Artrologia

Artrologia este ramura anatomiei care se ocupă cu studiul articulaţiilor.

Artrologia poartă şi numele de Syndesmologie.
Totalitatea formaţiunilor care concură la ţinerea în contact a oaselor formează
articulaţia.
Cel mai important criteriu după care se împart articulaţiile este cel al mobilităţii.

După gradul de mobilitate articulaţiile se împart în:

 articulaţii mobile sau diartroze (juncturae synoviales sau articulaţii sinoviale)
 articulaţii semimobile sau amfiartroze
 articulaţii fixe sau imobile sau sinartroze sau juncturae fibrosae.

Diartrozele

Diartrozele sunt cele mai numeroase articulaţii din corpul uman.

La nivelul lor se produc mişcări variate. Aceste articulaţii complexe sunt formate din:
1. Suprafeţe articulare.
2. Mijloace de unire.
3. Mijloace de alunecare.

1. Suprafeţele articulare

Sunt de fapt suprafeţe care ţin de os.

Sunt acele suprafeţe osoase prin care un os intră în contact cu alt os. Contactul este
mediat de componentele articulaţiei, care se interpun între cele două oase.
Suprafeţele articulare sunt bine delimitate şi au suprafaţa netedă.
Forma articulaţiei este diversă.
În general forma poate fi redusă la  :
 sferoidală
 plană.
Forma suprafeţei articulare este importantă pentru gradul de mobilitate al articulaţiei.
În articulaţiile plane mobilitatea este mai redusă decât în cele sferoidale, în care
mişcările sunt mult mai complexe.
În cazul articulaţiilor sferoidale există un os ce prezintă o suprafaţă concavă în care intră
perfect o porţiune convexă a altui os. Această adaptare a unui capăt osos cu celălalt poartă
numele de congruenţă. În lipsa acesteia apar leziuni ulcerativ-necrotice, care duc la alterarea
cartilajului şi apariţia artrozelor.
 Cartilajul articular
Cartilajul articular tapetează suprafeţele articulare.
Ca urmare, cartilajul are exact aceeaşi formă cu forma suprafeţei articulare.
Cartilajul articular are rol de amortizare a greutăţii corpului şi atenuează loviturile
datorită elasticităţii sale.
El apără suprafaţa articulară de erodări şi uşurează alunecarea capetelor articulare unul
pe altul.
Cartilajul articular este deformabil şi elastic, de culoare albă strălucitoare, cu reflexe
albăstrui.
Cartilajul are două feţe.
→ Una din feţe este aderentă de suprafaţa articulară a osului.
→ Cealaltă faţă se află în cavitatea articulară, nefiind aderentă de vreun alt element.
Suprafaţa din interiorul articulaţiei este netedă, liberă şi umectată de lichidul sinovial.
Suprafaţa liberă intră în contact cu suprafaţa articulară a celuilalt os component al
articulaţiei.

Suprafaţa articulară are o margine care se continuă

 pe de o parte cu periostul,
 pe de altă parte continuă membrana sinovială.
Cartilajul artiular se întinde exact cât suprafaţa articulară. Întinderea cartilajului este
proporțională cu gradul de libertate al mişcărilor articulare.

Grosimea cartilajului articular este diferită la fiecare articulaţie, fiind în funcţie de

presiunea exercitată pe suprafaţa articulară.
Cu cât presiunea exercitată este mai mare, cartilajul articular se îngroaşe (ex. cartilajele
membrului pelvin).
O dată cu îmbătrânirea, cartilajul se subţiază. Cartilajul situat cel mai profund, în raport
cu suprafaţa articulară, se calcifică.
Cartilajul articular este format din substanţă fundamentală, în care există celule şi fibre.
Substanţa fundamentală conţine o proteină numită condrină. Aceasta imprimă
caracterele cartilajului.
Cartilajul este sărac în celule. Celulele de la suprafaţă sunt turtite, spre deosebire de cele
profunde care sunt ovalare sau alungite. Fiecare celulă se află într-o teacă proprie. Mai multe
celule sunt cuprinse într-o teacă comună, formând grupe izogenice.
Grupele izogenice se formează prin diviziunea unei celule mamă. Grupele izogenice se
orientează liniar sau în coroană.
O grupă izogenică împreună cu substanţa fundamentală care o înveleşte, poartă numele
de condrom.
Fibrele sunt reprezentate de fibrele elastice şi fibrele de colagen.
Fibrele elastice sunt prezente doar la suprafaţă.
Fibrele colagene se găsesc în tot cartilajul.
Fibrele superficiale sunt paralele cu suprafaţa articulară.
Fibrele din profunzime sunt arciforme. Mai adânc, fibrele sunt perpendiculare pe
suprafaţa articulară.
Structura cartilajului este în funcţie de mai mulţi factori, cel mai important fiind cel
mecanic.
Aceşti factori acționează atât asupra substanţei fundamentale, cât şi asupra fibrelor
colagene.
 După imobilizarea prelungită, datorită lipsei mişcărilor, substanţa fundamentală se
fibrozează şi poate apărea anchiloza.
După Papilian, în timpul imobilizării prelungite, cartilajul va fi invadat de vase sanguine.
Ca urmare a invaziei vasculare sunt aduse şi elemente sanguine. Acestea vor determina
reabsorbţia cartilajului articular şi formarea de ţesut osos.
Datorită imobilizării, lichidul sinovial nu se poate răspândii între cele două cartilaje
articulare. Ca urmare, nutriţia cartilajului nu poate avea loc în bune condiţii, deşi cartilajul are
metabolismul redus (este braditrof).
Anchiloza poate fi datorată lipsei de nutriţie a cartilajului.
Cartilajul osos nu are în structura sa vase sanguine şi nici terminaţii nervoase.
Ca urmare, nutriţia cartilajului este dată de
 arterele capsulo-sinoviale,
 de vasele ţesutului osos subiacent
 de lichidul sinovial.

Cartilajul articular este compresibil (joacă rolul de amortizor) şi elastic. Elasticitatea este
dată de condrocitele aflate în condroplaste, care joacă rolul de pneuri.
Conţinutul în apă a cartilajului este de 5o – 60 %. Ca urmare, deshidratarea produce
scăderea elasticităţii, având ca urmare posibilitatea apariţiei artrozelor.
Cartilajul articular este acoperit de pericondru. Acesta este o membrană conjunctivă
bogată în celule mezenchimale, cu potențial de condrogeneză.

Fibrocartilajele articulare
Uneori, suprafeţele articulare nu concordă, fie ca mărime, fie ca formă.
Ca urmare, refacerea concordanţei se face cu ajutorul fibrocartilajelor articulare.
Concordanţa dintre suprafeţele articulare este dată de următoarele tipuri de formaţiuni :
1. Fibrocartilajul de mărire este cunoscut şi sub numele de labru articular sau cadru sau
inel articular.
Arată ca o lamă situată la marginea părţii mai mici a articulaţiei, mărind-o şi adâncind-o
în acest fel. Inele articulare pot fi
 complete
 incomplete.

Labrul articular apare pe secţiune ca o prismă triunghiulară cu trei feţe.

 faţă este aderentă de suprafaţa articulară,
 alta este orientată spre cavitatea articulară şi intră în contact cu suprafaţa articulară
corespondentă,
 iar cea de a treia priveşte spre exteriorul articulaţiei, pe ea inserându-se capsula
articulară.

2. Fibrocartilajele intra-articulare. Acest tip de fibrocartilaj are rol în restabilirea

congruenţei suprafeţelor articulare.
Fibrocartilajele intrarticulare sunt de două tipuri.
 Unul este discul articular. Acesta este o lamă fbrocartilaginoasă care se interpune
între cele două capete articulare. Cele două capete articulare sunt separate complet.
Ele nu se ating (ex art. temporomandibulară).
  Alt tip de fibrocartilaj este meniscul articular.Meniscul este un fibrocartilaj
incomplet.
Ca urmare prezintă un orificiu, la nivelul căruia cele două suprafeţe articulare intră în
contact. Fibrocartilajele de formă semilunară poartă numele de meniscuri (ex. art. genunchi).
Fibrocatrilajele, indiferent de formă se inseră numai pe o suprafaţă articulară, de obicei
de cea a osului cu cea mai mare mobilitate, pe care o şi însoţeşte în mişcările sale.
Inserţia lor se face doar prin margini sau extremități. Ca urmare, fibrocartilajele
interarticulare sunt parţial mobile. Pe secţiune fibrocartilajele au forme diferite.
Fibrocartilajele intrarticulare sunt vascularizate şi inervate. Vasele pătrund de la
exterior către centrul discurilor, dar nu ajung până în porţiunea mijlocie a discurilor. Periferia
este vascularizată, în detrimentul zonei centrale.

Fibrocartilajul este format din

 fibre colagene,
 celule cartilaginoase
 puţină substanţă fundamentală hialină.
Fibrele sunt orientate longitudinal. Grupele celulare izogenice sunt de mici dimensiuni şi
sunt învelite într-o capsulă comună

După forma şi gradul de mobilitate, diartrozele se clasifică în:

1. Enartroze sau articulaţii sferoidale.
Acestea sunt cele mai mobile articulaţii.
Permit mişcări ample şi variate.
Un segment articular are formă de sferă, iar celălat capăt îl recepţionează pe primul ex.
art coxofemurală.

2. Condilartroze.
Acestea sunt mai puţin mobile ca primele, datorită amplitudinii mai mici a mişcărilor.
Permit însă mişcări variate. Un capăt articular este un condil, celălalt fiind cavitatea în
care primul este receptat (ex. artic. temporomandibulară).

3. Trohleartroze.
Acestea sunt şi ele mai puţin mobile ca enartrozele. Deosebirea faţă de cele de mai sus
constă în faptul că permit mişcări variate, dar cu amplitudine mare. Unul din capetele
articulare are forma de trohlee (scripete). Ex. artic. tibioastragaliană.

Articulaţiile trohoide. În aceste articulaţii se execută doar mişcarea de rotaţie. Unul din
capetele articulare are aspectul de cilindru osos plin, iar celălalt capăt este reprezentat de un
cilindru gol osteofibros (ex. artic. radioulnară proximală).
Articulaţiile în şa sau prin îmbucătură reciprocă. În acest tip de articulaţii una din
suprafeţe este concavă într-un plan şi convexă în alt plan. Celălalt cap articular prezintă
concavitatea şi convexitatea invers. În aceste articulaţii se execută mişcări variate, dar cu
amplitudine scăzută. Mişcarea de rotaţie este imposibilă.
Diartrozele planiforme. Suprafeţele articulare sunt plane sau aproape plane. În aceste
articulaţii se execută doar mişcări de alunecare (ex. artic. intecarpiene). Acest tip de articulaţie
lipseşte în anumite clasificări.
 2.Mijloace de unire

Mijloacele de unire sunt elementele care ţin unită articulaţia pe de o parte, dar şi limitează
mişcările articulare pe de altă parte. Ele sunt reprezentate de:
- capsula articulară.
- ligamentele.
- muşchi.
- presiunea atmosferică.

Capsula articulară
Capsula articulară este dispusă ca un manşon care înveleşte articulaţia. Are rol de
apărare pentru articulaţie, deoarece o delimitează de exterior.
Capsula se inseră pe oasele articulaţiei, mai aproape sau mai departe de marginea
cartilajului articular.
Când inserţia capsulei se face pe marginea cartilajului articular, mişcările în articulaţie
sunt reduse ca amplitudine.
Când inserţia capsulei se face la distanţă de cartilajul articular, mişcările au amplitudine
mare.
Capsula poate fi inserată neuniform ca apropiere de cartilajul articular. În acest caz,
amplitudinea mişcărilor în diferite direcţii are amplitudini diferite.
Capsula este formată din ţesut conjunctiv fibros, care se află de fapt în continuarea
periostului.
Ea este formată aproape exclusiv din fibre conjunctive fibroase şi puţine fibre elastice.
Fibrele conjunctive se unesc în fascicule.
Între fibre se află
 în cantitate mică ţesut conjunctiv lax,
 substanţă fundamentală şi
 puţine celule conjunctive. Fibrele conjunctive se unesc în fascicule.

Fibrele se dispun în două straturi.

 În stratul superficial fibrele sunt dispuse în sens longitudinal faţa de axul lung al
articulaţiei.
 Fibrele profunde sunt circulare, adică sunt aşezate perpendicular sau sau oblic faţă de
primele, sau faţă de axul articulaţiei. În cazul articulaţiilor cu grad mare al amplitudinii de
mişcare, fibrele elastice sunt mai numeroase, pentru a prmite întinderea capsulei (ex.
artic. coxofemurală).

Grosimea capsulei fibroase este diferită în funcţie de articulaţie şi de rezistenţa ei.

Cu cât este mai groasă, cu atât ea este mai rezistentă.
 În articulaţiile cu mobilitate şi amplitudine mare, membrana este subţire şi nu poate
limita mişcările (ex. art. scapulohumerală).
 În articulațiile cu amplitudine scăzută, grosimea capsulei este mare (ex. art. Sterno-
costo-claviculară).
Există însă şi unele excepţii, cum ar fi articulaţiile care suportă greutăţi mari şi tracţiuni
importante. Acestea au capsula groasă şi rezistentă, deşi în aceste articulaţii se execută mişcări
cu amplitudine mare (ex. art. coxofemurală).
 În articulaţiile puţin mobile capsula este strânsă, spre deosebire de articulaţiile cu
mobilitate mare, în care capsula este laxă.
În acestea din urmă, capsula, sau anumite porţiuni din aceasta pot fi prinse şi
traumatizate între suprafeţele articulare. În aceste condiţii, unii muşchi învecinaţi trimit fascicule
musculare care se inseră pe suprafaţa externă a capsulei articulare. Fascicule musculare exercită
tracţiuni pe capsulă şi nu îi permit alunecarea în interiorul articulaţiei în cursul anumitor mişcări.
Aceşti muşchi poartă numele de tensori ai capsulei articulare. (ex.art. scapulohumerală). Tot la
nivelul capsulelor laxe se pot găsi orificii prin care herniază prelungiri ale membranei sinoviale.
Vascularizaţia capsulei articulare, ca şi inervaţia acesteia, sunt abundente.
Arterele capsulei articulare provin din arterele muşchilor învecinaţi, care dau ramuri ce
pătrund în grosimea membranei fibroase articulare. În interiorul capsulei, arterele se divid şi
formează o reţea în jurul fasciculelor fibroase. Reţeaua arterială este bine dezvoltată în
profunzimea capsulei, în apropierea sinovialei.
Venele, după ce colectează sângele, au un parcurs invers decât al arterelor.
Limfaticele sunt puţin numeroase şi sunt legate de cele ale sinovialei.
Inervaţia capsulei este asigurată de nervi care pătrund în aceasta alături de vase. Nervii
trimit ramuri comunicante, anastomozându-se între ei. Formează astfel plexuri nervoase întinse.
Din aceste plexuri pleacă terminaţii nervoase libere, dar şi terminaţii nervoase care se termină
cu corpusculi senzitivi. Atât terminațiile libere cât şi corpusculii au rolul de a recepţiona stimulii
proveniţi din mişcarea capsulei sau din întinderea sa.

Ligamentul articular
Ligamentele articulare sunt formate din benzi fibroase care se inseră pe capetele osoase
articulare, pentru a le menţine în contact.

După provenienţă, ligamentele articulare pot provenii din:

 îngroşarea capsulei articulare (ex. ligamentele glenohumerale).
 transformarea ligamentoasă a unor tendoane musculare (ex. ligamentul rotulian).
 fascicule musculare atrofiate (ex. lig. acromiocoracoidian).
 transformarea şi îngroşarea unor fascii musculare (ex. membrana interosoasă a
antebraţului).
 oase sau catlaje fibrozate (ex. lig. stilohioidian).

După poziţia ocupată faţă de capsulă, deosbim:

 ligamente capsulare. Acestea sunt de fapt îngroşări ale capsulei şi se găsesc în grosimea
acesteia (ex. ligamentele colaterale ale articulaţiilor degetelor mâinii).
 ligamente interosoase sau intracapsulare. Acestea sunt interpuse între suprafeţele
articulare. Ele nu sunt intaarticulare, deoarece sunt în afara membranei sinoviale. Ele
sunt intracapsulare şi extrasinoviale (ex. lig. încrucişate ale genunchiului).
 ligamente la distanţă sau ligamente extracapsulare. Acestea nu ajung în contact cu
capsula articulară.
 După formă se descriu forme variate de ligamente:
 benzi turtite, mai late sau mai înguste, care sunt majoritatea.
 lame late, cum ar fi membrana interoasoasă a antebraţului.
 cilindru, cum este lig. rotund al artic. coxofemurale.
 cordoane (lig. colateral extern al artic. genunchiului).
 evantai (ex. lig. colateral extern al artic. temporomandibulare).

Vascularizaţia şi inervaţia ligamentelor este asemănătoare cu cea a capsulei articulare.

La fel se întâmplă şi cu structura ligamentelor, care este asemănătoare cu cea a capsulei.
Predomină fasciculele fibroase în detrimentul fibrelor elastice, care sunt slab reprezentate.
Ligamentele sunt elemente rezistente şi inextensibile, care nu permit depăşirea limitei
normale a mişcărilor. Totuşi, au un grad de flexibilitate, încât să nu împiedice executarea
mişcărilor. Durerea este semnul solicitării intense a acestor formaţiuni.

Muşchii în menţinerea articulaţiei

Datorită contracţiei tonice a muşchilor, capetele articulare sunt menţinute în contact.
Totodată, prin contracţie muşchii trag de capsula articulară, atunci când aceştia au fascicule
destinate capsulei. Aceşti muşchi împiedică prinderea capsulei în interiorul articulaţiei.

Presiunea atmosferică
Presiunea atmosferică acţionează prin gradientul de presiune care apare între presiunea
exercitată pe suprafaţa articulară şi presiunea exercitată pe suprafaţa segmentului în care este
aşezată articulaţia.

3.Mijloace de alunecare

Mijloacele de alunecare sunt reprezentate de

 membrana sinovială
 lichidul sinovial.

Membrana sinovială
Membrana sinovială aderă intim de suprafaţa interioară a capsulei articulare. Aceasta
se prezintă ca o lamă subţire, netedă şi lucioasă.
Marginea membranei sinoviale se inseră în imediata apropiere a cartilajului articular.
Între aceste două formaţiuni rămâne o mică suprafaţă osoasă acoperită de un strat subţire
fibrocartilaginos. Deci membrana sinovială se opreşte la foarte mică distanţă de cartilajul
articular, care rămîne neacoperit de sinovială în cavitatea articulară.

În funcţie de locul de inserţie al capsulei articulare, mai aproape sau mai departe de
marginea suprafeţei articulare, membrana sinovială are comportament diferit.
 Dacă capsula se inseră în imediata apropiere a cartilajului articular, membrana sinovială
se răsfrânge direct pe capsula articulară.
  Dacă capsula este inserată la depărtare de suprafţa articulară, membrana sinovială se
întinde mai întâi pe porţiunea de os din apropierea suprfeţei articulare, situată în
interiorul capsulei articulare.

Datorită numărului mare de vase din componenţa sa, sinoviala este prima formaţiune
articulară care se inflamează. În comparaţie cu capsula articulară care poate fi sbţiată sau
perforată, membrana sinovială este intodeauna intactă, continuă.
În cazul în care capsula este perforată, faţa externă a membranei sinoviale vine în
contact cu alte elemente din apropiere, cum ar fi muşchi, tendoane, vase, nervi.
Faţa internă a membranei sinoviale delimitează cavitatea articulară. Deci, cavitatea
articulară este spaţiul virtual delimitat de membrana sinovială.

Membrana sinovială poate prezenta prelungiri care se desprind de pe faţa internă sau
externă a acesteia .
1.Prelungirile externe sunt: fundurile de sac şi criptele.
 Fundurile de sac sau recesurile au aspect de prelungiri externe voluminoase, care
herniază prin orificii ale capsulei articulare. Comunicarea dintre fundul de sac şi cavitatea
articulară este foarte mică şi are dimensiunea orificiului capsulei.
Fiind foarte mari, fundurile de sac pot înconjura tendoane sau pot să se găsească sub
muşchi, uşurându-le alunecarea în timpul contracţiei (fundul de sac din jurul tendonului
porţiunii lungi a bicepsului, sau fundul de sac al muşchiului subscapular). Unii autori
(Testut) neagă apartenenţa iniţială a fundurilor de sac la sinovială. Ei consideră că fundul
de sac este iniţial o bursă extraseroasă, care ulterior a intrat în legătură cu cavitatea
articulară.
 Criptele sinoviale, sau foliculii, sunt prelungiri externe mai mici ale sinovialei articulare,
care se insinuează între ligamentele articulaţiei.

2.Prelungirile interne sunt reprezentate de: ciucurii şi vilozităţile sinoviale.

 Ciucurii sau plicile sinoviale plutesc liber în cavităţile articulare. Ele sunt prelungiri
voluminoase ale membranei sinoviale. Aceste prelungiri sunt dispuse în grupe, sau sunt
ramificate.
 Vilozităţile sinoviale sunt mici şi au forme diferite.
Rolul ambelor forme de prelungiri interne este de a umple anumite spaţii ale cavităţii
articulare.
Prelungirile interne sunt fixate prin bază de faţa internă a membranei sinoviale. Baza se
continuă spre interiorul articulaţiei cu corpul, care pluteşte în cavitatea sinovială. După
unii autori prelungirile interne sunt formaţiuni reactive la diverşi stimuli (mişcare sau
apăsare).

Vascularizaţia şi inervaţia sunt bogate.

Arterele membranei sinoviale pleacă din arterele capsulei şi formează reţele din care se
desprind capilare. În prelungirile interne pătrund capilare care se dispun sub formă de anse.
Venele sunt voluminoase, toruase, neregulate, varicoase. Venele sunt anastomozate
multiplu. Ele formează spirale sau ghemuri venoase şi se varsă în venele capsulei articulare.
Limfaticele sunt dispuse în două reţele: una profundă care drenează în alta superficială şi
apoi spre ganglionii limfatici regionali.
Nervii sunt dispuşi în plexuri mielinice bine dezvoltate. Prezenţa acestor nervi sugerează
existenţa inervaţiei senzitive a membranei sinoviale.
 Membrana sinovială are putere redusă de absorbţie. Aceasta este cauza pentru care
lichidele acumulate în cavitatea sinovială (sânge, puroi) nu se absorb.

Lichidul sinovial
Lichidul sinovial sau sinovia se găseşte în cavitatea articulară. Este în cantitate foarte
mică şi are aspectul unui lichid vâscos, uşor gălbui, clar, cu gust sărat şi reacţie alcalină. Conţine
95% apă, 3% proteine, lipide şi săruri minerale. Lichidul mai conţine şi celule descuamate de pe
cartilajul articular şi membrana sinovială.
Lichidul sinovial are rol lubrifiant, dar şi de curăţire. În acelaşi timp determină şi o
oarecare adeziune între suprafeţele articulare. Mişcarea este principalul motor al secreţiei de
lichid sinovial. Lichidul sinovial este rezultatul unui proces de transudare a plasmei sanguine, din
capilarele perisinoviale în cavitatea sinovială.

Funcţia articulaţiilor

Rolul articulaţiei constă în a da posibilitatea oaselor să se mişte. Forma suprafeţelor

articulare condiţionează felul mişcărilor şi invers. Influenţa funcţiei asupra suprafeţelor
articulare este evidentă în cazul articulaţiilor sinoviale.
Între oasele unei articulaţii sinoviale se pot efectua trei feluri de mişcări elementare
 alunecarea,
 învârtirea sau rostogolirea
 rotaţia.

Alunecarea este mişcarea de deplasare a suprafeţelor articulare puse în contact. În

cadrul acestei mişcări, suprafeţele care intră în contact nu se îndepărtează una de alta. Mişcarea
este comparată cu cea a unei sănii care se deplasează pe zăpadă. Acst tip de mişcare are loc în
articulaţiile plane.
În cazul mişcării de invârtire, la fiecare fază a mişcării alte porţiuni din articulaţie vin în
contact. Acest tip de mişcare îl putem compara cu cel al unei roţi în mişcare. Exeplu sunt
articulaţia cotului sau a genunchiului.
În timpul rotaţiei, care este o mişcare circulară, osul mobil se mişcă în jurul axului său
longitudinal.
 Amfiartrozele

Sunt semimobile.
Sunt articulaţii formate din suprafeţe articulare şi mijloace de unire.
Ex:
 elementele care articulează vertebrele. Discul are forma corpurilor vertebrale si prezintă
la periferie o serie de lame concentrice din țesut fibrocartilaginos, iar in centru o
substanța gelatinoasa numita nucleu pulpos.
 elementele care articulează osele tarsiene

1.Suprafeţele articulare

Suprafaţa articulară este asemănătoare cu cea a diartrozelor şi este acoperită de un

cartilaj articular asemănător cu al acestora.
Suprafaţa articulară este plană sau uşor scobită.

2. Mijloacele de unire

Mijloacele de unire sunt ligamentul interosos şi ligamentele externe.

Ligamentul interosos este o formaţiune fibrocartilaginoasă, asemănătoare cu cea din
diartroze, cu excepţia faptului că fibrocartilajul din amfiartroze ocupă tot spaţiul dintre
suprafeţele articulare. În acest mod cavitatea articulară dispare complet, amfiartozele nefiind
posesoare ale unei cavităţi articulare. Fibrocartilajul se inseră solid, prin două suprafeţe, pe
cartilajul articular al celor două oase care se articulează. Astfel, oasele articulare sunt ferm unite.
Pericondrul este în continuarea periostului de pe ambele capete osoase articulare.
Fibrocartilajele pot fi pline.
În acest caz se formează amfiartrozele propriu-zise, de care am vorbit anterior.
Câteodată, în interiorul fibrocartilajului apar cavităţi.
Acestea sunt forme de trecere între diartroze şi amfiartroze, cavitatea din interiorul
fibrocartilajului mimând cavitatea diartrozică.
Acestea se numesc diartroamfiartroze şi au un grad de libertate mai mare decât al
amfiartrozelor propriu-zise.

Ligamentele externe sunt reprezentate de benzi rezistente care pot da aspectul general
de capsulă articulară, cu porţiuni mai îngroşate, care sunt de fapt ligamentele.
Papilian împarte acest tip de articulaţii în
 sincondroze, în care suprafeţele articulare sunt unite printr-un cartilaj hialin foarte
aderent la suprafeţele articulare (ex. articulația dintre prima coastă şi stern)
 simfize. La acestea din urmă fibrocartilajul are de obicei formă de disc (ex. articulaţiile
dintre oasele pubiene).
Prin osificarea ţesutului cartilaginos sau fibrocartilaginos din interiorul acestor articulaţii
rezultă Sinostozele, numite şi anchiloze.
 Sinartrozele

Sinartrozele, denumite şi articulaţii fibroase, sunt de fapt nişte articulaţii fixe.

În aceste articulaţii nu au loc mişcări, oasele fiind strâns unite între ele prin ţesut fibros
dens, rigid.

Deosebim mai multe tipuri de articulaţii fibroase:

1. Suturile
Sunt articulaţiile de la nivelul oaselor craniului. Ele se mai numesc şi sinfibroze. Între
oasele care formează sutura se găseşte o lamă de ţesut fibros care a fost respectată în timpul
osificării. Această lamă aderă la ambele suprafeţe articulare osoase, fixându-le strâns între ele.
Ţesutul fibros se continuă la exterior cu periostul exocranian şi la interior cu stratul fibros al
durei mater.
 Sutura plană sau armonică, în care suprafeţele articulare sunt plane (ex. artic.
internazală).
 Sutura dinţată, în care suprafeţele articulare care se angrenează între ele sunt dinţate
(ex. artic. frontoparietală).
 Sutura solzoasă sau scuamoasă se formează prin suprapunerea suprafeţelor articulare
care sunt tăiate oblic în sensuri complementare. Cele două suprafeţe se suprapun sub
formă de solzi (ex. artic. temporoparietală).
 Sutura schindileză. În acest tip de sutură, unul din oase prezintă o creastă, iar celălalt un
şanţ în care intră creasta (ex. artc. sfenovomeriană).
La vârste de peste 45 de ani membranele dintre oase se osifică producând o sinostoză.

2. Gomfoza
Este articulaţia fibroasă dento-alveolară care uneşte dintele cu alveola dentară.
Ligamentul de unire este alcătuit din fibre radiare şi circulare.

3. Sindesmozele
Sunt articulaţii în care oasele articulare sunt unite prin ţesutul fibros al unor ligamente
sau membrane (ex. membrana interosoasă a antebraţului sau ligamentul coracoacromial
au ligamentele galbene dintre lamele vertebrale).
 Aplicatii clinice

1. Artroza
Reprezintã o afectiune cronica degenerativã caracterizata prin
 degenerare noninflamatorie a cartilagiului si capsulei articulare,
 modificare ulterioara a suprafetelor articulare osoase
 leziuni hipertrofice ale osului epifizar, ce afecteazã cu preponderentã articulatiile supuse
la presiuni mari.
 dezvoltarea de osteofite marginale,
 deformare a articulatiei, precum si dezvoltarea de sinovita moderata.
Etiologia artrozelor nu este suficient cunoscutã. Artrozele pot fi secundare unor afectiuni
congenitale, metabolice, endocrine sau traumatice sau pot fi primitive, în care procesul
degenerativ nu are o cauzã cunoscutã, ci implicarea mai multor factori de risc cu potential
patogen la un individ predispus familial.
Sinonime in prezent osteoartroza, osteoartrita, si artroza deformanta.

2. Simptomatologie
Durerea la una sau mai multe articulatii, care se accentueazã la miscare si se amelioreazã la
repaus si noaptea. Este influentatã de schimbãrile meteorologice si este accentuatã dimineata la
punerea în miscare a articulatiilor afectate.
Disfunctia articularã, caracterizatã printr-o pierdere a functiei articulare normale, printr-o
limitare a unor activitãti, adesea consecintã a contracturii musculare reflexe. 

Clasificare ARA (American Rheumatic Association) modificata: 

ARA I -functie articularã normalã (lipsa bolii)

ARA II -functie articularã pãstratã, desi existã durerea si mobilitatea în articulatie, poate fi
limitatã (stadiu incipient)
ARA III -disfunctie articularã marcatã cu restrictia activitãtii normale, dar persoana se poate
îngriji singurã (boalã comunã; forma medie)
ARA IV -disfunctie articularã severã cu imposibilitatea îngrijirii proprii, dependente multiple
(boalã severã).

Ex Radiologic:
 îngustarea spatiului articular prin subtierea cartilajului.
 formarea de osteofite la periferia suprafetei articulare.
 examenul de laborator ce evidentiazã procesul inflamator
 Artrita
Este o stare patologică ce este caracterizată de inflamație articulară, fenomen de obicei
acompaniat în mod variabil de cele 5 semne celsiene:
 durere,
 tumefacție,
 temperatură locală crescută,
 înroșirea tegumentelor periarticulare
 limitarea funcției articulației implicate. 

Artrite acute - debut brusc și evoluție sub 6 săptămâni

Cronice - cu evoluție peste 6 săptămâni.
După numărul articulațiilor implicate:
 Mono- o singură articulație implicată
 Oligo- cel puțin 2, maxim 4 articulații implicate
 Poli- cel puțin 5 articulații implicate
După repartiția articulațiilor implicate, în raport cu planul sagital:
 Simetrică
 Asimetrică

Cele mai cunoscute tipuri de artrită sunt următoarele:

Artrită reumatoidă - afecțiune autoimună, în care inflamația distruge progresiv
structurile articulare
Artrită gutoasă - afecțiune cauzată de acumularea de acid uric în articulații.
Artrită infecțioasă (sau septică) - determinată de bacterii, ricketsii, mycoplasme, viruși,
fungi sau paraziți.
Artrită idiopatică juvenilă - termen generic ce descrie diverse condiții patogene
(autoimune și inflamatorii) care se întâlnesc la copii (pînă la vîrsta de 16 ani)
Spondilartrită - termen generic ce se referă la o familie de afecțiuni inflamatorii
reumatismale care se caracterizează prin afectarea în primul rând a entezelor (structurile prin
care ligamentele și tendoanele se atașează de oase) și, evoluează cel mai adesea cu implicarea
structurilor coloanei vertebrale.