Protecţia juridică a atmosferei

1. Consideraţii generale privind poluarea aerului

 Aerul curat este un amestec de gaze a căror proporţie se

menţine constantă în straturile inferioare ale atmosferei,
aspect care reprezintă una din condiţiile de bază ale
menţinerii vieţii şi dezvoltării vieţuitoarelor pe Terra.
 Prin poluare are loc o impurificare a aerului datorită
particulelor solide, gazelor, vaporilor de apă, particulelor
radioactive şi microorganismelor.
 Aerul, privit în calitatea sa de cadru natural al vieţii, devine
poluat în momentul în care concentraţia substanţelor
străine introduse în atmosferă se situează la un nivel care
poate dăuna sănătăţii sau vieţii animale ori vegetale.
 Poluarea atmosferei a luat o mare amploare odată cu
creşterea producţiei industriale, a circulaţiei rutiere, cu
apariţia deşeurilor menajere, a consumului de energie.
 Substanţele poluante sunt rezultate din:
 - arderea combustibililor;
 - praful de la fabricile de ciment;
 - gaze din industria chimică;
 - particule radioactive de la centrale atomo-nucleare.
 Poluanţii din atmosferă se împart în două grupe mari:
 - poluanţi primari, care sunt emişi direct de surse
identificate sau identificabile;
 - poluanţi secundari, care sunt produşi indirect prin
interacţiunea a doi sau mai mulţi poluanţi.
2. Protecţia juridică a atmosferei în ţara noastră

 Prin protecţia atmosferei se urmăreşte prevenirea, limitarea

deteriorării şi ameliorarea calităţii acesteia, pentru a evita
manifestarea unor efecte negative asupra mediului şi a
sănătăţii umane.
 Regimul juridic al protecţiei atmosferei este stabilit de
Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător.
 Prin această lege au fost transpuse în legislaţia naţională
prevederile Directivei 2008/50/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 21 mai 2008 privind
calitatea aerului înconjurător şi un aer mai curat pentru
Europa publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
(JOUE) nr. L 152 din 11 iunie 2008 şi ale Directivei
2004/107/CE a Parlamentului European şi a Consiliului
din 15 decembrie 2004 privind arseniul, cadmiul,
mercurul, nichelul, hidrocarburile aromatice policiclice
în aerul înconjurător publicată în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 23 din 25 ianuarie
2005.
 Această lege are ca scop protejarea sănătăţii umane şi a mediului ca
întreg prin reglementarea măsurilor destinate menţinerii calităţii
aerului înconjurător acolo unde aceasta corespunde obiectivelor
pentru calitatea aerului înconjurător stabilite prin lege şi
îmbunătăţirea acesteia în celelalte cazuri.

 Legea nr. 104/2011 definește aerul înconjurător ca fiind „aerul din

troposferă, cu excepţia celui de la locurile de muncă, astfel cum sunt
definite prin Hotărârea Guvernului nr. 1.091/2006 privind cerinţele
minime de securitate şi sănătate pentru locul de muncă, unde publicul
nu are de regulă acces şi pentru care se aplică dispoziţiile privind
sănătatea şi siguranţa la locul de muncă”.
 (Troposferă - stratul inferior (până la altitudinea de aproximativ 10 km)
al atmosferei, care atinge suprafața solului și în care se produc
fenomenele meteorologice obișnuite.)
 Punerea în aplicare a Legii calităţii aerului înconjurător se
realizează prin Sistemul Naţional de Evaluare şi Gestionare
Integrată a Calităţii Aerului (SNEGICA).
 SNEGICA cuprinde, ca părţi integrante, următoarele două
sisteme:
 Sistemul Naţional de Monitorizare a Calităţii Aerului
(SNMCA) şi
 Sistemul Naţional de Inventariere a Emisiilor de Poluanţi
Atmosferici (SNIEPA).
 Legea stabileşte măsuri la nivel naţional privind:
 a) definirea şi stabilirea obiectivelor pentru calitatea
aerului înconjurător destinate să evite şi să prevină
producerea unor evenimente dăunătoare şi să reducă
efectele acestora asupra sănătăţii umane şi a mediului ca
întreg;
 b) evaluarea calităţii aerului înconjurător pe întreg
teritoriul ţării pe baza unor metode şi criterii comune,
stabilite la nivel european;
  
 c) obţinerea informaţiilor privind calitatea aerului
înconjurător pentru a sprijini procesul de combatere a
poluării aerului şi a disconfortului cauzat de acesta, precum
şi pentru a monitoriza pe termen lung tendinţele şi
îmbunătăţirile rezultate în urma măsurilor luate la nivel
naţional şi european;
  d) garantarea faptului că informaţiile privind calitatea
aerului înconjurător sunt puse la dispoziţia publicului;
  e) menţinerea calităţii aerului înconjurător acolo unde
aceasta este corespunzătoare şi/sau îmbunătăţirea acesteia în
celelalte cazuri;
  f) promovarea unei cooperări crescute cu celelalte state
membre ale Uniunii Europene în vederea reducerii poluării
aerului;
 g) îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile,
convenţiile şi tratatele internaţionale la care România este
parte.
 În scopul evaluării şi gestionării calităţii aerului
înconjurător pe întreg teritoriul ţării se stabilesc
aglomerări, zone de evaluare a calităţii aerului
înconjurător şi zone de gestionare a calităţii aerului
înconjurător (art. 6 din Legea nr. 104/2011).
 Aglomerările şi zonele de evaluare a calităţii aerului
înconjurător sunt prevăzute în anexa nr. 2 din lege.
 Zona de protecţie - suprafaţa de teren din jurul punctului în
care se efectuează măsurări fixe, delimitată astfel încât
orice activitate desfăşurată în interiorul ei, ulterior
instalării echipamentelor de măsurare, să nu afecteze
reprezentativitatea datelor de calitate a aerului
înconjurător pentru care acesta a fost amplasat.
 În zona de protecţie este interzisă executarea oricăror lucrări
sau desfăşurarea oricăror activităţi care ar putea influenţa
reprezentativitatea datelor de calitate a aerului înconjurător,
fără informarea prealabilă a autorităţilor publice teritoriale
pentru protecţia mediului.
 Potrivit art. 61 din Legea nr. 104/2011, autorităţile publice pentru
protecţia mediului asigură informarea publicului, precum şi a
organizaţiilor interesate, cum ar fi: organizaţiile de protecţie a mediului,
cele de protecţie a consumatorului, organizaţiile care reprezintă
interesele unor grupuri sensibile ale populaţiei, celelalte organisme
relevante în domeniul sănătăţii şi organizaţiile industriale relevante, în
mod adecvat şi în timp util, privind:
 a) calitatea aerului înconjurător în conformitate cu anexa nr. 11;
 b) orice decizii de prorogare în conformitate cu art. 51 lit. a);
 (Art. 51 lit. a)- Prorogarea termenelor de atingere a valorilor-limită şi
derogarea de la obligaţia de a aplica anumite valori-limită se
realizează în următoarele condiţii:
 a) atunci când, într-o anumită zonă sau aglomerare, conformarea la
valorile-limită pentru dioxid de azot sau benzen nu poate fi atinsă până
la termenele precizate la poziţia B.2 din anexa nr. 3, se pot proroga
aceste termene pentru acea zonă sau aglomerare cu cel mult 5 ani, cu
condiţia întocmirii unui plan de calitate a aerului, în conformitate cu
art. 52, pentru zona sau aglomerarea pentru care se aplică prorogarea.
Acest plan de calitate a aerului este completat cu informaţiile prevăzute
la lit. B din anexa nr. 10 şi demonstrează realizarea conformării la
valorile-limită înaintea expirării noului termen.)
 c) orice exceptări în conformitate cu art. 51 lit. b);
 d) planurile de calitate a aerului prevăzute la art. 51 lit. a), planurile de
acţiune pe termen scurt prevăzute la art. 53 alin. (2) şi (3), precum şi
programele prevăzute la art. 49 alin. (2) şi (3), inclusiv rezultatele
investigării fezabilităţii şi conţinutului specific şi rapoarte cu privire la
stadiul implementării măsurilor.
 Planurile de calitate a aerului cuprind măsuri potrivite, astfel încât
perioada de depăşire să fie cât mai scurtă cu putinţă.
 Planurile de calitate a aerului se elaborează pentru unităţi administrativ-
teritoriale, respectiv pentru sectoare ale municipiului Bucureşti sau părţi
din acestea şi se aprobă prin hotărâre a consiliului local, respectiv prin
hotărâri ale consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, în
condiţiile legii.
 Planurile de acţiune pe termen scurt pot conţine, de la caz la caz,
măsuri eficiente de control şi, unde este necesar, de suspendare a
activităţilor care contribuie la riscul depăşirii valorilor-limită sau
valorilor-ţintă ori pragurilor de alertă corespunzătoare, în condiţiile
legii.
 Planurile de acţiune pe termen scurt pot include măsuri referitoare la
traficul rutier, lucrările de construcţii, nave aflate la dană, utilizarea
instalaţiilor industriale sau a produselor industriale şi încălzirea
locuinţelor.
 Aceste planuri pot lua în considerare acţiuni specifice pentru protecţia
grupurilor sensibile ale populaţiei, inclusiv copiii.
 Planul de menţinere a calităţii aerului se elaborează, după caz, de
către consiliul judeţean, pentru unităţi administrativ-teritoriale
aparţinând aceluiaşi judeţ, sau de către Consiliul General al
Municipiului Bucureşti, pentru sectoarele municipiului Bucureşti şi se
aprobă prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv prin hotărâre a
Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
 Planul de menţinere a calităţii aerului conţine măsuri pentru
păstrarea nivelului poluanţilor sub valorile-limită, respectiv sub
valorile-ţintă şi pentru asigurarea celei mai bune calităţi a aerului
înconjurător în condiţiile unei dezvoltări durabile.
 S-au luat, de asemenea şi unele măsuri speciale pentru
protecţia atmosferei, ca de exemplu, cele privind verificarea
îndeplinirii condiţiilor tehnice de către vehiculele şi
remorcile acestora care circulă pe drumurile publice.
 Potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 81/2000 privind
certificarea încadrării vehiculelor înmatriculate sau
înregistrate în normele tehnice privind siguranţa circulaţiei
rutiere, protecţia mediului şi în categoria de folosinţă
conform destinaţiei, prin inspecţia tehnică periodică,
vehiculele rutiere înmatriculate pot circula şi pot fi utilizate
pe drumurile publice din România numai dacă starea lor
tehnică corespunde reglementărilor privind siguranţa
rutieră, protecţia mediului şi categoria de folosinţă
conform destinaţiei.
 Atribuţii deosebite cu privire la protecţia atmosferei au şi
proprietarii şi deţinătorii legali de terenuri, care sunt
obligaţi să întreţină perdelele şi aliniamentele de protecţie,
spaţiile verzi, parcurile, gardurile vii, pentru
îmbunătăţirea capacităţii de regenerare a atmosferei,
protecţia fonică şi eoliană (art. 62 din Ordonanța de
urgență nr. 195/2005).
 În vederea protecţiei atmosferei, persoanele fizice sau
juridice sunt obligate, conform art. 64 din Ordonanța de
urgență nr. 195/2005:
 să respecte reglementările privind protecţia atmosferei,
adoptând măsuri tehnologice adecvate de reţinere şi
neutralizare a poluanţilor atmosferici;
 să doteze instalaţiile tehnologice, care sunt surse de
poluare, cu sisteme de automonitorizare şi să asigure
corecta lor funcţionare;
 să asigure personal calificat şi să furnizeze, la cerere sau
potrivit programului pentru conformare, autorităţilor
competente pentru protecţia mediului, datele necesare;
 să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul
reducerii emisiilor şi să nu pună în exploatare instalaţiile
prin care se depăşesc limitele maxime admise prevăzute de
lege;
 să asigure, la cererea autorităţilor competente pentru
protecţia mediului, diminuarea, modificarea sau încetarea
activităţii generatoare de poluare;
 să asigure măsuri şi dotări speciale pentru izolarea şi
protecţia fonică a surselor generatoare de zgomot şi
vibraţii, astfel încât să nu conducă, prin funcţionarea
acestora, la depăşirea nivelurilor limită a zgomotului
ambiental.
 Conform art. 10 din Legea nr. 104/2011, autorităţile publice teritoriale
pentru protecţia mediului organizate la nivel judeţean şi la nivelul
municipiului Bucureşti au următoarele atribuţii şi responsabilităţi:
 efectuează şi derulează activităţi de monitorizare a calităţii aerului
înconjurător la nivel teritorial, prin operarea echipamentelor, colectarea
şi validarea datelor privind calitatea aerului înconjurător;
 asigură exactitatea măsurărilor de calitate a aerului înconjurător şi a
obiectivelor de calitate a datelor prin respectarea procedurilor standard
de operare a echipamentelor şi de asigurare şi control al calităţii,
stabilite la nivel naţional;
 pun la dispoziţia serviciilor publice de la nivel local ale autorităţilor
publice centrale pentru sănătate, agricultură şi dezvoltare rurală,
lucrări publice şi a autorităţilor administraţiei publice locale informaţiile
disponibile necesare în activitatea de elaborare şi punere în aplicare a
strategiilor sectoriale care pot afecta calitatea aerului înconjurător;
 colaborează cu organismele guvernamentale abilitate care avizează
importul/exportul produselor, bunurilor şi altor materiale cu regim
special de comercializare care pot afecta calitatea aerului înconjurător,
în conformitate cu legislaţia naţională şi cu convenţiile internaţionale în
domeniu la care România este parte.
3. Reglementări legate de efectul de seră

 Efectul de seră este un fenomen global de poluare a aerului,

datorat gazelor cu efect de seră: dioxid de carbon (CO2),
metan (CH4), monoxid de azot (N2O) etc.
 Acest fenomen produce importante modificări climatice la
nivel global, concretizate în încălzirea climei.
 Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice,
semnată la Rio de Janeiro în 1992, ratificată de ţara noastră prin Legea
nr. 24/1994, stabileşte obligaţia statelor semnatare de a întreprinde
activităţi de inventariere a surselor de emisie a gazelor cu efect de
seră, de a pune la punct şi de a aplica tehnologii, practici şi procedee
care să permită controlul, reducerea ori prevenirea emisiilor gazelor cu
efect de seră.
 Protocolul de la Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra
schimbărilor climatice adoptat în 1997 şi ratificat de România prin
Legea nr. 3/2001, prevede reducerea emisiilor globale de gaze cu efect
de seră cu cel puţin 5% în perioada 2002-2012, faţă de nivelul anului
1990.
 Pentru a-şi îndeplini angajamentul de a reduce emisiile de
gaze cu efect de seră, fiecare stat semnatar va trebui:
 să mărească eficienţa energetică în sectoarele economice
semnificative ale economiei naţionale;
 să asigure protecţia şi sporirea mijloacelor de absorbţie şi
a rezervoarelor de acumulare a gazelor cu efect de seră, să
promoveze practicile de gospodărire durabilă a pădurilor şi
a unor forme durabile de agricultură;
 să promoveze forme noi de energie regenerabilă şi
tehnologii de reţinere a dioxidului de carbon;
 să stimuleze fiscal companiile ce acţionează pentru
îndeplinirea obiectivelor convenţiei;
 să promoveze măsuri de limitare şi/sau reducere a
emisiilor de gaze cu efect de seră în sectorul de
transporturi;
 să reducă emisiile de metan provenite de la depozitele de
deşeuri (prin recuperarea şi utilizarea acestuia) şi de la
sursele de producere, transport şi distribuţie.
Acordul de la Paris privind schimbările climatice

 Acordul de la Paris este un acord global privind schimbările climatice

la care s-a ajuns la 12 decembrie 2015 la Paris. Documentul prezintă un
plan de acțiune pentru limitarea încălzirii globale sub 2 °C.
 Uniunea Europeană a ratificat Acordul de la Paris în 5 octombrie 2016.
(Decizia nr. 1841/2016 privind încheierea, în numele Uniunii Europene,
a Acordului de la Paris adoptat în temeiul Convenţiei-cadru a Naţiunilor
Unite asupra schimbărilor climatice).
 Acordul de la Paris a intrat în vigoare la 4 noiembrie 2016.
 Este primul instrument multilateral obligatoriu din punct de vedere
juridic în domeniul schimbărilor climatice, începând cu anul 2020.
 În țara noastră Guvernul a adoptat proiectul legii cu privire la ratificarea
Acordului.
 Principiile de bază ale Acordului de la Paris sunt:
 - principiul responsabilităților comune dar diferențiate și a
capacităților respective;
 - principiul echității.
 În vederea îndeplinirii obligaţiilor ce le revin, statele pot
transfera către alt stat „unităţi de reducere a emisiilor
rezultate” din proiecte ce au ca scop reducerea emisiilor
generate de activităţile umane sau intensificarea absorbţiei
de gaze cu efect de seră în orice sector de activitate.
 Scopul schemei de comercializare a certificatelor de emisii
de gaze cu efect de seră este reprezentat de promovarea
reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră de către operatorii
economici cu activități care generează astfel de emisii, în așa
fel încât îndeplinirea angajamentelor asumate de UE sub
Protocolul de la Kyoto să fie mai puțin costisitoare.
 România participă la schema Uniunii Europene de
comercializare a emisiilor de gaze cu efect de seră începând
cu data aderării la UE, 1 ianuarie 2007.
 Schema de comercializare a emisiilor de gaze cu efect de seră
este stabilită de Hotărârea nr. 780/2006, modificată.
 Conform acestui act normativ, prin certificat de emisii de gaze
cu efect de seră se înţelege titlul care conferă dreptul de a
emite o tonă de dioxid de carbon echivalent într-o perioadă
definită, valabil numai pentru îndeplinirea scopului hotărârii
şi care este transferabil în condiţiile prevăzute de aceasta.

 Emisiile reprezintă eliberarea în atmosferă a gazelor cu
efect de seră generate de sursele unei instalaţii sau de o
aeronavă, care efectuează o activitate prevăzută în anexa
nr. 1, a gazelor specificate în cadrul respectivei activităţi.
 „Gaze cu efect de seră - gazele prevăzute în anexa nr. 2 şi
alte componente gazoase ale atmosferei, atât naturale, cât
şi antropice, care absorb şi reemit radiaţie infraroşie”.
 Conform art. 7. alin. (1), autoritatea publică centrală
pentru protecţia mediului emite autorizaţia privind
emisiile de gaze cu efect de seră pentru toată instalaţia sau
o parte a acesteia dacă operatorul îndeplineşte cerinţele
privind monitorizarea şi raportarea emisiilor de gaze cu
efect de seră prevăzute în Regulamentul (UE) nr. 601/2012
al Comisiei din 21 iunie 2012 privind monitorizarea şi
raportarea emisiilor de gaze cu efect de seră în conformitate
cu Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului.
   
 Art. 18 alin. (1) stabileşte:
Certificatele de emisii de gaze cu efect de seră se pot
transfera:
    a) între persoane române şi persoane din alte state membre
ale Uniunii Europene;
    b) între persoane române şi persoane din terţe ţări, altele
decât cele din Uniunea Europeană, doar dacă certificatele de
emisii de gaze cu efect de seră sunt recunoscute reciproc, în
baza acordurilor internaţionale încheiate de Uniunea
Europeană cu alte ţări prevăzute în anexa B la Protocolul
de la Kyoto, fără alte restricţii decât cele prevăzute în
hotărâre şi în reglementările adoptate în aplicarea acestora.
 Deciziile cu privire la alocarea certificatelor de emisii de
gaze cu efect de seră, informaţiile privind activităţile de
proiect la care România participă ori pentru care aprobă
participarea operatorilor publici sau privaţi, precum şi
rapoartele de monitorizare a emisiilor de gaze cu efect de
seră prevăzute la art. 21, deţinute de autoritatea competentă
pentru protecţia mediului, se pun la dispoziţia publicului
potrivit Hotărârii Guvernului nr. 878/2005 privind accesul
publicului la informaţia privind mediul.
 România a adoptat Strategia Națională privind Schimbările
Climatice şi creşterea economică bazată pe emisii reduse de
carbon pentru perioada 2016-2020 şi a Planului naţional de
acţiune pentru implementarea Strategiei naţionale privind
schimbările climatice şi creşterea economică bazată pe emisii
reduse de carbon pentru perioada 2016-2020 prin H.G. nr.
539/2016.
 „Sunt convins că schimbările climatice şi ceea ce facem noi în
legătură cu acest subiect ne vor defini, vor defini era noastră
şi, în cele din urmă, vor defini moştenirea pe care o lăsăm
generaţiilor următoare. Astăzi, momentul îndoielilor a trecut”
(Ban Ki-moon, Secretar General, Naţiunile Unite).
 În procesul de combatere a schimbărilor climatice,
considerate în prezent, în forumurile internaţionale de
specialitate, ca reprezentând o ameninţare cu potenţial
ireversibil pentru societate şi planeta noastră, adoptarea
măsurilor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră,
cu respectarea obiectivelor şi principiilor din Convenţia-
cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice şi a
Protocolului de la Kyoto, constituie o componentă
fundamentală a politicii naţionale în domeniul
schimbărilor climatice.
 Strategia identifică acţiunile-cheie pentru diferite sectoare ale economiei
în vederea reducerii emisiilor GES.
 Aceste sectoare sunt: energie, transport, procese industriale,
agricultură, silvicultură, deşeuri.
 „În general, pentru a îndeplini ţintele de reducere a emisiilor GES
pentru 2030, România nu se mai poate baza pe „şocurile economice”
aşa cum s-a întâmplat în prima perioadă de angajament a Protocolului
de la Kyoto în perioada 2008-2012, faţă de 1989. Vor fi necesare
investiţii suplimentare pentru a îndeplini ţinta, menţinând în acelaşi timp
un nivel acceptabil de creştere economică”.
 Obiectivul general al acestei strategii este de a mobiliza şi
de a permite actorilor privaţi şi publici să reducă emisiile de
GES provenite din activităţile economice în conformitate cu
ţintele naţionale şi cu angajamentele faţă de UE şi să se
adapteze la impactul schimbărilor climatice, atât curente,
cât şi viitoare.
 Implementarea strategiei va ajuta România să realizeze
tranziţia către o economie rezilientă la schimbările
climatice şi să determine o situaţie avantajoasă pentru toate
părţile implicate.
 România are un potenţial semnificativ de reducere a emisiilor
şi ar trebui să evalueze oportunităţile de valorificare a acestui
potenţial într-un mod care să fie benefic pentru creşterea
economică.
 În sectorul energetic, deşi România prezintă o cotă relativ
ridicată, şi aflată în creştere, a resurselor regenerabile
utilizate pentru producţia de energie electrică, în principal
datorită dezvoltării hidroenergiei şi energiei eoliene,
aprovizionarea cu energie primară este dominată de
combustibilii fosili, iar peste o treime din aprovizionarea cu
energie primară se bazează pe cărbune şi petrol, şi o altă
treime pe gaze.
 România are cele mai bune resurse eoliene din Europa care,
combinate cu preţul redus al energiei eoliene creează o
oportunitate de reducere a emisiilor.
 De asemenea, resursele bioenergetice sunt semnificative şi
ar trebui utilizate valorificând tehnologii cu emisii mai
scăzute, factorul de emisii al bioenergiei este mai puţin de
jumătate din cel al cărbunelui.
 „Accentul principal al strategiei de reducere a GES din următorii 5-10
ani ar trebui să fie pus pe eficienţa energetică.
 Energia regenerabilă ar putea să joace un rol mai important pe termen
lung, pe măsură ce costurile măsurilor de implementare scad şi pe
măsură ce sunt implementate şi acţiunile necesare pentru echilibrarea
sistemului electroenergetic.
 Ar trebui observat că investiţiile, odată implementate, vor aduce de
asemenea beneficii pe termen mediu şi lung, precum:
 Ar trebui observat că investiţiile, odată implementate, vor
aduce de asemenea beneficii pe termen mediu şi lung,
precum:
 a) crearea de locuri de muncă în economie;
 b) creşterea încasărilor la buget din taxe;
 c) scăderea balanţei de cont curent prin reducerea
importurilor de resurse de energie ca urmare a producerii de
energie regenerabilă la un nivel superior; şi
 d) reducerea aşteptată a emisiilor GES are costuri dar care
contribuie la o economie durabilă.
 Obiectivele strategice propuse pentru generarea energiei
electrice şi termice:
 - Dezvoltarea unei strategii sectoriale privind reducerea
emisiilor de gaze cu efect de seră;
 - Valorificarea resurselor de energie regenerabilă;
 - Îmbunătăţirea eficienţei energetice;
 - Realizarea de investiţii în instalaţii şi echipamente pentru
întreprinderile din industrie care să conducă la economii de
energie;
 - Continuarea campaniilor de informare a populaţiei şi mediului
de afaceri privind importanţa creşterii eficienţei energetice prin:
 a) Informarea şi educarea consumatorilor casnici cu privire la:
 - utilizarea echipamentelor electrice, electrocasnice şi a
corpurilor de iluminat eficiente, conform sistemelor de
etichetare energetică;
 - posibilităţile de economisire a energiei prin utilizarea
echipamentelor de monitorizare a consumului energetic şi
alegerea unor soluţiilor constructive privind reducerea
pierderilor de energie.
 b) Dezvoltarea unor centre de informare pentru eficienţă
energetică similare celui deschis la Cluj în luna februarie 2011;
 c) Promovarea Contractului de performanţă energetică - CPE şi a
companiilor ESCO (societăţile care oferă servicii energetice) în sectorul
public prin:
 - informarea şi formarea profesională pentru municipalităţi, în vederea
utilizării CPE;
 - crearea unui help-desk pentru pregătirea licitaţiilor de aplicare a CPE.
 d) Promovarea managementului energetic în industrie prin:
 - informarea şi formarea profesională pentru managerii energetici
autorizaţi;
 - dezvoltarea unui nou model de curs de pregătire pentru universităţile
agreate în vederea pregătirii pentru autorizare a managerilor şi
auditorilor energetici.
 Strategia are în vedere şi:
 - Transporturile;
 - Industria;
 - Agricultura şi dezvoltarea rurală;
 - Agricultura;
 - Dezvoltarea urbană;
 - Gestiunea deşeurilor;
 - Sectorul apă şi resursa de apă;
 - Silvicultura;
 Prin H.G. nr. 1026/2014 s-a reorganizat Comisia Națională privind
Schimbările Climatice.
 Ținta UE 2020:
 Reducerea emisiilor cu 20% până în 2020, în comparație cu nivelul
anului 1990.
 Pentru a îndeplini obiectivele de reducere a emisiilor de GES propuse
de Comisia Europeană pentru anul 2030 (40% la nivelul UE),
România nu se mai poate baza pe „șocurile economice” așa cum a făcut
în prima perioadă de angajament (2008-2012 față de anul 990).
 Vor fi necesare investiții suplimentare pentru a atinge reducerile
cerute, menținând în același timp un nivel acceptabil de creștere
economică a ţării.
 Îndeplinirea obiectivului stabilit pentru anul 2030 privind reducerea
emisiilor GES ar putea avea un impact asupra economiei României
deoarece emisiile GES de astăzi sunt în creștere din nou, după ce
atinseseră cel mai scăzut nivel (în 2012) comparativ cu nivelurile din
1989.
Protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice

 Apele reprezintă o „resursă naturală regenerabilă,

vulnerabilă şi limitată, element indispensabil pentru viaţă şi
pentru societate, materie primă pentru activităţile
productive, sursă de energie şi cale de transport, factor
determinant în menţinerea echilibrului ecologic” (art. 1 alin.
(1) din Legea apelor nr. 107/1996).
 Apa nu este un produs comercial oarecare, ci este un
patrimoniu natural care trebuie protejat, tratat şi apărat
ca atare.
 Considerată drept sursă inepuizabilă a naturii, apa nu este
disponibilă în cantităţi suficiente în anumite perioade ale
anului şi în anumite regiuni ale Terrei.
 În acelaşi timp, necesităţile de consum sporesc în mod
permanent.
 În ţările mai puțin dezvoltate, o persoană din trei este lipsită
de siguranţa apei potabile şi de servicii de salubritate,
condiţii de bază pentru sănătate şi demnitate.
 Criza de apă dulce afectează în prezent nu numai ţările
sărace, ci şi pe cele puternic dezvoltate.
 Dacă în ţările din prima categorie subdezvoltarea este cea
care amplifică impactul deficitului natural de apă, în cele
cu un puternic potenţial economic, criza ce începe să se facă
tot mai simţită nu este cauzată de absenţa resurselor, ci de
suprasolicitarea la care sunt expuse aceste resurse.
 Pe de altă parte, creşterea continuă a populaţiei, gradul
ridicat de urbanizare, apariţia unor industrii mari
consumatoare de apă, dar şi producătoare de efecte nocive
asupra apei, au determinat apariţia şi accentuarea
fenomenului de poluare a apei.
 Totodată, se constată o creştere a valorii pagubelor
produse de inundaţii, fapt ce necesită executarea de lacuri
de acumulare pentru atenuarea viiturilor, îndiguiri,
regularizări de albii etc.
 Potrivit Legii nr. 107/1996 (Anexa nr. 1), poluarea înseamnă
„introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al activităţii umane, a
unor substanţe, sau a căldurii în aer, apă sau pe sol, care poate dăuna
sănătăţii umane sau calităţii ecosistemelor acvatice sau celor terestre
dependente de cele acvatice, care poate conduce la pagube materiale
ale proprietăţii sau care pot dăuna sau obstrucţiona serviciile sau alte
folosinţe legale ale mediului”.
 Poluarea apei este produsă de trei categorii de poluanţi, de natură
fizică, chimică şi biologică.
 Principalii agenţi fizici cu rol în poluarea apelor sunt reprezentaţi în
mare parte de substanţele radioactive şi de apele termale rezultate din
procesele de răcire tehnologică a diverselor instalaţii industriale.
 Poluarea chimică a apelor are loc prin infectarea cu plumb,
mercur, azot, hidrocarburi, detergenţi şi produse de uz
fitosanitar.
 Poluarea biologică a apelor este produsă de diverşi agenţi
biologici, care ajung în apă odată cu deversările
industriale sau menajere ce conţin detergenţi, reziduuri de
la fabricile de produse alimentare.
Clasificarea apelor

 În doctrină apele au fost clasificate după mai multe criterii.

 Astfel, după criteriul administrării lor distingem ape
internaţionale, ape teritoriale şi ape naţionale.
 Apele internaţionale sunt cele cu privire la care statul
român este riveran cu alte state, cele care intră sau trec
prin graniţele ţării, precum şi cele cu privire la care
interesele unor state străine au fost recunoscute şi
asigurate prin tratate şi convenţii internaţionale.
 Apele teritoriale (maritime interioare) sunt cele cuprinse
în porţiunea de la ţărmul mării noastre spre larg, a căror
întindere şi delimitare se stabilesc prin lege.
 Apele naţionale sunt: fluviile, râurile, canalele şi lacurile
navigabile interioare, precum şi apele fluviilor şi râurilor de
frontieră stabilite prin tratate, acorduri şi convenţii
internaţionale.
 În funcţie de aşezarea lor, apele sunt de suprafaţă şi
subterane.
 Apele de suprafaţă sunt apele interioare, apele tranzitorii
şi apele costiere.
 Apele interioare sunt toate apele de suprafaţă stătătoare şi
curgătoare şi subterane aflate în interiorul liniei de bază,
de la care se măsoară întinderea apelor teritoriale.
 Ape tranzitorii: corpuri de apă de suprafaţă aflate în
vecinătatea gurilor râurilor, care sunt parţial saline ca
rezultat al apropierii de coastă, dar care sunt influenţate
puternic de cursurile de apă dulce.
 Ape costiere: apele de suprafaţă situate în interiorul unei
linii ale cărei puncte sunt situate în totalitate la o distanţă de
1 milă marină pe partea dinspre mare, faţă de cel mai
apropiat punct al liniei de bază, de la care se măsoară
întindertea apelor teritoriale, cu extinderea limitei, unde este
cazul, până la limita exterioară a apelor tranzitorii.
 După criteriul formei de proprietate, în conformitate cu prevederile
Legii apelor nr. 107/1996, modificată şi completată, apele aparţin
domeniului public sau domeniului privat.
 Potrivit Codului administrativ, domeniul public al statului cuprinde,
printre altele, apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi
cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi
plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic
valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile
navigabile interioare.
Administrarea, gospodărirea şi folosinţa apelor în ţara
noastră

 Conform art. 3 din Legea apelor, aparţin domeniului public

al statului apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu
lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce
depăşesc suprafaţa de 10 km2, malurile şi cuvetele
lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime
interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi
potenţialul valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor
maritime..
 Albia minoră: suprafaţă de teren ocupată permanent sau temporar de
apă, care asigură curgerea nestingherită, din mal în mal, a apelor la
niveluri obişnuite, inclusiv insulele create prin curgerea naturală a
apelor.
 Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine
hidrografice ce nu depăşesc 10 km pătraţi, pe care apele nu
curg permanent, aparţin deţinătorilor, cu orice titlu, ai
terenurilor pe care se formează sau curg.
 Proprietarii acestor albii sunt obligaţi să folosească apele
conform condiţiilor generale de folosire a apei în bazinul
respectiv.
 Insulele care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la
nivelul mediu al apei, aparţin proprietarului albiei.
 Gospodărirea raţională a apelor se organizează şi se
desfăşoară pe bazine hidrografice (entităţi geografice
indivizibile de gospodărire a resurselor de apă) şi se
bazează pe cunoaşterea ştiinţifică, complexă, cantitativă şi
calitativă a resurselor de apă ale ţării, realizată printr-o
activitate unitară şi permanentă de supraveghere, observaţii
şi măsurători asupra fenomenelor hidrometeorologice şi
resurselor de apă.
 Resursele de apă, de suprafaţă şi subterane sunt monopol
natural de interes strategic. Stabilirea regimului de
folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de
proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat
prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor (art. 4
alin. (1) din Legea nr. 107/1996).
 Gestionarea cantitativă şi calitativă a apelor, exploatarea
lucrărilor de gospodărire a apelor precum şi reaplicarea
strategiei şi politicii naţionale în domeniu se realizează de
Administraţia Naţională „Apele Române” .
 Elaborarea strategiei şi politicii naţionale privind
gospodărirea apelor, coordonarea şi controlului aplicării
reglementărilor interne şi internaţionale în acest domeniu
se fac de către autoritatea publică centrală din domeniul
apelor, care are următoarele atribuţii:
 acţionează pentru amenajarea complexă a bazinelor
hidrografice, pentru valorificarea de noi surse de apă;
 coordonează întocmirea planurilor şi schemelor cadru de
amenajare a bazinelor hidrografice;
 avizează lucrările ce se execută pe apă în legătură cu apele;
 organizează întocmirea cadastrului general al apelor;
 aprobă utilizarea fondului apelor constituit conform
prevederilor legale.
 Legea interzice restrângerea utilizării apei potabile pentru
populaţie în folosul altor activităţi.
 În folosinţa apei se pot aplica restricţii temporare, atunci
când din cauza secetei sau a altor calamităţi naturale,
debitele de apă autorizate nu pot fi asigurate tuturor
utilizatorilor.
 Acestea se stabilesc prin planuri de restricţii şi folosire a
apei în perioade deficitare, elaborate de direcţiile de ape,
după consultarea utilizatorilor autorizaţi, cu avizul
Administraţiei Naţionale „Apele Române”, fiind obligatorii
pentru toţi utilizatorii de apă.
Protecţia apelor în ţara noastră

 Protecţia apelor se realizează sub trei aspecte: cantitativ,

calitativ şi sanitar, aspecte ce nu pot fi izolate.
 În scopul protejării cantitative a apelor, potrivit art. 12 din
Legea apelor, utilizatorii de apă sunt obligaţi să
economisească apa prin folosire judicioasă.
 În acest scop, vor folosi cele mai bune tehnologii
disponibile, care permit utilizarea unor cantităţi reduse de
apă, precum şi un consum mic de apă prin recircularea
şi/sau refolosirea apei.
 Totodată, au obligaţia să asigure întreţinerea şi repararea
instalaţiilor proprii şi, după caz, a celor din sistemele de
alimentare cu apă şi canalizare.
 Autorităţile publice locale sunt obligate să gestioneze în
mod eficient apa distribuită în localităţi, respectiv
colectarea apelor meteorice, canalizarea şi epurarea
apelor uzate.
 Premisele protecţiei calitative a apelor constau în
interzicerea unor activităţi cu consecinţe dăunătoare:
 - spălarea în cursuri de apă sau în lacuri şi pe malurile
acestora a vehiculelor, a altor utilaje şi agregate mecanice,
precum şi a ambalajelor sau obiectelor care conţin
substanţe periculoase;
 - evacuarea apelor uzate în apele subterane, lacurile
naturale sau de acumulare, în bălţi, heleşteie sau în iazuri,
cu excepţia iazurilor de decantare;
 - spălarea animalelor domestice deparazitate în afara
locurilor special amenajate în acest scop;
 - aruncarea sau evacuarea în instalaţii sanitare ori în
reţelele de canalizare a deşeurilor periculoase şi/sau
substanţelor periculoase.
 Sunt supuse protecţiei sanitare următoarele obiective:
 - sursele de ape subterane sau de suprafaţă, precum şi
captările aferente acestora folosite pentru alimentarea
centralizată cu apă potabilă a populaţiei, a agenţilor
economici din industria alimentară şi farmaceutică, a
unităţilor sanitare şi social-culturale, construcţiile şi
instalaţiile componente ale sistemelor pentru alimentare cu
apă potabilă;
 zăcămintele de ape minerale şi captările aferente acestora
utilizate pentru cura internă sau pentru îmbuteliere,
instalaţiile de îmbuteliere şi instalaţiile de exploatare a
nămolurilor terapeutice;
 - lacurile şi nămolurile terapeutice;
 - captările de ape subterane sau de suprafaţă folosite pentru
îmbutelierea apei potabile, alta decât apa minerală naturală.
 La nivelul Uniunii Europene, Directiva 2000/60/CE din 23
octombrie 2000 de stabilire a unui cadru de politică
comunitară în domeniul apei stabilește un cadru pentru
protecția apelor de suprafață interioare, a apelor de
tranziție, a apelor de coastă și a apelor subterane, pentru a
preveni și reduce poluarea, a promova utilizarea durabilă a
apei, a proteja mediul acvatic, a îmbunătăți starea
ecosistemelor acvatice și a atenua efectele inundațiilor și
secetelor, reducerea progresivă a evacuărilor de substanţe
periculoase în apă.
 Potrivit art. 16, Parlamentul European şi Consiliul adoptă
măsuri speciale împotriva poluării apelor cu poluanţi
individuali sau cu grupuri de poluanţi care prezintă un risc
important pentru sau prin intermediul mediului acvatic,
inclusiv riscuri pentru apele utilizate la captarea apei
potabile.
 Măsurile trebuie să urmărească reducerea treptată a
acestor poluanţi şi, pentru substanţele prioritare cu un grad
ridicat de risc definite la articolul 2 alineatul (30), trebuie
să urmărească stoparea sau eliminarea treptată a
evacuărilor, emisiilor şi pierderilor.