Glandele endocrine

Generalitati
Cuvântul endocrinologie are originea în cuvântul endos = înăuntru crinos = secreţie şi logos = ştiințǎ.
Glandele endocrinesau cu secreţie internă:
• nu au canal excretor, acesta fiind apanajul glandelor exocrine.
• ele produc hormoni pe care îi elimină în spaţiul intercelular şi de aici trec în sânge sau în lifă.
• pentru ca să elimine şi să transporte hormonii spre organele ţintă, glandele endocrine
beneficiază de vascularizaţie foarte bogată. Totodatǎ, glandele sunt şi bogat inervate. Hormonii
ajung prin sânge la celule şi controlează mecanismele morfofuncţionale cele mai intime.

Elementele fundamentale ale sistemului endocrin sunt

 celulele endocrine, producătoare a unui hormon, care are rol de mesager
 celulele ţintă, care conţine un receptor specific pentru o anumită informaţie, purtată de un
anumit hormon şi care răspund printr-un anumit efect

Glandele endocrine au caracteristici morfofuncţionale comune:

1. sunt lipsite de canale de evacuare;
2. secreţia lor este eliminată în patul vascular.
3. sunt vascularizate din mai multe surse; ca urmare
 posedă reţele vasculare bogate care străbat parenchimul glandular în toate direcţiile. Celulele
glandulare se află în jurul vaselor şi secretă hormonii direct în sânge;
 reţeaua capilară este formată din capilare al căror strat endotelial aderă la celulele epiteliale ale
glandei;
 în capilare, care sunt relativ largi, curentul sangvin este destul de lent. În acest fel se asigură un
contact strâns între celulele endocrine şi sânge.

Orgnizarea internǎ a glandelor endocrine

Este în general comunǎ tuturor glandelor. La suprafața lor

se gǎseşte o capsulǎ care acoperǎ țesutul glandular şi trimite în
interiorul acestuia septuri.
Țesutul glandular este format din
 stromǎ
 parenchim

Stroma îşi are originea doar în mezoderm. Fiind un țesut

conjunctiv, stroma este formatǎ din celule conjuntive, fibre şi
substanțǎ fundamentalǎ care este elementul de legǎturǎ dintre
componentele țesutului. În interiorul substanței fundamentale se
gǎsesc spații perifibrilare şi lacunare prin care circulǎ lichid
interstițial care trensportǎ hormoni, ioni, diferite molecule sau substanțe, metaboliți.
 Parenchimul poate sǎ aibe originea în oricare din foițele embrionare:
 ectoderem
 mezoderm
 endoderm

Drept urmare glandele pot fi împǎrție în:

1. Omogene, adicǎ şi stroma şi parenchimul se formeazǎ din mezoderm. Stroma este mai redusǎ,
dar are capacitatea ca pe tot parcursul vieții sǎ se transforme în țesut endocrin. Aceste glande
secretǎ steroizi.
2. Heterogene, adicǎ stroma are origine mezodemicǎ, iar parenchimul are origine enodermicǎ sau
exodermicǎ. În acest tip de glande, stroma este mai bine reprezentatǎ decât în cele omogene.
Aceste glande secretǎ hormoni proteici.

Structura parenchimului este asemǎnǎtoare la toate glandele endocrine: cordoane celulare

anastomozate sub formǎ de rețea, între care se gǎsesc capilare.
Celulele epiteliale glandulare elaboreazǎ hormoni în citoplasmǎ dupǎ care
 fie cǎ îi elibereazǎ imediat
 fie cǎ mai întâi îi stocheazǎ temporar intra citoplasmatic şi îi elibereazǎ ulterior

În cazuri rare hormonul eliberat de celulele endocrine poate fi stocat extracelular, ca în cazul
foliculilor tiroidieni.
Între celula epitelialǎ şi membrana bazalǎ epitelialǎ pe o parte se interpune cu membrana bazalǎ
capilarǎ şi celulele endoteliale, pe de altǎ parte se interpune comparimentul extracelular în care ajung
hormonii secretați de celulele endocrine. Din comparimentul extracelular hormonii intrǎ în sânge.

Secreţia endocrină nu este caracteristică doar glandelor endocrine, ci şi

altor structuri ale organismului.
Ca urmare, glandele endocrine pot fi împărţite în glande endocrine tipice şi în formaţiuni endocrine cu
caracteristici particulare. Se descriu:
 glande endocrine compuse, formate din ţesuturi cu origine embriologică şi structură diferită,
care secretă şi hormoni diferiţi (hipofiza, suprarenalele),
 glande mixte, care secretă atât endocrin cât şi exocrin (pancreasul, testiculele),
 celulele secretorii din pereţii unor organe interne (gastrina, secretina, pancreozimina),
 structuri nervoase care secretă hormoni, numiţi neurohormoni,
 unele ţesuturi care produc cataboliţi cu funcţii hormonale (histamina),
 paraganglionii care au funcţii secretorii şi receptoare. Ei sunt formaţiuni endocrine cu aceeaşi
origine cu a sistemului nervos vegetativ.

Intre glandele endocrine şi sistemul nervos există multiple corelaţii în ambele sensuri, care
concură la reglarea activităţii întregului organism.
Glandele endocrine au unele particularităţi funcţionale faţă de sistemul nervos:
 hormonii sunt transportaţi de sânge şi pot acţiona în oricare punct din organism, unde au
receptori specifici,
 au acţiune lentă şi de lungă durată,
 au acţiune specifică (în sens stimulator sau inhibitor)
 au acţiune selectivă asupra unor anumite organe, ţesuturi sau alte glande
 Glandele endocrine sunt reglate funcţional de sistemul nervos :
1. Prin intermediul hipotalamusului care realizează împreună cu glanda
hipofiză sistemul hipotalamo–hipofizar unde hipofiza este organ
intermediar între hipotalamus şi majoritatea glandelor endocrine.
Sistemul hipotalamo-hipofizar, include :
a. subsistemul hipotalamo–neurohipofizar (lobul posterior al
hipofizei)
b. subsistemul hipotalamo–adenohipofizar (lobul anterior al
hipofizei)
2. Direct, prin nervii care se distribuie glandelor şi acţionează
 secretor
 vasomotor

La reglarea activităţii sistemului nervos participă şi unii hormoni secretaţi

de glandele endocrine, cum ar fii hormonii tiroidieni care influenţează scoarţa cerebrală.

Originea embriologică a glandelor endocrine

Din ectodrem se formează: adenohipofiza, medulosuprarenala, epifiza.
Din endoderm se formează tiroida, paratiroida, pancreasul.
Din mezoblast se formează corticosuprarenala şi gonadele.
Din creasta neurală se formează celulele endocrine ale sistemului APUD.

Mesagerii chimici, din punct de vedere funcțional, pot fi :

 secreții de tip autocrin: mesagerul chimic este elaborat şi acționeazǎ pe receptori aflați pe
aceleaşi celulǎ care îi secretǎ. Ex.: factorii de crestere.
 secreții de tip paracrin: mesagerul chimic secretat de unele celule acționeaza pe celulele din
jurul celulei secretorii. Ex.: celulele sistemului neuroendocrin difuz (SND).
 secreții de tip endocrin: secrția unui anumit mesager chimic numit hormon eliminat de țesutul
specializat în mediul intern. El actioneaza la distanta pe tesutul tinta unde celulele au receptori
specifici.
 secreții sinaptice mesagerul specific interactioneaza in tesutul nervos cu receptori de pe
membrana postsinaptica.
 Hormonii

Hormonul este definit încă din 1905 de Starling. Hormonul este de fapt un mesager al sistemului
endocrin. Hormonii sunt substanţe chimice secretate de celulele specializate, situate sau nu în glandele
endocrine, cu rol de purtǎtor al unei informaţii, care determină răspunsuri preprogramate la nivelul
celulelor ţintă după recunoaştere şi legare de receptorii ţintă celulari specifici. Acest cuvânt îşi are
originea în limba greacǎ: hormao sau hormaein = "a excita", "a stimula", "a activa".

Hormonii pot acţiona

 la distanţă de locul secreţiei şi sunt transprtaţi de fluxul sangui către locul de acţiune – în acest
caz este vorba de acţiune endocrină
 sau în apropierea locului secreţiei
 în vecinătatea locului sintezei, pe celulele alăturate celulei secretoare – acţiune paracrină
 asupra receptorilor situaţi pe celula care a produs secreţia – acţiune autocrină (celulele
sistemului neuroendocrin difuz).

Pe lângă sistemul glandular endocrin există un sistem, format celule cu secreţie hormonală,
răspândit în mai multe organe, numit sistem endocrin difuz (SED) sau sistem APUD (amine and amine
precursor uptake and decarboxilation). Toate aceste celule cu caracteristici de celule nervoase şi
totodată de celule endocrine, au origine în crestele neurale şi sunt celule neuro-epiteliale care secretă
hormoni polipeptidici cu greutate moleculară mică.
Din acet tip de celule se dezvoltă tumorile carcinoide care au o creştere lentă dar pot da
metastazeze, preponderent hepatice. Iniţial pacienţii poat fi asimptomatici sau pot acuza simptomele
sindromului carcinoid produse prin excesul de peptide circulante (serotonina, histamina, tahikinina şi
bradikinina): înroşirea pielii, diaree, dureri abdominale, tulburări cardiace, artropatie, pigmentarea pielii
şi fibroză. Localizarea celulelor APUD este diversă: tractul respirator, tractul urogenital, ovar, testicul,
tubul digestiv, canalele biliare, vezicula biliară, canalele pancreatice, etc.

Atât hormonii cât şi receptorii sunt grupaţi în familii. Hormonii se clasifică după
solubilitate, structurǎ chimică şi loc de acțiune în:
1. Hormoni hidrosolubili, derivați din aminoacizi, polipeptide sau proteine, care care nu traverseazǎ
membrana celularǎ şi acționeazǎ asupra receptorilor membranari, de suprafațǎ
 Derivați din aminoacizi, cum ar fi catecolaminele, domamina sau hormonul tiroidian (TH).
 Neuropeptide cum ar fi gonadotrofin-relasing hormon sau factor (GnRH), tireotrofin-releasing
hormon (TRH), vasopresina, somatostatina.
 Proteine cum ar fi insulina, hormonul luteinizant (LH)

2. Hormonii liopsolubili (hormonii tiroidieni, steroizii, vit D şi retinoizii) acționeazǎ asupra

receptorilor nucleari intracelulari
 Hormoni steroizi: cortizol, estrogeni sintetizați din colesterol, precursor comun
 Derivați din vitamine: retinoizi (vit A) sau vitamina D şi derivați lipidici
 Dupǎ criteriul chimic, mediatorii se pot clasifica astfel:
 aminoacizi şi proteine:
 peptide mici, panǎ la 10 aminoacizi. Ex: secretate în hipotalamus
 peptide mari, între 10 – 50 de aminoacizi. Ex: calcitonina secretatǎ în tiroidǎ
 proteine formate din peste 50 de aminoacizi. Ex: parathormonul
 glicoproteine în care glucidele pot ajunge pânǎ la 30% din greutate. Ex: hormonii tropi hipofizari
 steroizii care au ca precursor comun colesterolul. Ex:hormonii corticosuprarenali, gonadici
 substanțe azotate
 amine secretate de medulosuprarenalǎ
 iodotironine secrete de tiroidǎ
 derivații din acidul arahidonic
 prostaglandine
 tromboxani

Deci receptorul traduce informația purtatǎ de hormon şi determinǎ reacții în zona

postreceptoare din celula țintǎ.
Răspunsul cleulei la un anumit hormon este determinat încă din procesul genetic de diferenţiere.
Receptorul este specific unui hormon. Rolul sau este de a recunoaşte un anumit hormon (din
multitudinea hormonilor sau a altor molecule), de care se leagă reversibil si determină un răspuns
corespunzător celular.

Celulele ţintă sunt controlate hormonal prin:

 variaţiile concentraţiei plasmatice a hormonilor
 prin modificarea cantitativă şi calitativă a receptorilor specifici unui hormon.

Receptorii hormonali sunt localizaţi diferit în celulă. Diferenţele de solubilitate ale hormonilor îi
fac să reacţioneze cu anumiţi receptori specifici.
Hormonii hidrosolubili nu traversează membrana celulară, spre deosebire de cei liposolubili
care traversează membrana celulară.
Hormonii liposolubili traversează membrana celulei ţintă şi se cuplează cu receptorii intracelulari
reprezentați de o proteinǎ receptoare intracelularǎ solubilǎ. Complexul hormon – receptor intră în
nucleu şi prin intermediul receptorului activat acţionează asupra ADN şi ARN determinând sinteza unor
proteine specifice. Receptorii nucleari se împart în douǎ subtipuri de familii :
1. Receptori tip 1 care leagǎ hormoni steroizi (GR, MR, AR, ER, PR)
2. Receptori tip 2 care formeazǎ legǎturi cu TH, derivații lipididici, vitamina D, sau acidul retinoic.

Receptorii hormonilor hidrosolubili se află la nivelul membranei celulare lipoproteice. Ei sunt

formaţi din trei componente care realizează o unitate funcţională.

Receptorul este constituit din

 situs receptor specific sau domeniu extracelular, care se gǎseşte pe membrana celularǎ şi
leagǎ specific şi reversibil un anumit tip de hormon
 componentǎ de cuplare (proteina reglatoare), în se care pune în contact adenil – ciclaza cu
ATP – ul în prezența Mg2+
 un loc executiv (executor, componenta cataliticǎ) sau domeniul intracelular care este adenil –
ciclaza
 Hipofiza sau glanda pituitară

Hipofiza se găseşte endocranian, la baza creierului, în fosa hipofizară, situată în şaua turcească
de pe faţa superioară a corpului osului sfenoid.
Mărimea sa este 10/13/6 mm, iar greutatea de 500-600 mg şi creşte la gravide la 1000 mg.
Glanda hipofiză este acoperită de dura mater. Porţiunea durei mater care o acoperă poartă
numele de diafragma şeii şi prezintă în centru un orificiu cu deschidere centrală de aproximativ 5 mm
diametru, prin care trece tulpina hipofizei.
Când orificiul este mai mare, lichidului cefalorahidian (în mod normal nu se găseşte în şaua
turcească) pătrunde în interiorul acesteia şi poate produce sindromul de şa turcească goală sau “empty
sella”.
Tulpina hipofizei face legătura între glandă şi diencefal, reprezentat prin hipotalamus care este
situat sub podeaua ventriculului III. Tulpina hipofizei este constituită din două porţiuni. Embriologic,
hipofiza ia naştere prin alipirea a două procese.
1. Adenohipofiza (lobul anterior) care se formează dintr-o evaginare a gurii sau orofaringelui
primitiv (stomodeum) adică o prelungire a pungii lui Rathke care se deplaseaza spre baza
creierului.
2. Celălalt proces care se extinde de sus în jos, spre procesul orofaringian. Este o pungă din
podeaua planşeului ventriculului trei din care se formează neurohipofiza.

Tulpina este constituită din două porţiuni.

 o prelungire pleacă din adenohipofiza si merge cranial.
 cealaltă parte a tulpinii este formată de infundibulul hipotalamusului, care este străbătut de
fascicule hipotalamo-neurohipofizare.

Hipotalamusul se găseşte la întretăierea mai multor căi şi primeşte informaţii din toate zonele
nervoase, integrează funcţiile senzitivă, motorie, vegetativă şi endocrină.
Hipotalamusul, porţiunea anterioară a diencefalului se găseşte sub talamus, la baza ventriculului
III. Hipotalamusul este împărţit în 4 zone.

Legătura hipofizei cu hipotalamusul se face prin două elemente.

 Unul din ele este procesul neural (descris printre alţii şi de I.T.Niculescu), prin care trece tractul
nervos hipotalamo-hipofizar.
 Celălalt element este sistemul port, descris de Gr. Popa şi Fielding

Primul din ele este tija hipofizară sau procesul neural (descris printre alţii şi de I.T.Niculescu),
prin care trece tractul nervos hipotalamo-neurohipofizar descris de Ramon Y Cajal. Acest tract este
format din fibre nervoase amielinice cu provenienţă în două gupuri de nuclei hipotalamici:
- nucleii supraoptici şi
- nucleii paraventriculari.
Axonii acestor nuclei trec peste chiasma optică şi merg de-a lungul bazei hipotalamusului
anterior până în eminenţa mediană şi infundibul şi de aici în neurohipofiză unde se termină.

Celălalt element este sistemul port, descris de Gr. Popa şi Fielding care face legătura între
hipotalamus şi adenohipofiză. În jurul eminenţei mediane (locul unde SNC se conectează cu
adenohipofiza), ramurile arteriale (provenite din arterele hipofizare superioare ramuri din carotida
internă) formează un plex capilar fenestrat, numit şi plex capilar primar, care se adună în vene porte
lungi care coboară pe lângă tija hipofizară până în adenohipofiză unde se recapilarizează în jurul celulelor
adenohipofizare, formând plexul capilar secundar.
 Hormonii tropi care controlează sinteza şi eliberarea hormonilor adenohipofizari sunt scretaţi de
neuronii mici din nucleii situaţi în porţiunea bazală a hipotalamusului median, în aria hipofizotropă.
Axonii neuronilor parvocelulari eliberează prin exocitoză granulele care conţin hormonii tropi
hipofizari care trec prin peretele fenestrat al capilarelor porte din sistemul primar.

Eminenţa mediană este formată din mai multe componente.

 componentă este cea nervoasă, reprezentată de infudibulul hipotalamic.
 altă componentă este cea vasculară, reprezentată de capilarele plexului port primar.
 cea de a treia componentă este epitelială, pars tuberalis a adenohipofizei. Aceată a treia parte
este formată din ţesut glandular care înconjoară infundibulul şi reprezintă de fapt ţesut de
susţinere prin care trec vasele circulaţiei prte hipofizare.

Prin sistemul port vascular are loc o circulaţie bilaterală. Releasing factorii din hipotalamus ajung
în adenohipofiză prin acest sistem vascular port. Prin acelaşi sistem port, o parte din hormonii
antehipofizari ajung în sens invers la hipotalamus, dar hormonii antehipofizari ajung la glandele
endocrine prin sistemul vascular al circulaţiei generale.

Forma si impartire
 Forma este de elipsoid cu axul mare transversal.
 Împărţire. Glanda hipofiză este constituită din următorii lobi:
 anterior
 mijlociu (intermediar)
 posterior diferiţi total ca origine, structură şi secreţie hormonală

Aceşti 3 lobi formează adenohipofiza (prin unirea lobului anterior şi mijlociu) şi neurohipofiza
(lobul posterior). Andnohipofiza şi neurohipofiza pot fi descrise astfel:
1. Adenohipofiza sau lobul anterior care reprezintă aproximativ 75–80% din greutatea hipofizei. Ea
este partea cea mai voluminoasă a hipofizei, concavă posterior. În concavitate este cuprins lobul
nervos al hipofizei. Adenohipofiza este subdivizată în 3 părţi :
a. Prima porţiune numită şi porţiunea distală, sau pars distalis situată anterior este cea
mai voluminoasă (75% din adenohipofiză) Este concavă posterior. În concavitate este
cuprins lobul nervos al hipofizei.
b. A doua porţiune sau porţiunea intermediară sau lob intermediar se găseşte în spatele
primei porţiuni şi o desparte pe aceasta de lobul posterior al hipofizei. Aceasta este cea
mai redusă parte a hipofizei (rudimentară la om).
c. A treia porţiune este cea tuberală sau lob tuberal este ascendentă şi trimite o
prelungire care se aşează pe infundibulul hipotalamic şi incojură incomplet tija pituitară.
Lobul este foarte bine vascularizat de vase care care aparţin de sistemul port. Are celule
bazofile, de talie mică, cu rol în secreţia de gonadotropi.
2. Neurohipofiza este situată posterior de adenohipofiză. Are structură nervoasă şi provine din
hipotalamus. Ea este constituită din eminenţa mediană, situată la baza ventriculului III ,este
compusă din 3 straturi :
a. stratul ependimar, alcatuit din tanicite, un tip particular de celule care au la polul apical,
dinspre ventriculul III, microvili. La polul opus intră în contact cu plexul capilar primar.
Aceste celule transportă în dublu sens :
 descarcă în LCR hormonii preluaţi din plexul capilar primar şi
 transportă dinspre LCR din ventriculul III spre plexul capilar primar
b. stratul mijlociu, alcatuit din fibre nervoase
c. stratul palisadic, alcatuit din capilar ce apartin plexul capilar primar din sistemul port.

Tija hipofizară sau tija pituitară sau infundibulară care o leagă de hipotalamus. Aceasta conţine
elementele fibrilare. Lobul posterior hipofizar sau lobul nervos propriu-zis.
Culoare. Lobul anterior are culoarea roşietică, iar cel posterior este cenuşiu.

Raporturi

Glanda are raporturi intermediate cu dura mater şi pereţii osoşi ai şeii turceşti.
Diafragma şeii trimite o prelungire a durei mater care acoperă pereţii osoşi ai şeii.
Mai spre interior glanda este căptuşită de ţesut conjunctiv în care se află un bogat plex venos.
Inferior şi anterior de planşeul fosei hipofizei se află sinusurile sfenoide şi fosele nazale.
Superior are raporturi intermediate prin diafragma şeii
 cu hipotalamusul,
 cu chiasma optică,
 cu poligonul Willis (cercul arterial al creierului),
 cu tuber cinereum,
 cu corpii mamilari şi
 cu cisternele subarahnoidiene.

Deoarece chiasma optică se găseşte în imediata vecinătate a diafragmei şeii, tumorile hipofizare
cu extensie supraselară, produc prin compresie modificări de câmp vizual (în special hemianopsia
bitemporală).
Lateral are raporturi cu sinusurile cavernoase ale durei mater. În interiorul sinusurilor se găsesc
 artera carotidă internă înconjurată de plexul nervos carotidian şi
 nervii oculomotor (III), trohlear (IV), abducens (VI), trigemen (V) cu ramurile oftalmice şi
maxilare.
Posterior se află spătarul şeii prin intermediul căreia vine în raport cu bulbul şi puntea.