GLANDELE SUPRARENALE

Glandele suprarenale sunt organe pereche, situate deasupra polului superior al fiecărui
rinichi. Ca și rinichii sunt organe retroperitoneale, așezate în lojele glandelor suprarenale.
Glanda suprarenală este învelită de o capsulă conjunctivă care trimite în interior
septuri.
Țesutul glandular este format din două părți distincte:
 una periferică= corticosuprarenala
 una centrală = medulosuprarenala.

Corticosuprarenala, spre deosebire de medulosuprarenala, este o glandă indispensabilă

vieții.
Din punct de vedere histologic este alcătuită din 3 zone:
 La exterior se află zona glomerulară, care secretă mineralocorticoizii -
aldosteronul, hormonul principal
 La mijloc, zona fasciculată, care secretă hormonii glucocorticoizi –
cortizolul/hidrocortizonul
 La interior zona reticulară, care secretă hormonii sexuali: androgeni și estrogeni.
Celulele corticosuprarenale au un conținut bogat în lipide (mai ales colesterol și steroizi) și în
acid ascorbic. țesutul cortical are o excepțională capacitate regeneratică.
 Hormonii corticosuprarenalieni.
Clasificarea lor se face mai puțin după criterii chimice și, mai ales după efectele
biologice în: mineralocorticoizi, glucocorticoizi și sexosteriozi.
Hormonii corticosuprarenalieni au rol în reglarea metabolismului hidromineral, în
menținerea funcției renale, în metabolismul glucidelor, proteinelor și lipidelor, precum și în
creșterea rezistenței organismului la agenții nocivi.
Dintre hormonii mineralocorticoizi, cel mai important este aldosteronul. Acesta
acționează la nivelul tubilor uriniferi, determinând retenția de apă și Na + în schimbul
elinimării de K+ și H+.
Dintre glucocorticoizi, hidrocortizonul intervine în catabolismul proteinelor, cu
formare de aminoacizi, folosiți de ficat la obținerea de glucoză.
Deci au acțiune hipergliceminată, de asemenea cortizolul are efect anti-insulinic,
antiinflamator și antialergic.
Hormonii sexosteriozi, sunt asemănători celor secretați de gonade, a căror acțiune o
completează, contribuind la apariția caracterelor sexuale secundare. Acestea diferențiază cele
două sexe (dezvoltarea specifică a musculaturii, depunerile lipidice, pilozitatea caracteristică,
timbrul vocal etc).
Medulosuprarenala este friabilă și bine vascularizată, este considerată un imens
ganglion simpatic.
Ea secretă:
 adrenalina/epinefrina
 nordrenalina/norepinefrina.
Secreția acestor hormoni este continuă, dar în cursul solicitărilor, secreția lor poate crește
diferențiat pentru cele două tipuri de secreții, ca răspuns al sistemului simpatoadrenal.
Acțiunea hormonilor catecolaminici este aceeași cu a mediatorilor simpatici (adrenalina și
noradrenalina), de aceea se numesc substanțe simpaticomimetice.
În condiții de stres sau teamă, hipotalamusul determină eliberarea din
medulosuprarenală a noradrenalinei care trece în torentul sangvin și produce vasoconstricție
generală și HTA.
Aceeași circumstanțe determină eliberarea adrenalinei în sânge care este responsabilă
de așa-numita ,, reacție de apărare,,
Aceasta constă în:
 la nivelul sistemului circulator, tahicardie, vasoconstricție, hipertensiune
 stimularea respirației
 relaxarea musculaturii netede a pereților tubului digestiv, inhibă peristaltismul
intestinal, constricția sfincterelor, dispare senzația de micțiune
 piloerecție la nivelul tegumentului
 midriază
 la nivelul sistemului nervos produc alertă corticală, anxietate și frică
 glicogenoliză și hiperglicemie.
Disfuncții corticosuprarenale
1. insuficiența totală corticosuprarenală apare în boala Addison caracterizată prin
scăderea hormonilor CSR, creșterea ACTH, reprezentând factorul care determină
hiperpigmentarea pielii și mucoaselor, apare de asemenea, hiperpotasemie,
hipoglicemie. Clinic apare: HTA, acidoză metabolică, slabiciune și distrugere
musculară, anemie, scădere în greutate, vomă, dureri abdominale, rezistență scăzută la
infecții, creșterea eozinofilelor
2. hiperaldostreonismul primar (sdr. Conn), se datorează unui adenom al zonei
glomerulare, cu hiopersecreție de aldosteron. Clinic apr: hipopotasemie, slabiciune
musculară, paralizii musculare, HTA
3. boala Cushing, este determinată de o dereglare a mecanismului CRF (hipotalamus) –
ACTH – cortizol, cu hipersecreție de cortizol: obezitate, HTA, diabet
4. sindromul androgenital – leziuni nervoase ale diencefalului, însoțite de dereglarea
funcției hipofizare, hipersecreția de sexosteroizi (androgeni). Astfel, la băieți apare
pseudopubertate precoce, iar la fete, virilism.
GLANDA PINEALĂ, epifiza

Ea aparţine epitalamusului, o parte componentă a diencefalului.

La exterior glanda este învelită întp-o capsulă conjunctivă cu ramificări trabeculare în

interiorul ei, împărțindu-i parenchimul în lobuli.

Aceştea conţin două tipuri de celule: pinealocite şi glialocite.

O particularitate deosebită a glandei constă în faptul că pe lângă celulele glandulare ea

mai conţine şi celule specifice (astrocite), caracteristice sistemului nervos central.

Funcția corpului pineal este destul de complicată şi nu pe deplin cunoscută. Se

presupune că pinealocitele posedă proprietăţi secretoare şi produc diverse substanţe. În 1958
biochimistul şi farmacologul american, laureatul premiului Nobel J. Axelrod identifică
hormonul melatonina, care se formează din serotonină sub influenţa iluminării.

Hormonul său principal, melatonina, are acțiune inhibitoare asupra glandelor sexuale
(funcție antginadotropă), ce explică involuția epifizei după pubertate. De asemenea,

acționează și asupra hipotalamo-

hipofizo-corticosuprarenalian
 TIMUSUL

Este în principal un organ limfoid, situat înapoia sternului. El involuează după

pubertate. Extractul de timus, hormonul timic are efecte antigonadotrope, de stimulare a
mineralizării osoase, deci cu rol ăn creștere. Celulele timice, numite timocite, provin din
măduva osoasă, de unde migrează apoi pe cale sangvină în organele limfoide (ganglioni
limfatici, splină, timus).

Limfocitele T, originare din măduva hematogenă și diferențiate în timus, participă la

procesele de imunitate celulară, fiind specializate în păstrarea memoriei imunitare.

PLACENTA
Este un organ creat de sarcină, cu structură vasculară, spongioasă, de culoare roșu-
închis, plin de sânge, care face legătura dintre mamă și făt asigurând achimburile fiziologice
necesare nutriției și dezvoltării produsului de concepție. Din acest motiv, patologia placentei
se răsfrânge asupra sănătății fătului.
 Formarea placentei începe în primele săptămâni de sarcină, la 8-10 zile după nidarea
oului și ajunge la maturitate către sfârșitul lunii a 3-a de sarcină.
Placenta ia naștere din unirea a două elemente – unul ovular (placenta fetală) și unul
matern (placenta maternă).
Inserția placentei în uter are loc, de obicei, pe peretele posterior al acestuia. Mai rar
placenta se poate insera, parțial sau în totalitate, pe segmentul inferior al uterului (placenta
praevia). Pe partea fetală a placentei se inseră cordonul ombilical, care asigură legătura dintre
placentă și făt.
Forma placentei, privită din față este ,, de plăcintă,,, rotundă sau ovalară. Privită din
profil, are formă de disc.
La nivelul placentei există două sisteme circulatorii: unul matern, deschis
(uteroplacentar) și unui închis, fetal. Sângele matern și fetal din aceste două sisteme, au
calități deosebite și circulă foarte aproape unul de altul. Ele sunt separate printr-o membrană,
care asigură schimburile metabolice în ambele sensuri între sângele matern, care predă fătului
oxigen și substanțe nutritive și preia dioxidul de carbon și metaboliții fetali.
Funcțiile placentei:
- respiratorie
- nutritivă
- excreție
- endocrină (estrogeni, progesteron, gonadotropina corionică/HCG, hormonul lactogen)
- apărare (toxoplasma, bacilul Koch, virusul poliomielitei, rubeolei, hemaglutininele
anti Rh sau anti ABO, unele medicamente, traversează placenta).