UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ȘTIINȚĂ ȘI TEHNOLOGIE POLITEHNICĂ BUCUREȘTI

CENTRUL UNIVERSITAR PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, ȘTIINȚE SOCIALE ȘI PSIHOLOGIE
PSIHOLOGIA

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

TEMA

Inconstientul
Freud vs. Jung

Student,

CĂLIN FLORIAN
 Argument
Jung, discipolul preferat al lui Freud, devine un disident ireductibil al
psihanalizei freudiene. Mai concret, Jung ar opune inconştientul colectiv
inconştientului personal, viziunii freudiene despre libido, propria sa viziune, ar
introduce în gîndirea abisală o nouă concepţie despre vis şi simbol, care o
dislocă pe cea a lui Freud.
De asemenea, este reprezentantul unei noi concepţii despre disfuncţiile
psihice (nevroze şi psihoze) şi mai ales, filosoful orientărilor abisale, în timp ce
Freud rămîne medicul acestora.
În termenii "exoterici" ai lui Constantin Noica, Freud s-ar ocupa de
"sufleţel", în timp ce Jung, de spirit.
Contrar opiniei curente, care îl opune pe Jung lui Freud, din reacţia celui
din urmă rezultând o contradicţie bilaterală, consider că doar Freud îl contrazice
pe Jung, în timp ce acesta doar relativizează unele din ideile maestrului şi
extinde valabilitatea câtorva din principiile esenţiale, avansate de el, la noi
dimensiuni ale mentalului.

Inconştient colectiv şi inconştient personal

După ce Freud constată, nu fără surpriză (neurolog fiind la bază, nu fusese
pregătit pentru psihologie) că istericele sfîrşitului de secol XIX sufereau de
"reminiscenţe", adică de traume ascunse şi neelaborate psihic, şi nu de disfuncţii
cerebrale, cum afirma psihiatria epocii, Jung deschide un nou capitol al studiului
inconştientului.
Lui îi aparţine distincţia dintre inconştientul personal şi inconştientul
colectiv, dintre acele conţinuturi psihice devenite inconştiente pe parcursul
istoriei individuale şi arhetipuri, adică forme preexistente oricărei experienţe
individuale sau, în termenii lui Jung, forme care nu au fost niciodată în
conştiinţă.
Arhetipurile, care împreună alcătuiesc inconştientul colectiv, concentrează
experienţa speciei în situaţii existenţiale cheie.
Astfel, experienţa eternă a bărbatului cu femeia produce arhetipul anima,
iar simetrica experienţă a femeii cu bărbatul, arhetipul animus.
Există, de asemenea, un arhetip matern şi unul patern şi multe altele.
În timp ce inconştientul personal se formează în ontogeneza fiecăruia
dintre noi, inconştientul colectiv are origini filogenetice şi se transmite ereditar.
Există momente în care Jung pare a opune inconştientul colectiv
inconştientului personal.
Astfel, forţa covârşitoare a complexului matern şi patern nu poate fi
explicată satisfăcător în registru freudian, pentru că părinţii concreţi nu au nimic
măreţ, ci sunt fiinţe, de cele mai multe ori, cît se poate de obişnuite.
Măreţia pe care o au în imaginarul uman le este conferită de arhetipuri, de
structurile inconştientului colectiv care organizează experienţa ontogenetică.
 Semnificaţia acestor momente este restrânsă pentru că Jung nu a contestat
niciodată existenţa inconştientului personal, ci doar i-a adăugat acestuia o nouă
dimensiune inconştientă.
Şi, dacă dincolo de afirmaţii este nevoie de o dovadă, atunci invoc un
argument clinic: ”orice terapie jungiană conţine un moment freudian, şi anume
întîlnirea cu umbra, adică cu inconştientul personal.
Nici Freud nu neagă inconştientul colectiv.
Pentru că în ”Interpretarea viselor”, care datează din 1900, întemeietorul
psihanalizei constată existenţa a două serii de simboluri onirice: simbolurile care
produc asociaţiile pacientului aflat în analiză, tocmai pentru că ţin de
inconştientul personal, şi simbolurile "mute", care nu produc asociaţii şi sunt,
dacă nu universale, cel puţin generale.
Ele trimit implicit la conţinuturi supraindividuale, la ceea ce Jung va
numi, începînd cu 1912, arhetipuri.
După 1915, implicitul din onirologia (studiul științific al mecanismului și
conținutului viselor) freudiană devine explicit sub denumirea de "fantasmă
originară", acele fantasme cu originar filogenetic şi transmitere ereditară. Diferă
faţă de Jung doar denumirea şi conţinutul.
La Freud este vorba de "scenă originară", "castrare", "seducţie", toate
conţinuturi legate de sexualitate, în timp ce la Jung predomină conţinuturile
nonsexuale.
Totuşi, cel din urmă consideră complexul Oedip ca fiind un arhetip, ceea
ce indică un acord deplin între cei doi în această privinţă: arhetip de natură
sexuală.
Spiritul inconştient
Tema inconştientului colectiv nu este singura în care înregistrăm
continuitate şi contribuţii complementare, deşi nerecunoscute de nici unul dintre
cei doi.
Fără îndoială, Jung este psihanalistul la care ideea spiritului inconştient
este însoţită de o conştiinţă filosofică mai clară, deşi nu deplină.
Cu toate că Jung afirmă caracterul suprapersonal şi obiectiv al
inconştientului colectiv, trăsături prin excelenţă caracteristice pentru spirit,
afirmaţie la care trebuie să adăugăm o alta, şi anume că arhetipurile sunt
creatoare de cultură, totuşi, în mod surprinzător psihanalistul elveţian îşi
denumeşte domeniul "psihologie analitică".
O continuatoare a sa, Toni Wolf, preferă denumirea de "psihologie a
complexelor".
În ambele apare termenul "psihologie", care mi se pare inadecvat în raport
cu contribuţia esenţială a lui Jung.
Mult mai potrivit mi se pare termenul de "noologie abisală" (noologia se
ocupă cu studierea spiritului), introdus de Lucian Blaga tocmai în prelungirea
contribuţiilor lui Jung. Căci, într-adevăr, jungismul nu este altceva, în esenţa sa,
decît studiul spiritului inconştient.
La Freud, vocaţia filosofică nu se manifesta în legătură cu problema
spiritului inconştient, deşi tema există.
Încă din ”Interpretarea viselor” apare termenul "cenzură", care în a doua
teorie despre psihic va fi rebotezat "supraeu", iar supraeul nu este altceva decât
spirit inconştient în măsura în care incorporează valorile şi normele culturale
fundamentale interiorizate afectiv în prima copilărie.
Din nou Freud şi Jung merg umăr la umăr, fără urmă de contradicţie, nici
unilaterală, nici bilaterală, chiar dacă Jung, ţine de astă dată să sublinieze
deosebirea.
În studiul "Cugetul din perspectivă psihologică" din 1958, Jung atrage
atenţia că supraeul freudian reprezintă un tip de morală dobâ,0ndită, în timp ce
"morala primară" sau arhetipală preexistă oricărei experienţe individuale.
Important este că atât Freud cît şi Jung descoperă spiritul inconştient în
variante diferite şi creează astfel premisele unei filosofii contemporane a
inconştientului.
Libidoul i-a opus pe Jung şi Freud cît se poate de bilateral. Este, poate,
singura problemă în care Jung îl contestă pe Freud, fără să extindă valabilitatea
principiilor psihanalizei la alt material, aşa cum a procedat în cele mai multe
situaţii.
La Freud libidoul era energia specifică instinctului sexual, aptă însă de
cele mai diverse metamorfoze, de la suprimarea completă pînă la sublimarea
profitabilă culturii.
Jung îi opune o viziune simetric inversată și anume că libidoul este
energia psihică generală care se specifică în diverse forme, inclusiv ca energie
sexuală.
Nu este întîmplător, poate, că această dispută dintre discipol şi maestru a
rămas, probabil, fără urmări importante în mişcarea psihanalitică.
În ”Vis ți simbol”, tema visului şi a simbolului, regăsim fructuoasa
contradicţie unilaterală.
În ce priveşte visul, Jung aşează alături de visele produse de inconştientul
personal, care, aşa cum susţinea Freud, exprimă într-un mod deghizat
conţinuturi psihice interzise (incestuoase, perverse sau agresive), visele "mari"
exprimă simbolic conţinuturi necunoscute conştiinţei.
Avem de a face din nou cu o relativizare a teoriei lui Freud prin
restrângerea valabilităţii - onirologia freudiană explică doar o categorie de vise
şi nu toate categoriile de vise.
Este o relativizare pe care Jung a mai practicat-o şi referitor la teoria
nevrozelor, una din temele majore ale psihanalizei.
Încă din 1906, în plină perioadă de entuziastă adeziune la freudism, Jung
corectează teza maestrului că orice isterie este reductibilă la etiologia sexuală,
susţinînd că un foarte mare număr de astfel de cazuri au rădăcini sexuale, dar nu
toate.
Şi în privinţa simbolurilor onirice, Jung nu face decît să restrângă
valabilitatea simbologiei freudiene, fără a o anula.
Simbolurile onirice au şi o altă semnificaţie decît cea sexuală.
A susţine, de pildă, că simbolul şarpe are întotdeauna o semnificaţie falică
ar fi tot atît de greşit ca a susţine că nu are semnificaţie sexuală, afirma Jung în
1913 în "Aspecte ale psihanalizei".
De asemenea, unul şi acelaşi vis poate fi interpretat la începutul terapiei în
cheie sexuală, iar spre sfîrşitul acesteia în cheie nonsexuală.
Iată un exemplu:
"Urc împreună cu mama şi sora mea pe o scară. Ajuns sus constat că sora
mea este însărcinată" (conţinut manifest). În cheie freudiană, scara este un
simbol sexual. Faptul că la sfîrşitul ascensiunii sora apare însărcinată n-ar fi
decît realizarea deformată, dar suficient de transparentă, a unei dorinţe infantile
incestuoase. În cheie nonsexuală, scara simbolizează afirmarea socială, cariera,
iar copilul, dorinţa de a deveni alt om, renaşterea.
În articolul "Simbolurile şi interpretarea viselor" din 1961, încheiat cu
puţin timp înaintea morţii, Jung reafirmă dublul mesaj al viselor - arhetipal şi
personal - interpretarea putând pune accentul cu egală îndreptăţire pe unul sau
altul dintre ele.
Dacă acesta este ultimul cuvînt al lui Jung, atunci episodul criticii
simbolologiei freudiene, în virtutea căreia întemeietorul psihanalizei vorbea doar
despre semne şi nu despre simboluri, îşi pierde din relevanţă.
Jung, în general vorbind, nu-l contrazice pe Freud, el îl relativizează,
restrîngînd valabilitatea teoriilor sale.
Au apărut şi cazuri de contradicţie bilaterală, în care Freud îl contrazice pe
Jung, ceea ce dă conţinut contradicţiei unilaterale.
Mărul discordiei în cadrul psihanalizei a fost teoria etiologiei sexuale a
nevrozelor şi conexă ei, ideea despre importanţa covîrşitoare a sexualităţii
pentru structurarea psihicului uman.
Freud a opus-o tuturor discipolilor transformaţi în disidenţi prin faptul
abandonării parţiale sau totale a acestui reper fundamental pentru apartenenţa la
psihanaliză.
Aşa se face că Jung şi Adler s-au văzut excluşi din cercurile freudiene în
momentul în care au devenit creatori.
Într-un prim moment, discipolul aderă fără rezerve la învăţătura
maestrului. Apoi, într-un al doilea moment, cînd învăţăceii devin creatori se
transformă în disidenţi, pentru că maestrul rămîne ataşat descoperirilor iniţiale.
Dezvoltarea psihanalizei a dat dreptate disidenţilor, inclusiv lui Jung (şi
Adler) prin tendinţa cît se poate de marcată de desexualizare a inconştientului.
Chiar Freud, după 1920, admite şi alte tipuri de inconştient în afara refulatului
pulsional.