CURS 9.

APARATUL DIGESTIV

Hrana este necesară pentru susţinerea vieţii. Asigură nutrienţii esenţiali pe care organismul
singur nu-i poate produce. Hrana estze utilizată la nivel celular, unde nutrienţii sunt implicaţi în
reacţii chimice care constau în sinteza de enzime, diviziunea, creşterea şi repararea celulară, precum
şi producerea de energie. Mare parte din hrana ingerată nu poate fi utilizată ca atare, fiind necesară
o prealabilă prelucrare mecanică şi chimică. Aceasta are scopul de a o face absorbabilă prin peretele
intestinal. O parte din mâncare nu este digerată, fiind eliminată prin materiile fecale.
Principala funcţie a aparatului digestiv este aceea de a prepara substanţele necesare utlizării
celulare. Aceasta implică următoarele activităţi funcţionale:
Ingerarea
Masticaţia
Deglutiţia
Digestia
Absorbţia
Defecaţia

Morfologia şi anatomia aparatului digestiv

A. Alcătuirea aparatuluii digestiv (fig. 160)

1.Tub digestiv
a. Cavitate bucală
b. Faringe
c. Esofag
d. Stomac
e. Intestin subţire
f. Intestin gros

2. Glande anexe
a. Glande salivare
b. Ficat
c. Pancreas

1. Tubul (tractul) digestiv se întinde de la orificiul bucal până la orificiul anal şi are o lungime de
aproximativ 9 m. Străbate cutia toracică şi pătrunde în cavitatea abdominală prin diafragm. O
digestie totală se desfăşoară într-un interval cuprins între 12 şi 24 ore. Mâncarea ingerată trece
prin tractul digestiv, unde este scindată de la molecule complexe până la molecule foarte mici,
absorbabile. Fiecare segment al tubului digestiv are o funcţie specifică în digestia alimentelor,
structura lui reflectând funcţia.
Tunicile tubului digestiv (fig. 161)
 Tubul digestiv, de la esofag la orificiul anal, este format din 4 straturi sau tunici. Fiecare
tunică conţine un ţesut dominant. Cele 4 tunici, de la interior spre exterior, sunt:
1. Mucoasa
2. Submucoasa
3. Musculara
4. Seroasa
1. Mucoasa: căptuşeşte lumenul tubului digestiv. Este formată din epiteliu de acoperire
pluristratificat pavimentos necheratinizat, până la stomac, iar de la stomac la rect este
epiteliu de acoperire unistratificat prismatic cu microvili. Epiteliu este însoţit de un strat
subţire de ţesut conjunctiv cu rol de hrănire. În acest ţesut conjunctiv există numeroşi
ganglioni limfatici, cu rol de apărare. Deasemenea, există şi un strat subţire de ţesut
muscular, numit musculara mucoasei, ce asigură o serie de contracţii. La nivelul
mucoasei se găsesc celule specializate în producerea de mucus.
2. Submucoasa: este o tunică bine vascularizată, aflată în strânsă legătură cu mucoasa.
Moleculele absorbite trec prin celulele mucoasei şi sunt absorbite de capilarele sanguine
şi limfatice ale submucoasei. Submucoasa conţine glande şi plexuri nervoase (plexul
nervos Meissner).
3. Musculara: este tunica responsabilă de mişcările tubului digestiv (segmentare,
peristaltice, etc.). Tunica prezintă un strat muscular intern cu fibre dispuse circular şi un
strat muscular extern, cu fibre dispuse longitudinal. Cele 2/3 superioare ale esofagului
conţin musulatură striată, în rest fiind musculatură netedă. Contracţiile acestor muşchi
asigură înintarea alimentelor prin tractul digestiv, dar şi amestecarea lor cu sucurile
digestive şi absorbţia lor. Musculara este inervată de plexul nervos Auerbach.
4. Seroasa: reprezintă tunica viscerală a peritoneului. Până la stomac, seroasa este
înlocuită cu o tunică numită adventice.
Tractul digestiv este inervat de fibre simpatice şi parasimaptice. Nervul X cranian (vag) este sursa
fibrelor parasimpatice pentru tubul digestiv până la porţiunea inferioară a colonului. Restul
colonului şi rectul sunt inervate de fibre parasimpatice provenite din măduva sacrală. Stimularea
parasimpaticului determină creşterea peristaltismului intestinal şi secreţiile tractului digestiv. Fibrele
simpatice îşi au originea în măduva toraco-lombară şi au efecte antagonie parasimpaticului (inhibă
peristaltismul, reduc secreţia şi contractă sfincterele).

Segmentele tubului digestiv

a. Cavitatea bucală (fig. 162) are rolul de a ingera alimentele, a le mesteca şi

a forma bolul alimentar care este trimis mai departe faringelui.
Deasemena cavitatea bucală este implicată şi în vorbire şi uneori în
respiraţie.

Cavitatea bucală este delimitată de obraji, buze, palatul moale şi palatul dur, musculatura
extrinsecă a limbii şi muşchii gâtului. Gura este împărţită în două zone: vestibulul bucal
(situat între buze şi dinţi) şi cavitatea bucală propriu-zisă (de la dinţi până la orificiul oro-
faringian). Gura comunică cu exteriorul prin orificiul bucal. Pereţii laterali şi anterior ai
cavităţii bucale sunt formaţi de către obraji şi buze. Obrajii sunt alcătuiţi din piele, ţesut
adipos subcutanat, musculatură striată şi epiteliu de acoperire, pluristratificat pavimentos,
necheratinizat. Partea anterioară a obrajilor formează buza superioară şi inferioară. Acestea
sunt organe moi şi foarte mobile, ce au rol în vorbire şi în ingerarea şi mestecarea
alimentelor. La nivelul buzelor există numeroşi receptori care permit distingerea calităţii
alimentelor şi a temperaturii lor.
Palatul formează plafonul cavităţii bucale şi este format din palatul dur, situat anterior şi
palatul moale, situat posterior. Palatul dur este format din oasele maxilare şi palatine şi este
acoperit de mucoasa bucala. Palatul moale este un arc moale acoperit de mucoasa bucală.
Median, acesta prezintă uvula (omuşor) palatină. În timpul deglutiţiei uvula şi palatul moale
acoperă nazofaringele, prevenind pătrundere alimentelor în cavitatea nazală. De la uvulă,
coboară două pliuri musculare: pliul glosopalatin şi pliul faringopalatin. Între ele se află
amigdalele palatine.
Limba: ca şi organ digestiv, limba participă la mestecarea şi înghiţirea alimentelor.
Deasemenea participă şi la articularea cuvintelor. Limba este formată din ţesut muscular
striat de tip scheletic, acoperit de o mucoasă care conţine şi receptori gustativi. Muşchii
extrinseci ai limbii ajută la mişcările acesteia. Două treimi din limbă se găsesc în cavitatea
bucală, iar o treime se găseşte în faringe, fiind ataşată de osul hioid. Partea inferioară a
limbii este ataşată de podeaua cavităţii bucale prin frâul lingual.
Dinţii: la om dentiţia este heterodontă. Aceasta înseamnă că există mai multe tipuri de dinţi
adaptate pentru diferite funcţii. Primele patru perechi (superiori şi inferiori)de dinţi situate
anterior se numesc incisivi. Aceştia sunt adaptaţi la tăierea alimentelor. Următoarele 2
perechi sunt caninii adaptaţi pentru sfâşierea alimentelor. Incisivii şi caninii prezintă o
singură rădăcină. Următoarele patru perechi sunt reprezentate de premolari, după care
urmează 6 perechi de molari. Aceştia sunt adaptaţi pentru mărunţirea alimentelor şi
prezintă două sau trei rădăcini.
Omul este difiodont, prezentând 2 dentiţii: una este dentiţia de lapte care apare cam pe la 6
luni, începând cu incisivii. Dentiţia aceasta este formată din 20 de dinţi. 32 de dinţi
înlocuiesc această dentiţie, formând dentiţia definitivă. Formula dentară este o reprezentare
grafică a fiecărui tip de dinte, a numărului şi a poziţiei acestora în cavitatea bucală. Formula
se face pentru jumătate din gură.
Formula dentiţiei de lapte este:
2/2 I, 1/1 C, 2/2 PM
Formula dentiţiei definitive este:
2/2 I, 1/1 C, 2/2 PM, 3/3 M.
Structura dintelui (fig. 163): unui dinte i se disting 3 regiuni:
Coroana
Colul
Rădăcina (este zona prin care dintele este înfipt în alveola)

De la exterior spre interior se disting:

Smalţul: este cea mai dură substanţă din corp, fiind formată din fosfat de calciu. Aceasta
este înlocuită de cement la nivelul rădăcinii.
Dentina: se află sub smalţ şi are consistenţa unui os, doar că este mai dură.
Cavitatea dentară: este plină cu ţesut conjunctiv, în care există vase de sânge şi nervi
b. Faringele: este cale comună şi pentru alimente şi pentru aer. În cazul aparatului
digestiv comunică superior cu cavitatea bucală şi inferior cu esofagul
c. Esofagul: este porţiunea din tractul digestiv care leagă stomacul cu faringele. Este un
organ tubular colapsabil, de aproximativ 25 cm lungime, situat posterior faţă de
 laringe şi trahee. Esofagul este localizat în mediastin şi străbate diafragmul chiar
înainte de a pătrunde în stomac. Orificiul din diafragm prin care trece esofagul este
hiatus esofagian. Între stomac şi esofag există un sfincter (cardia) care împiedică
reîntoarcerea bolului alimentar în esofag.
d. Stomacul (fig. 164) este partea cea mai distensibilă a tractului digestiv. Este localizat
imediat sub diafragm. Are forma literei J când este gol şi se continuă superior cu
esofagul, iar inferior cu duodenul. Stomacul este împărţit în 4 regiuni (fig. 165):
i. Cardia reprezintă o porţiune îngustă imediat sub esofag.
ii. Fundul stomacului. Este o porţiune dilatată situată în stânga
stomacului, în contact cu diafragmul.
iii. Corpul stomacului: este porţiunea centrală, cea mai mare a
stomacului
iv. Antru piloric: este porţiunea terminală a stomacului, care se
continuă cu duodenul. Sfincterul piloric separă stomacul de
intestinul subţire.

Stomacul are două feţe: anterioară şi posterioară şi două margini: una concavă, mică
şi una convexă, mare. Micul epiploon este cuprins între ficat şi curbura mică a stomacului,
iar marele epiploon este cuprins între curbura mare şi intestine. Tunica musculară prezintă
în plus un strat muscular oblic, iar mucoasa prezintă numeroase pliuri longitudinale, care
permit distensia stomacului. Mucoasa prezintă cripte gastrice, în care se deschid glande
gastrice. Unele celule sunt speializate pentru producerea de mucus. Celulele parietale
produc HCl. Celelalte celule specializate produc pepsinogen.

e. Intestinul subţire (fig. 166)

Intestinul subţire este format din 3 segmente: duoden, jejun şi ileon. La acest nivel se
finalizează digestia alimentelor şi au loc numeroase procese de absorbţie. Suprafaţa de
absorbţie a intestinului este crescută prin existenţa pliurilor circulare, a vilozităţilor
intestinale şi a celulelor cu microvili. Intestinul subţire este cuprins între sfincterul piloric şi
valvula ileocecală, care se deschide în intestinul gros. Este localizat central şi inferior în
cavitatea abdominală şi este susţinut de mezenter. În mezenter se găsesc vase de sânge,
nervi şi vase limfatice. Intestinul subţire are o lungime de aproximativ 3 m şi o grosime de
aproximativ 2,4 cm la o persoană vie. La un cadavru, este aproximativ de 2 ori mai lung,
datorită relaxării musculaturii. Intestinul subţire este inervat de plexul mezenteric superior,
care conţine atât fibre simpatice, cât şi parasimpatice.
Segmentele intestinului subţire:
1. Duodenul: are circa 25 cm şi forma literei C, fiind regiunea fixă a intestinului
subţire. Se întinde de la sfincterul piloric până la flexura duodeno-jejunică. În
afara unei mici porţiuni, în apropiere de stomac, restul este retroperitoneal. Faţa
concavă este orientată spre stânga, unde primeşte bila de la ficat prin canalul
colecistic şi sucul pancreatic prin canalul principal Wirsung. Cele două canale se
deschid printr-o regiune comună (ampula lui Vater) care pătrunde în duoden la
nivelul unei ridicături (papila duodenală). Papila poate fi închisă sau deschisă
 prin sfincterul lui Oddi. Duodenul diferă de celelalte segmente prin existenţa
glandelor Brunner din submucoasă, care secretă mucus.
2. Jejunul se extinde de la duoden până la ileon şi are aproximativ 1 m lungime.
3. Ileonul: are cam 2 m lungime şi se întinde până la valvula ileocecală.

Pentru a avea loc procesele de absorbţie intestinul subţire prezintă o serie de

adaptări. Acestea sunt: lungimea intestinului, pliurile circulare, vilozităţile intestinale şi
celulele cu microvili. Prin formarea acestor vilozităţi la bază apar o serie de invaginări
numite cripte intestinale (în care se deschid glandele Lieberkűhn).

f. Intestinul gros (Fig. 167)

Intestinul gros are o lungime de aproximativ 1,5 m. Se întinde de la valvula ileo-cecală până
la orificiul anal. Intestinul gros este împărţit în mai multe regiuni: cecum, colon, rect şi
canalul anal. Cecumul reprezintă porţiunea dilatată situată sub valvula ileo-cecală. De acesta
este legat apendicele cecal. Acesta conţine o cantitate mare de ţesut limfatic, ce intervine în
apărarea organismului contra infecţiilor.
Cecumul se continuă cu colonul care prezintă mai multe regiuni: colonul ascendent,
transvers, descendent şi sigmoid.
Ultimii 20 cm ai tractului digestiv formează rectul, iar ultimii 2 canalul anal. Canalul anal
comunică cu exteriorul prin orificiul anal, prevăzut cu 2 sfinctere: intern şi extern.
Intestinul gros prezintă în mucoasă numeroase celule care secretă mucus. Stratul muscular
longitudinal formează 3 benzi distincte numite tenii. Deasemenea musculatura circulară
formează o serie de strangulaţii care delimitează porţiuni numite haustre.

2. Glandele anexe
a. Glandele salivare
b. Ficatul
c. Pancreasul
a. Glandele salivare produc în mod permanent saliva pentru a menţine mucoasa bucală
umedă. Astfel se produc zilnic 1,5 l de salivă. Există numeroase glande salivare mici
răspândite în mucosa bucală, însă cantitatea cea mai mare de salivă este produsă de
3 perechi de glande salivare: sublingualele, submaxilarele şi parotidele.

Glanda parotidă este cea mai mare dintre ele, fiind localizată anterior şi inferior faţă de
lobul urechii, între piele şi muşchiul maseter. Se deschide în dreptul celui de-al doilea molar
superior.
Glanda salivară submandibulară se găseşte inferior faţă de corpul mandibulei. Saliva
produsă de această glandă se varsă prin canalul glandei submandibulare care se deschide
sub limbă.
Glanda salivară sublinguală se găseşte sub mucoasa bucală a podelei bucale. Fiecare
glandă conţine câte un duct care se deschide lateral faţă de ductul glandei submandibulare.
 Există două tipuri de celule în glandele salivare: celule seroase care produc o secreţie
apoasă, mai bogată în enzime şi celule mucoase, care produc mucus. Glandele salivare
prezintă inervaţie simpatică, care determină o secreţie mucoasă, iar inervaţia parasimpatică
determină o secreţie apoasă.

b. Ficatul (fig. 168) este cel mai mare organ intern, cântărind aproximativ 1,3 kg la adult.
Este situat sub diafragm în hipocondrul drept şi în epigastru. Are o culoare roşie-brună
datoită vascularizaţiei puternice. Deasupra lui se află spaţiul subdiafragmatic,
interhepatofrenic drept şi stâng, despărţite prin inserţia sagitală a ligamentului
falciform, iar dedesubtul lui, spaţiul subhepatic. Îmbracă forma unui hemiovoid si
prezintă două feţe:
o Faţa superioară sau diafragmatică, convexă, este brăzdată sagital de un şanţ, care
pare să formeze limita dintre lobul drept şi lobul stâng. La acest nivel, foiţa
peritoneală viscerală care acoperă ficatul se reflectă pe diafragm şi formează
ligamentul falciform.
o Faţa inferioară sau viscerală a ficatului este brăzdată de trei şanţuri, dintre care două
sagitale şi unul transversal – similare literei H – şi împărţită de acestea în patru
teritorii: lobul drept şi lobul stâng: în centru, înaintea şanţului transvers, lobul pătrat,
iar înapoia lui, lobul caudat.

În şanţul transvers se află hilul hepatic, adică locul pe unde intră sau ies din ficat
elementele pediculului hepatic: artera hepatică, vena portă şi canalele biliare cu ramurile lor
drepte şi stângi. Tot pe aceasta faţă se află impresiunile organelor vecine cu care vine în
contact. Din şantul transvers, peritoneul visceral hepatic trece pe stomac, formând micul
epiplon (omentul mic) sau ligamentul hepatogastric, a cărui margine dreaptă constituie
ligamentul hepatoduodenal, în interiorul căruia se află elementele pediculului hepatic.
Marginea ficatului este situată inferior.
În ce privesşe structura, menţionăm că ficatul are o tunică seroasă, alcatuită din
peritoneul visceral, dedesubtul căreia se află o capsulă fibroelastică de ţesut conjunctiv. Dar,
unitatea morfofuncţională a ficatului este lobul hepatic vascular şi biliar (fig. 169). Acesta
este alcătuit din cordoane celulare (Remak) dispuse în sens radiar, şi între care se găsesc,
dispuse în reţea, capilarele sinusoidale ale venei porte, pe pereţii cărora se găsesc celule
litorale de origine mezenchimală (Kupffer) şi care converg spre vena centrolobulară.
Electronomicroscopic s-a observat între peretele sinusoidelor şi hepatocite un spaţiu, numit
spaţiul lui Disse, iar între hepatocite iau naştere mici canalicule biliare intralobulare, fără
endoteliu, care merg către periferia lobului. Între lobulii hepatici există un spatiu
interlobular, denumit spaţiul lui Kiernan, în care se afăa o ramusculă a venei porte, o
ramusculă a arterei hepatice, un canalicul biliar şi nervii vegetativi. Arterele se capilarizează
şi se varsă în capilarul sinusoid periferic, iar sinusoidele, în vena centrolobulară, care
reprezintă originea venelor suprahepatice, ce conduc sângele hepatic în vena cavă
inferioară.
Bila secretată de ficat este colectată de canaliculele biliare intrahepatice
intercelulare, fără perete propriu şi condusă apoi spre canalele biliare extrahepatice. Cele
intrahepatice încep prin canaliculele lobulare şi converg în final către canalele lobare
hepatice drept şi stâng, care părăsesc ficatul. Căile biliare extrahepatice se formează prin
unirea celor două canale hepatice drept şi stâng în canalul hepatic comun, în care mai jos se
deschide şi canalul cistic, care aduce bila din vezicula biliară numită şi colecist (Fig. 170).
 Vezicula biliară, situată pe faţa inferioară a ficatului – patul hepatic al veziculei – are o
formă alungită, de pară, prezintă un fund, un corp şi un gât – colul vezicii biliare – care se
continuă cu canalul cistic şi este acoperită aproape în întregime de seroasa peritoneală.
Canalul hepatic comun şi canalul cistic, prin unirea lor, formează canalul coledoc.
Acesta prezintă o porţiune supraduodenală şi o porţiune retroduodenopancreatică şi se
deschide în duoden la nivelul papilei mari prin ampula hepatopancreatică (Vater) care este
străjuită la nivelul orificiului ei de un muşchi circular, sfincterul Oddi.
c. Pancreasul (fig. 171) este o glandă mixtă, alungită transversal şi aşezată între potcoava
duodenală şi hilul splinei. Este fixată de peretele posterior al trunchiului şi acoperit de
peritoneul parietal posterior, ca şi de rădăcina mezocolonului transvers. Are o formă de
prismă triunghiulară alungită şi prezintă mai multe segmente. Capul glandei, înscris în
cavitatea potcoavei duodenale, este cea mai voluminoasă parte din glandă şi prezintă o
prelungire inferioară, procesul uncinat. Colul corespunde unei incizuri a glandei, pe unde
trec vasele mezenterice superioare. Corpul pancreasului prezintă trei feţe: anterioară,
posterioară şi inferioară, trei margini corespunzând corpului vertebrelor L1 si L2 şi coada
pancreasului, care se termină in hilul splinei în ligamentul pancreaticosplenic. Ca
structură, este o glandă formată din lobuli şi acini glandulari, acoperiţi de o capsulă
proprie, în interiorul căreia canalele de excreţie converg către un canal principal – canalul
lui Wirsung – şi un canal accesoriu – canalul lui Santorini – care drenează sucul pancreatic
către duoden. Acest complex de ţesut şi canale formează pancreasul exocrin. În interiorul
glandei se mai observă îngrămădiri celulare diseminate sub formă de insule, insulele lui
Langerhans, care sunt înconjurate de o bogată reţea capilară. Celulele acestor cordoane
insulare secretă glucagonul (celulele alfa) şi insulina (celulele beta) şi alcătuiesc împreună
cu reţeaua capilară pancreasul endocrin.
Fig. 160 Aparatul digestiv
Fig. 161 Tunicile tractului digestiv

Fig. 162 Cavitatea bucală

Fig. 163 Structura dintelui

Fig. 164 Structura stomacului

 Fig. 165 Radiografia stomacului

Fig. 166 Intestinul subţire şi adaptările lui

 Fig. 167 Intestinul gros

Fig. 168 Ficatul - morfologie

 Fig. 169 Lobulul hepatic

Fig. 170 Colecistul şi deschiderea canalului coledoc şi pancreatic

 Fig. 171 Pancreasul

I. Fiziologia aparatului digestiv

Funcţiile aparatului digestiv constau în transformarea alimentelor în aşa fel încât să
poată fi asimilate de organism. Aceste transformări se realizează treptat de-a lungul tubului
digestiv, prin acţiunea sucurilor digestive; alimentele, astfel transformate, sunt absorbite în
sânge şi limfă la nivelul peretelui intestinal.

Digestia

Prin digestie se înţeleg toate transformările fizice şi chimice pe care le suferă

alimentele în tubul digestiv, pentru a fi capabile să străbată mucoasa acestuia şi să ajungă în
limfă.
La om digestia este extracelulară, având loc în cavitatea tubului digestiv. Digestia
intracelulară se întâlneşte doar ocazional, având rol în apărare (leucocitele care fagocitează
particulele străine) sau în remaniere osoasă (osteoclastele).
 Transformările alimentelor în diferitele segmente ale tubului
digestiv

Digestia bucală
Alimentele sunt introduse în cavitatea bucală, act numit ingerare. Alimentele
ingerate sunt digerate încă din cavitatea bucală. Aici are loc atât o digestie fizică, cât şi una
chimică.
Digestia fizică constă în:
- Înmuierea alimentelor cu ajutorul salivei
- Sfărâmarea alimentelor cu ajutorul dinţilor
- Formarea bolului alimentar

Digestia chimică are loc sub acţiunea enzimelor prezente în salivă.

Saliva este un lichid puţin vâscos, transparent şi spumos; este slab acid (pH = 6,8 –
7,2). Din punct de vedere chimic, saliva este alcătuită din 95,7 % apă şi 4,3% reziduu uscat.
Reziduul uscat este format din substanţe organice 60% şi substanţe minerale 40 %.
Substanţele organice sunt reprezentate de substanţe proteice (albumine, globuline,
mucină şi enzime), uree şi acid uric. Enzimele sunt reprezentate de amilaza salivară (ptialină)
şi maltază.
Substanţele anorganice sunt reprezentate de cloruri, fosfaţi, sulfaţi, carbonaţi şi
bicarbonaţi de K, Na, Ca, Mg, NH4.
În cavitatea bucală încep primele transformări chimice, sub acţiunea amilazei salivare
şi a maltazei. În cavitatea bucală sunt Amilaza
digerate doar glucidele.
Amidon (copt salivară
sau fiert) + (ptialina) Dextrine + maltoză
glicogen
maltoza
maltoza glucoză

Glandele salivare produc Glandele salivare produc o cantitate de salivă care variază
între 300 şi 500 ml/24 ore. Trebuie remarcat că la om, în perioada când nu se face ingerare
de alimente, salivaţia nu se întrerupe, având loc continuu.
Deglutiţia
După ce bolul alimentar a fost format, urmează deglutiţia sau înghiţirea. Prin
deglutiţie înţelegem totalitatea actelor prin care bolul alimentar este condus din cavitatea
bucală, prin faringe şi esofag, în stomac. În acest act se deosebesc 3 timpi: bucal, faringian şi
esofagian.
Timpul bucal constă în împingerea bolului alimentar cu ajutorul limbii, spre fundul
cavităţii bucale, până vine în contact cu palatul moale.
Timpul faringian. În momentul când bolul alimentar ajunge în bucofaringe, vălul
palatin se ridică şi separă nazofaringele de orofaringe, împiedicând trecerea acestuia în
fosele nazale. Rădăcina limbii apasă pe epiglotă, împiedicând trecerea bolului alimentar în
laringe. Muşchii faringieni contractându-se, împing bolul alimentar în esofag.
Timpul esofagian. După ce bolul alimentar a pătruns în esofag, conducerea lui prin
acest tub este făcută prin contracţia şi relaxarea muşchilor circulari din peretele esofagului.
Analizându-se procesul de deglutiţie, s-a constat că faza bucală este voluntară, pe
când celelalte faze sunt reflexe.

Digestia gastrică

Bolul alimentar, ajungând în stomac, este mişcat şi frământat prin contracţiile

stomacului. Alimentele lichide trec din esofag, prin stomac, direct în intestinul subţire.
Pentru amestecarea alimentelor, stomacul realizează 2 tipuri de mişcări: peristaltice şi
peristolice.
Mişcările peristaltice sunt făcute de muşchii circulari, care măresc şi micşorează
circumferinţa stomacului. Se realizează sub formă de undă, începând de la cardia spre pilor.
Undele se succed la un interval de 20 secunde şi au rolul de a conduce chimul gastric (fostul
bol alimentar) către pilor. Aceste mişcări au şi rolul de a adapta diametrul stomacului la
conţinutul său. Funcţia principală a stomacului este aceea de depozit temporar al
alimentelor şi este adaptat ca atare. Transformările chimice care se produc la acest nivel
sunt secundare, întrucât acestea au loc în principal în intestinul subţire.
Mişcările peristolice sunt făcute de muşchii longitudinali şi oblici, care scurtează şi
lungesc stomacul. În timpul acestei acţiuni de amestecare, alimentele se îmbibă cu suc
gastric. Prin aceasta ele se înmoaie mai uşor şi măcinarea se face mai uşor. Principalul rol al
sucului gastric este în digestie.
Sucul gastric este un lichid incolor, acid (pH = 0,9 – 1,5). Din punct de vedere chimic,
este alcătuit din 99% apă, acid clorhidric (0,2 – 0,5%), săruri minerale (cloruri, fosfaţi, sulfaţi
de K, Na şi Ca) şi substanţe organice (enzime şi mucină). Mucina are rolul de a proteja
mucoasa gastrică de acţiunea HCl. Enzimele sunt labfermentul, pepsina şi lipaza gastrică.

pepsinogen

HCl
pepsină Albumoze şi
Substanţe proteice peptone

labferment
cazeină paracazeină
Ca Paracazeinat de
calciu
 Lipaza gastrică

Lipidele (gălbenuş Acizi graşi + glicerină

de ou şi lapte)

Digestia intestinală
- Finalizează transformarea alimentelor, dând produsele finale ale digestiei, care
sunt substanţe absorbabile şi asimilabile.
- În intestin, chimul venit din stomac intră sub acţiunea unui amestec format din
trei sucuri digestive: sucul pancreatic, bila şi sucul intestinal

Bila

Este produsul de excreţie al ficatului, produsă de hepatocite. Este alcătuită din 95 –

97% apă, 1% săruri biliare (glicocolat şi taurocolat de sodiu), 0,5% pigmenţi biliari (biliverdină
şi bilirubină),1-2g‰ colesterol, 0,1% lecitină, mucină (împiedică precipitarea substanţelor) şi
substanţe minerale (cloruri, fosfaţi, carbonaţi). Alături de acestea, se mai găsesc mici
cantităţi de acizi graşi, acid uric şi uree.
Celulele hepatice produc bilă în mod continuu, care în timpul digestiei, se elimină în
duoden direct din ficat. Între digestii, bila este stocată în vezica biliară. Astfel, se deosebesc 2
tipuri de bilă: bila hepatică, care trece din ficat direct în duoden şi bila veziculară, care se
varsă în duoden din vezica biliară.
Rolul bilei (sărurilor biliare):
- Emulsionează grăsimile şi potenţează lipaza pancreatică
- Formează cu grăsimile complecşi coleinici solubili în apă, permiţând astfel absorbţia
grăsimile şi a vitaminelor liposolubile A, D, E, K şi F.
- Stimulează peristaltismul intestinal – rol laxativ
- Menţine echilibrul florei microbiene a intestinului gros, având rol antiputrid
- Stimulează formarea însăşi a bilei – rol coleretic

SUCUL PANCREATIC

Cantitatea de suc pancreatic secretată în 24 ore, la om, este de 800 – 1000 ml. Este
alcalin (pH = 8,5 -9), datorită bicarbonatului de sodiu pe care-l conţine. Sucul pancreatic
conţine: apă (98%) şi reziduu uscat (2%). Substanţele organice sunt doar de natură proteică
(albumine, globuline, mucină şi enzime).
Enzimele produse de pancreas sunt: tripsinogen, chemotripsinogen, lipaza
pancreatică şi amilaza pancreatică.
Sărurile minerale sunt bicarbonatul de sodiu, clorura de sodiu şi fosfaţii.
Grăsimile Lipaza
emulsionate de pancreatică Acizi graşi + glicerol
bilă
 tripsinoge chemotripsin
enteroki tripsină
n ogen
naza
chemotrips
albumoze, ină di-, tripeptide
peptone
Amilaza
pancreatică
Amidon crud glucoză
Sucul intestinal
Sucul intestinal este produs de glandele Lieberkuhn. Este incolor, inodor, uşor sărat şi
cu reacţie alcalină. Este compus din substanţe organice (mucină şi enzime) şi substanţe
anorganice (carbonaţi, cloruri şi fosfaţi). Aceste substanţe au rolul de a neutraliza aciditatea
chimului gastric. Enzimele intestinale au o acţiune specifică.
maltaza 2 glucoză
maltoza

zaharaza
zaharoza Glucoză + fructoză

lactaza
lactoza Glucoză + galactoză

peptidaze
Di-, tripeptide aminoacizi
Lipaza
lipide intestinală Acizi graşi + glicerină
În intestinul subţire, chimul stomacal se amestecă cu sucurile ce se varsă în intestinul
subţire. Sub acţiunea lor, chimul gastric suferă, în continuare, digestia, transformându-se în
chil intestinal. În amestecarea alimentelor rol important îl au mişcările intestinului. Acestea
sunt:
- Mişcările peristaltice: rezultă prin contracţia fibrelor musculare sub formă de unde ce se
deplasează dinspre duoden spre intestinul gros. În cazul reflexului vomitiv, aceste unde
au un sens de propagare opus.
 - Mişcările segmentare: rezultă prin contracţia muşchilor circulari şi împart chilul
intestinal în fragmente mai mici. Favorizează şi absorbţia.
- Mişcările pendulare: sunt contracţii ritmice ale unor anse intestinale care se alungesc şi
se scurtează, contribuind la amestecarea cu sucurile de aici a alimentelor.

În timpul trecerii chilului intestinal prin intestin, rezultă nutrienţii (monozaharide,

aminoacizi, glicerina şi acizii graşi). Aceştia sunt absorbiţi la nivelul vilozităţilor intestinale.

Absorbţia intestinală
Absorbţia are o intensitate mai mare în intestin. În stomac se absorb apa, alcoolul,
Na, Cl. În intestinul gros se absoarbe apa şi o serie de electroliţi.
Glucidele se absorb la nivelul vilozităţilor sub formă de monozaharide. Absorbţia
glucidelor este un proces activ la polul apical al celulelor intestinale şi se realizează cu
ajutorul unui transportor comun pentru Na. De la polul bazal, monozaharidele trec pasiv în
sângele portal.
Lipidele se absorb în mod diferit. Glicerina şi acizii graşi cu un număr mic de atomi de
carbon trec pasiv în celulele intestinale. Acizii graşi cu un număr mai mare de atomi de
carbon se absorb sub formă de compuşi coleinici, pe care îi realizează împreună cu sărurile
biliare. În celulele intestinale, glicerina împreună cu acizii graşi se leagă în combinaţii
specifice organismului uman, de unde trec în sânge şi limfă. Sărurile biliare ajung pe cale
portală din nou la ficat (ciclul hepato-enterohepatic).
Aminaocizii se absorb pasiv în celulele intestinale, de unde ajung în sângele portal.

Funcţia intestinului gros

La extremitatea inferioară a intestinului subţire, rămân substanţele nedigerabile,
care trec în intestinul gros. Aici, masa de resturi alimentare se amestecă cu sucul produs de
mucoasa intestinului gros. Acesta conţine mucus, o mică cantitate de enzime şi apă. În afara
acestui suc, în intestinul gros există numeroase bacterii, ce alcătuiesc flora specifică.
Prin musculatura sa, intestinul gros asigură amestecarea resturilor cu sucul
intestinului, permite absorbţia puternică a apei şi permite acţiunea bacteriilor.
Unele acţionează asupra glucidelor nedigerate (fermentaţia amilolactică), altele
acţionează asupra proteineleor (fermentaţia putridă). Rezultă o serie de substanţe toxice şi
urât mirositoare: indolul, scatolul, hidrogenul sulfurat. Prin toate aceste transformări, masa
de alimente nedigerate se transformă în materii fecale. Cantitatea de materii fecale
eliminate în 24 ore este de circa 150 g.
Procesul de eliminare a materiilor fecale ajunse în rect, se numeşte defecaţie. Acest
act este controlat voluntar după vârsta de 3 ani.

Funcţiile ficatului
- Glicogenogenetică: la nivelul ficatului se sintetizează glicogen. Acesta se poate sintetiza
din substanţe glucidice sau neglucidice (gliconeogenză). Reprezintă o rezervă de
glicogen, car este mobilizat, în funcţie de necesităţile organsimului.
- Reprezintă o rezervă lipidică, stocând o parte din lipidel organsimului. Deasemenea are
funcţie adipogenică (transformă glucidele în exces în lipide).
- La nivelul ficatului se sintetizează o serie de proteine (fibrinogen, protrombină).
Proteinele în exces sunt convertite în lipide.
- Urogenă: amoniacul rezultat din degradarea aminoacizilor este transformat în uree la
nivelul ficatului.
- Depozitează fier, cupru şi o serie de ioni
- Reglează cantitatea de apă din organism
- Depozitează vitaminele A (95%), B1, B2, B12, D, K şi PP.
- La făt are funcţie hematopoietică
- Degradarea hematiilor şi captarea fierului
- Funcţie antitoxică: substanţeel toxice rezultate din digestie sunt neutralizate d ecătre
ficat
- Funcţie de sinteză a unor enzime (transaminaze, carboxilaze)
- Menţinerea echilibrului acido-bazic
- Funcţie termoreglatoare: în timpul repausului, ficatul este cel mai mare producător de
căldură