FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

Aparatul respirator cuprinde căile respiratorii şi plămânii. Căile respiratorii sunt

reprezentate de cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee şi bronhii.

Căile respiratorii

Cavitatea nazală
Cavitatea nazală este formată din două spaţii simetrice numite fose nazale, situate sub
baza craniului şi deasupra cavităţii bucale. Fosele nazale sunt despărţite de septul nazal şi
comunică cu exteriorul prin orificiile narinare, iar cu faringele, prin coane. Anterior, fosele
nazale prezintă piramida nazală, cu rolul de a le proteja, dar şi cu rol estetic.
În jurul orificiilor narinare sunt muşchi ai mimicii. În interior, fosele sunt acoperite de
mucoasa nazală, care are o structură deosebită în partea superioară, la acest nivel aflându-se
mucoasa olfactivă, care conţine neuronii bipolari. De la aceste celule pleacă nervii olfactivi.
Partea inferioară, numită mucoasa respiratorie, este mai întinsă şi are o vascularizaţie bogată.
Are în structura sa un epiteliu cilindric ciliat.
Din cavităţile nazale, aerul trece prin faringe, care reprezintă o răspântie între calea
respiratorie şi cea digestivă.

Laringele
Este un organ cu dublă funcţie: respiratorie şi fonatorie.
Laringele are formă de trunchi de piramidă triunghiular cu baza in sus. Baza comunică
cu faringele printr-un orificiu, delimitat anterior de epiglotă şi posterior de cartilajele
aritenoide. Vârful laringelui se continuă în jos cu traheea.
Laringele este format din cartilaje legate între ele prin ligamente şi articulaţii. Pe
cartilaje se prind muşchii laringelui, care sunt striaţi.
Aspectul interior al laringelui. Pe pereţii laterali ai laringelui se află două perechi de
pliuri cu direcţie antero-posterioară: două superioare — vestibulare şi două inferioare, corzile
vocale, care delimitează orificiul glotic.
Funcţia fonatorie a laringelui. Laringele este organul vorbirii, graţie corzilor vocale.
Producerea sunetelor este determinată de apropierea corzilor vocale, care astfel îngreunează
glota. Cu cât corzile vocale sunt mai apropiate una de cealaltă sunetele emise sunt mai
înalte. Sunetele sunt produse prin vibraţia corzilor vocale la ieşirea aerului din plămâni. Ele
vor fi întărite atât de cavităţile toracică, nazale, bucală, cât şi de sinusurile paranazale, care
au rol de cutie de rezonanţă. La producerea sunetelor articulate mai participă limba, buzele,
dinţii şi vălul palatin. Din combinarea sunetelor articulate rezultă vorbirea.

Traheea
Traheea este un organ în formă de tub care continuă laringele până la vertebra
toracală T4, unde se împarte în cele două bronhii. Are o lungime de 10-12 cm. În structura
traheei se întâlneşte schelet fibro-cartilaginos, format din inele cartilaginoase incomplete
posterior, la acest nivel existând muşchiul traheal cu fibre musculare netede.
 Bronhiile
La nivelul vertebrei T4, traheea se împarte în cele două bronhii principale – dreaptă şi
stângă. Aceste bronhii pătrund in plămân prin hil, unde se ramifică intrapulmonar, formând
arborele bronşic. Structura bronhiilor principale este asemănătoare traheei, bronhiile
principale fiind formate din inele cartilaginoase incomplete posterior.

Plămânii
Plămânii sunt principalele organe ale respiraţiei. Sunt situaţi în cavitatea toracică,
având o capacitatea totală de 5 800 cm3 de aer, cu variaţii individuale. Consistenţa
plămânilor este elastică, buretoasă.
Faţa externă a plămânilor este convexă şi vine în raport cu coastele. Pe această faţă se
găsesc şanţuri adânci, numite scizuri, care împart plămânii în lobi.
Plămânul drept prezintă două scizuri, care îl împart în trei lobi: superior, mijlociu şi
inferior. Plămânul stâng are o singură scizură, care îl împarte în doi lobi: superior şi inferior.
Faţa internă este plană şi vine în raport cu organele din mediastin. Pe această faţă se
află hilul pulmonar, pe unde intră sau ies din plămâni vasele, nervii şi bronhia principală.
Baza plămânilor este concavă şi vine în raport cu diafragma. Vârful plămânului
depăşeşte în sus prima coastă şi vine în raport cu organele de la baza gâtului.

Structura plămânilor. Plămânii sunt constituiţi din: arborele bronşic, lobuli (formaţiuni
piramidale situate la nivelul ultimelor ramificaţii ale arborelui bronşic), ramificaţiile vaselor
pulmonare şi bronşice, nervi şi vase limfatice, toate cuprinse în ţesut conjunctiv.

Arborele bronşic. Bronhia principală, pătrunzând în plămân prin hil, se împarte în

bronhii lobare, iar acestea, la rândul lor, se împart în bronhii segmentare, care asigură
aeraţia segmentelor. Acestea reprezintă unităţi anatomice şi patologice ale plămânilor. Ele au
limite, aeraţie, vascularizaţie şi patologie proprii. Plămânul drept are 10 segmente, iar cel
stâng, 9. Bronhiile segmentare se divid in bronhiole lobulare, care deservesc lobulii
pulmonari, unităţi morfologice ale plămânului de formă piramidală, cu baza spre periferia
plămânului şi vârful spre hil. Bronhiolele lobulare, la rândul lor, se ramifică în bronhiole
terminale, care se continuă cu bronhiolele respiratorii, de la care pleacă ductele alveolare,
terminate prin săculeţi alveolarL Pereţii săculeţilor alveolari sunt compartimentaţi in alveole
pulmonare.
Bronhiolele respiratorii, împreună cu formaţiunile derivate din ele – ducte alveolare,
săculeţi alveolari şi alveole pulmonare – formează acinii pulmonar. Acinul este unitatea
morfo-funcţională a plămânului.
Alveolele pulmonare au forma unui săculeţ mic, cu perete extrem de subţire, adaptat
schimburilor gazoase. În jurul alveolelor se găseşte o bogată reţea de capilare, care,
împreună cu pereţii alveolelor, formează membrana alveolo-capilară (membrana
respiratorie), la nivelul căreia au loc schimburile de gaze dintre alveole şi sânge.

Vascularizaţia plămânilor. Plămânii au o dublă vascularizaţie: nutritivă şi funcţională.

Vascularizaţia nutritivă este asigurată de arterele bronşice, din aorta toracală, care aduc la
plămân sânge cu oxigen. Ele intră în plămân prin hil şi însoţesc arborele bronşic. Sângele
venos ajunge în sistemul azygos, care se termină în vena cavă superioară. Vascularizaţia
nutritivă a plămânului face parte din marea circulaţie. Vascularizaţia funcţională aparţine
micii circulaţii. Ea începe prin trunchiul arterei pulmonare care îşi are originea în ventriculul
drept. Trunchiul arterei pulmonare aduce la plămân sânge încărcat cu CO2. El se împarte în
arterele pulmonare dreaptă şi stângă care, prin ramurile terminale, ajung în jurul alveolelor,
cedând CO2. Sângele oxigenat este preluat de venele pulmonare şi transportat în atriul
stâng.

Pleura

Fiecare plămân este învelit de o seroasă numită pleură care prezintă o foiţă parietală,
ce căptuşeşte pereţii toracelui, şi o foiţă viscerală, care acoperă plămânul. Între cele două
foiţe există o cavitate virtuală, cavitatea pleurală, în care se află o lamă fină de lichid pleural.

Mediastinul
Este spaţiul cuprins între cei doi plămâni. Anterior ajunge până la stern, posterior –
până la coloana vertebrală, inferior – până la diafragmă, iar superior comunică larg cu baza
gâtului.

Functia respiratorie asigura aportul O2 necesar si eliminarea CO2, prin schimbul

permanent de gaze dintre organism si mediul inconjurator. Mecanismele schimburilor gazoase
respiratorii sunt deosebit de complexe si cuprind:
1. respiratia interna - care consta in schimburi de O2 si CO2 intre celule si lichidul
interstitial.
2. Respiratia externa – asigura schimburile gazoase organism – mediul.
Organismul respirator este plaminul situat intr-un schelet osos delimitat de coloana
vertebrala, de cele 12 coaste si stern.
In cursul miscarilor respiratorii cavitatea toracica isi modifica cele 3 dimensiuni :
diametrul antero- posterior, diametrul transversal si cel longitudinal. Miscarile scheletului
costal sunt asigurate de muschii inspiratori si expiratori.
Inspiratia – este un proces activ constind in marirea brusca a tuturor dimensiunilor cutiei
toracice, datorita contractiei muschilor inspiratori, urmata de scaderea presiunii din caile
respiratorii fata de cea atmosferica si aerul patrunde in plamini.
Expiratia – este un proces pasiv, toracele revenind la dimensiunea de repaus datorita
relaxarii muschilor si elasticitatii pulmonare, aerul se elimina imbogatit cu CO2.
Respiratia este de tip costal la femei si abdominal la barbati. Cavitatea pleurala este o
cavitate virtuala delimitata de foita viscerala si parietala a pleurei. Aceasta este acoperita de o
pelicula fina de lichid pleural.
Forta de retractie a plaminului poate fi caracterizata prin : complianta pulmonara definita
prin raportul dintre volumul de aer continut in plamin fie cu presiunea intrapulmonara pe care
aceasta o dezvolta prin forta de retractie toraco-pulmonara fie cu presiunea intrapulmonara.
Complianta variaza proportional cu volumul pulmonar. Valorile ei sunt de 0,067l /cmH2O.
Tensiunea superficiala ce ia nastere in pelicula fina de lichid ce captuseste peretele alveolar
este diminuata de prezenta in lichidul de la suprafata alveolei a unei substante denumite
surfactant secretat de celulele alveolare.
La noi nascuti in special la prematuri, secretia de surfactant poate fi deficitara, cea ce
determina o atelectazie alveolara difuza si instalarea unei insuficiente respiratorii.

Volume si capacitati pulmonare

In decursul respiratiei normale sau fortate sunt introduse si expulzate din plamini
cantitati de aer caracteristice. Volumele exprima cantitatea de aer din anumite momente ale
ciclului respirator, iar capacitatile sunt combinatii de volume.
Volumele pulmonare
Volumul curent(VC) – reprezinta cantitatea de aer introdusa si expulzata din plamini la
fiecare respiratie normala = 500ml aer. Nu tot volumul curent participa insa la schimbarile
respiratorii, o parte nu patrunde destul de adinc in caile respiratorii ca sa poata participa la
ventilatia alveolara raminind in cavitatile nazale, faringe, trahee, bronhii si bronhiole.
Volumul inspirator de rezerva
Dupa o inspiratie normala mai poate fi introdusa in plamin o cantitate suplimentara de
aer de aproximativ 3000ml printr-o inspiratie fortata = VIR.
Volumul expirator de rezerva
Dupa o expiratie normala, o expiratie fortata mai elimina 1100ml aer.
Volumul rezidual
Dupa expulzia volumului expirator de rezerva in plamini mai ramine o cantitate de
1200 ml de aer, care se numeste volum rezidual. Se poate masura pe cadavru deschizind
cavitatea pleurala. Dupa eliminarea aerului rezidual mai ramine in plamin o cantitate de
aer(200ml), denumit aer minimal, a carui determinare este importanta pentru medicina
legala. Un tesut pulmonr care contine aer minimal pluteste la suprafata apei(proba
docimaziei hidrostatice pulmonare este pozitiva). Plaminul unui nou nascut care nu a respirat
niciodata nu contine aer minimal, si tesutul pulmonar nu pluteste rezulta ca nou nascutul s-a
nascut mort (proba docimaziei este negativa).
In moartea prin inec alveolele pulmonare sint umplute cu apa. Daca tesutul pulmonar al unui
cadavru scos din apa pluteste inseamna ca moartea a survenit inainte de imersie.
Capacitatile pulmonare
- apreciaza capacitatea maxima a volumului de aer care poate fi schimbat cu aerul
atmosferic
- cuprinde VC+VIR+VER = 4600ml.
- este direct proportionala cu inaltimea
- variaza in functie de greutate, exercitiul fizic o mareste, viata sedentara o scade.
- CI = VC+VIR = 3500
- CRF = VER+VR = 2300
- CPT = VC+ VER +VR +VIR = 5800
Valorile sunt medii si se refera la indivizii tineri de sex mascului, sanatosi.
Sexul feminin prezinta valori mai mici de 20-25%
Volumul respirator pe minut(VRM) = cantitatea de aer expulzat intr-un minut.
VEMS – volumul expirator maxim pe secunda – cantitatea maxima de aer care poate fi
eliminata dupa o inspiratie maxima intr-o secunda.
Ventilatia pulmonara
Prin ventilatie pulmonara se intelege schimbul de aer dintre mediul inconjurator si
alveolele pulmonare. Alveola este unitatea functionala a plaminului. Aici aerul vine in contact
cu singele aflat in capilarele pulmonare prin intermediul endoteliului capilar si al membranei
alveolare. Numarul alveolelor active este determinat de necesitatile de moment.
Cind plaminii sunt dilatati, aerul patrunde in alveole, iar cind sunt colabati este expulzat.
Miscarile plaminului au loc in special in zonele de la suprafata si de la baza, care executa
excursii mai ample.
In cursul unei inspiratii normale in plamin patrund 500ml de aer, din care 150 ml
formeaza aerul din spatiul mort anatomic iar restul de 350 ml difuzeaza treptat in aerul
alveolar.
Aerul care produce ventilatia alveolara patrunde prin nas, faringe, trahee, prin cele 2 bronhii
mari care se divid succesiv de 20-25 ori formind in cele din urma bronhiolele. Traheea si
diviziunile care urmeaza pina la bronhiole sint tuburi cu o anumita rigiditate, conferita de
cartilagiul care intra in structura lor si care le previne colabarea. Peretii bronhiolelor, in afara
de a celor terminale, sunt formati aproape exclusiv din musculatura neteda.
Caile respiratorii sunt umectate de mucusul secretat de glandele submucoase si celulele
calciforme. Mucusul are si rol de a fixa particule straine provenite din aerul inspirat.

Circulaţia alternativă a aerului se realizează ca urmare a variaţiilor ciclice ale volumului

cutiei toracice, urmate de mişcările în acelaşi sens ale plămânilor, solidarizaţi cu aceasta prin
intermediul pleurei. Variaţiile ciclice ale volumului aparatului toraco-pulmonar se realizează în
cursul a două mişcări de sens opus, definite ca mişcarea inspiratorie şi mişcarea expiratorie.

Mecanica ventilaţiei pulmonare

Dimensiunile plămânilor pot varia prin distensie şi retracţie în două moduri:
1. prin mişcările de ridicare şi coborâre ale diafragmului care alungesc şi
scurtează cavitatea toracică
2. prin ridicarea şi coborârea coastelor, care determină creşterea şi descreşterea
diametrului antero-posterior al cavităţii toracice.

Respiraţia normală, de repaus, se realizează aproape în întregime prin mişcările din

prima categorie. în timpul inspiraţiei, contracţia diafragmei trage în jos faţa bazală a
plămânilor. Apoi, în timpul expiraţiei liniştite, diafragma se relaxează, iar retracţia elastică a
plămânilor, a peretelui toracic şi a structurilor abdominale comprimă plămânii.
A doua cale de expansionare a plămânilor o reprezintă ridicarea grilajului costal. În
poziţia de repaus, acesta este coborât, permiţând sternului să se apropie de coloana
vertebrală; când grilajul costal se ridică, acesta proiectează înainte sternul, care se
îndepărtează de coloana vertebrală, ceea ce măreşte diametrul antero-posterior cu
aproximativ 20% în inspiraţia maximă faţă de expiraţie. Muşchii care determină ridicarea
grilajului costal se numesc muşchi inspiratori şi sunt, în special, muşchii gâtului. Muşchii care
determină coborârea grilajului costal sunt muşchi expiratori; de exemplu, muşchii drepţi
abdominali.
Presiunea pleurală este presiunea din spaţiul cu-prins între pleura viscerală şi cea
parietală. În mod normal, există o sucţiune permanentă a lichidului din acest spaţiu, ceea ce
duce la o presiune negativă la acest nivel (mai mică decât valoarea celei atmosferice).
Presiunea pleurală variază cu fazele respiraţiei.
Presiunea alveolară este presiunea din interiorul alveolelor pulmonare. În repaus, când
glota este deschisă, aerul nu circulă între plămâni şi atmosferă; în acest moment, presiunea
în orice parte a arborelui respirator este egală cu presiunea atmosferică, considerată 0 cm
H2O. Pentru a permite pătrunderea aerului în plămâni în timpul inspiraţiei, presiunea în
alveole trebuie să scadă sub presiunea atmosferică; în timpul unei inspiraţii normale ea
devine negativă. Această presiune negativă uşoară este suficientă pentru ca, în cele două
secunde necesare inspiraţiei, în plămâni sa pătrundă aproximativ 500 ml de aer. Variaţii
opuse apar în timpul expiraţiei: presiunea alveolară creşte ceea ce forţează 500 ml de aer să
iasă din plămâni în cele 2-3 secunde, cât durează expiraţia.

Forţele elastice pulmonare (de recul) care stau la baza realizării expiraţiei sunt de
două tipuri: 1. forţele elastice ale ţesutului pulmonar însuşi şi
2. forţele elastice produse de tensiunea superficială a lichidului care căptuşeşte la
interior pereţii alveolari (surfactant) şi alte spaţii aeriene pulmonare. Deoarece suprafaţa
internă a alveolelor este acoperită de acest strat subţire de lichid, iar în alveole există aer, aici
apar forte de tensiune superficială. întrucât acest fenomen este prezent în toate spaţiile
aeriene pulmonare, efectul este o forţă rezultantă a întregului plămân, numită forţa de
tensiune superficială şi care se adaugă elasticităţii ţesutului pulmonar, favorizând expiraţia.

Compozitia aerului atmosferic

Prin ventilatia pulmonara, aerul alveolar este primenit, fiind imbogatit in oxigen si
saracit in CO2. Aerul atmosferic este format din 20,94 – 20,96% O2 si 0,04% bioxid de
carbon, restul 79,02% azot si gaze rare.
Aerul expirat contine aproximativ 16 % O2, 4,5%CO2 si 80%azot.
Aerul alveolar este format din aproximativ 14,5%O2, 5,5% CO2 si 80% azot.
Difuziunea
Schimburile gazoase la nivelul plaminilor si tesuturilor sint determinate de legi generale care
se refera la schimbarile gazoase dintre diferite medii, in functie de presiunile partiale, de
temperatura, de coeficientul de solubilitate si de voluml in care sint cuprinse gazele respective
După ventilaţia alveolară, urmează o nouă etapă a procesului respirator; aceasta este
difuziunea oxigenului din alveole în sângele capilar şi difuziunea în sens invers a dioxidului de
carbon.
Procesul are loc doar în condiţiile în care există o diferenţă de presiune, iar sensul
procesului va fi totdeauna orientat dinspre zona cu presiune mare câtre zona cu presiune
mică.
Concentraţia gazelor în aerul alveolar este foarte diferită de cea din aerul atmosferic.
Există câteva cauze ale acestor diferenţe. Mai întâi, cu fiecare respiraţie, aerul alveolar este
înlocuit doar parţial cu aer atmosferic. în al doilea rând, din aerul alveolar este extras
oxigenul, şi acesta primeşte permanent dioxid de carbon din sângele pulmonar. În al treilea
rând, aerul atmosferic uscat care pătrunde în căile respiratorii este umezit înainte de a ajunge
la alveole.
Aerisirea lentă la nivel alveolar este foarte importantă pentru prevenirea schimbărilor
bruşte ale concentraţiei sangvine a gazelor.
 Membrana alveolo-capilară (respiratorie) este alcătuită din: 1. endoteliul capilar; 2.
interstiţiul pulmonar; 3. epiteliul alveolar; 4. surfactant. Grosimea sa medie este de 0,6
microni, putând atinge în anumite locuri 0,2 microni. Suprafaţa sa totală este de 50-100 m2.
Difuziunea oxigenului se face din aerul alveolar spre sângele din capilarele pulmonare,
deoarece presiunea parţială a O2 în aerul alveolar este de 100 mm Hg, iar în sângele care
intră în capilarele pulmonare este de 40mmHg. După ce traversează membrana respiratorie,
moleculele de O2 se dizolvă în plasmă, ceea ce duce la creşterea presiunii parţiale a O 2 în
plasmă; consecutiv, O2 difuzează în hematii, unde se combină cu hemoglobina. În mod
normal, egalarea presiunilor parţiale, alveolară şi sangvină, ale O2 se face în 0,25 secunde.
Hematia petrece, în medie, 0,75 secunde în capilarul pulmonar; dacă echilibrarea apare în
0,25 secunde, rămâne un interval de 0,50 secunde, numit margine de siguranţă şi care
asigură o preluare adecvată a O2 în timpul unor perioade de stress (efort fizic, expunere la
altitudini mari etc.).
Difuziunea CO2 se face dinspre sângele din capilarele pulmonare spre alveole,
deoarece presiunea parţială a CO2 în sângele din capilarele pulmonare este de 46 mm Hg, iar
în aerul alveolar, de 40 mm Hg. Deşi gradientul de difuziune al CO2 este de doar o zecime din
cel al O2, CO2 difuzează de 20 de ori mai repede decât O2, deoarece este de 25 de ori mai
solubil în lichidele organismului decât O2. În mod normal, egalarea presiunilor parţiale,
alveolară şi sangvină, ale CO2 se face în 0,25 secunde.

Transportul gazelor
Transportul sanguin al oxigenului se face în proporţie de 1% sub formă dizolvată în
plasmă şi restul sub forma unei combinaţii labile cu hemoglobina (Hb), denumită
oxihemoglobină.
Datorită fierului bivalent pe care îl conţine, Hb se combină foarte rapid cu oxigenul,
fiecare din cei doi atomi de fier ai grupărilor hem putând fixa o moleculă de oxigen. În
repaus, sângele arterial transportă, sub formă de oxihemoglobină, 97,5% din cantitatea totală
de oxigen. Forma dizolvată, deşi minimă comparativ cu cea combinată cu Hb, din punct de
vedere funcţional este cea mai importantă, deoarece se află în schimburi directe cu lichidele
interstiţiale şi, prin acestea, cu celulele.
Transportul sanguin al dioxidului de carbon se face în mică măsură (aproximativ 8%)
sub formă dizolvată în plasmă şi în cea mai mare parte sub forma unor combinaţii chimice
labile (bicarbonaţi, carbohemoglobină). Dioxidul de carbon rezultat din oxidările celulare
ajunge prin difuziune în lichidul interstiţial. În sânge, se dizolvă în lichidele plasmatice şi
pătrunde cu uşurinţă în eritrocite, datorită difuzibilităţii sale ridicate.
Atât în plasmă, cât şi în eritrocite, sub influenţa anhidrazei carbonice, dioxidul de
carbon se hidratează, rezultând acid carbonic care se disociază rapid, eliberând anionul
bicarbonic, care se combină cu ionul de potasiu în eritrocit şi cu cel de sodiu în plasmă. Sub
formă de bicarbonaţi se transportă în sânge aproximativ 80% din dioxidul de carbon, din care
10% în eritrocite şi 70% în plasmă.
Reglarea respiraţiei

A. Mecanismele sistemului nervos central

Muşchii respiratori sunt muşchi scheletici, aşadar, pentru a se contracta, au nevoie de
stimuli electrici transmişi de la nivelul sistemului nervos central. Aceşti stimuli sunt transmişi
prin neuroni somatici. Muşchiul inspirator cel mai important, diafragma, este inervat prin fibre
motorii ale nervilor frenici, care îşi au originea în regiunea cervicală a măduve spinării.
Impulsurile ajung la nivelul nervilor frenici pe căi voluntare sau involuntare ale SNC. Această
dualitate a căii de conducere permite controlul voluntar al respiraţiei în timpul unor activităţi
cum sunt vorbitul, cântatul, înotul, alături de controlul involuntar, care permite oamenilor să
respire automat, fârâ efort conştient.

Centrii bulbari
Ritmul de bază, involuntar, automat al respiraţiei este generat în bulbul rahidian.
Respiraţia spontană are loc atât timp cât bulbul şi măduva spinării sunt intacte.
Bilateral, în bulb există două grupuri de neuroni care generează ritmul de bază: grupul
respirator dorsal (GRD) şi grupul respirator ventral (GRV). Activitatea nervoasă din alte zone
ale SNC şi aferenţele nervilor vag (pneumogastric), glosofaringian şi ale nervilor somatici
influenţează activitatea GRD şi a GRV.
GRD se află bilateral în bulb, localizat în nucleul tractului solitar. Neuronii acestui grup
sunt neuroni inspiratori (descarcă impulsuri în timpul inspiraţiei). Sunt consideraţi generatorii
ritmului primar al respiraţiei, deoarece activitatea lor creşte gradat în timpul inspirului. Astfel,
în respiraţia normală, semnalul începe foarte slab şi creşte uniform, în timp de două secunde,
luând aspectul unei pante ascendente. Înceteazâ brusc pentru următoarele trei secunde şi
apoi se reia un alt ciclu; acest model se repetă pemnanent.
Activitatea GRD este stimulată de scăderea presiunii parţiale a oxigenului, de creşterea
presiunii partiale a CO2, de scăderea pH-ului, de creşterea activităţii la nivelul SRAA.
Activitatea GRD este inhibată de destinderea plămânilor.
Eferenţele de la GRD merg la motoneuronii intercostali si la nervul frenic controlaterali,
precum si la GRV.
GRV, localizat anterior şi lateral de GRD, conţine neuroni care rămân aproape total
inactivi în timpul respiraţiei normale liniştite. Când semnalele pentru creşterea ventilaţiei
pulmonare devin mai mari decât normal, semnalele respiratorii se îndreaptă dinspre
mecanismul oscilator de bază al GRD către GRV;
Aceşti neuroni contribuie atât la inspiraţie, cât şi la expiraţie. în plus, ei sunt implicaţi în
elaborarea unor semnale expiratorii puternice catre muşchii abdominali in timpul expiraţiei
fortate (astfel, aceastĂ arie operează ca un mecanism de suprastimulare, când sunt necesare
nivele înalte ale ventilaţiei pulmonare).
Rolul bulbului rezulta din oprirea respiratiei in urma sectionarii maduvei spinarii deasupra
emergentei nervilor frenici. O sectiune intre punte si bulb nu opreste respiratia ci produce
doar o prelungire a inspiratiei.
 Centrii pontini
Sunt arii ale trunchiului cerebral care modifică activitatea centrilor bulbari respiratori.
Centrul apneustic se găseşte în zona inferioară a punţii, dar nu a fost identificat ca
entitate neuronală. Eferenţele de la acest centru determină creşterea duratei inspiraţiei,
micşorând frecvenţa respiratorie; rezultatul este un inspir mai adânc şi mai prelungit.
Centrul pneumotaxic, localizat dorsal, in puntea superioară, transmite continuu
impulsuri câtre aria inspiratorie. Efectul principal al acestora este de a controla punctul de
întrerupere al pantei inspiratorii, determinând, astfel, durata inspirului (limitează inspiraţia).
În acelaşi timp, însă, un semnal pneumotaxic puternic poate creşte frecvenţa respiratorie
până la 40 pe minut.
Chemoreceptorii centrali (aria chemosenzitivă a centrului respirator), localizaţi la nivelul
bulbului rahidian, sunt stimulaţi de creşterea concentraţiei ionilor de hidrogen din lichidul
cefalorahidian (LCR) şi din lichidul interstiţial. lonii nu pot traversa bariera hematoencefalică;
CO2 poate traversa această barieră, apoi se hidratează, rezultând H2CO3 care disociază în H- şi
HCO3-, ceea ce modifică concentraţia H- în LCR şi ţesutul cerebral: astfel, dioxidul de carbon
sangvin are un efect foarte mic de stimulare directă asupra acestor chemoreceptori, în
schimb, efectul său direct, prin H- este remarcabil. Aproximativ 85% din controlul bazal al
respiraţiei prin mecanism chimic se realizează prin efectul stimulator al dioxidului de carbon
asupra chemoreceptorilor centrali. Restul de 15% se realizează cu ajutorul chemoreceptorilor
periferici.

B. Chemoreceptorii periferici
Se găsesc în afara SNC, la nivelul corpilor aortici şi carotidieni. Ei sunt stimulaţi de
scăderea presiunii parţiale a O2, creşterea presiunii parţiale a CO2 şi scăderea pH-ului în
sângele arterial. Chemoreceptorii periferici sunt singurii din organism care detectează
modificarea presiunii parţiale a O2 în lichidele organismului. Sunt stimulaţi de scăderea
presiunii parţiale a oxigenului în sângele arterial sub 60-80 mmHg. Impulsurile aferente de la
aceşti receptori sunt transmise sistemului nervos central prin nervii vag (de la corpii aortici) şi
glosofaringian (de la corpii carotidieni), consecinţa stimulării lor fiind creşterea frecvenţei şi
amplitudinii respiraţiilor.

Fonatia
- este la om un instrument al vorbirii si al cintatului
- sunetele emise de organele vocale sunt determinate de o expulzie lenta a aerului
pulmonar, inspirat brusc, in pauze ; fonatia este strict corelata cu respiratia
- vibratiile vocale sunt produse de trecerea aerului si de stimuli nervosi care modifica
frecventa vibratiilor ; amplitudinea sunetului rezulta din frecventa vibratiilor coardelor
vocale, este controlata pe cale nervoasa de muschii vocali.