GLANDELE ENDOCRINE

Totalitatea organelor şi celulelor izolate sau grupate dintr-un organism, care

îndeplinesc funcţia de sinteză şi secreţie a unor hormoni, alcătuiesc sistemul
endocrin. Activitatea sistemului endocrin este controlată de sistemul nervos, dar, la
rândul său, printr-un proces interdependent de tip feed-back, activitatea sistemului
nervos este influenţată de sitemul endocrin, astfel că din conjugarea activităţii celor
două sisteme are loc integrarea şi coordonarea funcţiilor organismului. Reglarea
nervoasă este rapidă, dar de scurtă durată, pe când reglarea endocrină este mai
lentă şi de durată prelungită, întrucât ea se realizează prin hormoni, substanţe
biologic active care acţionează în cantităţi mici şi la distanţă de locul de formare,
influenţând procesele metabolice din diferite organe, ţesuturi, celule.
Componentele sistemului endocrin

În alcătuirea sistemului endocrin se includ:

1. Glande endocrine permanente şi individualizate ca organe. Aceste glande sunt:

hipofiza, epifiza, tiroida, paratiroidele şi suprarenalele.

2. Glande endocrine tranzitorii. Funcţia endocrină a acestor glande este temporară,

aşa cum este cazul placentei.

3. Grupuri de celule endocrine. Sunt situate în cadrul altor organe. De aici fac parte:
insulele Langerhans din pancreas; celulele Leydig, ce alcătuiesc glanda interstiţială a
testiculului; celulele tecii interne a foliculului ovarian de Graaf, ce alcătuiesc glanda
interstiţială a ovarului; corpul galben al ovarului.

4. Celulele endocrine izolate. Aceste celule alcătuiesc sistemul endocrin difuz (SED),
reprezentat de totalitatea celulelor hormono-secretoare răspândite în diferite ţesuturi şi
organe, aşa cum sunt: celulele endocrine gastroenteropancreatice şi respiratorii, celulele C
din tiroidă şi paratiroide, celulele cromafine din paraganglionii abdominali, aparatul
juxtaglomerular din rinichi şi altele. În general aceste celule secretă hormoni polipeptidici şi
amine biogene ca: serotonina, histamina, gastrina, dopamina şi altele. Datorită faptului că
majoritatea celulelor SED pot capta şi decarboxila precursori ai aminelor, Pearse a dat
acestui sistem denumirea de sistem APUD, adică Amine Precursor Uptake and
Decarboxilation.

Glande endocrine permanente şi individualizate ca organe

Exceptând tiroida, care este cea mai voluminoasă, celelalte glande endocrine sunt în
general organe mici, foarte bine vascularizate şi inervate. Au un plan comun de organizare
structurală, fiind constituite din capsulă, stromă şi parenchim. Capsula este de natură
conjunctivo-vasculară şi înveleşte glanda. Stroma este alcătuită dintr-o reţea reticulinico-
capilară. Parenchimul glandular endocrin, cu excepţia tiroidei, care are un aspect vezicular,
este constituit din cordoane celulare dispuse sub forma unor reţele neregulate între care se
găsesc capilare de tip fenestrat sau sinusoid.

Hormonii sunt sintetizaţi şi eliminaţi din celule pe măsura elaborării lor sau după o
stocare temporară. Excepţie face tiroida la care hormonul este stocat extracelular în
veziculele foliculilor tiroidieni. Hormonii sunt substanţe biologic active din grupul
biocatalizatorilor, ca şi vitaminele şi enzimele şi ei pot fi de natură proteică, glicoproteică sau
sterolică. Ei controlează şi reglează procese biologice generale, respectiv procesele de
creştere, diferenţiere, maturare, nutriţie, metabolism şi reproducere.

Glandele endocrine permanente sunt:

I. Hipofiza; II. Epifiza; III. Tiroida; IV. Paratiroidele; V. Suprarenalele

I. HIPOFIZA sau GLANDA PITUITARĂ

Este localizată la baza craniului în fosa hipofizară a şeii turceşti. Este legată de
hipotalamus prin tija hipofizară şi reprezintă o cale de legătură între SNC şi glandele
endocrine. Atinge un diametru de aproximativ 1-1,5 cm şi o greutate de 0,5-1 g, fiind ceva
mai mare la femei. Deşi de mărime mică, reprezintă unul din cele mai importante organe ale
corpului, producând cel puţin nouă hormoni şi având relaţii reciproce cu alte glande
endocrine.

Hipofiza este formată din 2 lobi: lobul anterior sau adenohipofiza, de origine
ectodermală (punga lui Rathke) şi lobul posterior sau neurohipofiza, cu origine în planşeul
diencefalic.

Adenohipofiza este alcătuită din 3 porţiuni:

1. porţiunea anterioară sau pars distalis – cea mai voluminoasă;

2. porţiunea tuberală sau pars tuberalis; ea înconjoară infundibulul şi împreună cu
tija infundibulară formează tija hipofizară;
3. porţiunea intermediară sau pars intermedia.
Neurohipofiza este alcătuită din două părţi principale:

1. pars nervosa;
2. infundibulul, format din :
a. tija infundibulară;
b. eminenţa mediană.

Structura adenohipofizei

1. Porţiunea anterioară sau pars distalis

Este porţiunea cea mai voluminoasă a hipofizei. Este învelită spre exterior de
o capsulă fibroasă de origine durală, din care spre interior pornesc septe fine
conjunctive. Parenchimul glandular este alcătuit din cordoane celulare dispuse
neregulat.
 Celulele endocrine ale acestei porţiuni sunt heterogene atât ca structură cât şi ca
afinitate tinctorială. În funcţie de afinitatea sau neafinitatea lor tinctorială faţă de coloranţii
histologici de rutină, se deosebesc două mari categorii de celule:

a. celule cromofobe;
b. celule cromofine.

a. Celulele cromofobe
Reprezintă 50% din celulele porţiunii pars distalis şi ele nu au afinitate pentru
coloranţii uzuali. Se recunosc în general 3 feluri de celule:

- celuele degranulate, numite astfel pentru că la microscopul optic apar fără

granulaţii;
- celule de rezervă, care au granule de secreţie mici;
- celule foliculare, dotate cu prelungiri lungi şi ramificate care constituie o reţea de
susţinere. Aceste celule sunt considerate a avea o funcţie macrofagică.

b. Celulele cromofile

Au fost clasificate în celule acidofile şi celule bazofile, după afinitatea

granulelor lor de secreţie faţă de coloranţi acizi sau bazici. Reprezintă 50% din
celulele porţiunii pars distalis.

b1. Celulele acidofile

Sunt cele mai numeroase, rerezentând 75% din totalul celulelor cromofile.
Sunt localizate la periferia porţiunii distale. În citoplasmă se găsesc granule relativ
mari. Prin tehnici de imunohistochimie s-au pus în evidenţă două tipuri de celule
acidofile:
 - celule somatotrope

 - celule mamotrope.

 - Celulele somatotrope sau STH

Sunt celule relativ mari, situate în grupuri de-a lungul sinusoidelor. Granulele lor de
secreţie se colorează cu oranj G, fiind deci oranjofie. La microscopul electronic s-a constatat
că ele conţin organite comune bine dezvoltate şi granule de secreţie cu diametru de 350 -
400 nm. Aceste granule reprezintă hormonul de creştere, somatotrop sau somatotropina,
notat simbolic STH (Somatotrope Hormone). Acest hormon stimulează creşterea cartilajelor
epifizare a oaselor lungi. Producerea în exces a STH-ului în copilărie-adolescenţă, determină
gigantismul, iar la dult acromegalia. Deficitul în STH în copilărie produce nanismul hipofizar,
deci o creştere incompletă a oaselor lungi.
  - Celulele mamotrope, prolactine, luteotrope sau LTH

Granulele lor au afinitate pentru eritrozină sau carmin. Aceste celule sunt mai
numeroase la femei. Granulele de secreţie au diametru de 200 nm la femeia negestantă şi
bărbat şi ating diametrul de 600 nm în perioada de graviditate şi lactaţie. Hormonul sintetizat
este prolactina sau hormonul lactogenic sau luteotrop şi notat cu LTH. Acest hormon
determină dezvoltarea glandelor mamare, iar după naşterea unui copil determină lactaţia. La
bărbat rolul acestui hormon este neclar, dar se cunoaşte că secreţia lui determină
hipogonadism.

b2. Celulele bazofile

Reprezintă 25% din totalul celulelor cromofile. Sunt celule mai mari decât celulele
acidofile dar granulele lor de secreţie sunt de dimensiuni mici şi au afinitate pentru coloranţi
bazici ca albastru de anilină, rezorcină, fuxină. Din punct de vedere funcţional, celulele
bazofile sunt de 3 tipuri:

 - celule tireotrope;

 - celule gonadotrope;

 - celule corticotrope.

 - Celule tireotrope sau TSH

Granulele de secreţie au diametru de 120 – 200 nm. Hormonul tireotrop sau

tireotropina, stimulează sinteza şi eliberarea hormonilor tiroidieni.

 - Celule gonadotrope, FSH şi LH

Produc hormonii gonadotropi. La femeie, FSH sau hormonul foliculino-stimulator şi

LH sau hormonul luteinizant, sunt secretaţi fie de aceeaşi celulă, fie de celule diferite şi
stimulează dezvoltarea foliculului ovarian, respectiv maturarea foliculului de Graaf,
culminând cu dezvoltarea corpului galben şi secreţia de către acesta a progestronului. La
bărbat, FSH stimulează spermatogeneza iar ICSH sau hormonul stimulator al celulelor
interstiţiale testiculare, stimulează secreţia de testosteron.

 - Celule corticotrope sau ACTH

Produc hormonul adrenocorticotrop, respectiv ACTH sau corticotropina. Granulele de

secreţie au diametru de 375 – 550 nm. ACTH acţionează asupra cortexului adrenal
stimulând sinteza şi eliberarea hormonilor glucocorticoizi şi a hormonilor sexuali.

ACTH derivă dintr-un precursor numit pro-opiomelanocortina. La om din acest

precursor derivă ACTH şi un peptid numit beta-lipotropina sau beta-LPH, care în doze mari
determină lipoliză. Prin clivare, din beta-LPH ia naştere hormonul beta-MSH, sau hormonul
stimulator al melanocitelor.

2. Porţiunea tuberală sau pars tuberalis

Are forma unei pâlnii ce înconjoară infundibulul neurohipofizei. Împreună cu
tija infundibulară, constituie tija hipofizară. Este alcătuită din celule dispuse în mici
grupuri sau în cordoane scurte şi aflate în raporturi strânse cu vasele sanguine ale
arterelor hipofizare superioare. Nu se cunoaşte încă funcţia acestor celule.

3. Porţiunea intermediară sau pars intermedia

La om reprezintă o structură rudimentară. Este alcătuită dintr-un strat subţire
de celule şi din vezicule conţinând un coloid eozinofil. Singurul hormon cunoscut ca
fiind secretat de pars intermedia este MSH, deci stimulator al melanocitelor, respectiv
al pigmentaţiei. Pars intermedia este bine dezvoltată la peşti şi amfibieni.

Structura neurohipofizei

Este constituită în principal din fibrele amielinice ale fasciculului hipotalamo-hipofizar,

cuprinzând aproximativ 100.000 axoni nemielinizaţi ai neuronilor secretori din hipotalamus,
corpul acestor neuroni găsindu-se în nucleii supraoptic şi paraventricular. Materialul
neurosecretor produs în pericarionii neuronali se deplasează de-a lungul axonilor până în
neurohipofiză, unde este stocat în dilataţiile terminale ale axonilor sub forma unui material
colorabil numit corpi Herring şi apoi eliberat la nevoie.

În neurohipofiză nu se găsesc neuroni ci celule nevroglice numite pituicite precum şi

capilare sanguine cu endoteliul fenestrat, celule pigmentare şi celule epiteliale bazofile.

Materialul neurosecretor, respectiv corpii Herring, este constituit din 2 hormoni,

oxitocină şi vasopresină sau ADH, care este un hormon antidiuretic, dintr-o proteină de
legătură numită neurofizina şi din ATP.

Neurohipofiza eliberează sau blochează cei doi hormoni, ADH şi oxitocina.

ADH în exces determină contracţia musculaturii netede a vaselor sanguine, reglând

presiunea sanguină. Efectul său principal este de a creşte permeabilitatea pentru apă a
tubilor contorţi distali ai rinichilor, favorizând resorbţia apei din urina care astfel devine
hipertonă. Leziuni ale hipotalamusului care determină distrugerea celulelor neurosecretorii,
cauzează diabetul insipid, caracterizat prin pierderea capacităţii renale de a concentra urina.

Oxitocina stimulează contracţia peretelui muscular uterin în timpul naşterii şi

contracţia celulelor mioepiteliale care înconjoară alveolele şi ductele mamare, favorizând
eliminarea laptelui în timpul suptului.
 II. EPIFIZA SAU GLANDA PINEALĂ

Se găseşte deasupra planşeului diencefalului, la extremitatea posterioară a

ventricolului 3. Forma sa este asemănătoare unui con de pin, de unde şi denumirea
de pineală, cu înălţimea de 5 – 8 mm şi grosimea la bază de 3 – 5 mm. Greutatea
este de aproximativ 150 mg, la femei având cu 3 – 5 mg mai mult.
La exterior este delimitată de o capsulă de origine pială din care se desprind septe
conjunctivo-vasculare care delimitează la interior lobuli neregulaţi, iar în interiorul lobulilor, o
reţea fină reticulinică constituie o stromă interlobulară. Parenchimul pineal este constituit din
două tipuri de celule:

1. Pinealocitele, mai mari şi cu citoplasma mai clară;

2. Celule interstiţiale sau gliale, mai mici şi cu citoplasma mai densă şi întunecată.

1. Pinealocitele, celulele principale sau pinocitele

Sunt majoritare în parenchimul pineal, reprezentând 95% din el. Sunt dispuse
în cordoane, având aspectul unor celule epiteliale. Sunt de forme şi mărimi diferite,
dar toate prezintă prelungiri citoplasmatice care vin în contact cu prelungirile
pinealocitelor învecinate sau cu peretele capilarelor. Nucleii pinealocitelor sunt mari,
sferici sau lobulaţi şi au nucleoli evidenţi. În citoplasmă se găsesc picături lipidice,
incluziuni pigmentare, glicogen şi numeroşi microtubuli.

2. Celulele interstiţiale sau gliale

Cu toate că aceste celule fac parte din parenchimul pineal, ele contribuie şi la
alcătuirea stromei interlobulare datorită prelungirilor care se inseră printre lobulii
pineali. Sunt puţine la număr, constituind doar 5% din totalul celulelor parenchimului
pineal. Citoplasma conţine organitele comune bine dezvoltate, fiind bazofilă şi având
un aspect întunecat.
Dintre celulele migrate în epifiză se găsesc în număr mare mastocite, ceea ce explică
conţinutul ridicat în histamină al acestei glande.

Glanda pineală umană, mai ales la oameni vârstnici, conţine aşa numitul “nisip
epifizar”, constituit din concreţiuni de fosfat de calciu sau carbonaţi, cu organizare structurală
concentrică şi dispunere extracelulară. Nu se cunoaşte semnificaţia prezenţei acestor
formaţiuni.

Epifiza este bogat vascularizată de ramuri ce provin din plexurile coroide. Inervarea
epifizei este realizată de fibre simpatice postganglionare cu origine în ganglionii cervicali
superiori. Terminaţiile nervoase vin în contact direct cu pinealocitele, în ambele fiind pusă în
evidenţă serotonina.

Funcţiile epifizei
La reptile şi amfibieni epifiza este o structură senzorială fotoreceptoare. La om ea
este un organ neuroendocrin. Din punct de vedere funcţional, epifiza este antagonistă
hipofizei, ea inhibând dezvoltarea gonadelor. Epifizectomia determină precocitatea apariţiei
pubertăţii şi hipertrofia gonadelor, în timp ce administrarea în exces a epifizhormonului,
întârzie apariţia pubertăţii.

Antagonismul epifizo-hipofizar se mai manifestă şi prin acţiunile anticorticotrope,

antitireotrope şi antiandrogene ale hormonului epifizar.

Substanţele neuroumorale cu rol bioactiv puse în evidenţă în epifiză sunt: melatonina,

serotonina, noradrenalina şi acetilcolina. Melatonina, ca antagonist al MSH hipofizar,
determină depigmentarea melanocitelor şi melanoforelor.

Epifiza participă la metabolismul proteic, lipidic şi glucidic. Şcoala medicală

românească reprezentată de acad. Milcu şi colaboratori, au izolat o substanţă
hipoglicemiantă numită pinealina, asemănătoare insulinei, care este capabilă de a corecta
efectele extirpării sau lezării glandei.

III. TIROIDA

Este situată în partea anterioară a gâtului, la nivelul regiunii cervicale. Este constituită
din doi lobi legaţi printr-un istm îngust, astfel că ea are aspectul literei H. S-a constatat că la
1/3 din persoane se mai găseşte un lob piramidal în zona mediană. Tiroida este cea mai
voluminoasă glandă endocrină, cântărind 25 - 40 g şi fiind mai mare la tineri şi femei, în
special la femeia gestantă.

Structura histologică şi citologică a tiroidei

Capsula. Tiroida este învelită de o capsulă fibroelastică proprie, puternic aderentă
parenchimului tiroidian. La exteriorul capsulei se găseşte o teacă fibroasă care provine din
fascia viscerală a gâtului.

Stroma. Din capsulă pornesc septe conjunctivo-vasculo-nervoase, care se dispun în

jurul lobilor, delimitând în interiorul acestora lobuli tiroidieni, iar apoi, în interiorul fiecărui
lobul, prin septe extrem de fine sunt delimitaţi aproximativ 20-40 foliculi tiroidieni. În cadrul
acestui înveliş stromal, există o populaţie celulară constituită din numeroase fibroblaste,
histiocite, mastocite şi elemente limfoide.

Parenchimul tiroidian. Este constituit din foliculi tiroidieni aflaţi în diferite stadii de
activitate. Foliculul tiroidian este o formaţiune veziculară, care împreună cu stroma
conjunctivo-vasculară din jurul său, constituie unitatea morfofuncţională a tiroidei.

Foliculul tiroidian
 Este o formaţiune sferică-veziculară cu diametrul variabil cuprins între 0,02-0,9 mm,
în funcţie de stadiul activităţii sale. Vezica foliculară este căptuşită la interior de un epiteliu
folicular, care se sprijină pe o foarte fină membrană bazală. În veziculă se găseşte un produs
gelatinos numit coloid, care reprezintă produsul de sinteză şi secreţie al celulelor foliculare,
produs constituit din tiroglobulină iodată, care conţine legaţi cei doi hormoni ai celulelor
foliculare şi anume:

- tiroxina sau tetraiodotirozina sau T4;

- triiodotironina sau T3.
La aceşti doi hormoni specifici tiroidieni se adaugă un al treilea hormon numit
calcitonină, sinteitzat în celulele C parafoliculare tiroidiene.
Epiteliul folicular

Este de tip simplu, unistratificat. Forma celulelor variază, fiind cubică sau chiar
aplatizată când foliculii sunt în repaus, respectiv când ei sunt încărcaţi cu substanţă
coloidală şi au un diametru mare; în acest stadiu celulele foliculare nu secretă coloid.
Din contră, în hiperfuncţie, foliculii au diametru mic şi puţin coloid acumulat, iar
celulele foliculare sunt înalte, cilindrice şi cu bogată activitate de sinteză.
În normofuncţie, structurile citologice ale foliculului şi al celulelor foliculare prezintă
caracteristici medii faţă de cele arătate mai sus.

Epiteliul folicular este constituit din două tipuri de celule:

1. Celule foliculare sau celule proprii tiroidei;

2. Celule parafoliculare sau celule C, care se găsesc atât în tiroidă, cât şi în alte
organe, aşa cum sunt pancreasul şi suprarenala, ele având deci caracterele
celulelor sistemului endocrin difuz.
1. Celulele foliculare
De regulă au formă cubică, dar ele devin cilindrice în hiperfuncţie şi turtite în
hipofuncţie. Forma nucleului este dependentă de forma celulei.
Analizate la microscopul electronic, celulele prezintă toate caracteristicile celulelor
active metabolic, deci a celulelor care simultan sintetizează, secretă şi resorb. La polul apical
membrana celulară are microvili. În hiperfuncţie toate organitele celulare sunt mai bine
dezvoltate, inclusiv lizosomii, întrucât aceste celule au o intensă activitate a enzimelor
proteolitice şi oxidative, a fosfatazei acide, a hialuronidazei şi a ATP-azei.

Celulele foliculare prezintă un ciclu secretor care se realizează în 3 stadii:

- În stadiul întâi are loc sinteza şi stocarea hormonilor prn acumularea coloidului;

- În stadiul al doilea are loc hidroliza şi resorbţia coloidului;

- În stadiul al treilea are loc hidroliza tiroglobulinei cu eliberarea şi transportul
hormonilor specifici în sânge.
Primul stadiu cuprinde 4 etape:

În etapa I-a are loc sinteza tiroglobulinei. La nivelul REG, pornind de la

aminoacizii preluaţi din sânge, se sintetizează proteine care se combină la nivelul
complexului Golgi cu polizaharide, rezultând grupări tirozil, care prin exocitoză sunt
secretate în vezica foliculului, acumulându-se sub formă de coloid.
În etapa a II-a are loc o captare a iodului din sânge prin mecanisme de transport activ
în celule.
 În etapa a III-a, iodul anorganic captat ajuns în celule, este oxidat cu ajutorul
peroxidazei existente în celulele foliculare.

În etapa a IV-a are loc iodarea grupărilor tirozil ale tiroglobulinei. Iniţial ia naştere un
compus monoiodic numit monoiodotirozina sau MIT, urmat apoi de formarea compusului
diiodic, diiodotirozina sau DIT. Prin unirea a două molecule de DIT se formează
tetraiodotirozina, unul din hormonii tiroidieni, numit şi tiroxină sau T4. Prin unirea unei
molecule de MIT cu o moleculă de DIT se formează al doilea hormon tiroidian, triiodotironina
sau T3. Aceşti doi hormoni sunt stocaţi în coloidul folicular, dar nu sub formă de hormoni
liberi ci legaţi de tiroglobulină.

În stadiul al II-lea, sub acţiunea enzimelor protelolitice, a fosfatazei acide şi a

hialuronidazei, are loc fluidificarea coloidului şi resorbţia tiroglobulinei prin endocitoză la polul
apical al celulelor foliculare.

În stadiul al III-lea, tiroglobulina resorbită în celule este hidrolizată cu ajutorul

enzimelor lizosomale şi a ATP-azei, conducând la eliberarea celor doi hormoni tiroidieni, T3
şi T4 şi a compuşilor mono şi diiodaţi. Cei doi hormoni sunt exocitaţi din celule în sânge, iar
din compuşii mono şi diiodaţi are loc eliberarea iodului care urmează a fi reutilizat într-un nou
ciclu secretor.

2. Celulele parafoliculare sau celulele C

Se găsesc atât pe membrana bazală a epiteliului folicular, printre celulele
foliculare, dar fără a ajunge la nivelul lumenului, cât şi în stroma interlobulară şi
interfoliculară, unde constituie insulele parafoliculare Wölfer. Sunt celule mai mari
decât cele foliculare şi au o citoplasmă clară, fiind denumite şi celule clare. Pentru că
au multe mitocondrii în citoplasmă au mai fost numite şi celule cu mitocondrii.
Aceste celule sintetizează şi secretă un hormon hipocalcemiant numit
calcitonină, de aceea ele au mai fost numite şi celule C.
Elaborarea calcitoninei este reglată de nivelul calciului sanguin prin mecanisme de tip
feed-back. Hipercalcemia declanşează secreţia hormonului, iar hipocalcemia are efect
inhibitor, întrucât calcitonina este un factor hipocalcemiant care suprimă eliberarea calciului
în sânge, din resorbţia osoasă, având deci o acţiune antagonistă parathormonului.

Funcţiile tiroidei

Tiroida se caracterirează printr-o mare labilitate funcţională şi structurală în raport cu

sexul, vârsta, aport de iod, temperatură, anotimp, stări fiziologice, stimul tireotrop hipofizar.

Funcţia principală a tiroidei, exercitată prin T3 şi T4, este de a controla şi menţine

metabolismul tisular la nivel optim organismului. Are rol important în procesele de
diferenţiere şi creştere celulară, în dezvoltarea ţesuturilor de susţinere şi suport şi în
dezvoltarea organelor de reproducere. Cu toate că tiroida este un organ deosebit de
important pentru organism, ea nu este un organ vital, putând fi extirpată.

Activitatea tiroidei este reglată de hormonul hipofizar tireotrop TSH care, la rândul
său, este controlat de mediatori hipotalamici, prin mecanisme de feed-back provocate de
gradul concentraţiei hormonilor tiroidieni în sânge.
 Tiroida prezintă corelaţii funcţionale cu alte glande endocrine. Stările de hipertiroidism
sunt asociate cu menţinerea sau chiar hipertrofia timusului, precum şi cu atrofia
corticosuprarenalelor. Tiroida prezintă corelaţii funcţionale şi cu gonadele.

IV. GLANDELE PARATIROIDE

Sunt două glande perechi, situate pe faţa posterioară a tiroidei, la polul celor
doi lobi, învelite de capsula tiroidei. Mai rar se găsesc paratiroide situate şi în
parenchimul tiroidei iar într-un procent de 5-10% din cazuri, se găsesc şi în asociere
cu timusul dovedind în acest fel originea lor embrionară comună din aceeaşi pungă
faringiană. Sunt glande mici, ovale, cu dimensiunile de 3-8 mm lungime şi 2-5 mm
grosime şi o greutate totală variind între 50 mg şi 300 mg.
Paratiroidele sunt organe vitale, extirparea lor cauzând moartea organismului.

Fiecare glandă paratiroidă este delimitată de o capsulă conjunctivă subţire din

care se desprind septe fine conjunctivo-vasculo-nervoase, care împart parenchimul
în lobuli neregulaţi şi slab delimitaţi. Lobulii sunt alcătuiţi din celule dispuse în grupuri
compacte sau aranjate în cordoane anastomozate, separate unele de altele de o
stromă formată dintr-o fină reţea reticulinică ce conţine capilare şi nervi.
La om, în parenchimul paratiroidelor s-au descris două tipuri principale de celule:

1. Celulele principlale
2. Celulele oxifile

1. Celulele principale
La om, paratiroidele conţin în marea lor majoritate acest tip de celulă. Sunt
celule poligonale mici, cu diametrul de 4-8 m, cu nucleu proeminent situat central şi
citoplasmă acidofilă. La microscopul electronic s-a constatat prezenţa în citoplasmă a
organitelor implicate în sintezele proteice, precum şi a unor granule de secreţie de
200-400 nm diametru, în care este localizat hormonul paratiroidian numit
parathormon şi notat PTH. La vârstnici, peste 50% din aceste celule sunt înlocuite cu
adipocite.

2. Celulele oxifile. Sunt foarte puţine la om, în special până la pubertate, după care
cresc numeric odată cu vârsta. Sunt celule poligonale de 6-8 m diametru, cu numeroase
mitocondrii dense în citoplasmă şi fără granule de secreţie. Nu se cunoaşte precis funcţia lor.
Numai în anumite cazuri patologice s-a constatat participarea lor la secreţia unei substanţe
hormonale.
 Funcţia paratiroidelor
PTH controlează concentraţia ionilor de calciu şi fosfor în sânge menţinând un raport
constant între ei. Scăderea calcemiei stimulează secreţia de PTH, care determină creşterea
nivelului de calciu prin 3 mecanisme:

- acţiune directă asupra osteocitelor şi osteoclastelor, stimulând osteoliza şi

provocând eliberare de Ca osos în sânge;

- acţiune directă asupra rinichiului determinând creşterea reabsorbţiei tubulare de

calciu şi inhibarea resorbţiei ionilor de fosfat din filtratul glomerular.

- creşte absorbţia de calciu la nivelul intestinului subţire.

Secreţia de PTH este reglată de concentraţia calciului sanguin. Excesul de
PTH determină modificări osoase care conduc la resorbţia traveelor osoase şi la
depunerea de calciu în rinichi, determinând o insuficienţă renală sau o depunere de
calciu la nivelul arterelor. Lipsa de calciu ionic în sânge, determină contracţia
spasmică a musculaturii scheletale şi convulsii generalizate, tetanice.

V. GLANDELE SUPRARENALE

Se găsesc incluse în ţesutul adipos de la polul cranial al fiecărui rinichi. La om,

suprarenala are o lungime de 4-6 cm, o lăţime de 1-2 cm şi o grosime de aproximativ 6 mm.
Cele două suprarenale cântăresc aproximativ 15 g.

Suprarenalele sunt alcătuite din două glande care au structură, origine şi funcţii
diferite:

- corticosuprarenala, de origine mezodermică, aflată sub controlul adenohipofizei,

este o glandă vitală;
- medulosuprarenala, de origine neuroectodermică, aflată sub controlul sistemului
nervos vegetativ simpatic, nu este o glandă vitală.

CORTICOSUPRARENALA (CSR)

La exterior este delimitată de o capsulă iar spre interior se continuă cu

medulosuprarenala (MSR).
Din punct de vedere structural, CSR este constituită din 3 zone dispuse concentric:

1. Zona glomerulară, dispusă la exterior, sub capsulă, reprezintă 15% din CSR;
2. Zona fasciculată, dispusă la mijloc, reprezintă 75% din volumul CSR;
3. Zona reticulată, dispusă adiacent MSR şi reprezentând 10% din CSR.

1. Zona glomerulară
Este alcătuită din celule cilindrice sau piramidale grupate în grămezi sau
cordoane scurte care se continuă cu coloanele celulare ale zonei fasciculate.
 Celulele au în citoplasmă un reticul endoplasmic foarte dezvoltat, numeroase
mitocondrii filamentoase şi complex Golgi. Prin fluorescenţă microscopică, s-a costatat că
citoplasma mai conţine o mare cantitate de vitamina A.

Celulele zonei glomerulare sintetizează şi elaborează hormonii mineralocorticoizi,

aldosteronul şi dezoxicorticosteronul care acţionează asupra tubului contort distal,
determinând scăderea eliminării renale de sodiu prin reasorbţia lui cât şi a clorului. De
asemenea, hormonii favorizează reabsorbţia de sodiu şi schimbul cu ioni de potasiu, prin
acţiunea lor la nivelul celulelor epiteliale ale tractului gastrointestinal al epiteliului canalelor
salivare şi glandelor sudoripare.

În cazul opririi secreţiei de aldosteron, descresc concentraţiile de sodiu şi clor din

fluidul extracelular, pacientul intră într-o stare de şoc şi moare în câteva zile, dacă nu se
administrează exogen mineralocorticoizi.

Reglarea secreţiei mineralocorticoizilor are loc pe baza detectării nivelului

concentraţiei lor în sânge de către anumiţi centri cerebrali, care elaborează un hormon
stimulator al zonei glomerulare prin intermediul unor factori activatori de tipul renină,
angiotensină şi ACTH.

2. Zona fasciculata
Este constituită din cordoane celulare cu traiect aproximativ paralel, separate între
ele prin capilare sinusoide.

Celulele sunt de formă poliedrică şi mult mai mari decât celulele zonelor învecinate.
În citoplasmă se găseşte o mare cantitate de picături lipidice şi o cantitate semnificativă de
vitamină C.

Examinate la microscopul electronic, celulele conţin în citoplasmă o mare cantitate de

REN, mitocondrii cu criste tubulare şi picături lipidice, toate aceste elemente indicând
existenţa unei sinteze de hormoni steroizi.

Celulele zonei fasciculate sintetizează şi elaborează hormonii glucocorticoizi, cortizol,

cortizon şi corticosteron, care acţionează asupra metabolismului glucidic, protidic şi lipidic
determinând scăderea utilizării glucozei la periferie şi o hiperglicemie secundară, o scădere a
sintezei proteice concomitent cu creşterea catabolismului şi o scădere a lipidelor prin lipoliză.
Glucocorticoizii suprimă răspunsul imun prin scăderea numărului de eozinofile circulante şi
grăbirea sechestrării lor în splină. De asemenea, ei au acţiune distructivă asupra limfocitelor
prin inhibarea mitozelor. Această acţiune a glucocorticoizilor este utilizată în cazurile de
transplant, pacienţilor respectivi administrându-li-se doze masive de glucocorticoizi pentru a
se suprima răspunsul imun de respingere a transplantului. Glucocorticoizii mai intervin şi în
mecanismele de adaptare ale organismului la condiţiile de stress.

Reglarea secreţiei glucocorticoizilor se realizează sub acţiunea ACTH.

3. Zona reticulată

Este constituită din cordoane celulare anastomozate între ele, astfel încât dau
impresia unei reţele.
Celulele aflate adiacent zonei fasciculate se aseamănă cu cele ale acestei zone dar
sunt mai mici şi au mai puţine picături lipidice. Adiacent MSR se disting două tipuri de celule:
celule întunecate care conţin în citoplasmă o cantitate mare de granule de lipofuscină şi
celule clare, care au mai puţine asemenea granule.

Celulele întunecate au nucleii picnotici, iar granulele de lipofuscină reprezintă

pigmenţi de uzură, ceea ce indică faptul că aceste celule sunt celule aflate în
degenerescenţă.

Celulele clare reprezintă de fapt un stadiu tânăr, activ, care treptat se vor transforma
în celule întunecate prin acumulare de granule de lipofuscină, care le blochează parţial
activitatea.

Celulele acestei zone sintetizează şi elaborează în cantităţi reduse glucocorticoizi şi

hormoni androgeni, dintre care cel mai semnificativ este dehidroepiandrosteronul, cu efecte
masculinizante şi anabolizante.

Reglarea secreţiei celulelor zonei reticulate are loc în mod predominant prin
intermediul ACTH.

MEDULOSUPRARENALA (MSR)

Este de origine neuroectodermică, provenind din crestele neurale la fel ca şi

ganglionii simpatici.

MSR este compusă din celule relativ mari aranjate în grupuri circulare sau cordoane
scurte şi aflate în relaţie intimă cu capilarele sanguine.

MSR este alcătuită din două tipuri de celule: celule cromafine şi celule ganglionare
simpatice.

1. Celulele cromafine. Sunt cele mai numeroase, au dimensiuni de 25-30 m.

Caracteristic este faptul că fiecare celulă se află dispusă între două sisteme vasculare: un
pol în contact cu capilarul arterial, iar celălalt pol în contact cu capilarul venos. Există şi o
polarizare a componentelor citoplasmatice. Astfel, nucleii se află spre polul arterial, iar
complexul Golgi şi granulele de secreţie spre polul venos, pe unde urmează a fi exocitate.

Granulele de secreţie au diametrul de 150-300 m şi conţin catecolaminele:

adrenalină sau epinefrină şi noradrenalină sau norepinefrină, dar nu în aceleaşi granule şi
aceleaşi celule. Celor două tipuri de catecolamine le corespund structural celule diferite, din
care 90% conţin adrenalină şi numai 10% noradrenalină.

Datorită afinităţii granulelor ce conţin adrenalină pentru sărurile de crom, aceste

celule au fost numite celulele cromafine. În granulele conţinând fie adrenalină, fie
noradrenalină, în 20% dintre celule coexistă şi alte substanţe, şi anume:

- peptide cu acţiune asemănătoare morfinei, aşa cum sunt leuencefalina şi

metencefalina;
- proteine cu rol de legare a catecolaminelor numite cromogranine;
- o enzimă de conversie a dopaminei în noradrenalină, numită dopamin-beta-
hidroxilaza.
 Celulele cromafine sunt înconjurate de terminaţii nervoase ale neuronilor
preganglionari simpatici, care intervin astfel în modularea sintezei de catecolamine.
2. Celulele ganglionare simpatice
Sunt considerate ca neuroni postganglionari modificaţi. Aceste celule sunt mai
puţine decât celulele cromafine şi ele sunt dispuse fie izolat, fie în grupuri mici.
Fibrele postganglionare ale acestor celule se termină atât în jurul celulelor cromafine
cât şi în jurul capilarelor. Stimularea fibrelor simpatice determină intensificarea
secreţiei de hormoni ai MSR.
Catecolaminele elaborate de MSR au rol în sistemul de apărare al organismului în
condiţii de stress. În stările de stress fizic, ca agresiune, frig, durere, etc., ca şi în unele stări
emoţionale, ca frică, furie, etc., are loc o eliberare masivă de hormoni ai MSR, care intră
imediat în acţiune pentru adaptarea organismului la noile condiţii, fapt pentru care adrenalina
şi noradrenalina au mai fost supranumite şi hormoni ai stării de alarmă.

VI. PARAGANGLIONII

Termenul de paraganglioni a fost utilizat pentru a fi descrise mici grupuri de

celule epiteloide care prezintă o reacţie cromafină. Deci, paraganglionii cromafini
sunt structuri nervoase, respectiv paraganglioni simpatici, alcătuite din celule
nervoase ganglionare, fibre nervoase şi vase.
Celulele endocrine ale paraganglionilor sunt similare morfologic cu celulele MSR,
având aceeaşi origine embrionară şi aceeaşi afinitate cromafină. Ele aparţin unui sistem
numit sistemul cromafin, care are celule similare cromafine prezente şi în tractul
gastrointestinal, rinichi, ovar, testicul, ficat, inimă.

Celulele endocrine conţin organite comune, glicogen şi granule de secreţie cu

diametru de 50-200 nm. Terminaţiile nervoase aflate la suprafaţa celulelor endocrine conţin
numeroase vezicule sinaptice.

Funcţiile paraganglionilor nu sunt încă pe deplin clarificate. Ei pot avea atât o funcţie
endocrină, prin eliberarea de catecolamine în sânge, cât şi o funcţie nervoasă, cu efect
inhibitor asupra ganglionilor simpatici.