasele sanguine pătrund în
ganglion prin hil şi altele, de calibru mic, prin capsulă, capilarizându-se în
trabeculele fibroase.

Funcţional, ganglionii limfatici sunt cele mai active organe producătoare de

limfocite, au rol în fagocitoză, prin celulele macrofage pe care le conţin, şi
participă la elaborarea de anticorpi.
7.3.2. Vasele şi ganglionii limfatici regionali

Limfa din diversele regiuni şi organe ale corpului este colectată, prin vase
aferente, de grupele ganglionare regionale şi condusă treptat, prin vase
eferente, spre cele două trunchiuri colectoare mari : canalul toracic şi duetul
limfatic drept.
Capul şi gâtul

Limfa din regiunile capului şi gâtului este colectată de vase limfatice tributare
următoarelor grupe de ganglioni :
ganglionii occipitali
ganglionii retroauriculari
ganglionii parotiroidiem, ganglionii submandibulari, ganglionii submentali;
ganglionii bucali adună limfa din regiunile profunde ale feţei, orbită,
cavităţile nazale, fosa infra-temporală, faringe ;
ganglionii retrofaringieni colectează limfa de la faringe, tuba auditivă şi
partea posterioară a cavităţilor nazale ;
ganglionii prelaringieni primesc limfa din partea inferioară a laringelui ;
ganglionii cervicali superficiali, situaţi în unghiul superior al trigonului
carotidian, primesc limfa de la ganglionii occipitali, retroauriculari, parotidieni
şi submandibulari;
ganglionii cervicali profunzi, situaţi în lungul venei jugulare interne,
formează un grup superior, care adună limfa din regiunile capului, şi un grup
inferior, situat în regiunea supraclaviculară, în care se varsă limfaticele
eferente ale grupului superior şi din regiunile gâtului; vasele eferente ale
acestui grup se varsă în trunchiul jugular.
Membrul superior şi peretele toracic

Vasele limfatice superficiale şi profunde din regiunea mâinii şi a antebraţului

se opresc parţial la ganglionii cubitali profunzi şi superficiali de pe faţa antero-
medială a cotului. Ca ultim releu ganglionar, toate limfaticele membrului
superior se varsă în ganglionii axilari.

Ganglionii axilari, situaţi în regiunea cu acelaşi nume dintre rădăcina braţului şi

peretele lateral al toracelui, sunt dispuşi în mai multe grupe ganglionare :
grupul lateral (brahial) colectează limfa din cea mai mare parte a membrului
superior ;
grupul subscapular primeşte limfa din regiunea umărului şi a cefei ;
grupul pectoral, din peretele toracic şi glanda mamară, precum şi din
peretele abdominal (partea supraombilicală);
grupul central primeşte vasele aferente ale grupelor precedente ;
grupul apical primeşte vasele eferente ale grupului central, limfatice
superficiale de la nivelul membrului superior care merg împreună cu vena
cefalică şi, uneori, limfatice din partea superioară a glandei mamare ; vasele
eferente ale acestui grup merg la ganglionii supraclaviculari şi de aci în
trunchiul subclavicular.
Cavitatea toracică
Limfaticele din cavitatea toracică drenează limfa spre ganglionii parietali şi
viscerali.

Ganglionii parietali sunt dispuşi în trei grupe mari:

sternali (care adună limfa din partea anterioară a spaţiilor intercostale şi
partea medială a glandei mamare);
intercostali, la care vin vase aferente din partea posterioară a spaţiilor
intercostale;
frenici (diafragmatici), în care se varsă vase limfatice din muşchiul
diafragm şi limfatice superficiale ale ficatului.

Ganglionii viscerali sunt reprezentaţi de grupele ganglionilor mediastinali

anteriori, mediastinali posteriori şi traheobronşici.
Vasele eferente ale ganglionilor viscerali se varsă în trunchiul
bronhomediastinal.
Abdomen şi pelvis

Limfaticele abdomenului şi pelvisului drenează limfa spre ganglionii parietali

şi viscerali.

Ganglionii parietali sunt situaţi retroperitoneal, formând următoarele grupe :

ganglionii iliaci, de pe traiectul vaselor iliace externe, la care vin vase
eferente de la ganglionii inghinali, care adună limfa de la membrul inferior ;
ganglionii iliaci interni, de pe traiectul vaselor iliace interne, care
colectează limfa din pereţii pelvisului şi din organele pelviene ;
ganglionii sacrali, de pe faţa anterioară a sacrului, care trimit vasele
eferente în ganglionii iliaci interni ;
ganglionii lombari, în număr de 20—30, situaţi de o parte şi de alta a aortei
abdominale; la ei vin vasele eferente ale grupelor precedente, iar vasele lor
eferente se unesc formând trunchiurile lombare stâng şi drept.
Ganglionii viscerali sunt situaţi în vecinătatea organelor şi formează
următoarele grupe :

ganglionii ano-rectali, care varsă limfa în ganglionii cacrali;

ganglionii ileocolici, colici (drepţi, mijlocii, stângi);
ganglionii mezenterici, din grosimea mezenterului (peste 100 la număr) ;
ganglionii gastrici drepţi şi stingi;
ganglionii pancreaticolienali din lungul vaselor splenice ;
ganglionii hepatici, din partea hepatoduodenală a omentului mic;
ganglionii celiaci.

Vasele eferente ale ganglionilor viscerali converg, treptat, spre trunchiul

intestinal — un colector nepereche —, care se varsă în cisterna chyli.
Membrul inferior

Vasele limfatice profunde ale membrului inferior trec paralel cu venele

profunde şi străbat ganglionii tibiali anteriori şi poplitei, după care ajung la
ganglionii inghinali. Vasele superioare merg împreună cu venele safene
mică şi mare. Principalul grup ganglionar al membrului inferior îl constituie
ganglionii inghinali superficiali şi profunzi. Aceştia sunt situaţi la rădăcina
coapsei, pe faţa anterioară, sub ligamentul inghinal şi colectează limfa din
regiunea infraombilicală a peretelui abdominal, organele genitale externe,
perineu şi regiunea fesieră.

Vasele eferente ale ganglionilor inghinali străbat lacuna vasculară şi,

pătrunzând în abdomen, se varsă în ganglionii iliaci de pe traiectul vaselor
iliace externe.
Trunchiurile limfatice mari

Limfa colectată din ţesuturi şi organe, după ce străbate treptat releele

ganglionilor regionali, circulă prin vasele eferente ale acestora spre
trunchiurile colectoare mari, din care, prin canalul toracic şi duetul limfatic
drept, se varsă în sistemul venos în cantitate de aproximativ 1 500 ml/24
de ore.

Trunchiurile limfatice mari din corpul uman sunt următoarele: trunchiul

jugular, subclavicular, bronhomediastinal, lombar, intestinal, duetul limfatic
drept şi canalul toracic.
Trunchiul jugular primeşte limfa din ganglionii cervicali profunzi, deci din
regiunile capului şi gâtului.

Trunchiul subclavicular colectează vasele eferente din ganglionii axilari şi

supraclaviculari, respectiv limfa de la membrul superior şi o parte a peretelui
toracic.

Trunchiul bronhomediastinal adună limfa din ganglionii parietali şi viscerali ai

toracelui.

Trunchiurile jugular, subclavicular şi bronhomediastinal din partea dreaptă

se varsă în duetul limfatic drept (ductus lymphaticus dexter). Acesta este
un colector limfatic lung de 1 cm şi se varsă în unghiul venos drept, format
de vena jugulară internă şi subclavie dreaptă. El colectează aşadar limfa din
jumătatea dreaptă a capului şi a gâtului, de la membrul superior drept şi din
jumătatea dreaptă a toracelui.

Trunchiurile jugular, subclavicular şi bronhomediastinal din partea stângă,

împreună cu cele două trunchiuri lombare — drept şi stâng — şi trunchiul
intestinal — nepereche — sunt afluenţi ai canalului toracic.
Trunchiul lombar primeşte vasele eferente ale ganglionilor lombari spre
care vine limfa de la membrele inferioare, pereţii şi organele pelviene,
pereţii abdomenului şi organele retroperitoneale. El se varsă în cisterna
chyli.

Trunchiul intestinal colectează limfa din ganglionii celiaci,. mezenterici,

colici şi se varsă în cisterna chyli. Este un colector limfatic nepereche.
Canalul sau duetul toracic (ductus thoracicus), cel mai mare colector
limfatic, îşi are originea în abdomen, în spaţiul retroperitoneal, unde începe
cu o porţiune dilatată,, denumită cisterna chyli (Pecquet) „situată pe faţa
anterioară a vertebrei a 2-a lombare. Afluenţii acesteia sunt cele două
trunchiuri lombare şi trunchiul intestinal. De la acest nivel, canalul toracic,
cu o lungime de 25—30 cm şi un calibru de 3 mm, urcă pe faţa anterioară a
corpurilor vertebrale şi posterior de aortă, străbătând muşchiul diafragm
prin orificiul aortic al acestuia ; în torace este situat în mediastinul posterior,
având la stânga aorta, la dreapta vena azygos, posterior coloana vertebrală
şi anterior esofagul. Deasupra arcului aortic, el îşi schimbă direcţia la
stânga şi, ieşind din torace, descrie un arc cu concavitatea în jos,
îmbrăţişând artera subclavie, şi se varsă, printr-un trunchi comun sau
uneori ramificat, în unghiul venos sting, format de venele jugulară internă şi
subclavie stânga. In interior canalul toracic prezintă numeroase valvule.

Prin afluenţii săi, canalul toracic colectează limfa din jumătatea stânga a
capului şi a gâtului, membrul superior stâng, jumătatea stingă a toracelui,
abdomen, pelvis şi membrele inferioare
7.4. Splina

Splina este un organ abdominal intraperitoneal, nepereche, care, structural

şi funcţional, aparţine sistemului circulator sanguin, ea fiind interpusă pe
traiectul vaselor sanguine, întocmai ca ganglionii pe traiectul vaselor
limfatice. Funcţional, splina intervine în distrugerea hematiilor şi
metabolismul hemoglobinei, în strânsă relaţie cu ficatul, iar prin pulpa albă,
în producerea de limfocite, fiind deci un organ limfoid. Totodată, ea
constituie un rezervor de sânge cu importante funcţii hemodinamice.

Este situată în regiunea supramezocolică a cavităţii peritoneale într-o lojă

viscerală, denumită loja splenică, formată superior, anterior, lateral şi
posterior de muşchiul diafragm şi inferior de colon şi mezocolonul transvers,
având comunicare largă în dreapta cu loja gastrică.
Configuraţie exterioară şi raporturi

Splina este un organ parenchimatos, de culoare roşie-închisă, de consistenţă

friabilă şi cu o greutate de aproximativ 160 g.

Ca formă, splina se aseamănă cu un bob de cafea şi i se disting :

o faţă diafragmatică, convexă, care, prin intermediul muşchiului diafragm, vine în
raport cu pleura şi plămânul stâng ;
o faţă viscerală, relativ concavă, subîmpărţită printr-o muchie în faţa renală, ce
vine în raport cu rinichiul stâng, şi faţa gastrică, prin care vine în raport cu faţa
posterioară a stomacului. Pe faţa gastrică, la 1 cm anterior de muchia ce o separă
de faţa renală, se găsesc 6—8 mici depresiuni care formează hilul splinei.
inferior, splina prezintă inconstant o faţă colică, prin care vine în raport cu
flexura stânga a colonului. Marginea superioară este ascuţită şi crenelată, iar
marginea inferioară este rotunjită. Extremitatea posterioară este îndreptată spre
coloana vertebrală, iar cea anterioară, spre flexura stânga a colonului.

Splina, fiind un organ intraperitoneal, este legată de curbura mare a stomacului

prin ligamentul gastrolienal, de diafragm prin ligamentul frenolienal şi de coada
pancreasului prin plica pancreaticolienală, prin care ajung la splină vasele şi nervii
pediculului splenic.
Structura splinei
Splina este învelită la suprafaţă de o capsulă, format la suprafaţă din
mezoteliul peritoneului visceral şi un strat profund de ţesut conjunctiv dens
(capsular), care, pe lângă fibrele colagene, conţine numeroase fibre
elastice şi, în cantitate redusă, fibre musculare netede. In hil se află o
cantitate mare de ţesut conjunctiv. Din capsulă şi hilul splinei pleacă în
interior trabecule, ramificate şi anastomozate, cu care pătrund şi se ramifică
în splină vasele sanguine, limfatice şi fibrele nervoase.

Toate acestea explică modificările de volum ale splinei şi rolul ei în

depozitarea sângelui. În spaţiul dintre trabecule şi capsulă se află o bogată
reţea de ţesut reticular, în ochiurile căreia se află parenchimul splenic, format
de pulpa albă şi pulpa roşie a splinei.

Pulpa albă este alcătuită din noduli de ţesut limfoid, dispuşi în jurul unei
artere centrale, numiţi şi corpusculi Malpighi, cu rol în producerea de
limfocite. Volumul şi numărul lor descresc cu vârsta, iar în infecţii şi intoxicaţii
devin centri de reacţie.

Pulpa roşie este formată din largi capilare sinusoide, în care îşi au originea
venele, şi o reţea de cordoane pulpare (Billroth).
Vascularizaţia şi inervaţia splinei

Splina primeşte sânge din artera lienală sau splenică, ramură a trunchiului
celiac. Aceasta merge superior şi apoi pe faţa posterioară a corpului
pancreasului şi, prin plică pancreatico-lienală, ajunge la splină, ramificându-
se înainte de a pătrunde în hil. In interiorul splinei se ramifică o dată cu
trabeculele fibroase şi dă ramuri arteriale în jurul cărora sunt dispuşi
corpusculii Malpighi, şi se continuă mai departe cu arterele penicilate, care
se îndreaptă spre pulpa roşie. Peretele acestora are o structură
caracteristică. Ele se continuă cu capilarele arteriale, după care urmează
capilarele sinusoide ale pulpei roşii, din care se formează reţeaua venoasă
a splinei. Vena lienală merge împreună cu artera şi este un afluent al venei
porte. Inervaţia este dată de fibre care provin din plexul celiac şi ajung la
splină pe calea vaselor.