Tema 26 : Hormonii.

Structura, clasificarea, biosinteza, reglarea secreţiei, mecanismul de

acţiune. Hormonii hipotalamici şi hipofizari.
Răspunsuri la itemii individuali :
1. Noţiuni despre hormoni. Proprietăţile generale şi rolul hormonilor în organism.

Hormon – din grecesc "hormao" care inseama "a stimula, a pune in miscare". Substanță
biochimică ce transmite informații de la un țesut la altul, fiind secretată de glandele endocrine
sau de alte țesuturi.
a) Hormonii endocrine – sunt sintetizați și secretați de celule specializate urmând să ajungă
la celula țintă prin intermediul sistemului circulator legați de proteine transportoare în
cazul hormonilor hidrofobi sau liberi în sânge în cazul hormnilor hidrofili.
b) Hormoni paracrini– sunt secretaţi de o celulă , iar ulterior acţionează asupra celulelor învecinate fără a ajunge în
torentul circulator (somatostatina produsă de celulele D ale pancreasului)
c) Hormoni autocrini- sunt secretaţi de o celulă în spaţiul extracelular şi acţionează reglator asupra celulei care i-a
produs (ex. tromboxanul produs de trombocit acţionează chiar asupra trombocitului; mulți factori de creștere
acționează autocrin).
d) Neurohormonii – chimice produse de către celulele nervoase, eliberate în sânge prin terminațiile axonale și apoi
vehiculate prin sistemul circulator până la nivelul celulei țintă. Prin intermediul neurohormonilor se realizează
interactiunea dintre sistemul nervos și sistemul endocrin.
Proprietățile hormonilor:
 Activitate biologică mare: în concentraţii foarte mici au efecte puternice;
 Acţiune la distanţă – sunt sintetizate în glandele endocrine, dar acţionează asupra ţesuturilor ţintă;
 Posedă specificitate înaltă de acţiune
Rolul hormonilor:

 Participă în crestere si dezvoltare;

 functia si reproducerea sexuala;
 metabolismul;
 starea psihologica
2. Clasificarea hormonilor.

După natura chimică:

Proteinopeptidici:
proteine simple (insulina, prolactina, etc.)
proteine conjugate – glicoproteine (tireotropina, folitropina, lutropina, etc.)
peptide (glucagonul, adenocorticotropina, vasopresina, oxitocina, etc.)
derivaţi ai AA:
catecolaminele, T3, T4
steroizi – derivaţi ai Col:
hormonii corticosuprarenali, hormonii sexuali
După mecanismul de acţiune
membrano-intracelular (hormonii proteino-peptidici şi catecolaminele);
citosolic-nuclear (steroizi şi tiroidieni).
După efectele biologice deosebim hormoni ce reglează:
metabolismul bazal (insulina, glucagonul, glucocorticoizii, adrenalina, iodtironinele);
metabolismul hidrosalin (mineralocorticoizii, vasopresina);
metabolismul calciului şi fosfaţilor (paratirina, calcitonina, calcitriolul);
funcţiile reproductive (hormonii sexuali, oxitocina);
funcţiile altor glande endocrine (hormonii hipotalamusului şi ai adenohipofizei).

3. Mecanismele de reglare a sintezei, secreţiei şi acţiunii hormonilor:

 a) conceptul sistemelor de reglare prin feed-back;

Reglarea prin „feed-back”. Reglarea prin “feed-back” poate fi negativă sau pozitivă. Conexiunea feed-
back negativă se înregistrează în cazurile când creşterea nivelului hormonului unei glandei periferice
inhibă eliberarea hormonului reglator hipofizar (de exemplu, creşterea concentraţiei de tiroxină în
sânge inhibă secreţia TSH hipofizar).
Conexiunea “feed-back” pozitivă se constată în situaţia când creşterea nivelului unui hormon în sânge
stimulează eliberarea altui hormon. De exemplu, creşterea nivelului de estradiol în anumite momente
provoacă creşterea de 6-8 ori a LH şi de 3-4 ori a nivelului FSH în hipofiză, ceea ce declanşează
ovulaţia.

b) bioritmuri hormonale.
Sunt înăscute, dar suferă o sincronizare sub acţiunea factorilor de mediu
Deosebim:
1. Ultradiene – secreţie pulsatilă de ordinul minutelor sau orelor (gonadotropinele)
2. Circadiene (24 ore) – cortizol
3. Circatrigintane – repetate la 28-30 zile (ovulaţia)

4. Structura receptorilor membranari şi nucleari. Interacţiunile dintre hormon şi receptor.

R – sunt proteine oligomerice,multidomeniale

R – glicoproteine (GP).
Specificitatea e asigurată de componentul glucidic al GP.
Au dimensiuni mai mari ca Hormonii

• Receptorii pot fi localizaţi:

1. intracelular – pentru H liposolubili
2. extracelular – pentru H hidrosolubili

• H se leagă de R prin interacţiuni slabe, necovalente, legarea este reversibilă

• Specificitatea interacţiunii H-R e asigurată de complimentaritatea sterică a H şi a
situsului de legare de pe R
5. Mecanismele de acţiune a hormonilor:

a) mecanismul membrano-intracelular mediat de AMPciclic, GMPciclic, ionii de calciu,

diacilgliceroli, inozitolfosfaţi;

• Hormonii nu pătrund în celule, dar acţionează prin intermediul mesagerilor secunzi, cre
sunt:
1. Nucleotidele ciclice: AMPc şi GMPc – este 2 tipuri: membranară (rol de receptor cât şi
funcţie de efector, care generează GMPc); citoplasmatică – sistem efector pentru oxidul
de azot (NO).
2. Са2+- calmodulină - Reglează contracţia muşchilor netezi şi a microfilamentelor din
celule nemusculare prin activarea PK lanţului uşor al miozinei; activează pompa de Ca
din membrană, reglându-şi propria c%; reglează activitatea mai multor PK
3. Diacilglicerolul - activează PK C; şi inozitol fosfaţii - acţionează prin mobilizarea Ca din
reticulul endoplasmatic- crescând c% Ca citozolic -mediază alte efecte
4. NO - hormon paracrin, factor reglator al presiunii sanguine, mediază citotoxicitatea, este
implicat în neorotransmisie.

b) mecanismul citozolic-nuclear.
 Steroizii şi iodtironinele au moleculă mică şi polaritate redusă şi deci sunt liposolubili.
 Ei străbat liber membrana celulară şi în citozol interacţionează cu R citozolic (receptori
intracelulari) sau R nucleari
 Complexul hormon - receptor pătrunde în nucleu şi este fixat la situsuri acceptoare din
cromatina nucleară.
 Rezultă transcrierea ADN -lui şi sinteza de ARN mesager care are ca efect sinteza unor
proteine specifice ce vor da răspunsul celular la mesajul adus de hormon.

6. Hormonii hipotalamici: liberinele şi statinele. Rolul.

Hormoni eliberatori (RH - liberine) şi inhibitori (IH -statine)

structură: polipeptide
Rol: controlează activitatea secretorie a adenohipofizei:
Liberinele (RH) ⇒ ↑secreţia h. adenohipofizari
Statinele (IH) ⇒ ↓ secreţia h. adenohipofizari
7. Hormonii adenohipofizari:
Sunt secretaţi de lobul anterior al hipofizei (adenohipofiza) şi se referă la hormonii tropi.
Rolul: stimulează secreţia hormonilor periferici.
a) peptide derivate din pro-opiomelanocortină;
Famila corticotropinei: peptide derivate din pro-opiomelanocortină: ACTH, β lipotropina,
MSH, un fragment N terminal, peptid de legătură
ACTH
 Structura: 34 AA
 sintetizat dintr-un precursor comun, POMC (241 aminoacizi) împreună cu alte peptide.
 ACTH poate fi clivat în peptidul CLIP (corticotropin-like intermediate lobe peptide) şi α
MSH (melanocyte-stimulating hormone).
 Rolul: controlează dezvoltarea cortexului adrenalelor şi sinteza de steroizi (stimulează
secreţia de cortizol, androgeni şi într-o măsură mai redusă şi cea a mineralocorticoizilor
la nivelul CSR); activează transformarea Col în pregnenalonă; În ţesuturile
extrasuprarenaliene:
1. activează lipoliza în ţesutul adipos
2. Facilitează captarea Gl şi AA în muschi
3. Stimulează secreţia de insulină

b) grupa hormonilor somatomamotropi;

STH (GH)
 Structura: 191 AA
 Transport: circulă în sânge legat de proteine cu afinitate crescută, IGFBP (IGF
binding protein) care influenţează şi bioactivitatea IGF-1.
 Secreţia GH este pulsatilă cu un maxim secretor noaptea, imediat după adormire.
 Rolul:
1) Inhiba eliberarea de GH si THR din lobul anterior hipofizei.
2) Reprima eliberera de gastrina, CCK, secretina, enteroglucagon in sistemul
digestiv.
3) Reduce rata de golire gastrica.
4) Reduce constractiile musculare netede si fluxul sanguin din intestin.
5) Inhiba eliberarea de insulina in celule beta.
6) Inhiba eliberarea de glucagon in celule alfa.
7) Suprima actiunea pancreasului exocrin.

c) grupa hormonilor glicoproteici.

 Sunt : gonadotropinele (LH, FSH), şi TSH

 Structură: au structură dimerică αβ
o Subunitatea α – 96 AA (este identică la toţi), cuprinde 2 unităţi oligozaharidice
legate de Arg
o Subunitatea β - diferă de la un H la altul: cuprinde 2 unităţi oligozaharidice.
Subunitatea β – posedă activitate biologică, dar capacitatea de fixare cu R –
aparţine dimerului αβ
TSH
Structura : 110 AA
Rolul : Stimuleaza sinteza hormonilor tiroidieni Tiroxina (T4) si Triiodotironina (T3).
LH
Structura : 115 AA ;
Rolul : la femei: stimulează ovulația ; la bărbați: stimulează producția de testosteron din celulele
Leydig testiculare.
FSH
Structura : 115 AA ;
Rolul : la femei: stimulează maturizarea foliculilor ai lui de Graaf în ovare ; la bărbați:
spermatogeneza, crește producția de androgeni - proteine necesare celulelor Sertoli din testicule.

Natura chimică, mecanismul de acţiune, efectele biologice, reglarea secreţiei şi dereglări ale secreţiei.
Utilizarea practică.

8. Hormonii neurohipofizari: vazopresina (hormonul antidiuretic) şi oxitocina. Mecanismul

de acţiune, efectele biologice. Diabetul insipid.

Hipofiza posterioară (neurohipofiza), locul de depozitare a hormonilor produşi în hipotalamusul

anterior.
Vasopresina

 Provoacă contracţia vaselor de tip muscular, mărind tensiunea arterială.

• În insuficienţa de vasopresină se dezvoltă afecţiunea diabetul insipid.
Oxitocina
• Stimulează secreţia, contracţia celulelor mioepiteliale, ce înconjoară alveolele mamare
• Acţiune contractilă asupra musculaturii netede din uter
• Stimulată de estrogeni
• Progesterona – inhibă receptivitatea uterului la oxitocină
Diabet insipid
• Cauze: lezarea sistemului supraoptic (traumatisme craniene, tumori, infecţii ) - scăderea
secreţiei de vasopresină sau hormon antidiuretic ( ADH )
• Diabetul insipid se manifestă clinic prin:
• poliurie hipoosmolară ( densitate < 1005, osmolaritate < 280 mOsm/l ) Se elimină de la
4 pînă 10 litre de urină în 24 ore.
• polidipsie compensatoare ( prin stimularea centrului setei).
• deshidratare
• Preparatele de vasopresină lichidează simptoamele afecţiunii.
 13-17.04.2020
Tema nr. 27
Hormonii pancreasului, glandelor tiroide și medulei suprarenalelor

Subiecte pentru discuție la seminar

1. Hormonii pancreatici. Structura, biosinteza şi reglarea secreţiei.
Insulina Glucagon
Sinteza: în insulele lui Langerhans din pancreas, de în insulele lui Langerhans din
către celulele-β. pancreas, de către celulele-α.
Etapele sintezei: Etapele sintezei:
1. După gena insulinei, se formează 1. După transcripției genei
lanțul polipeptidic după transcripție și glucagonului → translație ți
translație, care este transportată în REr, se formarea LP →în REr formarea
transformă în proinsulină; proglucagonului.
2. Proinsulina este transportată în AG 2. Proglucagonul este trasportat
unde este transformată în insulină. în AG și formarea glucagonului.
Prelucrarea proinsulinei are loc sub
acțiunea unei endopeptidaze care rupe 2
legături peptidice. Rezultă trei fragmente
asupra cărora acționează o
carboxipeptidază care detașează resturile
de arginină și lizină de la capătul C-
terminal al lanțului B (din insulină).
Complexitatea structurală a proinsulinei
este necesară stabilirii corecte a punților
disulfurice din insulină.
3. Insulina, peptidul C și o cantitate
mică de proinsulină sunt încorporate în
granule secretorii și sunt eliberate
împreună în circulație.
Reglarea: Glicemia este factorul reglator principal al (+) secreției:
secreției de insulină.Glicemia à jeun (80–
 scăderea glicemiei,
100 mg/dl) este suficientă pentru a
 creșterea nivelului
declanșa secreția de insulină. Răspunsul
catecolaminelor,
maxim obținându-se la 300–500 mg/dl.
 creșterea nivelului de
Alți factori: aminoacizi în sânge,
 colecistokinină, acetilcolină,
 alte monozaharide ușor
 stimulare simpatică.
metabolizabile ca fructoza, manoza au
(-) secreției:
efect stimulator;
  aminoacizii, în special arginina,  insulină,
lizina și leucina, stimulează puternic  somatostatin,
secreția de insulină;  stimularea vagală, ce inhibă
 agoniștii α-adrenergici inhibă secreția de glucagon,
secreția de insulină; adrenalina prin α-  nivel crescut de acizi grași și
recepție este un inhibitor fiziologic al cetoacizi în sânge,
secreției de insulină;  producție crescută de uree.
 somatostatina, produsă de celulele
D din pancreas, prin acțiune paracrină,
inhibă secreția de insulină;
 - GIP (Gastric Inhibitory
Polypeptide), polipeptid eliberat de
mucoasa duodenală și jejunală la ingestia
de glucoză, stimulează eliberarea de
insulină; acțiunea GIP explică constatarea
mai veche că glucoza administrată oral este
un secretagog mai puternic pentru insulină
decât glucoza administrată intravenos.
Structura: Este alcătuită din două lanțuri, un lanț A 29 resturi de AA
(cu 21 resturi aminoacidice) și unul B (cu
30 resturi aminoacidice) legate prin două
punți disulfurice

2. Mecanismele de acţiune şi efectele metabolice ale insulinei şi ale glucagonului.

Dereglările metabolice în diabet zaharat.

Mecanismele de acțiune a insuluinei și glucagonului asupra metabolismului

Hormonul Efecele la nivelul Efectele la nevelul Efectele la nevelul

metabolismului metabosimului metabolismului
Proteic Lipidic Glucidic
Insulina -transportul aa -sinteza lipidelor -transportul
glucozei în celulă
-sinteza proteinelor -activează acil- CoA
carboxilaza -activează sinteza
-impiedică
glicogenului
dereglarea -indice acid gras
proteinelor sintaza -inhibă
glicogenoliza
-inhibă lipoliza
-activează glicoliza
-inhibă
trigliceridlipaza -inhibă
gluconeogeneza
-activează E
șuntului pentozo –
fosfat

-Activează
trigliceridlipaza
Glucagonul -Activează
(măreşte lipoliza)
glicogenoliza
-Măreşte c% AGL
-Inhibă
ce conduce la
glicogenogeneza
creşterea sintezei
-Activează corpilor cetonici
gluconeogeneza
-Inhibă glicoliza

Dereglările metabolice în diabet zaharat :

 Metabolismul Proteic Metabolismul Lipidic Metabolismul Glucidic
-Scăderea pătrunderii AA în -Lipogeneza inhibată (lipsa - HIPERGLICEMIA
ţesutul muscular şi creşterea NADPH+H)
- Micşorarea transportului de
captării lor în ficat
Lipoliza activată glucoză în ţesuturi
-Micşorarea sintezei de
cetogeneză - Mărirea gluconeogenezei
proteine
-Activarea glicogenolizei
-Creşterea catabolismului
protreic -Inhibarea glicogenogenezei
-Metabolizarea AA prin DO -Glucozuria – micşorarea
cu formarea de cetoacizi reabsorbţiei Gl
-Creşterea ureogenezei –
mărirea c% de uree
-Glicarea proteinelor (Hb,
albuminei, colagenului)

3. Hormonii tiroidieni: structură, biosinteză, reglarea secreţiei, transport, metabolism,

mecanismul de acţiune şi efectele metabolice.
Sinteza: Timp de 24 ore se secretă în sânge: 5 μg Т3 и 80-100 μg Т4.
22-25 μg Т3 se formează în sânge din Т4.
1) Captarea ionilor de iodură din plasmă.
I pătrunde în organism sub formă de ioni de iodură (alimente, apă, sare de bucătărie)
Captarea din plasmă se realizează prin 2 mecanisme active energodependente:
a) E situat pe membrana capilară, captează I din plasmă şi îl transferă în citozolul celulei
tiroidiene;
b) E situat pe membrana apicală, transferă I în spaţiul coloidal.
2) Organificarea iodului: I +H2O2 +2H-------I +2H2O2
Constă în oxidarea iodului (tireoperoxidazei şi Н2О2)
3) Iodurarea unor resturi tirozil din tireoglobulină
Prin iodurarea resturilor de tirozil se obţin mono- sau diiod- tirozine (MIT sau DIT)
4) Condensarea resturilor de MIT şi DIT cu formarea de T3 şi T4 (părţi
MIT+DIT=T3
componente a tireoglobulinei)
5) Secreţia lui T3 şi T4 în sânge: DIT+DIT=T4
Are loc prin endocitoza picăturilor de coloid în membrana apicală
(internalizarea TG), fuziunea picăturilor cu lisosomii şi hidroliza TG – cu eliminarea T3 şi T4 în
sânge.
Reglarea:
Axul hipotalamo-hipofizar – TSH
mecanism de autoreglare (autocontrol) – la deficit de I, creşte captarea I din plasmă şi secretă
mai mult T3
Mecanism intratiroidic:
Surplusul de iodură inhibă sinteza şi secreţia H tiroidieni (efectul Wolff-Chaikoff)
Trasportul:
Legaţi de proteine: Globulina tiroxinoliantă – 75%
Prealbumina -15%
Albumina – 10%
Liberi: FT3 – 0,3%; FT4- 0,03%
T1/2 T3= 2 zile
T1/2 T4 = 6-7 zile
Mecanismul de acțiune: Citozolic nuclear
Facilitează transcripţia ARNm pentru un şir de enzime: Na+K+ATP azei, (utilizează 45% de
E – GlicerolfosfatDH, malic enzima)
Rolul:
1) cresterea si dezvoltarea normala si armonioasa a organismului, a creierului la copil →
(la nivel nuclear – produc creşterea sintezei de ARN m – sinteza de proteine -
stimulează creşterea şi diferenţierea celulară)
2) stimuleaza sistemul cardio-respirator (tahicardie/bradicardie)
3) sistemului nervos - poate determina iritabilitate si neliniste
4) controleaza buna functionare a gonadelor si fertilitatea
5) metabolismul glucidelor, proteinelor si lipidelor → (măresc catabolismul proteinelor
BA negativ; mobilizarea lipidelor în ţesutul adipos; glicogenoliza în ficat
6) producere de energie → (la nivelul membranei plasmatice –stimulează Na+/K+-ATP-
aza)

Catabolismul: Deiodurarea Т4 cu formarea rТ3 (nu are activitate biologică)Conjugarea în

ficat cu acidul glucuronic sau sulfuric.

4. Dereglările funcţiei tiroidiene (hipertiroidismul şi hipotiroidismul).

 Afecțiunea : Caracteristica :
Hipertiroidism - intensifică catabolismul proteinelor – atrofia
musculară ;
- intensifică lipoliza – scăderea în greutate ,
oboseala musculară ;
- creşte glicogenoliza şi gluconeogeneza ;
- hiperglicemia ;
- accelerează metabolizarea insulinei ;
- vasodilataţia cutanată şi termogeneza – pielea
catifelată și transpirată ;
- exoftalmia ;
- cresc AMPc în miocard – scăderea forței de
contracție ;
-măririi conversiei testosteronului în estradiol şi
a androstendionului în estronă ;
-răspuns crescut al gonadotropinelor la
stimularea cu gonadoliberină - creşte LH şi FSH
plasmatic , în consecinţă : cicluri anovulatorii şi
creşterea infertilităţii ;
- micșorarea TSH -ului ;
Hipotiroidism - hipotiroidism primar în afecţiuni ale tiroidei;
- hipotiroidismul secundar în afecţiuni ale
hipofizei ;
- hipotiroidism terţiar în afecţiuni ale
hipotalamusului ;
- hipotiroidism prin rezistenţă periferică la
acţiunea hormonilor tiroidieni ;
- întîrzierea apariţiei nucleelor epifizare de
osificare, nediferenţierea osoasă – creşterea
liniară încetinită, membrele disproporţionat de
scurte faţă de trunchi şi capul mare- cretinism ;
-hipotiroidism mixidem - acumularea
mucopolizaharidelor, acidului hialuronic şi
condroitinsulfatului B în derm = aspect infiltrat
al bolnavului ;
- vasoconstricţia cutanată – tegumente reci ;
 - micşorarea numărului de R β ai miocardului-
bradicardie ;
- scade capacitatea intelectuală ;
- aparatul reproducător suferă o involuţie a
caracterelor sexuale primare şi secundare ;
- sinteza proteinelor este încetinită ;
- scade rata absorbţiei glucozei din intestin şi e
împedicată intrarea Gl în ţesuturi ;
- TSH mărit ;

5. Hormonii medulosuprarenalieni (adrenalina şi noradrenalina): structura chimică,

biosinteza, depozitare şi secreţie, metabolismul lor. Mecanismul de acţiune şi efectele
metabolice ale catecolaminelor. Feocromocitomul.

Epinefrina Norepinefrina
Sinteza: Tyr +O2 → H2O + L-DOPA (E – tyrozin Tyr +O2 → H2O + L-DOPA (E –
Hydroxilaza) tyrozin Hydroxilaza)
L-DOPA → DOPA + CO2 L-DOPA → DOPA + CO2
(E–Aromatic-Amino-Acid-Decarboxilaza) (E–Aromatic-Amino-Acid-Decarboxilaza)
DOPA + O2 →Norepinefrina + H2O DOPA + O2 →Norepinefrina + H2O
(E – Dopamin β-hydroxilsa) (E – Dopamin β-hydroxilsa)
Norepinefrina + S-Adenosil-Met → Epinefrina
+ S-Adenosi-nomoCys
(E-Fenil-Etanolamin-N-metiltransferaza)
Structura: Derivați ai Tyr Derivați ai Tyr
Depozit: în granule- cromafine (în complexul ce include în granule- cromafine
 CA, cromogranina A, Mg, Ca şi ATP)
Rolul: 1. creșterea pulsului și a tensiunii arteriale;
2. dilatarea căilor respiratorii, dilatarea
pupilelor;
3. redistribuirea volumului de sânge către
mușchi și creier;
4. - modificarea metabolismului pentru a
accesa rapid depozitele de glucoză;
Catabolismul: Are loc în: interiorul neuronului; celulele
efectoare; după efectul biologic ficat şi rinichi
(T1/2=30 secunde).
Sub acţiunea a 2 E:
Catecol-orto-metil-transferazei (COMT)
MAO (E a membranei interne a MC)- Cu++
sub influienţa ambelor E se formează - acidul
vanilmandelic eliminat renal şi unii
intermediari:
metanefrina şi normetanefrina (cu urina)
Ferocromocitomul: tumoare benignă secretantă de CA, care se manifestă prin: HTA paroxistică sau
permanentă, însoţită de hiperhidroză (transpiraţii intense), tahicardie, aritmii cardiace, paloare, poliurie.
1. dilatarea pupilelor și creșterea secreției
lacrimale;
2. creșterea volumului cardiac;
3. creșterea arderilor în țesutul adipos
pentru a genera căldură;
4. vasoconstricția arterelor pentru a crește
tensiunea;
5. modificări asupra ficatului și
pancreasului pentru a genera mai multă
glucoză;
6. - inhibarea sistemului nervos enteric
pentru a scădea fluxul sanguin la acest
nivel, motilitatea intestinală și secreția
digestivă;
Are loc în: interiorul neuronului; celulele
efectoare; după efectul biologic ficat şi
rinichi (T1/2=30 secunde).
Sub acţiunea a 2 E:
Catecol-orto-metil-transferazei (COMT)
MAO (E a membranei interne a MC)- Cu+
+
sub influienţa ambelor E se formează -
acidul vanilmandelic eliminat renal şi unii
intermediari:
metanefrina şi normetanefrina (cu urina)
 27.04-01.05.2020
Tema nr. 28
Hormonii corticosuprarenali și sexuali.
Hormonii ce reglează metabolismul calciului şi fosfaţilor.
Factorii de creștere, citokinele și eicosanoizii
1. Hormonii corticosuprarenali: structură, biosinteză, secreţie şi transport, metabolism.
Sinteza decurge în două organite celulare (mitocondrii și reticol endoplasmatic). Ca substrat e
folosit colsterolul.
Sinteza și secreția Aldosteronului (în zona glomerulară – strat extern, constituie 15%):
1)Colesterol sub acțiunea E (colesterol desmolaz) → pregnenolona
2)Pregnenolona sub acțiunea E (3β – hidroxisteroid DH) → progesteron
3)Progesteron sub acțiunea E (21β – hidroxilaza) → 11–Deoxicorticosteron
4)11–Deoxicorticosteron sub acțiunea E (11β – hidroxilaza) → corticosteron
5)Corticosteron sub acțiunea E (aldosteron sintetaza) → aldosteron
Ca stimulator al secreției de aldosteron concentrația de angiotensina II și a potasiului în
lichidul extracelular.
Sinteza și secreția cortizolului (în zona fasciculată – strat mijlociu, constituie 75%):
1)Colesterol sub acțiunea E (colesterol desmolaz) → pregnenolona
 2)Pregnenolonă sub acțiunea E (17α –Hidroxiliaza) → 17–Hidroxipregnenolona
3)17–Hidroxipregnenolona sub acțiunea E (3β – hidroxisteroid DH)→17–
Hidroxiprogesteron
Sau
2) Pregnenolonă sub acțiunea E (3β –Hidroxisteroid DH) → progesteron
3) Progesteron sub acțiunea E (17α –Hidroxilaza) → 17–Hidroxiprogesteron
4) 17–hidroxiprogesteron sub acțiunea E (21β – hidroxilaza) → 11–deoxicortizol
5)11 – deoxicortizol sub acțiunea E (11β – hidroxilaza) → cortizol
Secreția acestor hormoni e reglată de în mare parte de axa hipotalamo-hipofizară prin
intermediul hormonului adrenocorticotrop (ACTH).
Sinteza și secreția hormonilor androgeni (în zona reticulară – strat profund; în zona fasciculată
în cantități mici):
1)Colesterol sub acțiunea E (colesterol desmolaz) → pregnenolona
2)Pregnenolonă sub acțiunea E (17α –Hidroxiliaza) → 17–Hidroxipregnenolona
3)17–Hidroxipregnenolona sub acțiunea E (17,20 –Liaza) → dehidroepiandrosteron
4)Dehidroepiandrosteron sub acțiunea E (3β –Hidroxisteroid DH)→ androstenediona
Sau
2) Pregnenolonă sub acțiunea E (3β –Hidroxisteroid DH) → progesteron
3) Progesteron sub acțiunea E (17α –Hidroxilaza) → 17–Hidroxiprogesteron
4) 17–Hidroxiprogesteron sub acțiunea E (17,20 –Liaza) → androstenediona
Secreția acestui hormon e reglată de ACTH și hormonul de stimulare a androgenilor
corticosuprarenalieni.
Transportul – Hormonii corticosuprarenalieni sunt transportați sub formă legată de proteine și
forma liberă. Forma legată joacă un rol de depozit atenuînd fluctuațiile rapide ale concentrației
hormonilor liberi și totodată asigură distribuția relativ uniformă la nivelul țesuturilor.
90 – 95% din cortizolul circulant este legat de proteine plasmatice, în special de globulina de
legare a cortizolului sau transcortina și într-o măsură mai mică de albumină. Acest grad înalt de
legare încetinește eliminarea cortizolului din plasmă, astfel crește timpul de înjumătățire (60 – 90
min).
60% din aldosteron circulant e legat de proteine plasmatice. Timpul de înjumătățire
aldosteronuui ede 20 min.
Metabolismul – are loc predominant în ficat (la acest nivel hormonii corticosuprarenalieni
suferă conjugare în special cu acidul glucuronic și în mică măsurăă cu sulfați. Astfel ei nu mai au
efecte). 25% din derivați conjugați sunt excretați în bilă și ulterior în mase fecale. Restul 75%
pătrund în circulație (nu se leagă de proteine plasmatice) fiind solubili în plasmă, ei sunt filtrați
de rinichi și excretați prin urină.
Norma în sânge a aldosteronului 6 ng ; a cortizolului 12μg.
Rata meie de secreție a aldosteronului 0,15mg/zi ; a cortizolului 15-20 mg/zi.
 Eliminare prin urina – aldosteron sub forma tetrahidroaldosteron (THA) → (40-60 μg/zi) și
sub forma de aldosteron → (7-10 μg/zi); Cortizolul sub formă de 17–hidrozicorticosteroizi și 17–
cetosteroizi(10%).

2. Glucocorticoizii şi mineralocorticoizii: reglarea secreţiei, mecanismul de acţiune,

efectele, dereglări ale secreţiei (boala Addison: sindromul suprarenometabolic; boala
Cohn).
Reglarea secreției :
Glucocorticoizii :

 axul hipotalamo-hipofizar- ACTH

 Stresul, emoţiile
 Ritm circadian
Mineralocorticoizii :
Variaţiile ionilor de Na şi K:
↑[K+]plasmatic => ↑secreţia ALDO => ↑excreţia K+
↓[Na+] plasmatic => ↑secreţia ALDO =>↑reabsorbţiaNa+
Sistemul renină-angiotensină-aldosteron
↑eliberării de ALDO este stimulată Ag. II şi Ag. III
ACTH - efect minor
Mecanismul de acțiune : Citozolic – nuclear
Efectele :
Glucocorticoizii :
 Metabolismul : Caracteristica
Metabolismul glucidic: ↑ absorbţia intestinală a glucozei,
- ↑ gluconeogeneza hepatică - ↑ cantitatea de
glucoză
- ↑ glicogenoliza produsă de adrenalină şi
glucagon
-↓ utilizarea întracelulară a glucozei (↓
afinitatea receptorilor pentru insulină, în
special muşchi şi adipocit) de unde secundar
↑glicemia – diabet steroid
Metabolismul proteic : În muşchii scheletici: ↑catabolismul proteic,
bilanţ azotat negativ.
AA eliberaţi sunt substratul principal al
gluconeogenezei hepatice.
Metabolismul lipidic : cresc lipoliza la nivelul ţesutului adipos:
Lipide →AGL→corpi cetonici →Energie
Lipoliza însoţită de ↑depunerii lipidelor în
alte zone:
lipoliză pe membre
depunere de grăsimi pe faţă(“faţă de lună
plină”), torace, abdomen – obezitate
centripetă ;
Metabolismul hidromineral : GC cresc retenţia de NaCl şi apă (funcţie
mineralo-corticoidă)
↑volemia producerea edemului în
corticoterapie (efect advers)
↑demineralizarea osoasă (efect advers)

Favorizează pierderile de Ca şi P din oase – prin inhibarea creşterii matricei colagenice a osului,
inhibarea osteoblastelor – osteoporoza şi calciuria
Efect permisiv - facilitează acţiunea altor H: CA, glucagonul, adrenalina, insulina
Rol antiinflamator – reduce numărul de leucocite, inhibă proliferarea fibroblaştilor, inhibă
fosfolipaza A2, întrerupând astfel sinteza de Pg şi LT
Rol în răspunsul imun- provoacă liza ţesutului limfatic, modificând imunitatea celulară şi scad
producţia de anticorpi
Acţiune antiproliferativă - inhibă procesele de formare a substanţelor de tip histaminic şi
serotoninic – prin scăderea numărului de mitoze celulare .
Mineralocorticoizii :

- Menţinerea homeostaziei hidrice şi electrolitice ;

- ↑Reabsorbţia pasivă de Cl-şi HCO3- ;
- Retenţia sodiului – antrenează şi retenţia de apă ;
- economisirea NaCl pentru menţinerea volemiei - sudaţie ↑cu NaCl↓ ;
- ↑activitatea pompei Na+/K+ ;
- rol în adaptarea la cald .
Dereglări ale secreției :

Dereglarea : Caractersitica :
Boala Addison -insuficieță corticosuprarenală primară ;
-deficitul secretor cronic al glucocorticoizilor,
mineralocorticoizilor, androgenilor, datorat
distrugerii glandei corticosuprarenale ;
-Cauze:
suprarenalita TBC ;
atrofie corticală autoimună ;
-Clinic :

 Astenie, cefalee, slăbirea forţei

musculare
 hiperpigmentare tegumentelor şi
mucoaselor, mai evidentă la plici şi pe
cicatrici
 hipotensiune arterială
 Tulburări digestive (diminuarea
apetitului şi scăderea ponderală, vomă,
diaree)
 Tendinţă la hipoglicemie (transpiraţii,
tremurături, senzaţie de foame)
 Pierderi excesive de Na, Cl- dehidratare
Sindromul Cuşhing -hiperfuncția corticosuprarenalei ( secreția în
exces a cortizolului ) ;
-Clasificare
A. Sindroame Cushing independente de
ACTH:
- Tumori benigne (adenoame) sau maligne
(carcinoame) ale CSR
- Iatrogen (prin corticoterapie)
B. Sindroame Cushing dependente de ACTH:
- Boala Cushing (adenom hipofizar
hipersecretant de ACTH) - 80% din cazuri
- Sindrom de ACTH ectopic(determinat de
tumori maligne secretante de substanţe
“ACTH-like”: cancere pulmonare, bronşice,
gastrice, pancreatice) - 20 % din cazuri.
-Dereglările metabolismului :
proteic

 activată proteoliză,
 inhibatăă sinteza proteică
 astenie musculară, pierderea matricei
osoase (osteoporoză)
lipidic

 Activată lipoliza,
 mobilizarea lipidelor din depozite cu
redistribuţia specifică a lor
 Obezitatea centripetă
glucidic

 creşte gluconeogeneza din aminoacizi

 scade utilzarea perifericăa glucozei,
 insulinorezistenţă;
 hiperglicemie - diabet steroid
-Clinic manifestări :
obezitate de tip „cushingoid” – predominant
la nivelul faciesului, toracelui şi
abdomenului ( se explică prin densitatea mare
a receptorilor pentru glucocorticoizi la nivelul
ţesutului adipos intra-abdominal);
membrele superioare şi inferioare sunt lipsite
de ţesut adipos, sunt subţiri şi cu amiotrofie
(pierderea progresivăa ţesutului muscular:
miopatie proximală);
faciesul este rotund, cu aspect de „lună plină”,
roşu.
Buffalo hump: „cocoaşă” alcătuită din ţesut
adipos, prezentă în regiunea cervicală
 posterioară, datorată excesului de cortizol ;
Osteoporoză ;
Sindromul Chon  hipertensiune arterială
 hipopotasemie
 hiperexcitabilitate neuro musculară
 alcaloză metabolică

3. Hormonii sexuali: structură, biosinteză, secreţie şi transport, metabolism, reglarea

secreţiei.
La bărbați : C19, se sintetizează în celulele Leydig din testicule: testosteronul;
dihidrotestosteronul.
La femei: C18 steroizi: ciclul A – (aromatic) lipseşte CH3 din poziţia 10 și în poziţia 3 – gr. OH:
Estrogeni: estrona, estradiolul, estriolul
Reglarea secreţiei
1) Prin intermediul hormonului eliberator al gonadotropinelor (Gn RH)
2) LH stimulează secreţia de estrogeni şi progesteronă de către ovar şi controlează ciclul
ovarian.
3) FSH stimulează secreţia de estrogeni şi dezvoltarea foliculilor ovarieni.
Reglarea prin feed back „-”

Progestageni- progesterona (C 21)

1. Este secretată de corpul luteal, placentă, corticosuprarenală, testicul.
2. Se secretă în cantităţi mari în perioada luteală a ciclului menstrual şi în timpul gestaţiei de
către unitatea feto-placentară
3. Biosinteza sa se află doar sub controlul LH (nu şi FSH)
Transport - Circulă în sânge legată de aceeaşi proteină care fixează şi cortisolul.
Rol - intervine în menţinerea gestaţiei şi în dezvoltarea glandelor mamare
Metabolismul – În ficat, se transformă în pregnandiol care este eliminat pe cale renală sub formă
de glucuronoconjugat.
Sinteza ca substrat e folosit colesterolul
1) Androstenediona → testosteronul
2) Testosteronul sub acțiunea E (aromataza) → estradiol
3) Estradiol → estrona
Sau
1) Androstenediona → estrona
2) Estrona → estradiol

4. Mecanismul de acţiune şi efectele biologice ale androgenilor, estrogenilor şi

progesteronului.
Mecanismul de acțiune : citozolic – nuclear
Efectele :
Progesteron :

-Reduce acţiunea estrogenilor în proliferarea epiteliului vaginal şi uterin

-Măresc funcţia secretorie a epiteliului uterin în vederea implantării ovulului
fecundat
- Reduc motilitatea uterului
- Stimulează dezvoltarea glandelor mamare în vederea lactaţiei
- Micşorează fluxul sanguin periferic
- Scad disiparea căldurii
Sexuali masculini :

- Rol în diferenţierea celulară

- Rol în spermatogeneză
- Contribuie la dezvoltarea caracterelor sexuale secundare şi a comportamentului la bărbaţi
- Rol anabolizant, concretizat în dezvoltarea scheletului şi a muşchilor
5. Hormonii care reglează metabolismul calciului şi al fosfaţilor (hormonul paratiroidian,
calcitonina, calcitriolul): structură, biosinteză, controlul secreţiei, mecanismul de
acţiune, ţesuturile ţintă, efecte. Anomalii ale secreţiei hormonului paratiroidian.

Parathormonul (PTH) este h paratiroidian

Structura polipeptid unicatenar – 84 AA
Biosinteza (PTH- sintetizat incontinuu şi într-un ritm constant, independent de c% Ca
extracelular)
 În ribosomi: sinteza pre-pro-PTH (115 AA)
 În RE: pre-pro-PTH–25AA → proPTH (90AA)
 În AG: proPTH–6AA → PTH (84AA)
Reglarea – la nivelul degradării intraglandulare, dependentă de concentrația de Ca:
↑Ca în sânge – ↑ degradarea PTH;
↓ calciemiei – ↓ degradarea PTH şi stimulează eliberarea lui.
Mecanismul de acțiunea – membrano-intracelular, prin AMPc.
Țesuturile țintă – oasele, rinichii și intestinul
Efectele:
1. ↑concentrației de Ca și ↓ concentrației de P, prin intermediul vit D.
2. În os are loc reabsorbția osului, degradarea matricei organice și solubili → eliberează Ca
și P în fludul extracelular
3. La nivel renal ↑reabsorbția Ca la 100% și Mg, inhibă reabsorbția ionilor de P,K,HCO 3 și
↓ excreția H și NH4 → hipercalciemie, hipofosfatemie și hiperfosfaturie.
4. În intestin promovează absorbția Ca indirect
Hipofuncția – hipoparratiroidismul
Simptomatica:
1. ↑excitabilitate a sistemului neuromuscular (convulsii musculare). Cauza este concentrația
↓de Ca2+ în sânge şi lichidul intercelular.
2. Concentrația ↓ de Ca2+ în mediul extracelular facilitează depolarizarea membranelor,
provocată de curentul de Na+ îndreptat spre interiorul celulei şi ↑ excitabilitatea celulelor
nervoase şi musculare.
Tratament: administrarea Ca2+, paratirinei şi vit D.
Hiperfuncția – hiperparatiroidismul
Cauza:
 Primară → adenom sau hiperplazie
 Secundară → sindromul Malabsorbției – este ca consecință al hipocalcemiei de lungă
durată, ca rezultat al tulburării de absorbție de P (↑), iar Ca are concentrație normală sau
scăzută
Simptomatica:
 1. are loc mobilizarea masivă a depozitelor endogene de Ca din oase pînă la resorbţia unor
zone osoase - uşor apar fracturi spontane ale oaselor → dureri, fracturi, deformări osoase.
2. În sînge ↑ concentrația Ca şi P.
3. Calciu se depune în organele interne şi ţesuturi → calcifierea vaselor, rinichilor -
nefrolitiază şi rar nefrocalcinoză
Calcitriolul – derivat al it D3 (colicalciferol), sintetizat în ficat vit D3 se xidroxilează în poziția 25
și formează 25-hidroxi-D3; și în rinichi vit D3 se hidroxilează în poziția 1 cu ajutorul E (1α–
hidroxilaza) → 1,25 – dihidroxi-D3
Mecanismul de acţiune: citozolic-nuclear
Efectele: ( hipercalcemiant; hiperfosfatemiant)
1) Sinteza proteinei de legare a Ca din intestin → astfel → absorbţia intestinală de Ca
2) La nivelul osului – favorizează depunerea sărurilor de Ca
3) La nivel renal – favorizează reabsorbţia P
Calcitonina – polipeptid din 32 AA, sintetizată de celulele C adiacente celulelor foliculare ale
tiroidei
Timpul de înjumătățire este 5 min
Reglarea:
1) ↑ concentrației de Ca în sânge mai mult de 2,5mmol/l
2) Catecolaminele (R – β adrenergici)
3) Gastrina
4) Colecistochinina
5) glucagonul
Efectele:
1) ↓ nivelului de Ca şi P în sînge
2) La nivelul osului: inhibă resorbţia osoasă și favorizează translocarea P din lichidul
extracelular în fluidul periosteal şi în celulele osoase. Stimulează formarea de os prin: ↑
absorbţiei de Ca, depunere de Ca în os și reducerea mobilizării Ca.
3) La nivel renal: efect nul sau redus. În doze farmacologice, ↑eliminarea de Ca, P, Na, K,
uraţi. În doze fiziologice, ↓ excreţia de Ca şi oxiprolină
4) La nivelul tractului gastrointestinal: în doze mari ↑absorbţia de Ca, iar în doze mici,
↓absorbţia de Ca.
Hiperfuncția – hipercalcitoninemie
Cauza :
 fiziologică: ↑ moderate şi tranzitorii în sarcină, lactaţie;
 patologică: ↑ excesivă a CT în carcinomul medular tiroidian.
Hipofuncția – hipocalcitoninemie
Cauza: osteoporozele și postmenopauzale.
6. Factorii de creștere (EGF, FGF, IGF, TGF, PGF, PDGF și citokinele (chemokinele,
interferonii, interleukinele). Noțiuni generale de structură, sinteză, mecanism de acțiune
și efectele.

EGF – epidermal factor de creștere

FGF – fibroblastic factor de creștere
IGF – factorul de creștere asemănător insulinei ( IGF-1 ), numit și somatomedina C
TGF – factorul de creștere transformant (denumit uneori factor de creștere a tumorii)
PGF – factorul de creștere placentar
PDGF – factorul de creștere derivat plachetar ( PDGF ) este unul dintre numeroșii factori de
creștere care reglează creșterea și divizarea celulelor .
Au structură polipeptidică
Mecanismul de acțiune membranar prin AMPc
Efectul stimuează creșterea a (EGF) pielei, (FGF) a vaselor sangvine, (IGF) joacă un rol
important în creșterea copilăriei și are efecte anabolice la adulți, a (TGF) tumorilor, a (PGF)
vaselor sangvine în perioada embrionară și (PDGF) reglează creșterea și divizarea celulelor.

Citokinele sunt molecule de natură proteică ce transmit informații între celule diferite. Au rolul
important de a transmite informații între celulele sistemului imun - leucocitele. Citokinele
intervin și în mecanismele inflamației și în apărarea contra agenților infecțioși, în apărarea
antitumorală, în șocul septic.
Clasificare:
1) interleukinele - care se notează de la 1 la 13 (Molecula secretata de limfocite sau de
macrofage si slujind drept mesager in comunicatiile dintre celulele sistemului imunitar.
Interleukinele fac parte din citokine, mici proteine secretate de diferite tipuri de celule,
care au o actiune regulatoare si stimulatoare in numeroase sisteme, intre care si cel
imunitar. In nomenclatura internationala, interleukinelc sunt notate "IL" urmat de un
numar.)
2) interferonii (proteine naturale produse de către celule ale sistemului imunitar de cele mai
multe vertebrate, ca răspuns la provocările de agenți străini, cum ar fi viruși, paraziți și de
celule tumorale.)
3) chemokinele (Rolul major al chemokinelor este de a acționa ca un chimioatractant pentru
a ghida migrarea celulelor. Celulele care sunt atrase de chemokine urmează un semnal al
creșterii concentrației de chemokine spre sursa chemokinei. Unele chemokine
controlează celulele sistemului imunitar în timpul proceselor de supraveghere imună,
cum ar fi dirijarea limfocitelor către ganglionii limfatici, astfel încât să poată detecta
invazia agenților patogeni, interacționând cu celulele prezentatoare de antigen rezidenți în
aceste țesuturi.
7. Eicosanoizii (HETE, leucotrienele, prostanoizii. Clasificarea, structura, sinteza,
 mecanismul de acțiune, efectele.
Eicosanoizii sunt molecule de semnalizare obținute prin oxidarea enzimatică sau non-
enzimatică a acidului arahidonic sau a altor acizi grași polinesaturați (PUFA) care sunt,
similare cu acidul arahidonic, cu 20 de unități de carbon în lungime. Eicosanoidele sunt o
subcategorie a oxilipinelor , adică acizii grași oxidați cu diferite unități de carbon în lungime
și se diferențiază de alte oxilipine prin importanța lor copleșitoare ca molecule de semnalizare
a celulelor .
Eicosanoizii funcționează în diferite sisteme fiziologice și procese patologice precum: montarea
sau inhibarea inflamației ,

- alergie ,
- febrăși alte răspunsuri imune ;
- reglarea avortului sarcinii și a nașterii normale ;
- contribuind la percepția durerii ;
- reglarea creșterii celulare ;
- controlul tensiunii arteriale ;
- și modularea fluxului regional de sânge către țesuturi.
În îndeplinirea acestor roluri, eicosanoizii acționează cel mai adesea ca agenți de semnalizare
autocrină pentru a-și impacta celulele de origine sau ca agenți de semnalizare paracrină pentru
a afecta celulele din apropierea celulelor de origine. Eicosanoizii pot acționa, de asemenea, ca
agenți endocrini pentru a controla funcția celulelor îndepărtate.

Există mai multe subfamilii de eicosanoide, inclusiv cel mai proeminent de prostaglandine ,
tromboxani , leucotriene , lipotoxinelor , resolvins și eoxins.

04-08.05.2020

Tema nr. 29

Biochimia sângelui. Componenţa chimică a plasmei sangvine

Nivel iniţial de cunoştinţe:

1. Clasificarea proteinelor.
2. Albumina și globulinele – particularităţile structurale şi ale proprietăţilor fizico-chimice.
3. Mecanismele de activare a enzimelor – proteoliza parţială. Rolul biomedical.
4. Principiul determinării activităţii enzimelor. Unităţile de măsurare a activităţii enzimatice –
unitatea internaţională, activitatea specifică, catalul.

Subiecte pentru discuție la seminar- DE RĂSPUNS LA FIECARE ÎNTREBARE!!

1. Componenţa chimică
Sângele e format din elementele figurate ale sângelui (45%) – eritrocite, leucocite și
trombocite; și plasmă (55%) - care are conținut de 91 – 95% de apă și reziduul uscat 5 – 9%.
Reziduul uscat e constituit din substanțe minerale: anioni (Cl-, OH-, PO4-3, HCO3-) și cationi (Na+,
Ca2+, H+, Fe2+, Mg2+); și substanțe organice: azotate (enzime, proteine și substanțe neproteice) și
neazotate (glucide, lipide și acizi organici).

2. Funcţiile sângelui
Funcția Descrierea

1) Transport  Transportul gazelor: O2 de la plămîni la ţesuturi şi CO2 de la ţesuturi

spre plămîni.
 Transportul substanţelor nutritive din tractul digestiv spre ţesuturi,
 Transportul produselor finale ale metabolismului intermediar (uree,
acid uric) pentru eliminarea prin rinichi, plămâni, piele, intestin;
 Transportul hormonilor de la glandele endocrine la ţesuturile ţintă.
2) Apărare  Transportl proteinelor plasmatice de tipul imunoglobulinelor (Ig): Ig G,
IgM, IgA, IgD, Ig E);
 Transportul limfocitelor T şi B
 Transportul macrofagelor şi limfocitelor.
3) himeostatică  izoionică: păstrarea constantă a [anionilor] şi [cationilor] – (Na+; K+;
Ca 2+, Mg 2+, Cl-, H2PO4-, HCO3- ); păstrarea EAB şi menţinerea [ ionilor] de
H+ la PH=7,35.
 Izotonică: menţinerea la nivel constant a presiunii osmotice a sângelui
(proporţională cu compuşii nedisociaţi şi ioni ai electroliţilor). Este corelată cu
menţinerea constantă a volumului sanguin sau volemia.
 Izotermică: - menţinerea constantă a temperaturii corpului
4) Homeostatică Trombocitele – rol în hemostaza primară - oprirea iniţială a sângerării şi
formarea dopului hemostatic plachetar.
Aderare, agregare şi metamorfoză vâscoasă – hemostaza secundară
(coagularea)

3. Substanţele organice azotate ale plasmei sangvine:

3.1 Proteinele plasmatice. Concentrația proteinelor în plasmă – 60-80g/L.
Formate din albumine, globuline și fibrinogenul.

a) Albumina (40-50 g/L)

Sinteza: în ficat ( 20 g/zi),

T1/2 → 17-27 zile;

Caracteristica: solubile în apă, proteine simple acide, greutatea moleculară de 69 kDa.

Funcţia: 1) menţinerea presiunii osmotice (oncotice); 2) participă la transportul unor substanţe

(Ca2+, bilirubina, a. uric, a.graşi, metale, vitamine, unii hormoni).
 b) Globulinele: fibrinogenul, transferina, ceruloplasmina, haptoglobina,
imunoglobulinele – descrieți fiecare reprezentant, rolul în organism și
plasmă, importanța clinică.
Globulinele → proteine cu caracter slab acid sau neutru (pI se află în limitele pH=7,3). Conţin 3-
30% glucide (hezoze, hexozamine, acid sialic, fucoze).

Funcţia:

α- şi β-globulinelor - transportul diferitor substanţe (hormoni, glucide, lipide, medicamente

etc).

γ- globulinele (imunoglobuline) -ele prezintă anticorpi, ce asigură imunitatea.

α1– globuline: α1– antitripsina; α1– antichimotripsina; α– LP (HDL); Transcortina (transportă

cortizolul); Globulina tiroxinoliantă; Protrombina (coagulare); α1– Glicoproteina acidă.

α2– globuline: α2– macroglobulina; Haptoglobina; Ceruloplasmina (transportă Cu);

Colinesteraza; Plasminogenul (fibrinoliză); Antitrombina III (anticoagulant); Proteina ce leagă
retinolul; Proteina ce leagă vitamina D3.

Ceruplasmina: este o metaloglicoproteină.

Rolul : 1) transportă Cu2+;

2) intervine în oxidarea Fe 2+-- Fe 3+ fiind implicată în metabolismul transferinei;

3) implicate în metabolismul aminelor biogene (oxidarea hidroxitriptaminei);

4) intervine în procesele de sinteză a citocromoxidazei;

rol antioxidant.

Patologii: ↓concentrațieie - boala Wilson (degenerescenţa hepato –lenticulară- ficatul şi

nucleul lenticular din creier conţin cantităţi mari de Cu).

β– globuline: β1– transferina; LDL; Fibrinogenul (coagulare); Transcobalamina; Proteina C

reactivă; Globulina ce transportă hormonii sexuali.

Fibrinogenul (factorul I al coagularii) – o glicoproteină dimerică cu greutate moleculara de

340kD, prezența în plasmă și în α-granulele plachetare.

Sinteza: în ficat (1.7-5 g/zi). Fiecare din cele două subunități conține trei lanțuri polipeptidice:
Aα, Bβ și γ.

Structura trinodulara, domeniul central globular fiind denumit domeniul E, care cuprinde
capetele N-terminale ale celor sase lanturi polipeptidice, iar domeniile D contin capetele C-
terminale ale celor trei lanturi.

Timpul de injumătățire – 3-5zile.

Rolul: fibrinogenul constituie substratul de acțiune atât pentru trombina (ultima enzima din
cascada coagularii), cât și pentru plasmina (enzima a sistemului fibrinolitic).
a) Trombina se leagă la domeniul central al fibrinogenului și eliberează câte două
fibrinopeptide A si B de la nivelul fiecarei molecule, expunând astfel situsurile de legare din
domeniul E complementare situsurilor din domeniile D ale altor monomeri de fibrină. Aceste
situsuri de legare complementare duc la formarea inițial a protofibrilelor de fibrină, care
agrega în fibre groase, iar acestea se ramifică într-o rețea de fibre interconectate. FXIIIa
stabilizează polimerul de fibrină prin formarea de legături încrucișate.
b) Plasmina clivează atât fibrinogenul cât și fibrina. In urma acțiunii plasminei asupra
fibrinogenului sunt eliberate fragmentele X, Y, D si E. Fragmente similare sunt eliberate în urma
digestiei fibrinei, precum și D-dimeri și alți produși de degradare care prezintă legături
covalente încrucișate. Deși fragmentul X poate încă polimeriza într-un cheag slab, fragmente Y
și D inhibă polimerizarea monomerilor de fibrină.

Creșterea fibrinogenului este asociată cu:
1) În cadrul raspunsului de fază acută
din infecții, inflamații, tumori,
traumatisme, arsuri;
2) În cazul distrucției celulare intinse (de
ex. intervenții chirurgicale, infarct
miocardic, radioterapie) fibrinogenul
revine la normal după raspunsul de
fază acută;
3) Procesele inflamatorii cronice active
din afecțiuni reumatismale și boli de
colagen, în care nivelul acestuia
ramâne crescut pe durate lungi de
timp.
4) Ca răspuns compensator la pierderea
de proteine (în special a albuminei) la
pacienții cu sindrom nefrotic, mielom
multiplu;
5) Boala hepatică, ciroza, tratament cu
estrogeni, coagulare intravasculară
compensată;
6) Hipertensiune, diabet, obezitate.
Scăderea fibrinogenului este asociată cu:
1. Creșterea consumului de fibrinogen: în
CID și în reacțiile de hiperfibrinoliza din cancere
metastatice, leucemie acută promielocitară,
complicații obstetricale. Consumul de fibrinogen
poate începe foarte rapid, de aceea dozarea
acestuia trebuie facută la intervale scurte de
timp. Când CID se suprapune peste raspunsul de
fază acută, fibringenul poate fi fals crescut.
2. Scăderea sintezei de fibrinogen: în
afecțiuni hepatice severe însoțite de scăderea
parenchimului hepatic (ciroza hepatică,
intoxicație cu ciuperci), în afecțiuni însoțite de
irigare hepatică anormala (insuficiența cardiacă
dreaptă).
3. Terapia trombolitică: scăderea
concentrației de fibrinogen depinde de doza și de
tipul medicației administrate: streptokinaza și
urokinaza determină scăderea pronunțată a
fibrinogenului (valori < 10mg/dL); activatorul
tisular al plasminogenului (t-PA) și prourokinaza
determină scăderea moderată a fibrinogenului.
4. Terapia cu L-asparaginaza.
5. Consumul moderat de alcool scade
nivelul de fibrinogen.

Transferina reprezinta proteina de legare plasmatica a fierului; este o glicoproteina de 79.57 kD

Sinteza: generată în principal de celulele parenchimatoase hepatice, dar cantități mai mici sunt
sintetizate și în sistemul nervos central, ovar, testicul, celule T helper.
rata de sinteza este invers proportionala cu depozitele de fier.

Structura: transferina are doua situsuri de legare a fierului, fiecare dintre acestea legând un ion
feric (Fe3+), iar în sânge există atât transferina monoferică, cât și diferică. 1g de transferină
poate lega 25,1 µmol sau 1.4 mg de fier. In mod normal, numai 1/3 din situsurile de legare ale
transferinei sunt ocupate. Spre deosebire de sideremie, care prezintă variații diurne mari,
nivelul transferinei serice este mult mai constant.

Rolul: transferina furnizează fier către precursorii eritroizi și alte celule prin legarea de receptori
specifici de pe suprafața celulară. Cantitatea de fier furnizată este reglată printr-un mecanism
de feedback negativ în functie de nevoile celulare pentru sinteza de Hb.

Creşterea transferinei este asociată cu:
1) anemie feriprivă;
2) sarcina;
3) anticonceptionale orale (TfS este
normala);
4) anemii feriprive ( <10% in deficitul
instalat);
5) anemia din infectii si boli cronice
(uneori, poate fi normala);
6) anemii sideroblastice;
7) anemii hemolitice;
8) talasemie;
9) sindroame de supraâncărcare cu fier,
hemocromatoza (foarte crescută,
înainte ca feritina să fie foarte
crescută);
10) ingestie de fier (=/>100%).
Scăderea transferinei este asociată cu:
1) anemia din bolile cronice (uneori,
transferina poate fi normală);
2) anemiile sideroblastice (uneori,
transferina poate fi normală);
3) anemii hemolitice (uneori, transferina
poate fi normală);
4) deficit proteic: malnutriție sau pierderi
crescute (arsuri, sindrom nefrotic, boli
hepatice);
5) boli hepatice acute;
6) atransferinemia congenitala;
11) sindroame de supraâncărcare cu fier,
hemocromatoza (ușor scăzută);
12) anemii feriprive ( <10% în deficitul
instalat);
13) anemia din infecții și boli cronice (uneori,
poate fi normală).

Haptoglobina – proteina care aparţine fracţiunii α2-globulinelor şi deţine rol în legarea Hb

libere.

Structural: este o glicoproteină tetramerică alcătuită din 2 perechi de lanţuri diferite, α şi β,

legate prin punţi disulfhidrice.

Sinteza: în principal la nivel hepatic şi este reglată de interleukinele IL-6 şi IL-11.

Rolul: complexul haptoglobină-hemoglobină este îndepărtat rapid din circulaţie de către

sistemul reticulo-emdotelial şi metabolizat în aminoacizi liberi şi fier în doar câteva ore. Aceasta
constituie o metodă eficientă de conservare a fierului.

Creşterea haptoglobinei este asociată cu: Scăderea haptoglobinei este asociată cu:
a) infecţii şi stări inflamatorii acute sau Afecţiuni dobândite:
cronice; a. hemoliza intravasculară de etiologii
b) neoplazii, limfoame în stadii avansate; diverse;
 c) obstrucţie biliară; b. anemie hemolitică autoimună;
d) colagenoze; c. reacţii transfuzionale;
e) distrucţii tisulare. d. eritroblastoza fetală;
e. malaria;
f. hematoame, hemoragie tisulară;
g. purpura trombotică trombocitopenică;
h. anemia hemolitică indusă medicamentos
(α-metildopa);
i. afecţiuni hepatice acute sau cronice;
Afecţiuni ereditare

1) siclemie;
2) deficit de G6PD şi piruvat kinaza;
3) sferocitoza ereditară;
4) Talasemie;
5) anemii megaloblastice;
6) absenţa congenitală (la 1% din populaţia
africană şi asiatică).

γ– globuline: Imunoglobulina G; Imunoglobulina M; Imunoglobulina D; Imunoglobulina A;

Imunoglobulina E

IgG reprezintă 75% din imunoglobulinele plasmatice. Sunt anticorpii majori produşi ca răspuns
la un contact secundar cu un antigen. Străbat endoteliile şi placenta şi induc pasiv imunitatea la
nou născut.

Neutralizează toxinele bacteriene şi funcţionează ca opsonine (se leagă de suprafaţa bacteriană

favorizând fagocitoza).

Creșterea IgG este asociată cu: Scăderea IgG este asociată cu:
1) sarcoidoza 1. sindroame cu pierdere de proteine
2) afecţiuni hepatice cronice 2. sarcină
3) boli autoimune 3. mielom non-IgG
4) parazitoze 4. macroglobulinemie Waldenström
5) infecţii cronice 5. aplazie limfoida
6) hiperimunizare 6. leucemie limfatică cronică
7) malnutriţie severă 7. agamaglobulinemie
8) disproteinemie 8. deficienţă selectivă de IgG
9) mielom IgG
IgM sunt anticorpii majori produşi în timpul răspunsului imun primar.

Structura: pentamerică, 5 molecule de IgM fiind legate printr-un oligopeptid joncţional.

Factorul reumatoid (majoritatea cazurilor) şi izoaglutininele (α si β) de grupă sanguină ABO
aparţin acestei clase.

IgM reprezintă tipul de anticorpi produşi iniţial în cursul răspunsului imun şi prima clasă de
imunoglobuline sintetizate de făt sau nou-născut. IgM nu traversează placenta. Din aceste
motive demonstrarea anticorpilor IgM specifici este utila în evaluarea stadiului infecţiei (infecţie
acuta: sunt prezenţi anticorpii IgM; infecţie cronica: predomina anticorpii IgG) şi a probabilitaţii
infecţiei congenitale (un nou-născut cu anticorpi IgM este infectat; un nou-născut cu anticorpi
IgG a dobandit pasiv, transplacentar, anticorpi materni).

Creșterea IgM este asociată cu: Scăderea IgM este asociată cu:
1. boala Waldenström 1) sindroame cu pierdere de proteine;
2. afecţiuni hepatice, în special ciroza 2) mielom non-IgM;
biliară primitivă; 3) agamaglobulinemie;
3. infecţii cronice; 4) aplazie limfoidă;
4. tripanosomiaza; 5) disgamaglobulinemie;
5. malarie; 6) leucemie limfatică cronică;
6. lupus; 7) la sugar şi în prima copilărie.
7. poliartrita reumatoidă;
8. disgamaglobulinemie (unii pacienţi).
IgD este o proteină cu masa moleculară de 180 kDa, ce reprezintă 0.25% din totalul
imunoglobulinelor serice. Este o componentă importantă a proteinelor membranare de pe
suprafața limfocitelor B la nou-născuți.
Rolul: membranare nu este pe deplin cunoscut, dar se crede că aceasta este implicată în
modularea diferențierii și proliferarii clonale a limfocitelor B. Forma serică este un monomer cu
două lanțuri grele din clasa delta (δ) și două lanțuri ușoare (k sau λ), ce devine detectabilă abia
dupa vârsta de 6 luni.
Concentrația serica a imunoglobulinei D prezinta valori crescute ca urmare a unor proliferări
clonale înregistrate în boli hepatice, infecții acute sau cronice, afecțiuni autoimune sau la nou-
născuții cu infecții în utero. Dozarea IgD este cel mai important test în diagnosticul cazurilor
rare de mielom multiplu cu proliferare monoclonală IgD.
IgA reprezintă 10-15% din totalul imunoglobulinelor.
Localizare: sunt anticorpii secretori majori; se găsesc în lacrimi, salivă, secreţii respiratorii,
gastrointestinale şi urogenitale.

Creşterea IgA este asociată Scăderea IgA este asociată cu: Scăderea IgA şi a altor Ig:
cu:
1) mielom IgA; 1. ataxie-telengiectazie; 1) agamaglobulinemie
2) ciroză hepatică; 2. boala sinopulmonară dobandită și congenitală;
3) icter obstructiv; cronică; 2) aplazie timică ereditară;
4) alcoolism; 3. abstinenţa de la alcool
3) disgamaglobulinemie de
5) infecţii subacute și (după 1 an);
tip I şi II ;
cronice; 4. deficit congenital;
6) LES (la unii pacienţi); 5. disgamaglobulinemie; 4) la sugar şi în prima
copilărie.
7) sarcoidoza (la unii 6. malabsorbţie (la unii);
pacienţi); 7. LES (uneori);
8) sindrom Wiskott- 8. ciroză hepatică (uneori);
Aldrich. 9. boala Still (uneori);
10. otita medie recurentă
(uneori);
11. mielom non-IgA;
12. macroglobulinemie
Waldenström.
IgE sunt imunoglobuline fixate prin fragmentul Fc pe suprafaţa mastocitelor; cuplarea lor cu
antigenul produce degranularea mastocitului cu declanşarea reacţiei alergice (tip I, imediat,
anafilactic).

În serul persoanelor normale concentraţia IgE reprezintă mai puţin de 0.001% din totalul
imunoglobulinelor.

Rol important în medierea reacţiilor alergice care se produc în urma expunerii la alergeni a
indivizilor susceptibili (atopici).

Structura similară cu a celorlalte imunoglobuline, fiind alcătuite din 2 lanţuri uşoare şi 2 lanţuri
grele. Lanţurile grele ale fiecărei molecule de IgE conţin o regiune variabilă responsabilă de
specificitatea antigenică.

Creşterea IgE este asociată cu : Scăderea IgE este asociată cu:

1) astm bronsic extrinsec; 1. deficienţe ereditare;
2) febra fânului; 2. imunodeficienţa dobândită;
3) eczema atopică; 3. sindromul ataxie-telengiectazie;
4) parazitoze; 4. mielom non-IgE.
5) sindromul Job;
6) mielomul IgE.

c) Metodele de dozare şi separare a proteinelor.

Electroforeza: liberă, de zonă, pe hârtie, în gel de agar, imunoelectroforeza. Cea mai răspândită
în clinică este separarea acestora prin metoda electroforezei, ce permite separarea proteinelor
serului în 5 fracţiuni: albumine (55-65%); α1- (2-4%), α2- (6-12%), β- (8-12%) şi γ- globuline (12-
22%).

Metode cromotografice: precipitarea cu soluţii saline, separarea prin solvenţi organici;

Ultracentrifugarea

Electroforeza:

Albumine: 3,5-5,5 g% 50-70%

Globuline: 2,0-3,5 g% 40-50%

Alfa 1-globuline: 0,2-0,4 g% 3-6% 4

Alfa 2-globuline: 0,5-0,9 g% 7-10% 8

Beta-globuline: 0,5-1,1 g% 11-14% 12

 Gama-globuline: 0,7-1,7 g% 15-23% 16

d) Variaţiile fracţiilor proteice în patologie.

Hiperproteinemie Hipoptoteinemia
Hiperproteinemie relativă – diaree, vomă în micşorarea concentrației de proteină
ocluzie intestinală , combustii (pierderea de H2O, în plasmă (albuminelor)
plasmă – conduce la creşterea c% de P în sânge)
Sd nefrotic - 30–40 g/L.
Hiperproteinemie absolută - creşterea γ-
Atrofia ficatului
globulinelor (boala mielomatoasă,
macroglobulinemia Valdenstrem - 100–160 g/L) Hepatite toxice

Carcinoma TGI

Disproteinemia – modificare raportului procentual a fracțiilor proteice

1) Disproteinemia din sindromul nefrotic

• ↓ concentraţiei plasmatice de albumine şi a γ-globulinelor
• ↑ α2 şi β-globulinelor
Cauza: creşterea permeabilităţii capilarelor glomerulare determină proteinurie glomerulară
cu creşterea compensatorie a sintezei de globuline
2) Disproteinemia din bolile hepatice cronice
• ↓ concentraţiei plasmatice de albumine
• ↑ β şi γ-globulinelor – mai ales a imunoglobulinelor IgG, M şi A (contopirea vârfurilor
β şi γ pe ELFO determină apariţia „domului cirotic”)
Cauze:

 hepatită cronică activă

 ciroză
3) Disproteinemia din inflamaţiile cronice
• ↓ concentraţiei plasmatice de albumine
• ↑ α1, α2 şi mai ales a γ-globulinelor
Cauze:

infecţii cronice
boli de colagen
tumori maligne
 gamapatii monoclonale mielomul multiplu :
• aspect tipic de „dom”,
• un spike ascuţit în domeniul gama
• dacă se produc doar lanţuri uşoare ale Ig, acestea se vor excreta şi în
urină sub forma proteinelor Bence Jones
4) Disproteinemia din inflamaţia acută (reacţia de fază acută)
• ↓ concentraţiei plasmatice de albumine
 • ↑ α1 şi α2 globulinelor = „reactanţi de fază acută”
• din punct de vedere clinic, cele mai importante = markeri ai răspunsului de fază
acută :
a)proteina C reactive
b)amiloidul seric A
c) Fibrinogenul
Cauze:

 infecţii bacteriene (pneumonie, febră reumatică, tuberculoză, nefrită interstiţială)

 arsuri
 infarct miocardic
 leziuni multiple (inclusiv fracturi multiple) sau postoperator
 puseele de acutizare ale bolilor cronice (artrită reumatoidă, boala Crohn)
 tumori maligne

3.2 Enzimele plasmatice.

a. Clasificarea funcţională.
Enzimele care se identifică în serul sangvin se pot clasifică în:

1. secretorii - se sintetizează în ficat și în normă se secretă în plasmă

De exemplu factorii coagulării, lecitin colesterol acil transferaza, colinesteraza,
ceruloplasmina, renina).:

În patologie ficatului activitatea lor în sânge ↓.

2. Indicatorii - sunt localizate intracelular: în citoplasmă (lactatDH, aldolaza); în

mitocondrii (glutamatDH); în lizosomi (β-glucoronidaza).
Acestea E în normă în plasmă se găsesc în concentaţii foarte mici.

Patologie : la afecţiunile celulare activitatea lor în plasmă este brusc mărită –servesc ca
indicatori ai sediului organului lezat.

3. excreto- secretorii - Se sintetizează în ficat (leucin aminopeptidaza, fosfotaza

alcalină) sau în pancreas (amilaza, lipaza, tripsina)
În condiţii fiziologice E excretorii ale pancreasului acţionează în intestin. În condiții normale
activitatea lor în plasmî e joasă.

În patologie a pancreasului: activitatea lor în plasmă ↑.

c. Mecanismele disenzimiei plasmatice

în normă trecerea E tisulare în ser poate fi directă sau prin sistemul limfatic

Situaţiile patologice duc la modificarea permeabilităţii selective a membranelor celulare →

necroza → distrugerea celulei → revărsarea E în torentul circulator.

Disenzimie este o cauzată de:

a) viteza diferită a biosintezei E;

b) localizarea diferită a E, cele citoplasmatice fiind mai uşor revărsate în circulaţie
decît E situate în organitele celulare;
c) greutatea moleculară a E;
d) gradul de alterare a permeabilităţii membranelor;
e) timpul de înjumătăţire diferit al E;
f) vascularizarea organul lezat;
g) eliminarea diferită prin bilă şi urină;
h) schimbarea profilului enzimatic al organului prin boală.

d. Principalele enzime plasmatice cu valoare diagnostică. (numiți

enzimele, organul de origine, cauza apariției lor în plasmă)
principalele E plasmatice cu valloare de diagnostic sunt E plasmatice nefunctionale. Ele
nu au de îndeplinit nici un rol în plasmă. În condiții fiziologice,ele sunt în plasmă în
concentrații foarte mici, ca urmare a turn-overului celular (diviziune, moartecelulara).
La randul lor, ele sunt clasificate în:

 enzime ale secrețiilor exocrine;

 enzime intracelulare denumite și enzime de leziune.
Denumirea E Organul de Cauza apariției
origine
Amilaza Pancreasul Creşteri marcate se întâlnesc în pancreatita
hemoragică, creşterea se manifestă la 3-6ore
de la debutul bolii, max la 20-30 ore şi
senormalizează după 2-8 zile.

Creşteri moderate se întâlnesc în: cancer de

cap de

pancreas, afecţiuni ale glandelor, afecţiuni

abdominale

acute, ulcer, litiaza biliară, colecistita acută,

sarcina

extrauterină, administrări de narcotice şi

 opioide.
Tripsina, Pancreasul Scăderi în plasmă în situația în care organul
secretor este atrofiat.
Pepsinogenul.
Creșteri în cazul obstrucției căilor excretoare,
în cazul unei permeabilități crescute a
membranelor celulelor producătoare sau în
cazul unei sinteze și excreții crescute.
Lipaza Pancreasul Variaţii patologice: pancreatita acută şi
cronică, cancer de cap de pancreas.
AsAT Ficat, Prezenta lor in lichidul interstitial,limfa si
plasma denota oalterare a membranei
Miocard,
celulare.
Mușchi Valori crescute în:
scheletici,
Patologia hepatică:- hepatita virală acută,
Eritrocite necrozatoxică a ficatului. Creşteri moderate în
hepatitacronică, hepatita medicamentoasă,
ciroză, icter.
Patologia cardiacă: creşteri marcate în
infarctul miocardic, creşteri moderate în
miocardită, emboliepulmonară.
Patologia musculară: distrofii musculare,
intervenţii chirurgicale.
Stări hemolitice
Hipotiroidie cu mixedem
AlAT Ficat Creşteri în patologia hepatică:
 Marcate în hepatita virală acută şi
necroza toxică a ficatului
 Moderate în hepatita cronică, ciroze,
icter mecanic.
 Evoluează în paralel cu AST (GOT), cu
valori mai mari înobezitate și valori mai
mici în ischemii (miocardice, cerebrale,
 renale etc)
Glutamatdehidrogenaza Ficat GlutamatDH – e mai puţin specifică (localizată
în mitocondriile ficatului) – indicator al
afecţiunilor mitocondriilor.
Pseudocolinesteraza Ficat Scade mult în insuficienţa hepatică, intoxicaţii
cu organofosforice.
 Creşteri se întâlnesc în sindromul nefrotic, în
perioada de vindecare a unei hepatite, la
obezi.
γ- Ficat Creşterea activităţii ei plasmatice este cea mai
glutamiltranspeptidaza importantămodificare în colestază, când
(γ-glutamiltransferaza) valorile ei ajung de 10-50 de ori valorile
normale.
Patologii: hepatite alcoolice, administrări
deanticonvulsive, fenobarbital, medicaţie
contraceptivă.

LDH 4, 5 Ficat, Hepatită, afecţiuni musculare

Mușchii
scheletici
Leucinaminopeptidaza Ficat Icterele obstructive
IzocitratDH Ficat hepatopatii evolutive.
LDH 1,2 Miocard Crește la infarct miocardic
Creatinkinaza (KK) Miocard La infarctul miocardic creşte valoarea KK/MB,
pe când în miopatii – creşte KK, fără
modificarea izoenzimei MB.

În infarctul miocardic acut:

creşte 3-gliceraldehidfosfatDH; fosforilaza b.
Creatinkinaza (BB) Creier Valori crescute în: sindromul Reye; unele
adenocarcinoame mamare, urinare,
pulmonare, uterine, testiculare, colonice și de
prostată; leziuni cerebrale si interventii
chirurgicale pe creier; șoc sever; miopatia
alcoolică, la nou-născuți. De asemenea
constituie un „marker genetic” în familiile cu
pirexie maligna.
Gama – Ficat, Hepatita virală, hepatita alcoolică acută, ciroza
glutamiltransferaza hepatică, ciroza biliară primitivă, sindrom de
Pancreas,
colestază, metastaze hepatice, ficat gras;
Rinichi
Pancreatite acute;

Sindrom nefrotic, insuficiența renală acută,

rejet de grefă renală.
Alaninaminopeptidaza - Ficat Hepatita;
 3 izoenzime: Pancreas Pancreatită acută;

AAP1-în ficat; Rinichi Patologii ale rinichiilor

AAP2- în pancreas;

AAP3-în rinichi
Creatinkinaza-MM Mușchii Distrofia muscularã progresivã; traumatisme
scheletici musculare;

Injecţii intramusculare; biopsii musculare;

Post-operator.
Fosfataza alcalină Ficat și vezica Nivele ↑- ciroză, obstrucţie biliară, fractură
biliară, osoasă, metastaze osoase; ischemie intestinală

Oase,

Intestin
Fosfataza acidă Prostata, PAP- carcinomul metastazat al prostatei (mai
puţin sensibilă ca antigenul prostată specific-
Oase,
PSA)
Ficat

3.3 Compuşii neproteici azotaţi ai plasmei sangvine. (numiți care sunt,

rolul, cauza prezenței lor în plasmă, importanța determinării lor în
clinică)
Determinarea azotului neproteic se face în filtratul obţinut prin precipitarea proteinelor din
plasmă.

Substanţele azotate neproteice reprezintă produşi intermediari sau finali ai proceselor

metabolice. Anume ele alcătuiesc azotul neproteic (normă – 15-25 mmol/l) şi cuprind:

uree (50%),

aminoacizi (25%),

acid uric (4%),

creatina (5%),

creatinina (2,5%),

amoniac, indican, nucleotide, polipeptide.

Importanța diagnosticării compușilor neproteici azotați este de a indentifica dereglări

metabolice și deerglări a filtrării glomerulare (diagnosticarea patologiei rinichilor).
 3.4 Azotul rezidual, fracţiile lui în normă şi în patologie.
Azotul rezidual este diferenţa între azotul neproteic şi azotul ureic.

↑ [azotului neproteic] → azotemie

Cauze:

 micșorarea eliminării renale a produselor azotate

 Catabolismul intens al proteinelor tisulare
Deosebim:

1) Azotemie de retenţie - ↓eliminării prin urină a produselor azotate:

 Renală
 Extrarenală (insuficienţa cardiovasculară, micşorarea TA, scăderea fluxului
sanguin renal)
2) Azotemie de producţie – consecinţă a lizei proteinelor tisulare: în arsuri, traume,
inflamaţii.
Denumirea Norma Patologii
Valori crescute:

1) Scăderea perfuziei renale

Ureea Concentraţia normală 3-6
mmol/l. Se sintetizează în
ficat.
Valori scazute:
(azotemie prerenală):
insuficiența cardiacă
congestivă, hemoragie
digestivă, șoc, deshidratare,
2) Afecțiuni renale, acute sau
cronice (azotemie renala):
pielonefrite, glomerulonefrite,
3) Obstrucții ale tractului urinar
(azotemie postrenala),
4) Intensificarea catabolismului
proteic (valorile creatininei
serice ramân neschimbate):
arsuri, neoplazii, stări febrile
prelungite, stres,
5) DZ cu cetoacidoza.

1. Afecțiuni hepatice severe

(insuficiența hepatică): toxice,
infecțioase,
2. Acromegalie,
3. Malnutriție, malabsorbție.
Acidul uric Produsul final al Creşterea concentrației → gută şi
 catabolismului bazelor hiperuricemiile secundare.
purinice. Concentraţia
normală- 0,15-0,47 mmol/l.
25-35 μmol/L, Scaderi patologice: functiuni hepatice
defectuase

Cresteri patologice:
Creatina
• distrofie musculara

• miastenia gravis

• poliomielita
Creșteri:

1. Afecțiuni renale acute sau

cronice de cauza glomerulară sau
tubulo-interstitială; obstrucții ale
tractului urinar (azotemie postrenala);
2. Scăderea perfuziei renale
(azotemie prerenală): insuficiența
cardiacă congestivă, șoc, deshidratare;
3. Afecțiuni musculare: miastenia
gravis, distrofii musculare, poliomielita;
4. Rabdomioliza;
Corelat cu metabolismul 5. Hipertiroidism;
muscular, fiind indicator 6. Gigantism, acromegalie.
Creatinina
sensibil al funcţiei renale. Scăderi:
Concentrația normală: 62- 1) Sarcina (valori normale: 0.4-
97μmol/L la bărbaţi şi 44-88 0.6 mg/dL; un nivel de peste
μmol/L la femei. 0.8 mg/dL este considerat
patologic și impune solicitarea
unor investigații
suplimentare);
2) Scăderea masei musculare;
3) Carențe proteice în dietă;
4) Afecțiuni hepatice severe.

4. Compuşii organici neazotaţi ai plasmei sangvine. Numiți rolul sau cauza

prezenței în sânge a fiecărui compus și importanţa determinării lor în clinică:

a. Glucoza
 Glucoza este cel mai important monozaharid din sânge. Rezultă din digestia carbohidratilor și
din conversia hepatică a glicogenului în glucoză. Glucoza este un furnizor indispensabil de
energie care susține activitatea celulara. Sângele are un ro de a transporta glucoza spre
celule.

Importanța diagnosticării pentru identificarea DZ:

Diabetul zaharat este o condiție definită prin nivelul hiperglicemiei care generează riscul de
afectare a microcirculației (retinopatie, nefropatie și neuropatie). Se asociază cu o speranță
de viață redusă, o morbiditate semnificativă datorată complicațiilor microvasculare specifice,
un risc crescut de complicații macrovasculare (boala coronariana, accident vascular cerebral,
arteriopatie obliteranta a membrelor inferioare) și o calitate a vieții diminuată.

Interpretare valori glicemie bazala (mg/dL)

Normal 60-99
Glicemie bazala modificata (IFG) 100-125
DZ > 126

b. Lipidele

Lipoproteinele din sânge îndeplinesc anumite roluri, iar în funcție de relevanta lor, acestea sunt:

1) Chilomicronii - acestea sunt particule mari care transportă grasimile alimentare din intestin,
prin sistemul circulator. În mușchi și în țesutul adipos, există o enzimă care va îndepărta o parte mare
din trigliceridele din chilomicroni, prin ardere, pentru a obține energie în mușchi, sau prin depozitare,
ca energie, în țesutul adipos (grasime). Rămășițele chilomicronilor sunt luate de ficat.
2) Lipoproteine cu densitate foarte mică sau VLDL (very-low-density lipoprotein) - acestea sunt
similare cu chilomicronii (sunt bogate în conținutul de trigliceride). Între mese, "alimentarea" cu
trigliceride a organelor este realizată de aceste lipoproteine, iar ramașițele sale (proteinele cu
densitate intermediara sau IDL) sunt, de asemenea, reciclate către ficat. Aici, o fractiune a
colesterolului VLDL își pierde mult mai multe trigliceride si devine colesterol LDL.
3) LDL - o lipoproteină bogată în colesterol, care transportă colesterolul către țesuturi, acolo unde
este folosit de celulele ce se dezvoltă și care au nevoie de colesterol. Alternativ, el poate fi depozitat
în artere când se gaseste în exces și este depășită capacitatea de eliminare a sa din organism. Acest
LDL și-a câștigat renumele de colesterol "rău".
4) HDL - o lipoproteină bogată în colesterol, care este cunoscuta și drept colesterolul "bun",
deoarece principala sa funcție este să elimine colesterolul din celule și țesuturi și să îl transporte
înapoi la ficat, pentru excreție.
Importanța diagnosticării hiperlipidemiei:

Valorile normale:

 Colesterolul HDL (bun) - valoarea optima: mai mare de 40 mg/dl (la barbati) si mai mare de
50 mg/dl (la femei).
 Colesterolul LDL (rau): ideal ar fi sa fie o valoare mai mica de 100 mg/dl.
  Trigliceride: valoarea optima ar fi ca acestea sa aiba sub 100 mg/dl.
Hiperlipidemia este un tip de dislipidemie. Colesterolul mare poate duce la depunerile de plăci de
aterom pe pereții vaselor de sânge, ceea ce poate bloca arterele și poate cauza hipertensiune
arteriala, un accident vascular cerebral, o boala cardiacă sau un infarct miocardic. Trigliceridele
mărite cresc riscul de a dezvolta sindrom metabolic, care poate crește riscul de boli de inimă și de alte
afecțiuni, precum diabetul.

c. acizii organici (care acizi organici, originea lor – din care căi metabolice
provin)
Acid lactic - Determinarea acidului lactic in sange este importanta pentru stabilirea gradului
de oxigenare tisulara si depistarea unei acidoze.

Lactatul este produs de catre celulele musculare, eritrocite, creier si alte tesuturi in timpul
producerii anaerobe de energie; aceasta survine in conditii de hipoxie sau functionare
necorespunzatoare a mitocondriilor. Acidul lactic astfel rezultat este metabolizat apoi
hepatic.

Acid piruvic - este produs prin descompunerea carbohidraților în procesul de transformare a

acestora în energie. În prezența oxigenului, acidul piruvic este transformat în acetil coenzima
A (care intră în procesul de producere a energiei), iar în absența oxigenului, din acid piruvic
se va obține acid lactic.

Rezultatele obținute la testarea piruvatului trebuie interpretate împreună cu cele obținute la

dozarea acidului lactic. Astfel, pot fi diagnosticate anumite erori metabolice sau modificări în
lanțul respirator mitocondrial.

Un raport foarte mare (>20) între lactat și piruvat arată deficiențe ale lanțului respirator
(descompunerea carbohidraților cu obținere de energie). Raportul lactat/piruvat este un
instrument util, dar nu de diagnostic, în stabilirea defectelor de funcționare ale
mitocondriilor, în special la pacienții cu disfuncții neurologice.

d. corpii cetonici (funcția lor, cauza prezenței lor în plasmă și rolul diagnostic)
Există trei corpi cetonici: acidul aceto-acetic, acidul beta hidroxibutiric şi acetona. Primii doi
acizi se elimină din organism prin urină, în timp ce acetona se elimină prin respiraţie şi
este cauza mirosului caracteristic din cetoacidoza diabetică

Corpii cetonici sunt sintetizaţi la nivelul ficatului din acetil coenzima A, provenită, la rândul său,
din oxidarea acizilor graşi. Acizii graşi sunt componenta obligatorie a tuturor tipurilor de
grăsimi (trigliceride, colesterol). Excesul de calorii, de cele mai multe ori de origine
glucidică, se depozitează sub formă de trigliceride, predominant în ţesutul adipos.

Rolul diagnostic în identificarea hipercetonemiei:

Creşterea nivelului de corpi cetonici în sânge, asociată cu o scădere a pH-ului sangvin şi cu valori
ale glicemiei peste 250 mg/dl se numeşte cetoacidoză diabetică. Această complicaţie
 apare mai frecvent la pacienţii cu diabet zaharat tip 1, comparativ cu cei care au tipul 2.
Întreruperea tratamentului cu insulină, infecţiile severe, accidentul vascular, infarctul
miocardic, intervenţiile chirurgicale pot favoriza sau precipita apariţia cetoacizodei
diabetice.

5. Constituenţii minerali ai plasmei. (rolul lor în oranism și plasmă)

a. Cationii
Na+ = 133-147 mmol/L (143 mEq/l (135-145 mEq/l) principalul cation extracelular

Rol:

 reglarea presiunii osmotice (= factor principal)

 influenţează deplasarea apei în organism
 în EAB
 în excitabilitatea N-M
Variaţii:

Hipernatriemia este însoţită de retenţia apei în patul sanguin şi în ţesuturi, mărirea presiunii
arteriale. Se întîlneşte în nefrite, hiperaldosteronism, insufucienţă cardio-vasculară.

Hiponatriemia se manifestă prin pierderi de lichide

(extrarenale: transpiraţii, vărsături; renale: poliurie)

K+ = 3,4-4,5 mmol/L (4 mEq/l : 3,5-5 mEq/l) principalul cation intracelular

Rol:

 rol plastic (fixat de proteinele tisulare)

 influenţează transmiterea influxului nervos
 rol în fen. de membrană (repolarizarea)
 rol în contracţia musculară (miocard)
Variaţii:
 Hipopotasemia (<3,5mEq/l): pierderi dig., renale, Hiperaldosteronism. Manifestări: astenie,
hipotonie musc.

Hiperpotasemia(>5,5mEq/l): distrugeri cel., IRen, hipoAldosteronism. Manifestări: afectarea

activității cardiace

Ca2+ = 2,25-2,8 mmol/l (5 mEq/l)

Forme: 1. ionizat = 50% = fracţiunea fiz. Activă

Calciul ionizat = stimul pentru: PTH (h. hipercalcemiant)

[Ca2+]↓ ⇒ PTH ↑ ⇒ [Ca2+] ↑

calcitonină (h. hipocalcemiant)

[Ca2+]↑ ⇒CT ↑ ⇒ [Ca2+] ↓

vitamina D/calcitriol

[Ca2+]↓ ⇒ PTH ↑ ⇒ activarea sintezei de calcitriol

2. legat de proteine = 45% (nedifuzibil)

3. împreună cu citrat, fosfat = 5% (difuzibil)

Rol:

 în procesul de excitabilitate N-M

 în procesul de mineralizare osoasă
 în procesul de coagulare

Variaţii:

Hipocalcemie - în insuficienţa PTH. Clinic în tetanie, rahit, icter mecanic, nefroze,

glomerulonefrite.

Hipercalcemie - în hiper PTH. Clinic în decalcifiere oase, litiază renală.

Mg2+ = 0,8-1,5 mmol/l, în eritrocite – 2,4-2,8 mmol/l ( 3 mEq/l) cation predominat

intracelular

Rol:

 în contracţia musculară
 în transmiterea influxului nervos
 în metabolismul G, L, P
 favorizează absorbţia intestinală a celorlalţi ioni
Variaţii:

Hipomagneziemie: în aport ↓, eliminare↑. În s.malabs, administrarea diureticelor.

Fier = 70-140mg la bărbați; (60-120 mg la femei)

Rol: în eritropoieză; deficit ⇒ anemie feriprivă

Cupru = 70-150 mg

Rol: încorporat în ceruloplasmină

Zinc

Rol:

 în diviziunea celulară, în creştere

 în str. enzime: AC, LDH

Cobalt - în vitamina B12 - rol în eritropoieză

Mangan –

Se conține:

 în str. enzime
 în metabolismul intermediar
 antioxidant

Seleniu - antioxidant - ef.protector în af. circ.

Rol protector împotriva cancerului

b. Anionii
Cl- = 103 mEq/l (96-106 mEq/l) principalul anion extracelular

Rol:

 la menţinerea osmolarităţii
 în reglarea EAB (schimburi ionice)

Variaţii:
 Hipocloremie - în pierderi digestive (vărsături), în adm. diuretice (furosemid), asociat cu
tulburări EAB.

HCO3-=(24-27 mEq/l) principalul component al plasmei care poate neutraliza excesul de

cataboliţi acizi

Rol:

 intervine în cel mai important sistem tampon care determină pH-ul sanguin
(NaHCO3/H2CO3)
Variaţii:

HCO3- <24 mEq/l = acidoză metabolică → în retenţii de acizi, ex. acid lactic, corpi cetonici

HCO3- > 27 mEq/l = alcaloză metabolică → în pierderi de acizi, ex. HCl sau aport ↑↑ alcaline

Ioni mEq/l mOsm/l Fosfat = 2 mEq/l

Forme: 1) fosfaţi di- şi monosodici

+ 143 143
Na
2) fosfolipide

+ 4 4 Rol:
K
 în mineralizarea oaselor (+calciu)
2+ 5 2,5  în EAB (sistem tampon NaH2PO4/Na2HPO4)
Ca
 în sinteza principalilor compuşi macroergici
2+ 3 1,5 celulari (ATP, CP)
Mg
 în sinteza acizilor nucleici + coenzime (NAD;
Total cationi 155 NADP)

- 103 103 Iod = 4-10 mg%

Cl

- 27 27
HCO3

2- 2 1 Rol: în sinteza h. tiroidieni

HPO4

2- 1 0,5
SO4 c. Ionograma sângelui – este analiza minerală
a săngelui.
- 6 6
R-COO

- 16 2
Prot

Total anioni 155

 Valorile ionogramei variaza cu modul de alimentatie, cu varsta, cu sezonul si cu felul bolii.

Excesul de minerale este rar întâlnit deoarece organismul are capacitatea de a regla compoziția
în minerale a sângelui, eliminând surplusul de fecale sau urină. Numai în cazul în care funcția
rinichiului este tulburată de anumite boli, mineralele neputându-se elimina, se acumulează
excesiv în organism.

Lipsa de minerale în organism este cauza fie a unei alimentații sărace în elementele respective,
fie a eliminării lor accentuate din organism, în bolile care provoacă vărsături sau diaree, în bolile
de rinichi care duc la eliminarea crescută de minerale din organism, în unele boli ale glandelor
endocrine, precum și după operații.

6. Compoziţia chimică şi particularităţile metabolice ale populaţiei leucocitare

din sângele periferic. – numiți componenții chimici și căile metabolice specifice
pentru fiecare tip de leococit, importanța lor

Leucocitele 3,2-9,8 X 109/L

Creşterea numărului de leucocite se numeşte leucocitoză- cauzată de infecţii, inflamaţii

Micşorarea numărului de leucocite – leucopenie – cauzată de iradierea copului cu raze gama,

administrarea de citostatice.

Leucocitele sunt divizate în:

 granulocite (neutrofile 58-70%, eozinofile- 1-5%,, bazofile - 0,5-1% );

 limfocite 18-40% ;
 Monocite 2-10%.
Granulocitele:

specific:

 Profilul energetic e pe baza glicolizei anaerobe

 Existenţa FO (prezenţa MC; acţiunea inhibitorilor LR şi decuplanţilor.
Metabolismul granulocitelor în cursul maturităţii:

I fază: predomină procesele energetice (oxidative şi glicolitice, asupra celor hidrolazice); lipsesc
peroxidazele

II fază (odată cu apariţia granulaţiilor) – se produce mieloperoxidaza; hidrolazele prevalează E

energetice; dispariţia E mitocondriale, cresc depozitele de glicogen; predomină glicoliza
anaerobă; şuntul pentozofosfat este activ.

a) Granulocitul neutrofil:
  protecţie – fagocitoză.
 secreție – secretă o alfa 2 globulină care fixează şi transportă vitamina B12 –
transcobalamina.
În dinamica fagocitozei se deosebesc 3 etape:

 Leucotaxia –atracţia şi mişcarea neutrofilului către particulă sau microbul de fagocitat

 Fagocitoza – se formează o vacuolă de fagocitoză în care e cuprinsă bacteria.
Granulaţiile neutrofilului fuzionează cu fagozomul, se degranulează iar enzimele
(hidrolazele, lizozimul) se revarsă şi distrug peretele bacterian.
 Bactericidia – are 3 trăsături esenţiale: creşterea consumului de oxigen; stimularea
şuntului pentozofosfat, producerea de H2O2 şi superoxid anion.
b) Granulocitul eozinofil: predomină în ele peroxidazele, dar ele nu conţin lizozim şi
fagocitină; sunt bogate în arginină.
Funcțiaţia:

 Distrug toxine de origine proteică

 sunt implicate în procesele alergice - participă prin fagocitarea complexelor
antigen-anticorp şi eliminarea histaminei secretate de bazofile în timpul reacţiei
alergice.
c) Granulocitul bazofil: nu conţin substanţe bactericide specifice, dar sunt sursa de
histamină.
Funcțiaţia:

 participă în procesele de coagulare sanguină (prin degranulare se eliberează

heparină);
 intervine în inflamaţii (eliberare de serotonină şi histamină);
 Rol în reacţiile alergice (determinată de IgE)
 într-o măsură mică participă în fagocitoză.
Monocitul: (se formează în măduva osoasă şi organele limfopoietce, se diferenţiază în
macrofag).

 Monocitele-macrofage sunt localizate în ganglionii limfatici, splină, măduva osoasă,

pleură, pericard, piele, pulmoni, ficat, SNC.
 Sunt energetic dependente de glicoliza anaerobă (excep. macrofagele pulmonare -
aerobe).
 Secretă substanţe cu activitate bactericidă - lizozim; antivirală –interferon; stimulatori ai
activării şi diferenţierii limfocitelor în plasmocite – interleukina 1.
 sunt capabile la fagocitoză, avînd rol antimicrobian. sunt capabile la fagocitoză, avînd rol
antimicrobian.
Limfocitele T (timus) şi B (medula osoasă)

Se formează în sistemul limforeticular şi pe cale limfatică agung în circulaţie

Limfocitele T – realizează imunitatea celulară prin 2 mecanisme: producerea limfokinelor şi

activitatea citotoxică – eliberarea organismului de microorganisme, virusuri, celule tumorale
B limfocitele – imunitatea umorală mediată de anticorpi. Se divid în multe familii, fiecare avînd
specificitate de interacţiune cu un anumit antigen. După interacţiune ele se transformă în
plasmocite ce produc imunoglobuline specifice

Trombocitele – elemente anucleate, formate în măduva osoasă din megacariocite. – elemente

anucleate, formate în măduva osoasă din megacariocite X X10 9 T1/ zile T1/ zile

Compoziţia chimică:

 Proteinele:
– integrinele membranare –asigură aderarea trombocitelor la suprafaţa lezată a vasului
(GPI;GPII;GPV;GPIX)

Proteinele citoplasmatice: plecstrina, calmodulina, lanţurile uşoare ale miozinei –

intervin în activarea plachetelot şi în coagularea sângelui

 E - adenilatkinaza, Na-K-ATP-aza, fosfolipaza A2, ciclooxigenaza, tromboxan sintetaza

– sunt active E glicolizei, şuntului pentozo-fosfat, ciclului Krebs, LR
Particularităţile metabolice

a) ATP e de 150 de ori mai mare ca în eritrocit. El e necesar pentru fosforilarea lanţurilor
miozinei şi asamblarea actomiozinei; fosforilarea plecstrinei ce realizează agregarea şi
eliberarea conţinutului
b) În MC se sintetizează factorul XIII – factorul de stabilizare a fibrinei
c) Activarea plachetară e însoţită de scindarea fosfolipidelor cu eliberarea acidului
arahidonic din care se sintetizează tromboxanul A2
Funcţiile trombocitului:

homeostază (atât în faza celulară,cât şi în cea plasmatică. Acţiunea se desfăşoară în 4 timpi:

o timpul 1 (parietal) – exercită acţiune vasculotonică, prin serotonina pe care o

eliberează;
o timpul 2 (plachetar) – realizează adevizitatea la sediul leziunii, peretelui vascular
şi agregarea cu formarea trombului;
o timpul 3 (plasmatic) – intervin în coagulare prin intermediul factorului 3 şi
transportă factorii de coagulare în atmosfera periplachetară;
o timpul 4 (trombodinamic) – contracţia trombosteninei şi retracţia cheagului.
F-ţii secundare:

o în procesele imune;
o fagocitoza complexelor imune şi particulelor virale;
o funcţia de protecţie a peretelui vascular.
 11-15.05.2020

Tema nr. 30

Bazele biochimice ale menținerii stării fluide a sângelui. Coagularea. Fibrlinoliza.

Subiecte pentru discuție la seminar

1. Particularităţile structurale şi funcţionale ale trombocitelor. Trombocitopatiile.

Trombocitele - fragmente citoplasmatice anucleate de megacariocite cu capacitatea unică de a
adera la pereţii vaselor lezate şi de a forma agregate celulare cu rol în hemostaza primară dar şi
în celelalte faze.

Structură : plachetele sanguine au formă discoidă, diametrul de 3-4μm, grosime de 1μm şi

volum mediude 5,8 μm³, care în contact cu suprafeţe umectabile iau forme variate. Principalele
componente sunt :

A. membrana bilipidică, groasă de 70-90Å, cu structură proteo-lipidică conţine importante

sisteme enzimatice: adenilatciclază, fosfodiestrază,glicoziltransferază, ATP-ază ca şi o
serie de proteine contractile. Glicocalixul, situat pe faţa externă a membranei conţine
molecule de adeziune la fibra de colagen şi glicoproteine ce funcţionează ca receptori de
suprafaţă :
a. GP Ib/IX - proteină transmembranară intrinsecă cu greutate moleculară de
140KD. Reprezintă locul de legare al FvW (legătură necesară pentru adeziunea
plachetelor)
b. GP IIb - IIIa, complex proteic dependent de calciu, ce funcţionează ca receptor
pentru fibrinogen, necesar în agregare.
 Tot la acest nivel au loc procese de interacţiune cu coagularea.

B. sistemul tubular - microtubuli şi microfilamente. Micotubulii, dispuşi la periferia celulei,

sunt compuşi din tubulină şi participă la formarea citoscheletului şi la contracţia celulei
stimulate. Micofilamentele conţin actină şi participă la formarea pseudopodelor.
C. sistemul dens tubular - denumit datorită prezenţei unui material amorf, electrono-dens.
Sistemul leagă selectiv cationi bivalenţi şi serveste ca rezervor de Ca 2+ al plachetelor,
este locul de sinteză a ciclooxigenazei şi prostaglandinelor.
D. Granule - situate în zona centrală cu rol predominent secretor. Ele pot fii :
1. Dense (particule electrono-dense) conţin concentraţii înalte de ADP, Ca 2+,
serotonină şi alte nucleotide. Ele iniţiază agregarea.
2. α, în număr de 2-20 pe trombocit de formă rotundă cu diametrul de 0,1-0,4μ,
înmagazinează o varietete de proteine secretate de trombocitul activat : factorul
4 plachetar, β tromboglobulina, PDGF (se numește – factorul de creştere derivat
plachetar, stimulează proliferarea fibrelor musculare netede şi a fibroblaştilor
din peretele vascular, favorizând vindecarea rănilor), fibrinogen, factor V, FvW şi
variate GP necesare în adeziune ca trombospondina şi fibronectina.
E. Sistem canalicular de comunicare - invaginări ale membranei de suprafaţă ce seamănă
cu nişte vacuole ce măresc suprafaţa plachetară. Conţinutul granular este eliberat prin
acest sistem. Se realizează o structură spongioasă şi o suprafaţă de contact cu plasma
sanguină, mai mare.
Funcțiile:

1) Intervin în menţinerea integrităţii endoteliului vascular înpiedicând apariţia

microhemoragiilor spontane sau provocate prin microtraumatisme. Funcţia este
dovedită prin creşterea fragilităţii vasculare ori de câte ori numărul plachetelor scade şi
de numărul mai mic de plachete în sângele venos decât în cel arterial prin reţinerea
acestora în teritoriul microcirculaţiei. Ele se fixează de membrane bazală în zona
joncţiunii dintre celulele endoteliale, când are loc o vasodilataţie intensă. Plachetele au
aceeaşi antigenitate cu celulele endoteliale.
2) Funcţie de transport, constă în captarea şi vehicularea unor constituienţi plasmatici cu
rol în aglutinare: serotonină, catecolamine
3) Funcţie de apărare, sunt capabile să aglutineze şi să fagociteze particule stăine,
complexe Ag-Ac, iar enzimele proteolitice din granule vor contribui la pcocesul
inflamator.
4) Rol în inflamaţie, prin eliberarea de prostaglandine, catecolamine, 5-HT, enzime
lizozomale care vor contribuii la constituirea şi evoluţia procesului inflamator.
5) Rol în hemostază, funcţie esenţială, se realizază prin existenţa factorilor plachetari (F)
F1 = accelerina (identic cu FV plasmatic)

F2 = cu rol de accelerator al acţiunii trombinei

F3 = fosfolipid din membrana plachetară, echivalent FIII (lecitină)

F4 = antiheparina
F5 = serotonina

F6 = fibrinogenul plachetar, amplifică agregarea plachetară

F7 = trombostenina cu rol în retracţia cheagului, proteină contractilă din familia actinelor

F8 = antifibrolizina plachetară cu rol de antiplasmină

F9 = factorul stabilizator al al fibrinei, consolidează cheagul de fibrină.

Trombocitele mai conţin :

 antitrombina II şi III pentru a controla coagularea,

 ADP, prostaglandine şi tromboxani cu rol în agregarea
plachetară,
 β tromboglobulina cu rolul de a inhibă PCI2 endotelială,
 trombospondina participă la transformarea agregării
reversibile în ireversibilă.
 Calmodulina este activator al kinazei F7
 PGF1 şi 2 au rolul de stimulare a fibrei musculare netede,
 PC F stimulează permeabilitatea capilară.
Toţii factorii conţinuţi de plachete intervin în hemostaza primară, secundară şi fibrinoliză. În
prima etapă participă la oprirea sângerării prin formarea dopului hemostatic plachetar, în a
doua etapă contribuie la stabilizarea dopului hemostatic prin contribuţia la formarea fibrinei.
Suprafaţa trombocitului furnizează zona de activare pentru factorii coagulării.

6) Intervine de asemenea şi în retracţia cheagului.

Trombocitopenie - boală care se manifestă printr-un deficit al trombocitelor (numărul de
trombocite este mai scăzut comparativ cu valorile normale de 150.000 – 350.000 de plachete
per microlitru). Un număr redus al trombocitelor (20.000 – 30.000 per microlitru) poate
determina apariția unor sângerări, chiar și în cazul unor traumatisme minore.

Cauze:

a) Producerea unui număr insuficient de trombocite (plachete sanguine) la nivelul

măduvei osoase în cazul următoarelor afecțiuni:
 Leucemie
 anemie aplastică (anemie caracterizată printr-o insuficiență medulară, ce se
manifestă prin scăderea cantitativă a linilor celulare din sângele periferic)
 anemie megaloblastică (anemia ce apare ca urmare a deficitului de fier sau a
deficitului de vitamină B12)
 limfom
 consum de alcool în cantitate mare
b) Splina captează trombocitele în anumite afecțiuni, precum:
o boala Gaucher
o ciroză cu splenomegalie congestivă
o mielofibroză
 c) Cantitatea de trombocite este normală, dar concentrația acestora este diluată.
Aceasta se evidențiază în următoarele cazuri:
 transfuzii sanguine masive cu sânge stocat
 operația de bypass cardio – pulmonar
d) Consumul sau distrucția trombocitelor sunt accentuate în următoarele patologii:
o purpura trombocitopenică idiopatică (boală în care se formează anticorpi care
distrug trombocitele)
o purpura trombotică trombocitopenică (boală în care consumul de trombocite
este ridicat și ca urmare, se formează cheaguri mici de sânge în organism)
o sindromul hemolitic – uremic (boală în care numărul de trombocite scade rapid,
eritrocitele sunt distruse, iar funcționalitatea rinichilor este scăzută)
o hemoglobinurie paroxistică nocturnă
o infecție cu virusul HIV
o boli care implică coagularea vasculară diseminată (complicații obstetrice,
septicemie, leziuni cerebrale traumatice)
o administrarea de medicamente, precum: chinină, chinidină, heparină, antibiotice
cu sulf, rifampină, săruri de aur etc.

2. Hemostaza. Caracteristica generală a fazelor hemostazei (timpul parietal, plasmatic

şi fibrinolitic).
Hemostaza = procesul care asigură oprirea hemoragiilor ca urmare a distrucţiei/injuriei
peretelui capilar prin formarea unei reţele de fibrină.

Hemostaza primara (timp vasculo-plachetar) - imediată, apare în 2-3 min, este mai puţin
eficace şi formează dopul plachetar. Se desfăşoară cu participarea vaselor afectate şi a
plachetelor sanguine, de aceea este numit timp vasculo-plachetar

Hemostaza secundară (coagularea) - poate dura 4-8-9 minute şi are doi timpi, timpul
plasmatic care poate dura 4-9 minute şi timpul trombodinamic, începe la 30 minute şi poate
ajunge la 10-20 ore. Hemostaza secundară cuprinde reacţiile sistemului de coagulare plasmatic
ce duce la formarea de fibrină, cu rolul de-a consolida cheagul.

Didactic hemostaza este prezentată în etape ce se suced, în realitate fenomenele sunt

interdependente şi

suprapuse în timp.

1. Timpul parietal reprezintă ansamblul fenomenelor prin care lumenul vasului lezat se
micşorează, reducând sau oprind hemoragia pentru moment.

2. Timpul trombocitar este reprezentat de formarea trombusului alb cu rol de a închide ferm
vasul deja contractat.

3. Timpul plasmatic cuprinde ansamblul fenomenelor de coagulare ce se desfăşoară în decurs

de câteva minute de la producerea leziunii. Cuprinde trei faze : 1) Formarea protrombinei =
complexul activator al protrombinei 2)Formarea trombinei 3) Formarea fibrinei.
4. Hemostaza definitivă (timpul fibrinolitic) - apare după circa 7 zile, când după distrugerea
trombusului de fibrină prin procesul de fibrinoliză, spaţiile create sunt ocupate de fibroblaşti cu
rol de a închide vasul lezat.

Sistemul hemostatic normal limitează pierderea de sânge prin interacţiuni reglate precis
care au loc între

peretele vascular, plachete sanguine şi proteinele plasmatice.

3. Coagularea sângelui:
Procesul coagulării sângelui este extrem de complex fiind consecinţa interacţiunii unui
număr mare de factori, dintre care unii se găsesc preformaţi în plasmă şi se activează în timpul
coagulării iar alţi sunt eliberaţi din elementele figurate ale sângelui în special plachete,iar în
cazul leziunilor tisulare intervin şi factori eliberaţi din diversele ţesuturi lezate. Factorii implicaţi
sunt :1) plachetari, 2) tisulari, 3). plasmatici

Majoritatea sunt sintetizaţi în ficat. În plasmă sunt inactivi. Nomenclatura lor este în raport
cu cronologia apariţiei şi nu cu ordinea intervenţiei în cascada coagulării.

a) Factorii plasmatici şi plachetari ai coagulării. Sediul sintezei, particularităţile

structurale, mecanismul de activare a principalilor factori plasmatici. Rolul
vitaminei K.

Factori plachetari (trombocitari) sunt reprezentaţi de factorii de coagulare conţinuţi de

plachete :

• Factorul 1 – ia parte la conversia protrombinei în trombină;

• Factorul 2 – este implicat în transformarea fibrinogenului în fibrină;

• Factorul 3 – este un fosfolipid implicat în formarea f X;

• Factorul 4 –antiheparina;

• Factorul 5 –serotonina;

• Factorul 6- fibrinogenul plachetar;

• Factorul 7 – trombostenina;

• Factorul 8- antifibrinolizina plachetară;

• Factorul 9 – factorul stabilizant al fibrinei.

Factorii plasmaticii ai coagulării sunt:

Factorul I – fibrinogenul, este o glicoproteină cu masă moleculară egala cu 340 kDa şi o

 formă moleculară alungită. Fibrinogenul e alcătuit din 6 lanţuri polipeptidice, grupate cîte
2 (a, ß, у), cu o mobilitate electroforetică ß-y. Joncţiunea lanţurilor glucidice cu cele
peptidice se realizează printr-o legătură glucozil-aminil-arginină.

Se sintetizează în ficat (în afecţiunile hepatice scade FI),în macrofag şi megacariocit.

Mecanismul de activare – sub acţiunea enzimatică a trombinei, legăturile argininglicină

sunt acilate eliberându-se fibrinopeptidele A şi B, monomerii astfel izolaţi generează fibrina
(au şi rol important vasoconstrictor local).

Se consumă în timpul coagulări, iar în sindroamele fibrinolitice acute (CID ) fibrinolizina îl

consumă aproape în totalitate. Sinteza este mai activă la vârste înaintate şi coronarieni.

În mod normal, datorită dimensinilor mari, nu străbate endoteliul vascular decât în

cantitate mică, iar spaţiul interstiţial nu coagulează. Când creşte permeabilitatea capilară
fenomenul are loc.

Concentraţia plasmatică : 250-500mg/dl, creşte odată cu creşterea FvW şi FVIII. Scăderea

sub 50mg/dl determină apariţia de tulburări hemoragice.

Factorul II – protrombina, glicoproteină cu greutate moleculară de 68 kDa.

Se produce în ficat în prezenţa vitaminei K, cofactor al carboxilazei cu rol în construirea

unor receptori pentru calciu. Protrombina fără receptorii pentru calciu nu poate fi
transformată în trombină.

Mecanismul de activare – prin carboxilarea resturilor glutamice din moleculă —> grupări γ-
carboxilglutamice, ceea ce le permite să fixeze Ca 2+. Protrombina se scindează în prezenţa
Ca2+ şi a protrombin-activatorilor generând trombina - FIIa cu GM 35 kDa.

Se consumă în totalitate, iar în ser nu trebuie să existe decât maxim 10% prorombină
reziduală (15ng/dl).

Trombina se află în circulaţie în cantităţi mici, ea este inactivată de antitrombină. Se poate

folosi ca hemostatic local sub formă de pulbere pe plaga sângerândă, are acţiune coagulantă
puternică : 1mg de trombină coagulează 100ml sânge în 10secunde. Poate fi folosită şi pentru
oprirea hemoragiilor din cavităţi.

Factorul III – tromboplastina tisulară, este o lipoproteină din grupul cefalinelor.

Sintetizată în cantități mari endotelii vasculare şi în cantități mai mici în fracţia microzomală
a creierului, plămânului, placentei. Există 2 sisteme de formare a tromboplastinei :

1. intrinsec, plasmatic, rezultă din activarea unor factori plasmatici preexistenţi. Se activează
doar în coagulare = generare extemporenee. Necesită şi F3 plachetar von Creveld.

2. extrisec, tisular – există în ţesuturi, preformată, inactivă şi expusă prin leziune celulară.
 Ambele tromboplastine sunt agregate proteice, fosfolipide.Timpul genezei : 4 - 9 min pentru
calea intrinsecă şi 10 -15 secunde pentru calea extrisecă.

Factorul IV – reprezentat de ionii de Ca2+. Sunt indispensabili pentru coagulare cu câteva

excepţii. Faza iniţială de activare a FXII şi XI şi aderarea plachetară nu necesită prezenţa Ca2+.

Factorul V – proaccelerina, FVIa – accelerina, Ac-globulină, este o β-globulină, fără activitate proteaz
cu rol de cofactor activator al altor proteaze.

Sintetizată de ficat, cu greutate moleculară de 290 kDa în formă inactivă în plasmă, în concentraţie
0,7mg/dl.

Activată de trombină, degradată de proteina C.

Se consumă în procesul coagulării.

Este implicată în calea intrinsecă ca şi factorii antihemofilici.

Deficitul de FV determină parahemofilie (Owen).

Factorul VII – autoprotrombina I, accelerator al conversiei protrombinei serice (SPCA) glicoproteină

greutate moleculară de 56 kDa.

Se sintetizează în ficat în prezenţa vitaminei K, concentraţia plasmatică este de 0,1mg/dl.

Mecanismul de activare – prin carboxilarea resturilor glutamice din moleculă —> gru
γ-carboxilglutamice, ceea ce le permite să fixeze calciu.

Nu se consumă, se regăseşte în serul din cheag, şi după 24 ore.

Participă la activarea FX pe cale extrinsecă.

Deficitul de FVII lungeşte timpul de protrombină Quick. TQ, este un test ce explorează ramura comun
calea extrinsecă a coagulării. TQ este diferit de timpul de consum al protrombinei, test ce măsoară activita
individuală a protrombinei. Semnificaţia TQ crescut înseamnă deficit de FVII dar şi de FX, FV, FII, FI. Defic
de FVII determină sindromul Alexander, pseudohemofilie. În hemofilie TQ şi TS sunt normale, se mod
timpul de coagulare, care este mult crescut.

Factorul VIII – globulina antihemofilică A (AHF), este o glicoproteină labilă.

Sintetizată de endoteliile vasculare și se degradează prin conservare şi se consumă în procesu

coagulare. Activitatea biologică depinde de cuplarea cu FvW sub formă de complex macromolecular
legături necovalente. Componenta complexului macromolecular cu acţiune procoagulantă poartă numel
factorul VIIIc. Are rolul de (1)cofactor enzimatic ce activează FX. Orice leziune vasculară duce la fixa
complexului FvW-FVIII la substraturile subendoteliale, iar prin intermediul acestui complex, (2)plache
sanguine aderă la structuri.

Deficitul sau anomaliile structurale ale factorului VIIII determină un sindrom hemoragipar sever care ap
la copii de sex masculin şi este dependentă de transmiterea unei gene anormale legată de coromozomu
Manifestările clinice sunt hemoragii spontane în articulaţii, muşchi şi retroperitoneal. Diagnosticul clin
bolii este susţinut şi de examene de laborator ; timpul de coagulare şi timpul de activare parţia
tromboplastinei sunt prelungite, iar TS, TQ şi numărul de trombocite sunt normale. Administrarea de pla
proaspătă corectează aceşti timpi. Lipsa ereditară a acestui component duce la manifestarea angiohemo
(maladia von Willebrand).

Factorul IX – globulina antihemofilică B (BHF/Factorul Christmas),

Se sintetizează în ficat în prezenţa vitaminei K, cu o greutate moleculară de 55 kDa şi o

concentrţie plasmatică de 0,5-0,7 mg/dl.

Mecanismul de activare – prin carboxilarea resturilor glutamice din moleculă —> grupări
γ-carboxilglutamice, ceea ce le permite să fixeze Ca2+.

Nu se consumă în timpul coagulării şi este un factor stabil, fiind prezent în ser.

Absenţa sa produce hemofilia B. În 1952, Biggs a descris această formă de hemofilie şi a

denumit-o după numele pacientului Christmas.

Factorul X - Stuart-Prower, autoprotrombina C, este o glicoproteină cu greutate moleculară

de 55 kDa.

Se sintetizează în ficat în prezenţa vitaminei K.

Mecanismul de activare – prin carboxilarea resturilor glutamice din moleculă —> grupări
γ-carboxilglutamice, ceea ce le permite să fixeze Ca2+.

Este un factor stabil, nu se consumă. Serul şi plasma conservată corectează deficitul , TQ este
prelungit.

Factorul XI – antihemofilic C, precursorul tromboplastinei plasmtice (PTA), Rosenthal, este

o glicoproteină cu greutate moleculară de 160000 daltoni. Se sintetizează în ficat, face parte
din grupul protrombinazelor necesitând vitamina K.

prin carboxilarea resturilor glutamice din moleculă —> grupări γ-carboxilglutamice, ceea
ce le permite să fixeze calciu.

Nu se consumă în procesul coagulării, este un factor stabil. Participă în faza activării de

contact - PAC

Factorul XII - Hageman sau factorul de contact, glicoproteină cu greutate moleculară de

 80 kDa.

Se sintetizează în ficat.

Porţiunea amino-terminală a FXII (GM de 52000D) are rol de fixare pe suprafeţele

electronegegative iar cea carboxiterminală (de 28000D) are rol enzimatic. Activarea FXII
declanşează lanţul de reacţii ce duce la coagularea sîngelui. FXIIa declanşează şi procesul de
fibrinoliză, activează fracţiunea C1 a complementului şi sistemul kininoformator. Lipsa FXII nu
produce sindroame hemoragipare dar prelungeşte timpul de coagulare.

Factorul XIII - factorul stabilizator al fibrinei (FSF) sau Laki-Lorand.

Se sintetizează în fizat.

Se găseşte în plasmă şi în plachete (F9). În plasmă, FXIII este constituit din două lanţuri polipeptidice a
cu greutate moleculară de 320 kDa. Lanţul b serveşte la protejarea lanţului a în plasmă. Plachetele sangu
placenta, uterul, prostata, ficatul conţin numai lanţul a. Fixarea ionilor de calciu de lanţul a determ
detaşarea lui de lanţul b şi modificări conformaţionale care eliberează zona activă. Prin activare, FXIII de
transglutaminază.

Deficienţele de FXIII sunt cauza sângerărilor întârziate dintr-o plagă

b) Mecanismele intrinsec şi extrinsec ale coagulării. Mecanismele moleculare de

formare şi stabilizare a cheagului. Coagulopatiile.

Mecanism extrinsec – declanșat de lezarea completă a vasului și contactul sângelui cu

substanțele din țesuturile adiacente

Calea extrinsecă – durează secunde:

• Ţesut lezat, eliberarea F.III (tromboplastinei tisulare)

↓

• Factorul VIIn → factorulVIIa {VIIa +F.3, F.III, Ca2+}

↓

• Factorul Xn → factorul Xa
Vn →{ Va +Xa+ PL +Ca 2+} complex protrombinazic

• Protrombina IIn → Trombină IIa

↓
Mecanism intrinsec – declanșat de lezarea elementelor figurate din circulația sangvină sau
contactul lor cu colagenul din preretele vascular denudat

Calea intrinsecă: durează minute.

• Lezarea vasului: calicreina ← precalicreinei activată de kininogen

↓

• Factorul XII n → Factorul XII a

↓

• Factorul XIn → Factorul XIa

↓

• F IXn→ F {IXa + VIIIa +f.3 +Ca2+ }

↓

Factorul Xn → factorul Xa { Va +Xa+ f3 +Ca2+}

Coagulopatiile — sunt cauzate de tulburările în sinteza unor factori ai coagulării. Cauza apariției
este ereditară sau dobândită:
Coagulopatiile congenitale – sunt depistate la vârsta de copil, dar ajung şi la vârsta de adult.

1) Hemofilia:
a. A=deficit de factor VIII (forma clasică);
b. B=deficit de factor IX (boala Christmas);
c. C=deficit de factor XI (tromboplastinic);
2) Afibrinogenemia şi hipofibrinogenemia
3) Disfibrinogenemia
4) Deficit de factor:
a. V = proaccelerină;
b. VII = proconvertina;
c. X = fact. Stewart-Prower;
5) Boala hemoragică a nou-născutului cu deficit combinat tranzitoriu în protrombină
(factor II) şi factorii VII, IX, X
Coagulopatiile dobândite

1. În insuficienţa hepatică – nu se sintetizează factorul II, V, VII, IX,X

2. Deficit în vitamina K;
3. Deficict în factor d;
4. Deficit în factor V;
5. Hipotiroidism;
6. Nefroze;
7. Amiloidoze;
8. Prin acţiunea factorilor anticoagulanţi din LED, heparina in exces;
 9. În fibrinoliză:   
o primară;
o secundară în CID;
10. CID (în infecţiile grave septicemice cu bacili Gram negativi)

4. Sistemul fibrinolitic: rolul, factorii principali, natura lor chimică, mecanismul

activării. Aplicări terapeutice.
Fibrinoliza – ultima fază a hemostazei şi are ca efect eliminarea fragmentelor de cheag şi a
depozitelor de fibrină sub acţiunea plasminei (fibrinolizinei).

Fibrinolizina hidrolizează moleculelele de fibrină din componența trombilor și dizolvă trombii

deja formați.

Componentele sistemului fibrinolitic

1. Plasminogenul este o globulină sintetizată de ficat şi prezentă în plasmă

- are afinitate ↑ pentru reţeaua de fibrină

2. Plasmina este o proteină bicatenară cu lanţuri peptidice inegale legate prin punţi disulfidice.
Ea este o endopeptidază cu rol în degradarea fibrinei şi a unor factori procoagulanţi (V, VIII).

Rol: limitează extinderea trombusului de fibrină şi previne coagularea intravasculară.

3. Activatorii plasminogenului:

a. Activatorul tisular al plasminogenului (t-PA) - o GP prezentă în ficat, uter, prostată,

tiroidă, SR, plămân, la nivelul peretelui vascular (endoteliu).
Rol: activează plasminogenul legat

b. Activatorii plasmatici ai plasminogenului - factorul XIa şi de kalicreină.

 Urokinaza (descoperită iniţial în urină) (u-PA) prezent în celulele endoteliale, macrofage,
epit. căi urinare, muc. gastrică, celule tumorale.
Rol : serinprotează care activează plasminogenul circulant

 Streptokinaza stimulează capacitatea fibrinolitică a plasmei; determină desfacerea

legăturii peptidice, inducând formarea plasminei.
4. Inhibitorii naturali ai fibrinolizei:

A. Inhibitorii activatorului plasminogenului (PAI):

 PAI-1 (din endoteliu, hepatocit, fibroblaste); inhiba t-PA
 PAI-2 (de tip placentar); inhiba u-PA
 PAI-3 îşi potenţează activitatea în prezenţa heparinei.
B. α2-antiplasmina - glicoproteină cu rol major:
 efect inhibitor asupra plasminei
 rol în adsorbţia plasminogenului pe reţeaua de fibrină
C. α2-macroglobulina, sintetizată în ficat, acţionează lent, după intervenţia α2-
antiplasminei
Aplicarea terapiutică - dizolva trombi intravasculare și sunt utilizate pentru tratamentul
trombozei arteriale și venoase, precum și a trombului de liză în timpul emboliei pulmonare.

5. Sistemul anticoagulant: rolul, factorii principali, natura lor chimică, mecanismul

activării. Aplicări terapeutice.
FACTORI FACTORII COAGULĂRII INHIBAŢI

Antitrombinele Trombina

Cofactorul II al heparinei Trombina

Proteina C Va, VIIIa

Proteina S Va, VIIIa (indirect prin amplificarea acţiunii proteinei C)

C1-inhibitorul XIa, XIIa

α2-antiplasmina Trombina, XIa

Trombomodulina Trombina (direct), Va, VIIIa (indirect, prin activarea proteinei C)

Aplicare terapeutică – anticoagulantele sunt folosite contra trombozelor. Ele sunt

heparina (glucozaminglican) şi antagoniştii vitaminei K.

Antagoniştii vitaminei K (derivații cumarinei:dicumarin, neodicumarin, pelentan, sincumar,

citratul, varfarina (otravă pentru şobolani) - ei inhibă biosinteza factorilor de coagulare

II,V,VII, X, provoacă hemoragii.

6. Reglarea stării fluide a sângelui. Explorarea hemostazei şi a fibrinolizei

Reglarea hemostazei se produce foarte fin, exact, deoarece formarea cheagului se realizează
rapid şi numai în regiunea ţesutului lezat.

Un rol primordial îl joacă labilitatea factorilor activi ai coagulării, perioada lor de înjumătăţire
mică, diluţia în sînge, neutralizarea în ficat, scindarea de proteaze, inactivarea lor de către
inhibitori etc.

Viteza procesului de coagulare e mai lentă la:

1) temperaturi joase, la utilizarea ustensilelor cu suprafeţe de silicon;

 2) utilizarea substanţelor ce fixează Ca4+- oxalaţiilor de Na, K, NH4, citraţilor;
compuşilor chelaţi -trilon В (EDTA).

Protrombina, în urma activităţii sale, poate declanşa coagularea întregului volum plasmatic
circulant. Se manifestă deosebit de rar (în urma unor leziuni vasculare serioase) deoarece există
şi funcţionează unele mecanisme de reglare complexe care, asigură menţinerea echilibrului
efectelor pro- şi anticoagulante. Trombină este enzima-cheie a coagulării plasmatice →
majoritatea efectelor anticoagulante sunt îndreptate împotriva ei şi manifestate de către
diferite antitrombme (AT).

Trombomodulina (TM.) este un glicoproteid ce se expresează pe suprafaţa celulelor

endoteliale, formând complex cu trombină (1:1). În acest complex trombină îşi modifică
specificitatea faţă de unele substraturi proteice - creşte de 1000 de ori afinitatea faţă de
proteina С care o transformă într-un anticoagulant natural.

Antitrombina 1 reprezintă cheagul de fibrină. Trombină activă, fixată pe suprafaţa

monomerilor de fibrină, este situată în interiorul cheagului, astfel blocîndu-şi activitatea. Însă,
în urma unei fibrinolize rapide pot fi eliberate cantităţi însemnate de trombină activă.

Antitrombina II înseamnă activitatea globală a antiproteazelor din plasmă, nespecifice

trombinei, aşa precum sunt α-antitripsina, α2-macroglobilina etc. Activitatea lor antitrombinică
este, însă, limitată.

Antitrombina III este unicul inhibitor specific al trombinei. Reprezintă o glicoproteină

formată dintr-un singur peptid, cu masa moleculară de 58 kDa şi cantităţi normale în plasma
sanguină de 0,1-0,12 g/L (2,5 |imol/L). Ea formează cantităţi echimolare cu trombină,
blocîndu-i activitatea. Dar pentru aceasta mai are nevoie de prezenţa unui cofactor numit
heparină. În prezenţa heparinei, molecula de AT III este supusă unor modificări
conformaţionale, astfel mărindu-i afinitatea faţă de trombină.

Heparin Cofactor II (HP II) este o glicoproteină cu masa moleculară de 65 kDa. Concetraţia
nonnală în plasma sanguină este de 90 mg/L (1,2 p,mol/L). La fel ca AT III, HP II inhibă trombină,
dar nu şi F.Xa. în cazurile rare ale lipsei congenitale a HP II apare o predispoziţie uşoară spre
tromboze, ceea ce ar indica rolul secundar al acestui factor în reglarea hemostazei.

Hirudina din saliva lipitoarelor este un peptid cu masă moleculară de 6 kDa, care inhibă
direct trombină, fără prezenţa unui cofactor.

Antitrombina IV este reprezentată de cele două peptide (pretrombinele I şi II) eliberate în

cursul activităţii protrombinei. Aceste peptide, fixîndu-se pe suprafaţa trombinei, îi blochează
centrul activ. Pretrombina II are un efect inhibitor şi asupra polimerizării monomerilor de
fibrină.

Antitrombina V reprezintă suma efectelor complexe antitrombice ale unor

imunoglobuline libere sau cuprinse în particulele complexelor imune circulante care, fixîndu-se
de trombină, pot bloca, parţial sau total, miezul ei activ.
 Antitrombina VI cuprinde produşii de degradare (FDP: fragmentele D, X, Y, E) şi combinaţiile
acestora, eliberate în cursul degradării fibrinogenului din plasmă. Accste fragmente blochează,
pe de o parte, centrul activ al trombinei, pe de altă parte, inhibă formarea şi polimerizarea
monomerilor de fibrină. Fragmentele X îşi păstrează coagulabilitatea, care poate fi
declanşată prin adăugarea in vitro, la plasmă, a ctanolului sau a sulfatului de protamină.
Fenomenul se numeşteparacoagidare şi este folosit ca test de laborator în explorarea stărilor
de coagulare intravasculară diseminată.

Proteina С este o serinprotează ß-globulinică de origine hepatică, dependentă de vit.K, care

în prezenţa cofactorului proteina S şi a fosfolipidelor descompune proteolitic cofactorii activi V,
VI, şi VIII. Este activată de excesul de trombină şi inactivată de o altă protează glicoproteică
numită inhibitor APC. Cele redate sunt ilustrate în schema de mai jos.

Proteina S, dependentă de vit.K, fiind un complex cu APC majorează de 10 ori afinitatea

ultimei la fosfolipidele celulelor endoteliale şi ale trombocitelor. Interacţiunea accelerează
peste 20 ori capacitatea complexului PC-PS de a inactiva F.Va. în serul sanguin, aproximativ 40%
de proteină S este în stare liberă, cealaltă cotă în complex cu reglatorul proteic al căii clasice a
complementului C4b-BP. Numai fracţia liberă posedă funcţie de cofactor. Ca şi proteina C, este
un cofactor stabil care se consumă în decursul coagulării.

3) derivaţilor cumarolului - inhibitori competitivi ai vitaminei K;

4) veninul şerpilor posedă efect antitromboplastinic;

5) tabaninei- substanţă antitrombinică, conţinută în saliva unor insecte ce sug sînge.

Majoritatea factorilor de coagulare sunt serinproteaze, la fel ca şi cele eliberate din micro- şi
macrofage în procesul inflamaţii lor. Aceste serinproteaze se pun în libertate sau se găsesc în
lichidele biologice, inclusiv plasmă, sub forma proenzimelor inactive, care se activează tot prin
proteoliză de către alte serinproteaze deja active. Ca urmare, activarea prin proteoliză sau prin
contact a unui fel de serinprotează, poate să dusă practic la activarea tuturor proenzimelor de
acest gen. Ansamblul acestor enzime (proteine scindatoare de proteine) formează în organism
un sistem proteolitic autoamplificator, cuprinzînd numeroşi reprezentanţi ai enzimelor
lizozomale, leucocitare şi plachetare, ai factorilor de coagulare, de properdină şi de
complement. Activarea individuală şi globală a acestora este însă controlată în spaţiu şi timp
de către antiproteazele din plasmă şi din lichidul interstiţial. Ca urmare, gradul de manifestare a
unei coagulopatii, respectiv gravitatea şi extinderea unei inflamaţii, sunt determinate de
raportul momentan între activitatea serinproteazelor şi a antiproteazelor.
 18-22.05.2020

Tema nr. 31
Biochimia sângelui. Mecanismele biochimice ale transportului
şi schimbului de gaze în sânge. Echilibrul acido-bazic

Subiecte pentru discuție la seminar

1. Compoziţia chimică a eritrocitelor:
Componența chimică a hematiilor:

Eritrocit

H2O – 65% Reziduu uscat

Liberă – 70% Legată – 30% Hb – 92% Stroma – 3,

Alte subs. – 4,7%

Componenţi minerali:

Mineralul: Norma în eritrocit:

K 125 mEq/L sau 4,8 g/L
Na 20mEq/L sau 0,46 g/L
Ca 1,2 mEq/L sau 0,025 g/L
Cl 50-60 mEq/L sau 1,8-2,4 g/L
Bicarbonat (HCO3) 15mEq/l
Fosfaţi anorganici 1,1 mEq/L sau 0,035 g/L

Hemoglobina (particularități structurale)

 Hb- cromoproteină (din partea proteică-globină şi partea neproteică-hemul).

Hb are o structură cuaternară, ce constă din patru catene polipeptidice (două α şi două
β), fiecare catenă mai conţine şi hemul.

Hemul prezintă un ciclu porfirinic ce conţine fierul cu gradul de oxidare (II). Fierul stă în
planul porfirinic înconjurat cu 4 atomi de azot de la ciclurile pirolice, şi doi atomi de azot de la
ciclurile imidazolice a histidinei distale şi proximale.

Enzimele, funcții
E glicolitică: este o enzimă care catalizează fosforilarea zaharurilor cu hexoză. Cel ma
frecvent substrat este glucoza ca parte a glicolizei, dar enzima catalizează
hexokinaza
de asemenea, formarea de derivați de fosfați din alte hexoze, cum ar
manoza și fructoza.

Glucoza → glucozo- 6-fosfat

E glicolitică: aldolaza Responsabilă pentru transformarea zahărului în energie.

1,6 difosfo-fructoza → fosfat dihidroxiacetona şi 3 fosfo-gliceraldehida.

E glicolitică: Ca substrat folosește produsul recției în care participă aldolaza.

fosfofructokinaza Fosforilează fructozo 6- fosfat → fructozo 1,6- bifosfat.

E glicolitică: catalizează transferul reversibil al unei grupe fosfat din 1,3-bisfosfoglicra
(1,3-BPG) la ADP producând 3-fosfoglicerat (3-PG) și ATP :
1,3 bifosfogliceratkinaza
1,3-bisfosfoglicrat + ADP ⇌ glicrat 3-fosfat + ATP
E glicolitică: catalizeaza conversia fosfoenol piruvatului (PEP) in piruvat, una din cel
doua reactii ce au ca rezultat producerea de ATP
piruvatkinaza
fosfoenol puruvat + ADP → piruvat + ATP
E glicolitică: LDH În condiții anaerobe sub acțiunea acestei enzime piruvatul se trasformă î
lactat, reacția este ireversibilă în hematii

Piruvat +NADH+H+ → lactat +NAD+

2,3difosfogliceratmutaza Constituie o rezervă energetică

Participă în transportul activ al cationilor (când glicoliza este inhibată,

↓ATP – ieşirea K+ este reglată prin degradarea 2,3difosfogliceratului)

Rol în reducerea methemoglobinei

Reglator al proprietăţilor alosterice ale Hb.

E şuntului pentozofosfat În urma reacțiilor din calea pentozo-fosfat se obțin următorii produși d
 reacție:

 Echivalenți reducători, sub formă de nicotinamid-adenin

dinucleotid-fosfat redus (NADPH), cu un rol esențial în reacțiil
biosintetice reductive ce au loc în celulă (cum ar fi, de exemplu, sintez
acizilor grași).
 Riboză-5-fosfat (R5P), utilizat în sinteza de nucleotide și aciz
nucleici.
 Eritroză-4-fosfat (E4P), utilizat în sinteza de aminoacizi aromatici.
Eritrocitele generează o cantitate mare de NADPH ca urmare a că
pentozo-fosfat, cu scopul de a-l utiliza pentru reducerea glutationulu
Glutationul se reduce cu ajutorul glutation-reductazei, iar glutationu
convertește specia foarte reactivă H2O2 (peroxid de hidrogen) la H2O c
ajutorul glutation-peroxidazei. În lipsa acestuia, H2O2 ar fi convertit l
radicali liberi hidroxil, care atacă celula.
E ciclului glutationic: Glutation peroxidaza reduce hidroperoxizii lipidici la alcool
corespunzători și de a reduce peroxidul de hidrogen liber în apă.
glutation peroxidaza,
2GSH + H 2 O 2 → GS – SG + 2H 2 O
glutation transferaza,
GSH reprezintă glutation monomeric redus , iar GS – SG reprezint
glutation reductaza
disulfură de glutation .

Glutation reductaza catalizează reducerea disulfurii de glutation ( GSSG ) l

forma sulfhidrilului glutation ( GSH ), care este o moleculă critică î
rezistența la stresul oxidativ și menținerea mediului de reducere a celule
Glutationa reductază funcționează ca disulfura oxidoreductază dimerică ș
utilizează o grupă protetică FAD șiNADPH pentru a reduce un echivalen
molar de GSSG la două echivalente molare de GSH
NADH- DH I şi II; NADPH asigură reducerea la Hb a cantităţilor mici de metHb
–DH A şi B
Carbanhidrazele A,B, C transportul lui CO2 în formă de bicarbonaţi

Componentele organice nehemoglobinice (funcții)

Compușii organici proteici nehemoglobinice sunt clasificați după locaclizare: citosol, stromă
sau membrană.

1) Din membrană pot fi seprate circa 10 proteine inedite, majoritatea fiind GP:
 AEP (Anion Exchange Protein) – străbat membrana de 10 ori şi asigură schimbul
ionilor de Cl şi bicarbonat. Bioxidul de carbon ce rezultă din procesele oxidative celulare,
pătrunde în eritrocit în formă de de ion de carbonat, care la nivel de pulmoni va fi schimbat cu
Cl. Capătul N-terminal al AEP fixează alte proteine, cum ar fi Hb, ankirina, unele E glicolitice.
 Glicoforinele – A, B, C – străbat membrana doar o singură dată.
 Glicoforina A (131 AA) este extrem glicozilată. Capătul N-terminal, ce conține 16 catene
oligozaharidice, se află pe suprafața externă a membranei → determină tipul MN al grupelor
sangvine. Capătul C-terminal se extinde în citoplasmă și fixează proteina 4.1, atașată pe
spectrina.

Glicoforina B este sialoglicoproteină majoră ale membranei eritrocitelor care poartă

determinanții antigenici pentru grupele sanguine Ss .

Glicoforina C (128 AA) contribuie la menținerea structurii membranei plasmatice și a

formei globulare datorită interacțiunii sale cu proteina 4.1 (membranele cu deficiență de
proteina 4.1 prezintă o scădere a conținutului de glicoforina C).

2) Proteinele citoscheletul: contribuie la menţinerea formei şi flexibilităţii eritrocitare.

Spectrina (a si ß), ankirina, adducina, actina, tropomiozina şi celelalte proteine periferice
contribuie la menţinerea formei şi flexibilităţii eritrocitelor. Ele formează citoscheletul
celulei.

 Spectrina. Ea este formată din două lanţuri polipeptidice - a şi ß. în catene

alternează segmente a-helicoidale şi secvenţe nespiralate. Lanţurile sunt
aranjate antiparalel în dimeri care, larîndul lor, formează tetrameri. Spectrina
posedă catene pentru legarea altor molecule de spectrină, a ankirinei, actinei,
proteinei 4.1.
 Ankirina în asociaţie cu proteina 4.1 securizează legarea spectrinei la membrana
eritrocitară, realizînd o conexiune strînsă între membrană şi citoschelet.
Conexiunea este fortificată de legăturile proteinei 4.1 cu anumite fosfolipide ale
bistratului lipidic membranar.
Compuşi organici neproteici: urea, glucoza, colesterolul liber, glutationul redus – transportați
către locul de destinație a lor.

Componentele minerale (funcții)

 K – 125 mEq/L sau 4,8 g/L
 Na – 20mEq/L sau 0,46 g/L
 Ca -1,2 mEq/L sau 0,025 g/L
Încărcarea electrică, nu permite cedarea sau
primirea de apă. Joacă rol important în
menținerea formei eritrocitare

 Cl – 50-60 mEq/L sau 1,8-2,4 g/L

 Bicarbonat (HCO3) -15mEq/l → rol în sistem tampon, reglează alcaloza
 Fosfaţi anorganici -1,1 mEq/L sau 0,035 g/L → sistem tampon al fosfaților
Cu excepţia potasiului, cantitatea celorlalţi compuşi este mai mică decît nivelul plasmatic.
Deosebit de mari sunt diferenţele între concentraţiile eritrocitare şi plasmatice ale Na+ / K+,
menţinute prin activitatea Na+ / K+ -ATPazei.
2. Particularităţile metabolismului eritrocitului matur
Glicoliza și şuntul 2,3-bisfosfogliceratului

Glucoza

↓↑
I etapă
2 gliceraldehid-3-fosfat

Pi NAD+

NAD+H+

1,3-difosfo-glicerat
2,3-difosfo-glicerat mutaza

2,3-difosfo-glicerat
II etapă
ADP ATP
2,3-difosfo-
glicerat

-fosfataz
a

1,3-difosfo-glicerat kinaza

3-fofo-glicerat Pi

2-fosfo-glicerat

↓↑

Fosfoenol piruvat
 ADP ATP

Piruvat

NADH+H+ NAD+

Lactat

În decursul glicolizei anaerobe, în eritrocit se acumulează, în concentraţie sporită, glucozo-

1,6-difosfatul. Se consideră că producerea şi acumularea lui ar fi datorată fosforilării G-6-P pe
seama 1,3-DPG printr-o reacţie de transfosforilare:

G-6-P + 1,3- DPG -> G-l,6-dP+3-PG..

Rolul metabolic al G-1,6-dP este însă neelucidat complet. Ciclul Rappoport-Luebering are
menirea de a produce 2,3-difosfo-glicerat. Compusul este un potenţial modulator alosteric al
afinităţii hemoglobinei faţă de oxigen, ce favorizează cedarea lui ţesuturilor.

Secundar, 2,3-difosfo-gliceratul:

a) constituie o rezervă energetică utilizată în condiţiile reducerii activităţii glicolitice;

b) contribuic indirect la reducerea methemoglobinei;

c) facilitează energetic exportul K+ din eritrocit.

Calea pentozo-fosfaţilor
Ciclul pentozo-fosfaţilor consumă cca 5-10% din glucoza eritrocitară cu scopul formării
NADPH+H+ în reacţia catalizată de glucozo-6-fosfat-DH. Şuntul pentozo-fosfaţilor are o
intensitate suficientă pentru a menţine valoarea optimă a raportului NADPH/NADP+, de care
depinde reducerea methemoglobinei şi a glutationului.

Contactul Hb cu oxigenul, în concentraţii mari, decurge spontan, neenzimatic oxidat la

metHb (Fe3+), incapabil să transporte oxigen. în condiţii fiziologice, mai puţin de 3% din Hb
eritrocitară este oxidată. Menţinerea Hb în stare redusă (Fe2+) este realizată de metHb-
reductazele NADH dependente (I şi II) şi NADPH dependente (A şi B). Furnizorii NADH-ului şi
NADPH-ului sunt glicoliză şi ciclul pentozo-fosfaţilor.
 Glucoza -6-fosfat NADP+ Hb(Fe2+)

Glucozo-6 fosfat DH metHb reductaza

6-fosfoglucolactona NADPH+H+ met Hb (Fe3+)

Reacțiile necesare pentru protecţia antioxidantă

Autooxidarea Hb la methemoglobină este însoţită de generarea superoxidanion radicalului:

Hb (Fe2+) + O2 --------- ► met Hb (Fe3+) + O2

Ultimul declanşează producerea altor specii agresive ale oxigenului, ce induc oxidarea
peroxidică a lipidelor membranare, inactivarea enzimelor şi altor procese nocive în celulă.

Protecţia antioxidantă a eritrocitului este deosebit de puternică şi eficientă. Ea include

superoxiddismutaza, catalaza, glutationul şi sistemul său enzimatic. Superoxiddismutaza (SOD)
neutralizează superoxidanion radicalul conform ecuaţiei:

2O2 + 2H -------------------------------- ► H 2O2 + O2

Peroxidul de hidrogen rezultat este, de asemenea, o specie reactogenă a oxigenului, ce poate

interacţiona cu superoxidanion sau Fe2+ pentru a genera cel mai toxic compus - radicalul
hidroxil (OH*):

H2O2 + Fe2+ --------► ОН* + ОН- + Fe3+ (reacţia Fenton)

Н2O2 + O2 -------- ►ОН* + ОН + O2 (reacţia Haber-Weiss)

Aceste reacţii sunt limitate prin intervenţia catalazei şi a glutation peroxidazei.

Catalaza

H2O2 -------- ► 2H2O + O2

Particularităţile metabolismului energetic. Sinteza ATP. Utilizarea O 2 în

eritrocite.
 Eritrocitul este o celulă ce consumă puţin oxigen (5 L/h/mL) în raport cu cantitatea lui
intracelulară şi consumul altor ţesuturi. Oxigenul este utilizat în principal pentru autooxidarea
flavoproteinelor, aNADH-ului produs în glicoliză anaerobă, a glutationului prin intermediul
methemoglobinei. Consumul redus de oxigen este consecinţă absenţei lanţului respirator şi a
majorităţii enzimelor ciclului Krebs.

Utilizarea glucozei are loc în glicoliză anaerobă (cca 90 %) şi ciclul pentozo-fosfaţilor (cca 5-10
%), lipsind calea glicogenogenezei. Glicoliză anaerobă eritrocitară se află în echilibru cu calea
2,3-difosfo-gliceratului.

Activitatea predominantă a unei sau altei căi metabolice este dictată de cantitatea ADP-ului.
La valori ↓ale raportului [ATP] / [ADP] este facilitată calea glicolitică şi inhibată producerea 2,3-
difosfo-gliceratului. Astfel, se produce prin fosforilare la nivel de substrat ATP. Cînd
concentraţia ATP-ului este mare, predomină acumularea 2,3- difosfo-gliceratului.

Glicoliză anarobă este calea majoră de generare a ATP-ului în eritrocit, chiar şi la un

randament foarte redus (30%). A doua cale, cu acţiune limitată, este reacţia
adenilatkinazică.

Adenilatkinaza

2ADP ---------------- ► ATP + AMP

Cantitatea de ATP generată sumar este suficientă pentru întreţinerea funcţiei respiratorii a
Hb, a formei discoidale a celulei, a homeostazei ionice etc.

3. Hemoglobina – model ideal de proteină alosterică. Oxigenarea-deoxigenarea

hemoglobinei. Modificările conformaţionale ale hemoglobinei în aceste
procese. Curba de oxigenare. Efectul Bohr. Variantele de hemoglobine
fiziologice. Hemoglobinopatiile.
Hb este cromoproteină compusă din partea proteică-globină şi partea neproteică-
hemul.

Hb este pigment de culoare roşie, care se încarcă cu O2 la nivel pulmonar și îl transportă

la nivel tisular și îl cedează la nivel tisular preia CO2 îl transportă la nivel pulmonar și îl elimină.

Oxidarea-deoxidarea Hb. Modificarea conformațională ale Hb în aceste procese

La oxigenare, Fe se deplasează în planul porfirinei, formînd legături cu 0 2, şi are loc

transformarea structurii cuatemare din forma T în R. Rolul primordial îl joacă catena
laterală a histidinei proximale, pe care o atrage după ea deplasarea atomului de Fe.
Hemul şi histidină proximală contactează cu catenele laterale ale 15 aminoacizi şi dc aceea la
oxigenare structura se modifică spre forma R. Modificările structurale din interiorul unei
subunităţi conduce, însă, la schimbări structurale în regiunea contactelor celorlalte
subunităţi şi ale întregii moleculc.
 Dezoxihemoglobina are o structură rigidă amplificată de 8 legături saline între cele 4
subunităţi. Fixarea 0 2 poate avea loc numai atunci cînd ruperea unor legături va
permite atomului de Fe să se deplaseze în planul hemului. Numrul necesar de legături
rupte. Depinde de clasare—1-4. Pentru fixarea primei molecule de O 2 e necesară desfacerea
mai multor legături, comparativ cu fixarea celorlalte. Adiţionarea a două - trei molecule
ocupă o poziţie intermediară între 1 şi 4.

Curba de oxigenare este saturația Hb cu O2, care e dependentă de presiunea parțială a O2 și se

exprimă prin curba disociației oxiHb (saturația Hb cu O2) – forma sigmoidală.

Afinitatea se caracterizează prin mărimea P50, egală cu presiunea parţială a O2 la

saturarea a 50% din locusurile de fixare (pH 7,4; t=37 C).

Deplasarea curbei saturării Hb cu O2:

 spre dreapta – micşorarea afinităţii (saturării) Hb la O2, P50- măreşte

 spre stînga – mărirea afinităţii Hb la O2; p50 –micşorat
Saturarea Hb cu oxigen depinde de:

 PH – odată cu ↑PH are loc şi creşterea saturării Hb cu O2, creşte afinitatea O2

către Hb (în plămâni PH este mai mare ca în ţesuturi)
 temperatură (t plăm.<t ţesuturi) – odată cu ↑t se micşorează saturarea Hb cu
O2, dar se ↑disocierea HHbO2
Este reglată de – concentrația 2,3 difosfogliceratului -la mărirea concentrației lui scade
afinitatea O2 faţă de Hb, ea mai uşor cedează O2 (concentrația 2,3 difosfogliceratului în
plăm < în ţesuturi).

Efectul Bohr - constă din transportul CO2 sub forma HCO3.

În țesuturile extrapulmonare rezultă CO2 care pătrunde în eritrocite unde se formează

HCO3 si H+. În eritrocit reacția CO2+H2O → H2CO3 este catalizata de o enzima numita
anhidraza carbonica. H2CO3 →HCO3+ H+. HCO3 poate traversa membrana eritrocitară în timp
ce H+ va fi neutralizat în eritrocit conform reacției: HbO2 + H+ → HHb+ + O2. În acest fel Hb
cedează O2 țesuturilor atașând în schimb protoni. Prin ↑concentrației de protoni( scaderea
ph), efectul Bohr, duce la eliberarea oxigenului, în timp ce ↑presiunii partiale a O 2 (în
plămân) duce la eliberarea H+. În capilarele pulmonare procesul are loc invers datorită
presiunii parțiale crescute a O2 cu eliberarea CO2 care este expirat. Constă în eliberarea H' în
timpul reactiei de oxigenare a Hb.

Variantele de hemoglobine fiziologice

Hb A — hemoglobina de bază a omului matur compusă din 2 lanţuri a si 2ß.

Hb A2 — aproximativ 2% (porţiunea minoră) cu subunităţile sale a2,S2.

Hb P — participă la diferite etape ale dezvoltării embrionare— a2, ε2.

 Hb F —a2,y2 reprezintă hemoglobina fetală.

Hemoglobinopatiile

 Anemia falciformă
Se datorează unei mutaţii în globina β. Se generează un alt tip de globină numită HbS. Se
modifică forma întregii moleculei de Hb. Aceasta va avea tendinţa de a se agrega cu alte
molecule HbS. Rezultă hematii în formă de seceră. Hematia devine rigidă şi nu poate 
traversa capilarele, pe care le va bloca. Cu timpul va genera o anemie cronică.

Boala poate fi  identificată în stadiu fetal. La adulţi se identifica prin electroforeza Hb
plasmatice.

Anemia falciformă este foarte răspândită în zona ecuatorială a Africii (peste 20% din
populaţie). Existenţa HbS induce rezistenţa la paraziţii din genul Plasmodium, care induc
boala numită malarie.

 Talasemiile
Reprezintă o clasă de boli genetice. Sunt răspândite la populaţia din sudul Europei şi din
Asia. Cauza o reprezintă blocarea sintezei alfa-globinei sau a β-globinei.

Talasemia majoră (anemia Cooley)  constă în blocarea completă a sintezei globinei.

Boala este fatală. Tratamentul constă în transfuzii.

O formă mai uşoară apare în hemoglobinopatia cu persistenţa HbF. Se caracterizează

prin blocarea sintezei beta-globinei.

4. Transportul O2 şi CO2 de către sânge. Mecanismul biochimic. Importanţa

hemoglobinei în aceste procese şi în menţinerea constantă a pH-ului sangvin.
Transportul O2

În plămîni are loc saturaţia sângelui cu oxigen. Difuziunea O2 din alveolele pulmonare în
sânge decurge datorită diferenţei alveolaro-capilară a presiunilor oxigenului:

13,85 (pO2 în alveole) / 5,98 (pO2 în calpilarele plămînilor) =7,8 kKPa.

Oxigenul pătrunde în plasma sanguină prin peretele capilarului, unde se dizolvă, iar apoi
trece prin membrana eritrocitului şi se leagă cu Hb.

O moleculă de Hb acceptă 4 molecule de O2 după mecanismul cooperativ (ce înseamnă

că alipirea primei molecule de O2 este mai lentă decît a celorlalte şi adiţionarea ei măreşte
gradul de fixare a celorlalte molecule de O2.

Locul fixării este fierul hemoglobinei (în locul histidinei distale); fierul în
oxihemoglobină rămîne cu gradul de oxidare +2.

Adiţionînd oxigenul, hemoglobina trece în oxihemoglobină:

 HHb + 4O2 → HHb(O2)4

Hemoglobina transportă O2 la ţesuturi în formă de oxihemoglobină (HHbO2) şi mai

puţin în formă dizolvată în plasmă.

Transportul de CO2 - are loc pe 3 căi:

1. dizolvat în plasmă -6-7%

2. sub formă de carbhemoglobină -3-10%

R – NH2 + HO – C = O → R – NH – C = O + H2O

│ │

OH OH

Carbhemoglobina

3. sub formă de bicarbonaţi 80% de CO2 este transportat în formă de KHCO3

(bicarbonat de potasiu sau sodiu). Mai există formele patologice a hemoglobinei:
carboxihemoglobina (în locul O2 se fixează CO); şi methemoglobină (fierul este trivalent).

Importanţa hemoglobinei în menţinerea constantă a pH-ului sangvin

Sistemul de tampon al hemoglobinei

Hemoglobina intră în componenţa a două sisteme tampon:

 hemoglobină acidă (HHb) - hemoglobinat de potasiu (KHb)

 oxihemoglobină (HbO2, acidă)- oxihemoglobinat de potasiu (KHbO2).
 Reacţiile de neutralizare a substanţelor acide şi alcaline de către sistemul tampon
hemoglobină sunt următoarele:

                      KOH + HHb→KHb + H2O

                      HCl +  KHb→ HHb + KCl

Deci, la adăugarea acizilor sau bazelor în soluţia tampon hemoglobină are loc neutralizarea
lor fără modificarea pH-ului.

5. Noţiune de hipoxemie şi hipoxie. Cauzele apariţiei lor.

Hipoxia - este o stare patologica determinata de scaderea cantitatii de oxigen din tesuturi.
Exista 4 tipuri de hipoxie:
- hipoxemie: scaderea presiunii si a cantitatii de oxigen de la nivelul sangelui arterial (ex: raul de
altitudine).
- anemica: scaderea capacitatii de a trasporta oxigenul in sange (ex: intoxicarea cu monoxid de
carbon).
- distributiva/circulatorie: reducerea fluxului sanguin (ex: ateroscreloza, stare generala de soc).
 - histotoxica: incapacitatea celulara de a folosi oxigenul (ex: intoxicatiile cu cianura).
Daca nu este rapid tratata hipoxia conduce la necroza, si apoi la atac de cord.
Cauzele :
O criză de astm severă poate cauza hipoxie atât în rândul adulților, cât și în al copiilor. În timpul
unei crize, căile aeriene se îngustează, îngreunând pătrunderea aerului în plamani. Tusea utilizeaza
chiar mai mult oxigen și poate agrava simptomele.
Hipoxia poate să apară și în urma unui traumatism sau a unei leziuni la nivelul plămânilor.
Alte cauze ale hipoxiei includ:
 Afecțiuni pulmonare, precum boala pulmonară obstructivă cronică (BPOC), emfizemul,
bronșita, pneumonia și edemul pulmonar (prezența fluidelor la nivelul plămânilor)
 Medicamente puternice sau care îngreunează respirația
 Afecțiuni ale inimii
 Anemia
 Otravirea cu cianură (cianura este o substanță folosită pentru fabricarea plasticului și a altor
produse).

6. Mecanismele fiziologice şi biochimice de menţinere a echilibrului acido-bazic

(EAB). Sistemele-tampon sangvine.

pH –ul sîngelui în normă → 7,35-7,45.

Menţinerea pH-ului în limitele date o realizează următoarele mecanisme funcţionale:

 Mecanismul biochimic:
 Neutralizarea acizilor şi bazelor de către sistemele tampon,
 Mecanisme fiziologice:
a. Eliminarea renală a excesului de acizi;
Rinichiul joacă un rol esenţial : reabsoarbe bicarbonaţii filtraţi la nivelul glomerulului şi
regenerează noi de HCO3-. Ei pot egal excreta ioni de H+.

b. Eliminarea pulmonară a dioxidului de carbon

• eliminarea CO2 este echivalentă cu eliminarea acidului → CO2 = factorul respirator
• ritmul respirator se modifică:
 accelerat - hiperventilaţie – în acidoză pentru a elimina excesul de CO2
 încetinit - hipoventilaţie - în alcaloză pentru a reţine CO 2, respectiv acidul -
↑aciditatea sîngelui

Un sistem tampon este amestecul în soluţie a două substanţe cu acţiuni complementare, în

sensul că una din ele se opune scăderii pH-ului, iar cealaltă se opune creşterii pH-ului

Poate fi format din acid slab + bază tare sau acid tare + bază slabă.

Sunt formate din:

 • donor de protoni – component acidă
• acceptor de protoni – componenta bazică

Sitemul tampon se clasifică în plasmatice și eritrocitare:

• Plasmatice
a. Sistem acid carbonic / bicarbonat (H2CO3- / NaHCO3)
b. Sistemul proteinelor (proteinat) (protein – H+ / proteină-Na)
c. Sistemul fosfaţilor (NaH2PO4 / Na2HPO4)
• Eritrocitare
1. Sistemul hemoglobinei (HHb / KHb); (HHbO2 /KHbO2)
2. Sistem acid carbonic / bicarbonate (KH2CO3- / K2HCO3)
3. Sistemul fosfaţilor (NaH2PO4 / Na2HPO4)

1. Sistemul tampon acid carbonic - bicarbonat.

Bazele tari sunt neutralizate de componenta acidă H2CO3:

NaOH + H2CO3 → NaHCO3 + H2O

Pentru neutralizarea acizilor intervine componenta bazică şi are loc reacţia de tipul:

HCl + NaHCO3 → NaCl + H2CO3

H2CO3 sub acţiunea anhidrazei carbonice:

H2CO3 → H2O + CO2 ( este eliminat prin plămîni).

2. Sistemul tampon al fosfaţiilor

Procesul tamponării are loc potrivit reacţiilor:

HCl + Na2HPO4 → NaCl + NaH2PO4

NaOH + NaH2PO4 → Na2HPO4 + H2O

3. Sistemul tampon al proteinelor.

Procesul tamponării are loc potrivit reacţiilor:

NaOH + Н+-proteină → H2O + Na – proteina

HCl + Na-proteină → NaCl + H+ – proteină

4. Sistemul tampon al hemoglobinei.

Îşi exercită acţiunea tampon datorită resturilor de histidină din partea sa proteică. Inelul
imidiazolic al histidinei posedă capacitatea de a accepta şi a ceda protoni.
 KOH+HHb → KHb +H2O

HCl + KHb → HHb + KCl

NaOH +HHbO2 → NaHbO2 +H2O

HCl + NaHbO2 → HHbO2 +NaCl

7. Principalii indici ai EAB. Acidozele şi alcalozele.

Echilibrul acidobazic normal

Indicii ai EAB

pH = 7.40 ± 0,02

HCO3- = 24 ± 2 mmol/l

pCO2 = 40 ± 4 mmHg

Exces de baze - ± 2 (-2 - +2) mmol/l

Perturbările EAB

• Acidemie –diminuarea pH sanguine sub valoarile normale de 7,35-7,45.

• Alcalemie –creşterea pH sanguine peste valorile normale de 7,35-7,45.
• Acidoză – proces fiziologic care contribuie la creşterea [H+] prin creşterea pCO2
sau diminuarea [HCO3-]. (metabolică şi respiratorie)
• Alcaloză – proces fiziologic care contribuie la diminuarea [H+] prin scăderea pCO2 sau
creşterea [HCO3-] (metabolică şi respiratory
Există acidoza și alcaloza metabolică și respiratorie:

Acidoza metabolică:

Reprezintă o perturbare primară a echilibrului acido-bazic care se caracterizează prin creşterea

concentraţiei acizilor în plasmă şi diminuarea concentraţiei bicarbonatului sub nivelele
calculate.

Acumularea în ţesuturi a acizilor organici

↓pH (< 7,38)

cu ↓HCO3- (< 20mmHg)

compensat prin ↓pCO2 - hiperventilația (compensare respiratorie)

Cauzele:

1. Hiperproducţia sau aportul exogen de acizi

  Cetoacidoză: diabetică, alcoolică, de malnutriţie
 Acidoză lactică
 Toxine: Etilenglicol, Metanol,Salicilate
2. Pierderea de baze constitue al doilea mecanism de scadere a concentratiei HCO3
plasmatic.
 diareea.
 pe cale renală în acidozele tubulare, caracterizate prin pierderea de bicarbonat prin
urină
3. Scăderea eliminarii renale de acizi este al treilea mecanism care e cauzat de reducerea
numărului de nefroni activi şi în consecinţă scăderea amoniogenezei şi a capacităţii
rinichiului de a elimina încărcarea acidă obişnuită. La bolnavii cu pielonefrită cronică,
IRC.
Acidoza respiratorie

Cauzată de hipoventilaţie alveolară

 micşorarea minut volumului respiraţiei:

 acută: toate cauzele de insuficienţă respiratorie acută
 cronică : emfizem, astmă bronşică
↓pH (< 7,38)

↑pCO2 (> 45mmHg)

Compensată prin ↑ HCO3- și excreția de H+(compensare renală)

Cauzele:

1. Boli pulmonare (bronhopneumopatii obstructive, boli restrictive.

2. Afecţini ale cutiei toracice (obezitate, cifosolioză, spondilită, ankilopoietică),
3. Alterarea mecanismului central de control repirator (suparadozarea de narcotice,
barbitrice sau tranchilizante, anestezie, encefalită, poliomielită bulbară, traumatisme
craniene)
4. Interceptarea conducerii nervoase sau neuro-musculare (nevrite periferice, tetanos,
miastenia gravis, miotonia atropinică, tretraplegie şi paraplegii, disfuncţii ale
diafragmului).

Alcaloza metabolică

Reprezintă o perturbare primară a echilibrului acido-bazic care se caracterizează prin

↓concentraţiei acizilor în plasmă şi ↑concentraţiei bicarbonatului de nivelele calculate.

Pierderea în ţesuturi a acizilor organici.

↑pH (> 7,42)

↑ HCO3- (> 27mmol/l)

compensată prin ↑ pCO2 – hipoventilație (compensare respiratorie)

 Cauzele  :

- Pierdere de acizi de origine digestivă (vomă, aspiraţie gastrică) ori renală (diuretice,
hipercalcemie)

- Supradozare de bicarbonat de Na 

- Alcaloză de contracţie (deshidratare)

Alcaloza respiratory

Cauzată de hiperventilația alveolară

 centrală : origine septică, tumorală, psihogenă, toxică (salicilaţi), metabolică

 secundar unei hipoxii tisulare prin hipoxemie, anemie, căderea debitului
cardiac
↑pH (> 7,42)

↓ pCO2 (< 35mmHg)

compensată prin ↓ HCO3- și absorbția de H+(compensare renală)

Cauzele:

1. Hipoxia acută: pneumonie, astm, edem pulmonat acut, etc.

2. Hipoxia cronică: fibroza pulmonară, boli cardiace cianogene, altitudinea,
3. Stimularea centrilor respiratori: anxietate, febră, intoxicaţii cu salicilaţi, afecţiuni
cerebrale (tumori, encefalite etc.)
4. Efort fizic, stări septice cu bacili gram negativi, ciroza hepatică, sarcina, ventilaţia
mecanică excesivă.