CURSUL 13: GLANDELE ENDOCRINE

Glandele endocrine (glandele cu secreţie internă) sunt organe specializate în secreţia

unor substanţe cu acţiune specifică, denumite hormoni, pe care le varsă direct în sânge.
Acţiunea hormonilor se exercită asupra organelor şi ţesuturilor. Alături de sistemul nervos,
glandele endocrine participă la reglarea activităţii organelor şi a ţesuturilor. Între coordonarea
nervoasă a funcţiilor viscerale, tisulare sau celulare şi coordonarea endocrină există însă
deosebiri. Coordonarea nervoasă este complexă, mult diferenţiată şi rapidă, în timp ce coordo-
narea endocrină, controlată la rândul său de sistemul nervos, este auxiliară reglării nervoase,
continuă şi lentă.

1. Hipofiza (Hypophysis)
Glanda hipofiză, denumita si creierul endocrin, este o glandă cu important rol în
reglarea funcţiilor metabolice ale organismului şi cu ample interpelaţii cu toate celelalte
glande endocrine. Ea este situată în cutia craniană, la baza encefalului, într-o lojă
osteofibroasă, formată de şaua turcească a osului sfenoid şi dura mater. Hipofiza are mărimea
unui bob de fasole şi este alcătuită din trei lobi: anterior, intermediar şi posterior.
Printr-o formaţiune denumită infundibul care se continuă cu tija glandei hipofize, ea se
leagă de faţa bazală a hipotalamusului, şi anume de tuber cinereum. Lobul anterior şi
intermediar formează adenohipofiza, iar lobul posterior, neurohipofiza.
Structura hipofizei
Adenohipofiza reprezintă partea secretorie a glandei şi cuprinde 75% din întreaga
glandă. Ea este alcătuită din cordoane celulare neregulate sau grupuri de celule înconjurate de
fibre de reticulină, ce vin în relaţie strânsă cu reţeaua de capilare sinusoide dintre ele. În
funcţie de afinitatea diferită pentru coloranţi, celulele adenohipofizei sunt de două tipuri:
cromofile şi cromofobe. Celulele cromofile sunt, la rândul lor, de două feluri: acidofile şi
bazofile.
Celulele acidofile au forme variate, iar nucleul, situat excentric, prezintă unul sau doi
nucleoli şi cromatină în cantităţi variabile. Ele reprezintă aproximativ 40% din întreaga popu-
laţie celulară a adenohipofizei. In citoplasmă lor se găsesc granulaţii, datorită cărora celulele
acidofile sunt clasificate în celule alfa şi celule epsilon. Celulele acidofile alfa sintetizează
substanţe proteice care participă la formarea hormonului somatotrop (STH). Hipersecreţia
acestui hormon înainte de pubertate produce gigantismul, iar la adult, acromegalia.
Hiposecreţia sa înainte de pubertate determină nanismul hipofizar, prin oprirea creşterii
oaselor la nivelul cartilajului de conjugare. Celulele acidofile epsilon secretă prolactina şi
hormonul care reglează activitatea corticosuprarenalei - ACTH.
Celulele bazofile, după granulaţiile din citoplasmă, se împart în celule beta şi celule
delta. Celulele beta secretă hormonul foliculinostimulant (FSH sau gonadotrop A) şi hormo-
nul tireotrop (TSH). Celulele delta secretă hormonul tireotrop (TSH), hormonul luteinizant
(LH) sau gonadotrop B şi hormonul foliculinostimulant (FSH).
Celulele cromofobe sau celulele C sunt şi ele de două tipuri: mici şi mari. Celulele
cromofobe mici sunt nediferenţiate, din ele luând naştere celelalte tipuri de celule secretorii
ale adenohipofizei. Numărul lor este mare la nou-născut şi redus la adult. Celulele cromofobe
mari sau celulele gama sunt bogate în ARN şi se pare că ele secretă hormonul luteinizant
(LH).
Lobul mijlociu al hipofizei aderă de lobul anterior şi de neurohipofiză, având forma
unei lame epiteliale, de cele mai multe ori fără o delimitare netă. In partea intermediară se
secretă intermedina - un hormon care stimulează dezvoltarea şi activitatea melanocitelor,
celule producătoare de pigment care dau culoarea pielii unor animale.
 Lobul posterior, care împreună cu infundibulul formează neurohipofiza, este alcătuit
din stroma conjunctivovasculară, fibre nervoase venite prin tractul supraopticohipofizar, din
celule gliale denumite pituicite şi din celule bazofile provenite din partea intermediară şi lobul
anterior. Recent, s-a pus în evidenţă procesul de neurosecreţie în nucleii hipotalamici. Aceştia
secretă hormonii specifici lobului posterior al hipofizei: ocitocina şi vasopresina sau
hormonul antidiuretic (adiuretina).
Vascularizatie
Hipofiza primeşte sânge din arterele hipofizare inferioare, ramuri din carotida internă,
şi arterele hipofizare superioare, ramuri din carotida internă şi artera comunicantă
posterioară.
Inervaţia simpatică provine din simpaticul cervical, fibrele nervoase ajungând la
glandă prin plexul carotidian. Fibrele parasimpatice provin din ganglionul ptetrigopalatin.

2. Epifiza (Corpus pineale)

Epifiza (glanda pineala) este o glandă mică de formă conică, a cărei lungime nu
depăşeşte 8 mm. Ea este situată în şanţul median dintre coliculii cvadrigemeni superiori, sub
spleniusul corpului calos şi, printr-o tulpină cu două braţe se leagă de comisura posterioară a
creierului şi de comisura habenulei.
Structura epifizei
Glanda este învelită la exterior de o capsulă formată de pia mater, din care pleacă în
interior septuri conjunctivovasculare ce împart parenchimul glandei în mici lobuli.
Parenchimul este format din: celule principale, denumite şi pinocite, celule gliale, celule
pigmentare şi celule nervoase, reduse la număr.
Glanda epifiză influenţează dezvoltarea organelor genitale, metabolismul proteic,
glucidic şi lipidic, metabolismul mineral şi are corelaţii cu celelalte glande endocrine.
Vascularizaţia epifizei este dată de vase din plexul coroid al ventriculului al III-lea.
Inervaţia simpatică este asigurată de fibre din ganglionul cervical superior, iar cea
parasimpatică, de fibre de origine centrală.

3. Tiroida (Glandula thyroidea)

Glanda tiroidă, cea mai mare dintre glandele endocrine, având la adult o greutate de 40
—60 g, este situată în regiunea anterioară sau viscerală a gâtului, într-o lojă fibroasă formată
de fascia cervicală mijlocie, denumită loja glandei tiroide. Tiroida este alcătuită din doi lobi
laterali, uniţi între ei printr-o punte transversală de ţesut glandular care poartă denumirea de
istmul glandei tiroide.
Lobii tiroidei sunt dispuşi vertical, de o parte şi de alta a laringelui şi părţii superioare
a traheii, iar istmul trece anterior de primele două inele cartilaginoase traheale. Fiecărui lob i
se disting: o bază, un vârf şi trei feţe. Baza este orientată inferior, iar vârful corespunde
marginii superioare a cartilajului tiroid.
Glanda prezintă la exterior învelişul fibros, format din fascia cervicală mijlocie, după
care urmează capsula fibroasă a glandei. Intre cele două formaţiuni se află un mic spaţiu
străbătut de tracturi fibroase şi vase, care permite enuclearea glandei din loja sa. In acest
spaţiu, în partea posterioară, se găsesc cele patru glande paratiroide.
Structura glandei tiroide
Capsula fibroasă a glandei trimite în interior septuri conjunctive în care se află vase
sanguine, limfatice şi fibre nervoase şi care subîmpart parenchimul tiroidian în lobuli. Lobulii
sunt alcătuiţi din vezicule sau foliculi tiroidieni, cu un diametru ce poate ajunge până la 0,9
mm. Celulele tiroidiene aşezate spre interior, pe membrana bazală, sunt cubice în perioada de
secreţie redusă şi înalte (columnare) în fazele de activitate crescută. La polul dinspre cavitatea
foliculului, celulele tiroidiene prezintă microvili.
 Coloidul este o substanţă omogenă, a cărei consistenţă diferă după stadiile funcţionale
ale celulelor şi care umple cavitatea foliculului tiroidian. El conţine iod, care este legat chimic
de o proteină denumită tiroglobulină. Aceasta conţine hormonul tiroidian, denumit tiroxină, şi
alte substanţe iodate, ca diiodotironina şi triiodotironina. În coloid se mai găsesc
mucoproteine şi enzime, ca peroxidaze, catepsină şi mucinază, precum şi celule descuamate.
In stroma conjunctivă din jurul foliculilor se află capilarele sanguine, în care se varsă
hormonul tiroidian, limfatice şi fibre nervoase.
Vascularizaţia tiroidei
Tiroida este unul dintre organele cele mai bogat vascularizate. Ea primeşte sânge din
artera tiroidiană superioară, ramură colaterală din carotida externă, şi tiroidiană inferioară,
care provine din trunchiul tirocervical al arterei subclavii. Venele formează plexuri în jurul
glandei şi sunt tributare venei jugulare interne. În interiorul glandei există numeroase
anastomoze arteriovenoase. Limfaticele sunt tributare ganglionilor cervicali.
Inervaţia simpatică este dată de simpaticul cervical şi cea parasimpatica, de nervul
vag.

4. Glandele paratiroide (Gll. parathyroideae)

Glandele paratiroide sunt patru formaţiuni mici şi ovoidale, de culoare galbenă-brună,
situate pe faţa posterioară a lobilor glandei tiroide, de care aderă strâns. Două corespund
lobului stâng şi două lobului drept al tiroidei, de fiecare parte existând una superioară şi alta
inferioară. Ele se dezvoltă din endodermul celei de-a 3-a şi a 4-a pungi branhiale.
Structura glandelor paratiroide
Glandele sunt învelite la exterior de o capsulă fibroasă care trimite septuri în interior;
împreună cu acestea pătrund în glandă vasele sanguine şi nervii. Parenchimul glandei este
format din celule epiteliale dispuse în cordoane neregulate sau mici foliculi, care la un pol vin
în contact cu capilarul sinusoid, în care îşi varsă produsul de secreţie - hormonul paratiroidian
sau parathormonul. Celulele glandulare sunt de două tipări: principale şi oxifile. Celulele
principale au citoplasma clară şi un nucleu rotund veziculos. În citoplasmă se află
mitocondrii, reticul endoplasmatic, complex Golgi, granule de glicogen, iar unele celule, mici
vacuole secretorii. Ele singure populează glanda până la vârsta de 12 ani, când încep să apară
şi celulele oxifile. Celulele oxifile sunt mai reduse ca număr şi dispuse în cordoane. Se pare
că ele reprezintă forme îmbătrânite ale celulelor principale şi, uneori, se descriu în glandă
celule de tip intermediar între cele două categorii.
Vascularizaţia este asigurată de vasele tiroidiene, iar inervaţia de simpaticul cervical.

5. Timusul (Thymus)
Timusul este un organ cu funcţie limfoidă şi endocrină, situat în etajul superior al
mediastinului anterior, retrosternal. Timusul are o perioadă de creştere de la naştere până la
pubertate, când începe să involueze, transformându-se, în cea mai mare parte, într-o masă de
ţesut adipos, în care se mai păstrează totuşi la adult mici zone de ţesut timic.
La naştere, timusul are lungimea de 5—6 cm, greutatea de aproximativ 10—15 g,
culoarea roşie-cenuşie şi este alcătuit din doi lobi - drept şi stâng - uniţi între ei pe linia
mediană. Extremitatea inferioară coboară înaintea vaselor mari şi pericardului, iar vârful
ajunge în regiunea anterioară a bazei gâtului.
Structura timusului
La exterior, lobii timusului sunt înveliţi de o capsulă fibroasă, din care pleacă tracturi
conjunctive, care îi sub-împart în lobuli. Lobulul timic prezintă o zonă corticală la periferie,
în care se găsesc numeroase limfocite, un număr mai mic de limfoblaşti şi o zonă medulară,
mai deschisă la culoare, în care se află celule reticulare şi limfoblaşti. Tot în medulară se
găsesc aşa-numiţii corpusculi Hassal, alcătuiţi din celule dispuse concentric, ca foile de
ceapă, în jurul a două sau mai multe celule mari, degenerate, în care se depun uneori, săruri
calcare. Limfocitele produse în timus sunt identice cu limfocitele mici din ganglionii limfatici,
dar, din cauza originii lor diferite endodermale, mulţi autori le atribuie numele de timocite. Pe
lângă funcţia limfopoietică şi imunitară, timusul are o funcţie endocrină, prin care
influenţează creşterea şi maturarea sexuală, care coincid la pubertate cu eliberarea de
nucleoproteine necesare formării elementelor sexuale, când începe involuţia timusului.
Injecţiile cu hormoni gonadotropi înainte de pubertate produc atrofia timusului. De asemenea,
timusul are un rol în creşterea organismului, prin acţiunea asupra cartilajelor de conjugare, în
apariţia dentiţiei, în calcifierea oaselor etc.
Vascularizaţia timusului este dată de ramuri din artera subclavie, tiroidiană inferioară,
toracică internă şi pericardofrenică. Venele se varsă în vena brahiocefalică stângă. Limfaticele
sunt tributare ganglionilor mediastinali învecinaţi.
Inervaţia provine din simpatic, nervul vag şi câteva ramuri din nervul frenic.

6. Pancreasul endocrin
Pancreasul endocrin este format din insulele Langerhans, reduse ca număr la nivelul
cozii şi numeroase în corpul şi capul pancreasului. Ele sunt formate din cordoane de celule
prismatice, anastomozate între ele şi înconjurate de o bogată reţea capilară. Cordoanele sunt
formate din două tipuri principale de celule: α şi β. Celulele β secretă hormonul numit
insulina, iar celulele α secretă glucagonul. Insulele Langerhans nu posedă canale de excreţie,
ci îşi varsă produsul direct în sânge.

7. Glanda suprarenală (Glandula suprarenalis)

Glanda suprarenală este un organ pereche situat deasupra polului superior al
rinichiului. Glanda este alcătuită din două porţiuni: corticala şi medulara.
Glanda suprarenală dreaptă are formă triunghiulară, iar cea stângă are formă
semilunară. Ambele glande sunt turtite şi prezintă trei feţe: anterioară, posterioară şi renală
şi două margini, superioară şi medială.
Structura glandei suprarenale
La exterior, glanda este învelită într-o capsulă fibroasă din care pleacă tracturi
conjunctive în parenchimul glandular.
Corticala sau corticosuprarenala este formată, de la suprafaţă spre medulară, din trei
zone celulare: glomerulată, fasciculată şi reticulata. Zona glomerulată secretă hormonii
mineralocorticoizi, cel mai activ fiind aidosteronul. Zona fasciculată (mijlocie) secretă
hormonii glicocorticoizi, cu rol în metabolismul glucidic. Zona reticulată secretă hormoni din
grupa 17-cetosteroizilor.
Trecerea între cele trei zone ale corticalei se face treptat, în funcţie de fazele de
activitate prezentând modificări legate de vârstă şi sex.
Medulara sau medulosuprarenala secretă adrenalina şi noradrenalina.
Vascularizaţia şi inervaţia
Suprarenala primeşte sânge din trei surse arteriale: artera frenică inferioară, aorta
abdominală şi artera renală. Venele se adună şi formează vena centrală, care iese prin hil şi se
varsă în vena cavă inferioară, în dreapta, şi în vena renală, în stânga. Limfaticele, bogat
reprezentate în glandă, formează o reţea în capsulă, de unde drenează limfa la ganglionii
lombari.
Inervaţia este dată de numeroase fibre simpatice, provenind din plexul celiac, şi
parasimpatice, din nervul vag.