SISTEMUL DIGESTIV

Sistemul digestiv este format din totalitatea organelor care au ca funcţii

principale digestia şi absorbţia alimentelor şi eliminarea reziduurilor alimentare. El
este alcătuit din tub digestiv care comunică cu exteriorul prin două orificii
(orificiul bucal şi anal) şi din glandele anexe (glande salivare, ficat şi pancreas).
I. Tubul digestiv – este format din mai multe segmente diferite ca structură
şi funcţie: cavitatea bucală, faringe, esofag, stomac, intestin subţire şi intestin
gros.
Peretele tubului digestiv are o structură unitară, dar cu unele particularităţi
ale diferitelor segmente din componenţa lui. Astfel, pe toată întinderea lui, tubul
digestiv este format din 4 straturi sau tunici: tunica externă, tunica musculară,
tunica submucoasă şi tunica mucoasă.
- Tunica externă numită adventice la nivelul faringelui, esofagului şi părţii
terminale a rectului, este formată din ţesut conjunctiv lax.
La nivelul celorlalte segmente ea se numeşte seroasă şi este reprezentată de
foiţa viscerală a peritoneului. Ea este formată dintr-un mezoteliu, la exterior, şi un
strat de ţesut conjunctiv spre interior. Funcţional, pe lângă faptul că favorizează
mişcările executate de diferite segmente ale tubului digestiv, tunica seroasă are rol
de absorbţie şi chiar secretor.
- Tunica musculară este formată din fibre musculare striate la nivelul
pereţilor cavităţii bucale, faringelui şi părţii superioare a esofagului şi fibre
musculare netede în restul tubului digestiv.
Fibrele tunicii musculare sunt dispuse în 2 straturi: unul intern cu fibre
circulare şi altul extern cu fibre longitudinale, care la nivelul intestinului gros se
grupează în benzi longitudinale denumite tenii. În peretele stomacului se află un al
3-lea strat format din fibre oblice aşezate intern faţă de stratul circular. În anumite
zone, fibrele circulare formează sfinctere.
În musculară se găseşte plexul nervos vegetativ mienteric (Auerbach).
- Tunica submucoasă se găseşte între musculară şi mucoasă, fiind formată
din ţesut conjunctiv lax, cu o bogată reţea vasculară şi un plex nervos vegetativ
(Meissner).
- Tunica mucoasă căptuşeşte lumenul tubului digestiv şi este formată
dintr-un epiteliu şi un corion. Epiteliul este pavimentos stratificat la nivelul
cavităţii bucale, faringelui şi al esofagului (adaptat funcţiei de transport) şi
unistratificat cilindric de la orificiul cardia până la canalul anal (adaptat pentru
secreţie şi absorbţie).
În grosimea mucoasei tubului digestiv se găsesc glande unicelulare şi
pluricelulare. La baza mucoasei se găseşte musculoasa mucoasei, o pătură subţire
de ţesut musculat neted care-i conferă o mare plasticitate. Macroscopic, aspectul
mucoasei diferă de la un organ la altul, ea prezentând plici de diferite forme.
Astfel, la nivelul esofagului întâlnim 5-6 pliuri longitudinale, iar la nivelul
stomacului cutele sunt dispuse longitudinal în corp şi transversal în antrul piloric,
lipsind în curbura mică, porţiune denumită calea gastrică.

I.1. Cavitatea bucală – este primul segment al tubului digestiv care

comunică anterior prin orificiul bucal cu exteriorul, iar posterior prin orificiul
bucofaringian, cu faringele.
Cavitatea bucală este împărţită de arcadele alveolodentare şi gingii în
vestibul bucal şi cavitate bucală propriu-zisă. Ea prezintă un perete anterior, 2
pereţi laterali şi 1 perete inferior.
- peretele anterior este reprezentat prin cele 2 buze (superioară şi inferioară),
care prin marginile lor delimitează orificiul bucal. Buzele sunt pliuri musculo-
membranoase unite la extremităţi, unde formează comisurile labiale. În grosimea
lor se află muşchiul orbicular al buzelor, cu fibre circulare.
- pereţii laterali ai cavităţii bucale sunt formaţi din cei 2 obraji. Din punct de
vedere structural, obrajii sunt formaţi dintr-un strat extern, reprezentat de piele, un
strat muscular şi un strat intern reprezentat de tunica mucoasă.
- peretele superior (plafonul bucal) este format din oasele palatine şi
apofizele palatine ale maxilelor cu care formează palatul dur. În continuarea
palatului dur se găseşte palatul moale sau vălul palatin. De o parte şi de alta a
vălului palatin şi a orificiului bucofaringian, se află câte 2 formaţiuni musculoase
aşezate vertical, numite stâlpi sau pilieri, iar între ei, o formaţiune ovoidă –
amigdala palatină. Amigdalele palatine sunt structuri limfoide.
- peretele inferior se numeşte planşeul cavităţii bucale. El este format din
muşchii milohioidieni, geniohioidieni şi pântecele anterior al digastricului.
Pe planşeul cavităţii bucale se află limba şi glanda sublinguală.
Vascularizaţia.
Pereţii cavităţii bucale primesc sânge prin ramuri ale arterei carotide externe.
Buzele sunt vascularizate de arterele labiale superioare şi inferioare, ramuri
ale arterei faciale.
Obrajii sunt irigaţi de artera bucală, ramură a arterei maxilare şi de artera
transversală a feţei, ramură a arterei temporale superficiale.
Bolta palatină este vascularizată de arterele palatine mari şi mici, care vin
din artera palatină descendentă, ramură a arterei maxilare.
Inervaţia senzitivă a tegumentului şi mucoasei este dată de ramuri ale
nervului trigemen (V), iar inervaţia motorie de nervul facial (VII).
Muşchii vălului palatin sunt inervaţi de ramuri motorii ale nervilor V, IX şi
X, iar muşchiul milohioidian de ramuri motorii din nervul mandibular (V).
 În cavitatea bucală se află dinţii şi limba care împreună cu muşchii
masticatori formează aparatul masticator.

I. 1.1 Dinţii – sunt organe dure ale aparatului masticator, care pe lângă
funcţia de tăiere, sfâşiere şi măcinare a alimentelor, au rol şi în fonaţie. Ei sunt
fixaţi pe arcadele dentare, în cavităţi numite alveole dentare.
Un dinte este format din 3 părţi: coroană (partea vizibilă a dintelui), gât sau
col (face legătura dintre coroană şi rădăcină care corespunde gingiei) şi rădăcină
(partea dintelui aflată în alveola dentară) al cărei vârf se numeşte apex.
Într-o secţiune longitudinală prin dinte se distinge: o cavitate centrală sau
cavitatea dintelui, care la nivelul coroanei este mai mare şi se numeşte cavitate
pulpară, iar în rădăcină este mai îngustă, fiind denumită canal radicular care se
deschide în vârful acesteia printr-un orificiu.
În cavitatea dintelui se găseşte pulpa dintelui formată din ţesut conjunctiv,
vase sanguine şi terminaţii nervoase. La periferia pulpei dentare se găsesc celule
numite odontoblaste care produc dentina ce formează corpul dintelui. Corpul
dintelui se găseşte în jurul cavităţii dentare şi este format din dentină, substanţă
dură în compoziţia căreia intră săruri minerale şi oseină. Dentina este puţin
rezistentă la acţiunea agenţilor chimici.
La nivelul coroanei, dentina este acoperită cu o substanţă albă, strălucitoare,
numită smalţ dentar, iar la nivelul rădăcinii de cement. Smalţul conţine 95%
substanţe minerale. Cementul corespunde ca structură ţesutului osos ce conţine
fibre de colagen care se continuă cu fibrele aparatului de fixare a dintelui în
alveolă.
Dinţii sunt fixaţi în alveolă printr-un ligament alveolo-dentar
Totalitatea dinţilor formează dentiţia. La om se disting 2 dentiţii: dentiţia
temporară sau de lapte şi dentiţia permanentă sau definitivă.
Dentiţia de lapte sau temporară cuprinde prima generaţie de dinţi care apar
la copil între 6 luni şi 2 ani. Dinţii de lapte sunt în număr de 20.
Dentiţia permanentă este formată din 32 de dinţi, câte 16 dinţi pe fiecare
arcadă dentară. Ea apare prin schimbarea dinţilor între 7 şi 13 ani, cu excepţia celui
de al 3-lea molar care apare mai târziu. După forma coroanei, numărul rădăcinilor
şi după funcţiile pe care le îndeplinesc, dinţii sunt de 4 feluri: incisivi (8), canini
(4), premolari (8) şi molari (12).
Numărul şi poziţia dinţilor se exprimă prin formula dentară, care pentru
dentiţia permanentă, pentru o jumătate de maxilar, arată astfel:
2 1 2 3
I = 2 , C = 1 , PM = 2 , M = 3
Formula dentară pentru dentiţia de lapte este următoarea:
2 1 2
I =2 , C=1 , M = 2
 Vascularizaţia şi inervaţia dinţilor
Dinţii sunt vascularizaţi de ramuri ale arterei maxilare, care este ramură
terminală a carotidei externe.
Inervaţia este dată de nervii maxilar şi mandibular, ramuri ale nervului
trigemen (V).

I. 1.2 Limba – este un organ muscul-membranos cu rol în sensibilitatea

gustativă, contribuind în acelaşi timp la masticaţie, supt, deglutiţie şi fonaţie. Ea
este aşezată pe planşeul cavităţii bucale şi este formată dintr-o porţiune orizontală,
liberă, denumită corpul limbii, şi alta verticală sau rădăcina limbii (prin care se
prinde de osul hioid, mandibulă şi epiglotă). Limba este un organ turtit care are o
faţă superioară, una inferioară 2 margini laterale şi un vârf. Este formată dintr-un
schelet fibros, muşchi şi mucoasă linguală.
Mucoasa linguală înveleşte la exterior limba şi se continuă cu mucoasa
faringiană şi bucală. Această mucoasă este un epiteliu pavimentos stratificat; pe
faţa superioară şi pe margini prezintă papilele linguale, care dau aspect
caracteristic mucoasei.
- papilele circumvalate sunt 7-12 formaţiuni cilindrice, înconjurate de un şanţ
circular, dispuse la baza limbii, formând „V-ul” lingual, cu deschidere
anterioară. În pereţii şanţului se află mugurii gustativi şi glande seroase.
- papilele foliate – au forma unor lamele verticale şi se găsesc pe marginile
laterale ale limbii, în partea posterioară;
- papilele fungiforme au capătul ca o măciucă şi se găsesc spre vârful limbii
- papilele filiforme se află în tot restul mucoasei, până la „V-ul” lingual şi au rol
mecanic.
Scheletul fibros este format din septul limbii şi aponevroza limbii. Septul
limbii se află pe linie mediană şi desparte limba în 2 jumătăţi. Aponevroza limbii
căptuşeşte mucoasa pe toată faţa ei superioară.
Pe scheletul fibros se prind muşchii limbii, care sunt de 2 feluri: muşchi
extrinseci şi intrinseci.
Muşchii extrinseci vin la limbă de pe oasele şi organele învecinate. Aceştia
sunt: m. genioglos, hioglos, condroglos, stiloglos, palatoglos, faringoglos,
amigdaloglos.
Muşchii intrinseci au originea şi inserţia la nivelul limbii şi sunt reprezentaţi
de: muşchiul longitudinal superior, longitudinal inferior, transvers al limbii,
vertical al limbii.
Vascularizaţia este dată de artera linguală, ramură a arterei carotide externe.
Inervaţia senzorială sau gustativă este realizată de nervul X, IX şi VII.
Sensibilitatea generală (tactilă, termică, dureroasă, proprioceptivă) este asigurată
de nervul lingual, ramură a trigemenului. Inervaţia motorie este dată de nervul
hipoglos (XII).

I.2. Faringele
Este al doilea segment al tubului digestiv în care se încrucişează calea
alimentară şi calea respiratorie. Se întinde de la baza craniului până la orificiul
superior al esofagului. Este aşezat înaintea coloanei vertebrale şi înapoia foselor
nazale, cavităţii bucale şi laringelui. Posterior vine în raport cu coloana vertebrală
cervicală, lateral cu pachetul vasculo-nervos al gâtului, iar superior este legat de
baza craniului prin ligamentul faringo-bazilar.
Faringele prezintă 3 părţi: nazofaringele (rinofaringe) care se găseşte înapoia
cavităţii nazale cu care comunică prin choane, în el găsindu-se orificiile tubelor
auditive Eustachio ce asigură comunicaţia cu urechea medie; bucofaringele
(orofaringe) situat înapoia cavităţii bucale şi laringofaringele (hipofaringe),
porţiunea inferioară a faringelui care comunică cu laringele.
Structural, faringele este alcătuit din cele 4 tunici caracteristice tubului
digestiv, care din afară spre interior sunt:
- adventicea – formată din ţesut conjunctiv lax;
- tunica musculară – alcătuită din muşchi striaţi, unii cu fibre circulare (muşchi
constrictori ai faringelui) şi alţii cu fibre longitudinale (muşchi ridicători ai
faringelui);
- tunica submucoasă este alcătuită din ţesut conjunctiv fibros care formează
fascia faringobazală care leagă faringele de baza craniului;
- tunica mucoasă înveleşte suprafaţa internă a faringelui. În nazofaringe mucoasa
se continuă la nivelul choanelor cu cea nazală şi este formată dintr-un epiteliu
cilindric ciliat de tip respirator. Mucoasa bucofaringelui se continuă cu
mucoasa bucală şi este formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat.
Formaţiunile limfoide din mucoasa faringelui şi submucoasă, reprezentate de
amigdala faringiană şi amigdalele tubare, sunt legate prin vase limfatice, cu
amigdalele palatine şi amigdala linguală. Toate formează inelul sau cercul limfatic
Waldeyer.
Vascularizaţia este dată de ramuri ale arterei carotide externe, prin artera
faringiană ascendentă, ramuri ale maxilei şi ramuri ale arterei tiroidiene superioare.
Inervaţia provine din plexul faringian. Inervaţia senzitivă este realizată, în
etajul superior de ramuri ale nervului maxilar, iar în rest, de nervii IX şi X.
Inervaţia motorie este dată de nervii IX, X şi XI (accesor).

I.3. Esofagul
 Esofagul este un tub de 20-25cm lungime care se întinde de la faringe până
la stomac, cu care comunică prin orificiul cardia. Este situat între trahee, care trece
prin faţa lui şi coloana vertebrală.
În traiectul lui până la stomac, esofagul străbate 3 regiuni: cervicală, toracală
şi abdominală; de aceea i se descriu, topografic, 3 porţiuni: cervicală, toracică şi
abdominală, ultima fiind cea mai scurtă (1-2cm).
Lumenul esofagului cervical este turtit în sens antero-posterior, dar în
porţiunea toracică este întredeschis, datorită presiunii negative din torace. Acest
lucru uşurează trecerea bolului alimentar.
Esofagul nu are acelaşi calibru pe toată lungimea sa, ci prezintă 3 zone mai
strâmte: una superioară, în dreptul cartilajului cricoid – strâmtoarea cricoidiană,
alta mijlocie, în dreptul arcului aortic şi al bronhiei stângi – strâmtoarea
bronhoaortică, şi una la trecerea prin hiatusul esofagian al diafragmei –
strâmtoarea diafragmatică.
Peretele esofagului este alcătuit şi el din cele 4 tunici caracteristice tubului
digestiv:
- adventicea este învelişul conjunctiv al esofagului. Numai esofagul abdominal
este parţial învelit de seroasă;
- tunica musculară este formată din fibre circulare spre interior şi fibre
longitudinale spre exterior. În partea superioară întâlnim ţesut muscular striat,
iar în jumătatea inferioară ţesut muscular neted.
- submucoasa este bogată în ţesut conjunctiv lax, fapt care conferă o mare
mobilitate mucoasei. Aceasta conţine glandele esofagiene, vase şi nervi.
- mucoasa esofagului este formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat până la
cardia şi conţine glande mucoase. La baza ei se găseşte musculoasa mucoasei.
Vascularizaţia este asigurată de ramuri din artera tiroidiană inferioară, de
artere esofagiene, ramuri ale aortei, de ramuri din arterele bronşice, frenice şi din
gastrica stângă. Venele din partea inferioară a esofagului constituie o zonă de
anastomoze între sistemul port şi sistemul cav superior.
Inervaţia este dată de ramuri simpatice şi parasimpatice (nervul vag),
provenite din plexul vegetativ esofagian.

I.4. Stomacul
Stomacul este un organ abdominal, reprezentând o parte mult dilatată a
tubului digestiv, situat în regiunea supramezocolică în loja gastrică. El se află în
continuarea esofagului, cu care comunică prin orificiul cardia, iar, prin orificiul
piloric se continuă cu duodenul, prima porţiune a intestinului subţire.
Configuraţia externă. La cadavre, stomacul are formă de cimpoi, iar pe viu
are forma literei „J” sau „în cârlig de undiţă”. El prezintă o faţă anterioară, una
posterioară şi 2 margini sau curburi: curbura mică este concavă, orientată spre
dreapta şi curbura mare, convexă, orientată spre stânga.
Faţa anterioară vine în raport cu peretele abdominal, iar cea posterioară cu
pancreasul, rinichiul stâng şi cu splina. Marginea dreaptă vine în raport cu ficatul,
iar cea stângă cu splina.
Stomacul prezintă 2 porţiuni:
- verticală formată din 2 părţi: una superioară – fundul stomacului sau camera cu
aer care nu se umple cu alimente, şi alta inferioară, denumită corpul
stomacului;
- orizontală formată dintr-o parte mai dilatată, situată în continuarea corpului,
denumită antrul piloric şi o parte de calibru mai mic, denumită canal piloric
care se termină cu orificiul piloric.
Structura stomacului.
- Tunica seroasă este formată de foiţa viscerală a peritoneului, care, venind de pe
feţele stomacului, formează la nivelul curburilor formaţiuni care leagă stomacul
de organele învecinate, cum sunt: ligamentul gastrohepatic, gastrosplenic,
gastrocolic şi gastrofrenic.
- Tunica musculară asigură motilitatea stomacului şi este formată din fibre
musculare netede dispuse în 3 straturi:
o fibre longitudinale care continuă pe cele esofagiene şi se continuă cu
cele duodenale; ele sunt mai dense pe curburi;
o fibre circulare formează un strat mai gros. La nivelul pilorului
formează sfincterul piloric;
o fibre oblice sunt specifice stomacului. Prin contracţia lor tonică
formează un fel de sistem de susţinere a stomacului.
- Tunica submucoasă conţine ţesut conjunctiv lax, vase limfatice şi plexul nervos
submucos.
- Tunica mucoasă înveleşte suprafaţa internă şi formează cute longitudinale, la
nivelul corpului şi transversale la nivelul antrului. Ele lipsesc la nivelul curburii
mici.
La nivelul cutelor şi al depresiunilor dintre ele se găsesc ariile gastrice, la
suprafaţa cărora se află orificii gastrice în care se deschid glandele gastrice.
Epiteliul mucoasei este unistratificat cilindric.
Aparatul secretor al mucoasei gastrice este format din glandele cardiale,
glande ale corpului şi fundului (glande proprii) şi glande pilorice.
- Glandele cardiale sunt glande tubulare ramificate situate în vecinătatea
cardiei şi chiar în partea abdominală a esofagului; ele au secreţie
mucoasă;
- Glandele corpului şi ale fundului stomacului sunt denumite glande
principale. Sunt formate din celule principale care secretă pepsinogen,
 celule marginale care secretă HCl şi celule accesorii care secretă mucus.
Ele se deschid, câte 3-4 glande, în depresiunile mucoasei.
- Glandele pilorice se găsesc în regiunea antropilorică şi mica curbură. Ele
se aseamănă cu glandele Brünner din duoden şi nu secretă HCl.
Vascularizaţia.
Pereţii stomacului primesc sânge prin ramuri plecate din 2 arcade arteriale: o
arcadă, situată pe mica curbură, este formată prin anastomoza dintre artera gastrică
stângă şi dreaptă; cea de a doua arcadă se află pe marea curbură şi este formată din
anastomoza dintre artera gastroepiploică stângă şi dreaptă.
Fundul stomacului este irigat de arterele scurte, ramuri ale arterei splenice.
Venele varsă sângele în vena portă.
Inervaţia este realizată de ramuri parasimpatice provenite din nervul vag şi
din ramuri simpatice venite de la plexul celiac. În pereţii stomacului aceste fibre
formează 2 plexuri: unul în submucoasă (Meissner) şi altul în tunica musculară
(Auerbach), situat între stratul de fibre circulare şi longitudinale.
I.5. Intestinul subţire
Este cel mai lung segment al tubului digestiv adaptat pentru funcţia de
digestie şi absorbţie. Se întinde de la orificiul piloric până la valvula ileocecală.
Este împărţit în 2 părţi: duodenul şi intestinul mezenterial format din jejun şi ileon.
I.5.1 Duodenul are o lungime de 25-30cm şi începe de la orificiul piloric,
fiind prima regiune a intestinului subţire. Are formă de potcoavă, în concavitatea
căreia se găseşte capul pancreasului.
Este partea imobilă a intestinului subţire, fiind fixat prin peritoneu de
peretele posterior al abdomenului.
În duoden se deschid canalul principal Wirsung al pancreasului, la nivelul
unei proeminenţe numită caruncula mare în care se află o depresiune în formă de
cupă numită ampula Vater. Tot aici se deschide şi canalul coledoc care aduce bila
în duoden. La locul de vărsare al celor 2 canale se găseşte sfincterul Oddi. Mai sus
de caruncula mare se găseşte caruncula mică la nivelul căreia se deschide canalul
secundar Santorini al pancreasului.
Structura duodenului.
- Tunica seroasă acoperă circumferinţa duodenului, la nivelul feţei superioare, în
imediata vecinătate a pilorului.
- Tunica musculară este formată din fibre longitudinale şi circulare.
- Tunica submucoasă conţine reţeaua vasculară şi plexul nervos submucos. Tot
aici întâlnim glandele Brünner care vin din mucoasă.
- Tunica mucoasă se continuă cu mucoasa gastrică la nivelul pilorului.
Macroscopic, mucoasa duodenală prezintă, cu excepţia părţii superioare a
duodenului, cute transversale, denumite plici circulare (valvulele conivente
Kerkring) care măresc suprafaţa mucoasei intestinale. Pe suprafaţa mucoasei se
mai găsesc mici ridicături de 0,5-1,5mm, denumite vilozităţi intestinale.
Glandele duodenului sunt reprezentate de glandele Lieberkühn, pe care le
întâlnim în întreg intestinul subţire, şi de glande proprii duodenului, glandele
Brünner, care, după ce străbat musculara mucoasei, ajung în submucoasă.
Vascularizaţia. Duodenul primeşte sânge prin ramuri din artera
pancreaticoduodenală superioară şi inferioară. Prima este ramură din artera
gastroduodenală, iar cea de a 2-a din artera mezenterică superioară. Venel sunt
tributare venei porte.
Inervaţia este dată de fibre simpatice şi parasimpatice provenite din
plexurile celiac şi mezenteric superior.
I.5.2 Intestinul mezenterial este format din jejun şi ileon. El este fixat pe
peretele posterior al cavităţii abdominale prin mezenter, care-i permite mobilitatea
necesară. Are o lungime de 4m, ocupă etajul inframezocolic al cavităţii abdominale
şi se deschide în intestinul gros prin orificiul ileocecal prevăzut cu valvula
ileocecală care se deschide dinspre intestinul subţire spre cel gros. Adaptându-se
la volumul cavităţii abdominale şi cu ajutorul mezenterului, jejunul şi ileonul se
cutează, formând 14-16 anse intestinale.
Între jejun şi ileon nu există o delimitare precisă.
Mezenterul – elementul de legătură dintre jejunoileon şi peretele abdominal
posterior – este format din 2 foiţe peritoneale care se alătură şi cuprind între ele
arterele, venele, limfaticele şi nervii intestinului.
Structura jejunoileonului.
- Tunica seroasă este formată de peritoneul visceral.
- Tunica musculară este formată din fibre longitudinale mai slab dezvoltate în
partea terminală a ileonului şi fibre circulare care formează un strat mai gros.
- Tunica submucoasă
- Tunica mucoasă este adaptată pentru funcţia de secreţie şi absorbţie. Ea
prezintă plici circulare, vilozităţi intestinale, glande şi foliculi limfatici.
o Plicile circulare (Kerkring) sunt numeroase şi înalte în cea mai mare
parte a intestinului mezenterial şi devin mai rare şi chiar lipsesc în
jumătatea terminală a ileonului.
o Vilozităţile intestinale au o structură adaptată funcţiei de absorbţie. La
suprafaţa lor se găseşte un epiteliu al mucoasei format din celule cu
microvili. Sub acesta se găseşte o bogată reţea capilară, iar în axul
vilozităţii un chilifer limfatic central care transportă grăsimile
absorbite. În vilozitate pătrunde ţesut conjunctiv din corion şi fibre
musculare netede din musculoasa mucoasei care prin contracţie
împinge sângele cu substanţele absorbite şi limfa.
o Glandele intestinale sunt reprezentate de glandele Lieberkühn
 o Foliculii limfatici sunt grămezi de ţesut limfoid. Ei pot fi solitari (în
jejun) sau aglomeraţi formând plăcile Peyer (în ileon).
Vascularizaţia. Jejunoileonul primeşte sânge prin artera mezenterică
superioară, care în mezenter formează mai multe arcade arteriale. Din ultima
pleacă vasele drepte care se distribuie peretelui intestinal, unde formează reţele
capilare. Venele sunt tributare venei mezenterice superioare care se deschide în
vena portă.
Inervaţia este asigurată de ramuri simpatice şi parasimpatice din plexul
mezenteric superior.
I.6 Intestinul gros
Intestinul gros este ultima parte a tubului digestiv, care se întinde de la
orificiul ileocecal până la orificiul anal. Are o lungime de aproximativ 1,70m şi
este alcătuit din 3 porţiuni: cecul, colonul şi rectul.
Din punct de vedere funcţional, intestinul gros are un rol important în
evacuarea reziduurilor alimentare şi mai redus în digestie şi absorbţie.
El prezintă caractere anatomice care-l deosebesc de intestinul subţire,
reprezentate de: tenii, plici semilunare, haustre şi apendice sau ciucuri epiploici.
Teniile sunt 3 benzi longitudinale formate prin condensarea fibrelor
musculare; ele se reduc la 2 la nivelul colonului sigmoid şi dispar, prin
uniformizare la nivelul rectului.
Plicile semilunare sunt cute pe care le formează mucoasa şi submucoasa
intestinului gros, care proemină în interiorul acestuia.
Haustrele sunt părţi ale peretelui care proemină la exterior, între şanţurile
sau ştrangulările transversale ale acestuia.
Apendicele epiploice sunt mici grămezi de grăsime învelite de seroasa
desprinsă de pe intestin, care atârnă ca nişte ciucuri de-a lungul teniilor.
Mucoasa intestinul gros este formată dintr-un epiteliu unistratificat cilindric.
Celulele epiteliului prezintă la polul apical microvili mai scurţi decât cei ai
celulelor epiteliului mucoasei intestinului subţire. Pe măsura apropierii de rect
creşte numărul celulelor mucoase, iar glandele Lieberkühn sunt mai lungi, cu
secreţie mucoasă mai vâscoasă. Foliculii limfatici din submucoasă sunt mai mari şi
mai voluminoşi în partea proximală şi mai reduşi spre partea terminală a
intestinului gros.
Datorită acestei structuri, intestinul gros nu absoarbe decât apa, electroliţii,
unele vitamine care nu au fost absorbite în intestinul subţire.
I.6.1. Cecul şi apendicele vermiform
Cecul este porţiunea iniţială a intestinului gros de 7cm lungime. La
extremitatea caudală cecul se termină în „fund de sac”, iar superior se continuă cu
colonul ascendent. Ileonul nu se continuă cu intestinul gros cap la cap, ci are un
traiect perpendicular faţă de acesta. La locul de deschidere, peretele proemină în
lumenul intestinului şi formează valvula ileocecală. Acesta permite trecerea
conţinutului intestinal într-un singur sens: din ileon în cec.
Apendicele vermiform este un diverticul rudimentar al cecului, de formă
cilindrică, cu o lungime de circa 6-7cm. Funcţional, apendicele nu are rol în
digestie şi, din cauză că în submucoasă conţine numeroşi foliculi limfatici, el poate
fi considerat un organ limfoid (amigdala intestinului).
I.6.2. Colonul este partea intestinului care se întinde de la cec până în
dreptul vertebrei sacrale a 3-a, unde se continuă cu rectul. După aşezarea sa
topografică în cavitatea abdominală, colonului i se descriu 4 segmente: ascendent,
transvers, descendent şi sigmoid.
Colonul ascendent se găseşte pe partea dreaptă a cavităţii abdominale şi în
apropierea feţei inferioare a ficatului. El formează un unghi cu colonul transvers,
denumit unghi colic drept sau flexura colică dreaptă.
Colonul transvers traversează cavitatea abdominală spre partea stângă, până
în apropierea splinei, unde formează unghiul colic stâng.
Colonul descendent se găseşte pe partea stângă a cavităţii abdominale şi se
continuă cu colonul sigmoid. Acesta se întinde de la fosa iliacă stângă până la
vertebra a 3-a sacrală, de unde se continuă cu rectul.
I.6.3. Rectul este porţiunea terminală a intestinului gros şi este format din 3
părţi: prima se află în continuarea colonului sigmoid şi este rectilinie şi uniformă
ca diametru; urmează apoi o dilatare numită ampula rectală care se continuă cu
canalul anal ce se deschide la exterior prin orificiul anal. Acesta este prevăzut cu
un sfincter intern, format din fibre musculare netede şi un sfincter extern, format
din fibre musculare striate.

II Glandele anexe ale tubului digestiv

II.1. Ficatul
Ficatul – cea mai mare glandă din organismul uman care atinge 1500g– este
un organ care pe lângă funcţia de producere a bilei îndeplineşte multiple funcţii
metabolice. El este aşezat în partea dreaptă a etajului supramezocolic al
abdomenului, în loja hepatică. Prezintă 2 feţe: una superioară, convexă, denumită
faţă diafragmatică şi alta inferioară, oarecum plană, denumită faţă viscerală. De
asemenea, are o margine inferioară ascuţită şi o margine posterioară mult rotunjită
în raport cu diafragmul.
Pe faţa diafragmatică a ficatului, peritoneul formează o plică sagitală numită
ligamentul falciform (suspensor) care la marginea sa liberă conţine ligamentul
rotund al ficatului. Ligamentul falciform marchează limita dintre lobul drept şi
stâng al ficatului. În părţile laterale, în plan frontal, ligamentul falciform se
continuă cu ligamentul coronar care formează la extremităţile ficatului ligamentele
triunghiulare. Toate aceste formaţiuni peritoneale reprezintă mijloace de legătură
între ficat şi diafragm. În partea posterioară a feţei diafragmatice şi la nivelul
marginii posterioare, există o regiune în care ficatul nu este acoperit de peritoneu
numită area nuda.
Faţa viscerală (inferioară) a ficatului este străbătută de 3 şanţuri: 2 şanţuri
sagitale sau anteroposterioare stâng şi drept, unite printr-un şanţ transversal, astfel
încât cele 3 şanţuri capătă forma literei „H”. Ele delimitează 4 lobi: lobul drept, la
dreapta şanţului sagital drept, lobul stâng la stânga şanţului sagital stâng, lobul
pătrat sau anterior în faţa şanţului transvers şi lobul posterior (Spiegel, caudat)
situat înapoia şanţului transvers.
La exterior ficatul este învelit într-o capsulă fibroasă numită capsula Glisson
care aderă intim la parenchimul ficatului. Capsula externă împreună cu vase de
sânge şi nervi pătrunde în interiorul ficatului, pe faţa inferioară, împărţind
parenchimul în lobuli. Locul de pătrundere se numeşte hil hepatic şi corespunde
şanţului transvers.
Lobulul hepatic este unitatea anatomică şi funcţională a ficatului. El are
formă piramidală cu baza către suprafaţa ficatului şi vârful aşezat intern. Între 2-3
lobuli hepatici se găseşte un spaţiu portal Kiernan în care se află ţesut conjunctiv,
o ramură a venei porte, o ramură a arterei hepatice, un canal biliar interlobular,
vase limfatice şi nervi.
În structura lobulului se găsesc capilare sinusoide provenite din ramificaţia
venei porte, celule hepatice şi canaliculi biliari.
Ramura venei porte dă naştere venelor perilobulare din care pornesc radiar
în lobulul hepatic, capilare sinusoide ce se deschid în vena centrolobulară. Peretele
capilarelor sinusoide este constituit din celule endoteliale, celule Kupffer şi celule
care acumulează lipide. Între peretele capilarelor sinusoide şi hepatocite se găseşte
spaţiul Disse în care proemină microvilii hepatocitelor.
Venele centrolobulare din mai mulţi lobuli se unesc şi formează venele
sublobulare care la rândul lor se unesc şi formează venele hepatice ce se deschid în
vena cavă inferioară. Ramura arterei hepatice din spaţiul Kiernan formează şi ea
ramificaţii ce pătrund în lobul şi se deschid la periferia acestuia, în capilarele
sinusoide, astfel amestecându-se sângele oxigenat cu cel încărcat cu substanţe
nutritive.
Celulele hepatice se găsesc în ochiurile reţelei de vase capilare. Ele
formează parenchimul hepatic. Hepatocitele sunt dispuse sub formă de cordoane
radiare Remak în jurul venei centrolobulare. Fiecare celulă hepatică prezintă un
pol vascular, aflat în raport cu capilarul sinusoid prin intermediul spaţiului Disse în
care trimite microvili şi un pol biliar în raport cu canaliculul biliar intralobular.
Celulele hepatice sunt celule binucleate ca urmare a metabolismului lor
foarte intens. Celulele de la periferia lobulului au un metabolism mai intens decât
cele centrale, deoarece amestecarea sângelui oxigenat cu cel încărcat cu substanţe
nutritive se face la intrarea în lobul.
Canaliculele biliare. Între cordoanele celulare se găsesc spaţii în care se
colectează bila produsă de hepatocite, numite canalicule biliare intralobulare. Ele
nu au pereţi proprii fiind delimitate de polii biliari ai hepatocitelor învecinate.
Aceste canalicule capătă pereţi proprii la ieşirea din lobul unde se unesc formând
canaliculele biliare perilobulare din spaţiile Kiernan. În drumul lor spre hil acestea
se unesc şi formează 2 canale hepatice (drept şi stâng) care dau naştere canalului
hepatic comun. Acesta conduce bila în vezicula biliară unde este depozitată în
perioadele interdigestive. Din veziculă bila este transportată în duoden prin canalul
coledoc rezultat din unirea canalului hepatic comun cu canalul cistic.
Vezica biliară este piriformă, lungă de 10cm, cu o capacitate de 80cm 3,
aşezată pe faţa inferioară a ficatului. Ea este formată din 3 părţi: fundul, gâtul sau
colul şi corpul.
În compoziţia bilei intră substanţe organice şi anorganice. Substanţele
organice sunt reprezentate de: săruri biliare, pigmenţi biliari, colesterol, fosfolipide
şi mucina. Bila nu conţine enzime, dar are rol important în digestia şi absorbţia
lipidelor.
Vascularizaţia ficatului este dublă: funcţională şi nutritivă.
Vascularizaţia nutritivă este asigurată de artera hepatică, ramură a
trunchiului celiac ce aduce sânge oxigenat. Ea intră în ficat formând ramuri
segmentare şi apoi ramuri situate în spaţiile portale din care pleacă vase ce se
deschid la periferia lobulului în capilarele sinusoide.
Vascularizaţia funcţională este reprezentată de vena portă. Vena portă adună
sângele venos din întregul tub digestiv subdiafragmatic, sânge care conţine
substanţe nutritive. În ficat ea se distribuie segmentar, ultimele ramificaţii găsindu-
se în spaţiul portal Kiernan, din care pleacă apoi venele perilobulare şi în final,
capilarele sinusoide.
Sângele venos este drenat din ficat în vena cavă inferioară prin venele
hepatice.
Vasele limfatice drenează limfa spre ganglionii abdominali, în cea mai mare
parte.
Inervaţia este dată de fibre simpatice care, împreună cu artera hepatică vin
prin plexul celiac, şi de fibre parasimpatice din nervul vag.

II.2. Pancreasul este aşezat în cavitatea abdominală, înapoia peritoneului.

Are formă alungită şi prezintă 4 părţi componente: capul, colul, corpul şi coada.
Capul este partea cea mai voluminoasă, de formă ovală, fiind cuprins în
concavitatea formată de duoden.
 Pancreasul prezintă o faţă anterioară, una posterioară, o margine superioară
şi una inferioară. Faţa anterioară este în raport cu faţa posterioară a stomacului, faţa
posterioară este în raport cu coloana vertebrală peste care este aşezat transversal; în
dreapta vine în raport cu duodenul, iar în stânga (coada) vine în raport cu splina.
Pancreasul este acoperit de o capsulă de ţesut conjunctiv. El este format din
2 tipuri de ţesut glandular: unul care formează pancreasul exocrin şi altul care
formează pancreasul endocrin.
Pancreasul exocrin este o glandă tubulo-acinoasă compusă. El este format
din lobuli, în jurul cărora se află ţesut conjunctiv lax, prin care trec vase de sânge,
limfatice, nervi şi canale de excreţie. Lobulii sunt formaţi din acini glandulari
alcătuiţi din celule secretorii piramidale aşezate pe o membrană bazală, având
polul îndreptat spre lumenul acinului.
Canalele de excreţie ale acinilor se unesc şi formează 2 canale mai mari:
unul este aşezat paralel cu axul lung al pancreasului, numit canal Wirsung care se
deschide în duoden în caruncula mare, iar altul mai mic, canalul Santorini care se
găseşte doar în capul glandei şi se deschide în duoden în caruncula mică.
Produsul de secreţie externă a pancreasului se numeşte suc pancreatic. El
este format din apă (98%); substanţe minerale din care important este bicarbonatul
de Na care neutralizează aciditatea chimului venit din stomac, facilitând în acest fel
acţiunea enzimelor din sucurile digestive; substanţe organice dintre care cele mai
importante sunt enzimele: tripsina, chimotripsina, amilaza, lipaza, fosfolipazele,
etc.
Vascularizaţia este dată de ramuri ale arterelor gastroduodenală,
mezenterică superioară şi splenică.
Venele se varsă în vena mezenterică superioară, vena splenică şi altele direct
în vena portă.
Inervaţia este dată de fibre simpatice şi parasimpatice care vin din plexul
celiac.

II.3. Glandele salivare sunt glande anexe al căror produs de secreţie se

varsă în cavitatea bucală. Ele produc saliva cu rol deosebit în digestia bucală. Sunt
de 2 feluri: glande salivare mici şi glande salivare mari.
Glandele salivare mici sunt situate în grosimea mucoasei bucale şi a limbii.
Ele sunt reprezentate de: glandele labiale (în mucoasa buzelor), glandele molare
(în mucoasa obrajilor), glandele palatine (în mucoasa palatină), glande linguale (în
mucoasa linguală), glande bucale (în mucoasa vestibulului bucal).
Glandele salivare mari sunt în număr de 3 perechi: parotide, sublinguale şi
submandibulare.
- Glandele parotide sunt cele mai voluminoase şi aşezate în faţa conductului
auditiv extern, în loja glandei parotide. Sunt glande tubuloacinoase, al căror
 produs de secreţie nu conţine mucus, dar conţine enzime. Acest produs este
colectat de canalul Stenon care se deschide în vestibulul bucal, în dreptul celui
de al 2-lea molar superior.
- Glandele submandibulare sunt tot glande tubuloacinoase aşezate în loja
submandibulară de pe faţa internă a unghiului mandibulei. Produsul de secreţie
conţine enzime şi mucină şi este colectat de canalul Warthon care se deschide
de o parte şi de alta a frâului limbii.
- Glandele sublinguale sunt aşezate sub limbă, în planşeul cavităţii bucale. Ele
secretă salivă care conţine mai multă mucină şi mai puţine enzime. Produsul de
secreţie se varsă în cavitatea bucală prin canalul Bartholin şi canalele Rivinius.
Saliva conţine substanţe anorganice (apa şi săruri minerale) şi substanţe
organice (enzime, mucină). Dintre enzime menţionăm amilaza salivară sau ptialina
care degradează amidonul fiert până la maltoză.