Sunteți pe pagina 1din 25

Anatomia aparatului digestiv

Aparatul digestiv cuprinde un grup de organe a caror functie principala este


digestia.

Segmentele tubului digestiv sunt:

Cavitatea bucala

Faringele

Esofagul

Stomacul

Intestinul subtire

Colonul si rectul

Pe lânga aceste segmente, aparatul digestiv cuprinde si o serie de glande


anexe, ale caror secretii ajuta la digestia si absorbtia alimentelor:

Glandele salivare

Ficatul

Pancreasul

Cavitatea bucala

Este primul segment al tubului digestiv.

Functii:

Digestiva

Respiratorie

Fonatie

Intervine în mimica si în limbajul articulat.

Ca localizare ocupa etajul inferior al craniului visceral.

Este cuprinsa între:

Fosele nazale, situate superior

Regiunea superioara a gâtului, situat inferior


Orificiul bucal sau gura prin care comunica cu exteriorul

Faringele, cu care comunica prin istmul faringian.

Când gura este închisa, cavitatea bucala este virtuala, care devine reala când
orificiul bucal este deschis sau când limba este aplicata pe planseul bucal.

Este formata din 2 compartimente separate prin arcadele alveole-dentare.

Vestibulul bucal, care are un perete antero-lateral, format de buze si obraji si


un perete postero-medial, reprezentat de arcadele alveole-dentare.

Peretii vestibulului prezinta urmatoarele tunici: pielea un strat conjunctiv,


subcutanat la care se adauga o masa de grasime – corpul adipos al obrazului sau
bula Bichat; un strat muscular reprezentat de muschii mimicii; o tunica mucoasa ce
contine glande salivare mici.

Inervatia musculaturii este data de nervul facial sau perechea VII.

Cavitatea bucala propriu-zisa este delimitata astfel:

3 Superior = bolta palatina, care o separa de fosele nazale care prezinta 2 portiuni:

Palatul dur format în principal din oasele maxilare

Palatul moale sau valul palatin o formatiune musculo-membranoasa


mobila care se prelungeste posterior cu lueta sau uvula sau omusor. De la
baza luetei pornesc arcurile palatine, anterior si posterior între care se
gaseste amigdala sau tonsila palatina.

3 Inferior = planseul bucal, format în principal din muschi; la acest nivel se gasesc
glandele salivare sublinguale.

3 Antero-lateral= arcadele dentare

3 Posterior = este reprezentat superior, de vaplul palatin si inferior istmul faringian,


prin care cavitatea bucala se continua cu faringele.

Cavitatea bucala este ocupata în cea mai mare parte de limba organ musculo-membranos mobil
situata pe planseul bucal. Limba are rol în: masticatie, deglutitie, supt, organ gustativ, în limbajul
articulat.

Limba are doua portiuni:

Verticala = radacina limbii, fixata pe mandibula si osul hioid pri 19219u2020t n


muschi

Orizontal = corpul limbii care este mobil


Limita de separatie dintre cele doua portiuni se observa pe fata supero-
posterioara a limbii sub forma unui sant = terminal, deschis anterior, de forma literei
‘V’.

Fata inferioara a corpului limbii se fixeaza pe planseul bucal printr-o plica


medicala mucoasa = frâul limbii.

Pe fata dorsala a limbii (care priveste spre bolta palatina) pâna la santul
terminal se gasesc papile linguale sau gustative cu rol în receptionarea senzatiilor
gustative si tactile:

Vârful limbii = gustul acid si dulce

Marginile limbii = gustul acid, dulce si sarat

Baza limbii = gustul amar

Dintii sunt organe dure de culoare alba fixati în alveole si situati în arcade
alveole-dentare.

Au rol mecanic în digestia bucala, intervenind în sfarmarea si triturarea


alimentelor.

Împreuna cu muschii masticatori si articulatia temporomandibulara, alcatuiesc


aparatul masticator.

Au aspect si forme diferite în functie de rolul îndeplinit în masticatie:

Incisivi = situati central pe arcada dentara, taie alimentele.

Canini = situati lateral de incisivi, sfâsie.

Premolarii = situati lateral de canini, strivesc alimentele.

Molarii = situati postero-lateral de premolari, strivesc alimentele.

Omul are 2 dentitii:

Temporara = dintii sunt mai mici, iar la nastere sunt ascunsi în alveole, sub
mucoasa iar dupa vârsta de 6 luni perforeaza mucoasa si îsi fac aparitia.

Dintii omonimi de pe arcada opusa îsi fac aparitia în acelasi timp =


definitiva sau permanenta. Înca de la vârsta de 5 ani, dintii permanenti,
apr sub dinti de lapte si se apropie de alveole. Dintii de lapte îsi pierd
mijloacele de fixare, radacinile se resorb si cad în aceeasi ordine în care
au aparut.

Formula dentara:
Dintii temporari (de lapte) erup de la 6 luni pâna la 2 ani, sunt în numar de
20 câte 10 pe fiecare arcada, dupa urmatoarea formula, pentru jumatate
de arcada:

Dintii permanentii apar succesiv între 6 –13 ani. Ultimul molar sau de minte
apr mai târziu între 13 si 35 ani.

Dintii permanenti sunt în numar de 32, câte 16 pe fiecare arcada dupa


urmatoarea formula, pentru jumatate de arcada.

Premolarii înlocuiesc molarii temporari.

Glandele salivare sunt glandele anexe ale cavitatii bucale, intervenind în


procesul digestiei prin procesul lor de secretie, saliva. Saliva are afectiune mecanica
de îmbinare a bolului alimentar (astfel îl ajuta sa alunece spre faringe) si actiune
chimica prin enzima pe care o contine, ptialina sau amilaza salivara. Se împart în:

Glande salivare mici = raspândite în peretii cavitatii bucale, în mucoasa si


limba.

Glandele salivare mari: glanda parotida, glanda submandibulara si


sublinguala.

Glandele salivare sunt glandele tubolo-acinoase, al caror canal excretor se


deschide la suprafata mucoasei bucale sunt glande exocrine.

Faringele

Este un organ musculo-membranos la nivelul caruia se intersecteasza calea


respiratorie si digestiva.

Faringele este situat:

Anterior coloanei cervicale

Posterior de : fosele nazale, cavitatea bucala, laringe.

Limita superioara o formeaza baza craniului, iar cea inferioara corespunde


orificiului superior al esofagului în care se continua, si care este reprezentata de un
plan orizontal ce trece prin vertebra a VI-a cervicala.

Faringele are forma unui jgheab deschis anterior. Este împartit în trei etaje, în
functie de organele cu care comunica anterior:

Nazo-faringe sau rinofaringe sau epifaringe

Buco-faringe sau orofaringe sau mezofaringe

Laringo-faringe sau hipofaringe


În structura sa intra de la exterior la interior:

Tunica externa, de învelis sau adventicea faringelui

Tunica musculara, formata din muschi constrictori, dilatatori si ridicatori ai


faringelui

Tunica submucoasa

Tunica mocoasa

Esofagul

Esofagul este segmentul tubului digestiv cuprins între faringe si stomac. Limita
superioara este reprezentata de planul care trece prin vertebra C6. Limita inferioara
se gaseste la nivelul cardiei, orificiul prin care esofagul comunica cu stomacul.

În functie de regiunile prin care trece esofagului I se descriu 3 portiuni:

Esofagul cervical, pâna la orificiul superior al toracelui (apertura toracica


superioara). Aceasta are:

Anterior = traheea,

Posterior = coloana cervicala

Lateral lobii glandei tiroide si pachetul vasculo-nervos al gâtului (artera


carotida, vena jugulara si nervul vag).

Esofagul toracal, pâna la diafragm. El strabate mediastinul posterior; este


intersectat de arcul aortic.

Esofagul abdominal, pâna la cardia. El strabate diafragmul prin hiatusul


esofagian.

Esofagul are o lungime medie de 25 cm.

În structura esofagului intra urmatoarele tunici:

Tunica mucoasa la interior, care contine glande care secreta mucus.

Tunica submucoasa, groasa, care determina formarea unor plici


longitudinale ale mucoasei.

Tunica musculara cuprinde un strat extern cu fibre longitudinale si unul


intern cu fibre circulare. Contractia alternativa a fibrelor longitudinale si
circulare determina miscarile peristaltice, necesare bolului alimentar spre
stomac.
Tunica externa sau adventicea, este reprezentata la nivelul portiunii
abdominale a esofagului, de seroasa peritoneului visceral.

Stomacul

Stomacul este un organ abdominal al tubului digestiv situat între esofag si


duoden. Este asezat în etajul superior al cavitatii abdominale, între diafragm, ficat,
colon transvers si peretele abdominal, ocupând loja gastrica.

Stomacul este mentinut în pozitia sa de: esofag, pediculi vasculari, ligamente


si peritoneu, care îl leaga de organele vecine, si presiunea abdominala.

Configuratia externa a stomacului

Zone de protectie a stomacului la peretele abdominal ocupa:

O parte din epigastru

Cea mai mare parte a hipocondrului stâng

În ortostatism, la examenul radiologic, stomacul are forma de cârlig

O portiune lunga, verticala

O portiune scurta, orizontala, orientata spre dreapta.

Stomacul are 2 fete, 2 margini si doua extremitati:

Fetele stomacului sunt una anterioara si una posterioara, orientate în plan


frontal:

3 Marginile stomacului:

Dreapta sau mica curbura cu concavitatea spre dreapta si superior.

Stânga sau marea curbura, cu convexitatea spre stânga si inferior.

3 Extremitatile stomacului:

Superioara = orificiul cardia

Inferioara = orificiul piloric prin care se continua cu duodenul

Anatomo functional, stomacul are 2 portiuni:

Verticala sau digestiva care se împarte în: fundul sau fornixul


stomacului, situat deasupra planului orizontal care trece prin cardia. Aceasta
reprezinta camera cu aer a stomacului care nu se umple cu alimente si a doua
parte corpul stomacului = pâna la incizura angulara.
Orizontala sau de evacuare care cuprinde: antrul piloric si canalul
piloric.

Structura stomacului cuprinde cele 4 tunici întâlnite la tubul digestiv:

1. Seroasa reprezentata de peritoneul visceral.

2. Musculara, formata din fibre musculare netede dispuse în trei straturi:

Longitudinal, extern

Circular, mijlociu

Care la nivelul pilorului formeaza sfincterul piloric.

Oblic, intern

Muschii stomacului imprima peretilor acestuia doua tipuri de miscari:

Peristaltice, de înaintare a continutului gastric spre pilor.

3. Submucoasa, care contine reteaua vasculo nervoasa a stomacului si


plexul nervos vegetativ Meissner.

4. Mucoasa, care captusesete fata interna a organului are o grosime de


aproximativ 2 mm.

Mucoasa formeaza numeroase cute sau plici mucoase care sunt mai
ccentuate cân stomacul este gol sau când se contracta.

Mucoasa este formata dintr-un epiteliu de învelis cilindric simplu, un aparat


glandular, un corion si o musculara a mucoasei.

Aparatul glandular este format din glande unicelulare raspândite printre


celulele epiteliale si care secreta mucus cu rol protector fata de actiunea fermentilor
proteolitici; si din glande epigastrice, situate în profunzimea mucoasei. Glandele
gastrice se împart în:

Glande fungice, la nivelul fornixului formate din trei tipuri de celule =


principale sau zimogene care secreta zimogenul (profermentul pepsinei),
parietale, care secreta HCl, accesorii care secreta factorul intrinsec Castlle
sau antianemic.

Glandele cardiale, care secreta mucoasa.

Glande pilorice, care predomina la nivelul micii curburii si secreta mucus.

Glandele Brünner, asemanatoare celor din duoden.

Intestin subtire
Este cel mai lung segment al tubului digestiv si organul cel mai important al
procesului de digestie prin functia motorie si de absorbtie.

Se întinde de la sfincterul piloric pâna la valvula ileocecala, unde se continua


cu intestinul gros.

Prezinta doua portiuni:

1. Duodenul care este fixat de peretele posterior al abdomenului.

2. Jejuno-ileonul care este mobil.

Duodenul

Este cuprins între sfincterul si unghiul duodenojejunal. Are o lungime de 25-30


cm

Duodenul are forma unei potcoave în care este cuprins capul pancreasului.

Duodenului I se descriu 4 portiuni:

a) Superioara sau subhepatica sau bulbul duodenale. Este sediul de electie


al ulcerului duodenal.

b) Descendenta care prezinta în zona mijlocie, ampula lui Vater în care se


deschid: canalul coledoc, canalul pancreatic Wirsung.

c) Portiunea orizontala sau prevertebrala

d) Portiunea ascendenta sau lateroaortica.

Portiunea ascendenta se continua cu unghiul sau flexura duodenojejunala cu


jejunul.

Duodenul este organ retroperitoneal, acoperit de peritoneu.

El se proiecteaza pe:

Coloana vertebrala, între L1 – L4

Peretele abdominal anterior: în epigastru, regiunea ombilicala.

Structura duodenului este reprezentata de cele 4 tunici caracteristice tubului digestiv: seroasa,
musculara, submucoasa si mucoasa.

Jejuno-ileonul

Jejuno ileonul reprezinta portiunea mobila a intestinului subtire. Mobilitatea


este asigurata de mezenter, formatiune peritoneala care îl leaga de peretele
posterior al trunchiului. Este cuprins între flexura duodeno jejunara si flexura
ileocecala care corepsunde valvulei ileo-cecale.
Are o lungime de 6-8 metri din care cauza este cutat, formând ansele
intestinale.

El prezinta 2 portiuni:

Jejunul care continua duodenul

Ileonul care se continua cu intestinul gros.

Diferentierea între aceste 2 portiuni se face dupa aspectul mucoasei la o


diferenta de 80-90 cm de capatul terminal al ileonului se afla un diverticul, ca un
deget de manusa numit diverticul Meckel, care se poate inflama, dând diverticulita
sau care poate provoca ocluzii intestinale prin rasucirea sa în jurul anselor.

Mezenterul este o dependenta peritoneala care alcatuieste organul de


susutinere, nutritie, mobilitate a jejuno-ileonului. Este format din 2 foite peritoneala
care înconjoara intestinul subtire reprezentând tunica seroasa a acestuia, dupa care
se continua parietal posterior. Jejuno-ileonul ocupa etajul inferior al cavitatii
abdomino-pelviene.

Structura intestinului subtire este alcatuita din cele 4 tuncici, (seroasa,


musculara, submucoasa, mucoasa), adaptata functiilor motorie, secretorie si de
absorbtie.

Tunica musculara este formata din 2 straturi de fibre musculare:

3 Longitudinal extern

3 Circular intern. Aceasta formeaza la cele 2 extremitati ale intestinului subtire:

Sfinterul piloric, la capatul superior al abdomenului

Valvula-ileocecala, cu rol de sfincter.

Aceste formatiuni sfincteriene asigura evacuarea ritmica si fractionata a


continutului digestiv în intestinul subtire si mai departe în colon.

Tunica mucoasa reprezinta aparatul secretor si de absorbtie al intestinului


subtire.

Ea prezinta numeroase cute care proemina în lumenul intestinal = valvule


conivente sau plici circulare Kerkring. Ele maresc de 2 suprafata mucoasei
intestinale. Ele sunt absente în prima portiune a duodenului dar devin abundente în
portiunea descendenta a acestuia si scad progresiv spre segmentul intestinal inferior
disparând la nivelul valvei ileo-cecale.

Mucoasa intestinala prezinta o serie de formatiuni limfoide, vizibile cu ochiul


liber = placile Peyer, ca niste pete albicioase, si de asemenea niste proeminente
cilindrice sau conice, vizibile cu lupa = vilozitati intestinale. Acestea se gasesc pe
suprafata valvelor conviente cât si în mucoasa libera, între pilor si valvula ileo-cecala.
Între vilozitati, la baza lor, se afla orificiile de deschidere ale glandelor intestinale:

Acestea se gasesc atât pe suprafata valvelor conviente cât si în mucoasa libera, între pilor si
valvula ileo-cecala.

Între vilozitati, la baza lor, se afla orificiile de deschidere ale glandelor intestinale:

Glandele LieberKühn, distribuite de la duoden la rect. Ele secreta enzime


cu rol în digestia enzimelor cu rol în digestia grasimilor si proteinelor.

Glandele Brünner prezente numai în duoden.

Epiteliul care acopera mucoasa, inclusiv vilozitatile si criptele glandulare este


format în cea mai mare parte din enterocite sau celule absorbante, cu rol în
absorbtie.

Intestinul gros

Este ultimul segment al tubului digestiv. Se întinde de la nivelul valvului


ileocecale pâna la orificiul anal.

I se descriu mai multe segmente.

a) Cecul cu apendicele cecal. Cecul comunica cu ileonul prin valva


ileocecala Bauhin. Apendicele este un diverticul rudimentar al cecului; a
carei mucoasa contine numerosi foliculi limfatici, reprezentând o adevarata
amigdala abdominala.

b) Colonul ascendent merge aproape vertical pâna sub fata inferioara a


ficatului. De unde se cudeaza, formând unghiul colic drept sau hepatic
pentru a se continua cu colonul transvers. Este fixat pe peretele posterior
al abdomenului din peritonel parital.

c) Colonul transvers este situat între unghiul colic drept si colic stâng sau
splenic de unde se continua cu colonul descendent. Este un segment
mobil, învelit de o formatiune peritoneala, mezocolonul transvers, care îl
leaga de peretele posterior al trnchiului.

d) Colonul descendent coboara pe peretele abdominal stâng pâna la nivelul


crestei iliace stângi de unde se continua cu sigmoidul. Este un organ
retroperitoneal.

e) Sigmoidul sau colonul ileo-pelvin este un segment mobil, prevazut cu


mezou = mezosigmoidul. Ocupa fosa iliaca stânga si o parte din bazin.

f) Rectul este segmentul terminal al intestinului gros si tubului digestiv. El s-


a adaptat functiei de rezervor si de organ excretor. Pentru aceasta este
prevazut cu un = sistem de suspensie = muschii ridicatori anali, sistem de
contentie, muschi sfincteri anali.
Rectul se termina la nivelul orificiului anal. El nu mai prezinta nici unul din
caracterele colonului,

Intestinul gros are o lungime de 1,60 metri.

Intestinul gros se deosebeste de intestinul subtire prin dimensiuni, lungime si


calibru.

Fixate partial la peretele trunchiului.

Dispozitia în cadru în jurul anselor intestinale.

Configuratia externa care prezinta 4 caractere principale.

1. Teniile sunt benzi musculare, albicioase situate de a lungul colonului rezulta prin
condensare. Fibrelor musculare, netede longitudinale si sunt în numar de 3.

2. Plici semilunare, sunt cute transversale pe care le face colonul în spatiile dintre
tenii .Se datoresc condensarii fibrelor musculare netede circulare .Ele proemina
în lumenul colonului între tenii, ca niste creste, iar la exterior apar ca santuri.

3. Haustrele, sunt porîiubele dintre 2 plici care bombeaza în afara.Ele lipsesc la


nivelul sigmoidului si rectului.

4. Ciucuri eplipoici, sunt diverticuli ai scroasei peritoneale, plini cu grasime. Sunt


dispusi în doua rînduri la nivelul colonului ascendent si descendent, si pee un
singur rînd la nivelul colonului transvers. Sunt mai numerosi la nivelul
sigmoidului.

Structura intestinului gros

Peretele colonului contine aceleasi patru tunici- seroase peritoneala, tunica musculara, sub mucoasa
si mucoasa.

Tunica mucoasa, spre deosebire de cea a intestinului subtire este


mai groasa, mai slab vascularizata, nu prezinta valvule conivente si nici
vilozitati intestinale.contine glandele Lieberkuhn si foliculi limfatici.

Tunica musculara a rectului este formata dintr-un strat de fibre


longitudinale si unul de fibre circulare, care are la nivelul canalului anal se
condenseaza si formeaza sfincterul anal.

Pancreasul

Este un organ retroperitoneal, dispus:

– Anterior coloanei lombare


– Posterior stomacului

– Între duoden si splina

Se proiecteaza la nivelul:

– Vertebrelor L1 – L2

– Peretelui abdominal, pe o zona transversala, dispusa la epigastru si hipocondru


stâng.

Configuratie externa

Are forma alungita, cu axul mare orizontal.

I se descriu urmatoarele portiuni:

– Capul, este cuprins în scornitura duodenului.

– Gâtul, face trecerea între cap si corp.

– Corpul, este situat transversal înaintea coloanei lombare.

– Coada, prelungeste corpul pancreasului pâna în hilul splinei (uneori).

Structura anatomica:

Pancreasul este o glanda cu secretie mixta: exo si endocrina.

Pancreasul exocrin este o glanda acinoasa, ai carui produsi de secretie sunt


enzimele digestive (tripsina, steapsina etc.). canaliculele acinoase conflueaza si se
deschid în canalul excretor principal.

Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans, insule celulare


raspândite în pancreas, înconjurate de o retea capilara sinusoidala, în care se varsa
produsul de secretie, hormonii insulina si glucogonul, cu rol în metabolismul glucidic.

Aparatul excretor al pancreasului este reprezentat de 2 canale:

1. Canalul pancreatic principal Wirsung, care strabate glanda de la coada la


cap. Se uneste cu canalul coledoc formând ampula Vater, care se
deschide în duoden la nivelul papilei mari. La nivelul orificiului de
deschidere se gaseste sfincterul Oddi.

2. Canalul pancreatic accesor Santorini, care se deschide tot în duoden, la


nivelul papilei mici.

Fiziologia pancreasului
Pancresul exocrin secreta fermenti digestivi foarte activi, secretia lor fiind
ritmata de ingerarea alimentelor si influentata de cantitatea si componenta acestora.
În functia exocrina a pancreasului intervine un mecanism reglator neuromoral. Pe de
o parte, secretia pancreatica este influentata pe cale sangvina se secretina
duodenala, iar de alta, scoarta cerebrala intervine în secretia pancreatica prin relatiile
nervoase viscero-corticale si cortico-vescerale.

Secretia interna a pancresului, sucul pancreatic, este un lichid incolor, cu


reactie alcalina, care contine trei fermenti: tripsina, amilaza (diastaza) si lipaza.

Tripsina este un fermen proteolitic activat de tripsinogen prin enterokinaza


intestinala; el continua digestia substantelor proteice (începuta în stomac) pâna la
polipeptide si acizi aminati si scindeaza nucleinele în acizi nucleici si albumina.

Amilaza sau diastaza este o enzima foarte activa, care transforma amidonul în
maltoza si care va fi tranformata, la rândul ei, de maltaza în glucoza.

Lipaza intervine în saponificarea grasimilor, scindând grasimile în glicerina si


acizi grasi, care formeaza sapunuri cu alculii din sucul intestinal. Actiunea lipazei
asupra grasimilor are loc în prezenta bilei.

Functia normala secretorie a pancreasului exocrin este în strânsa dependenta


cu functia normala gastrica, duodenala si biliara.

Pancreasul endocrin, constituit din insulele Largerhans, elaboreaza secretia


andocrina, reprezentata de urmatorii hormoni: insulina, hormonul lipocaic si gluconul.

Insulina are un rol preponderent în metabolismul glucidelor, însa influenteaza


si metabolismul proteinelor si al lipidelor. Are o actiune hipoglicemianta.

Ficatul

Ficatul este o alta glanda anexa a tubului digestiv; cea mai voluminoasa
glanda a organismului.

Ficatul este asezat în etajul abdominal superior, ocupând loja hepatica.

Este delimitat:

– Superior de diafragm

– Inferior de colonul drept si stomac.

Se proiecteaza la peretele abdominal în hipocondrul drept si epigastru într-o


zona delimitata superior de o linie care trece prin coasta a V-a dreapta si inferior de o
linie care uneste rebordul costal drept (coasta a IX-a ) cu apendicele xifoid.

Prezinta 4 lobi: anterior, posterior, drept si stâng.

Structura ficatului: Este alcatuit dintr-o stroma conjunctiva si celule hepatice.


Stroma cuprinde o membrana de învelis, capsula ficatului, Glisson, din care
pleaca septuri conjunctive care delimiteaza parenchimul hepatic în Lobi hepatici.

Lobul hepatic reprezinta unitatea anatomica si functionala a ficatului.

În structura lobului hepatic intra formatiuni vasculare, canaliculare si celule


hepatice.

Celulele hepatice au un rol îndreptat spre capilarul sangvin (polul sangvin) si


celalalt spre canaliculul biliar (polul biliar).

Din capilarele biliare sau canaliculele biliare intralobulare se formeaza


canaliculele perilobulare. Apoi cele interlobulare, care se deschid în canalele biliare
colectoare. Acestea vor forma cele 2 canale biliare hepatice drept, stâng ce se unesc
în canalul hepatic comun.

Vascularizatia ficatului

 Nutritiva, asigurata de artera hepatica

 Functionala, data de vena porta.

Vena porta colecteaza sângele venos al tubului digestiv, din cavitatea


abdominala de la esofagul abdominal pâna la rect. Vena porta formeaza trunchiuri
venoase.

Sistemul port cuprinde o retea venoasa care se capilarizeaza de doua ori:

 Prima data la nivelul mucoasei intestinale

 A doua oara la nivelul lobului hepatic.

Inervatia ficatului este asigurata de ramuri vegetative:

 Simpatice din plexul celiac

 Parasimpatice din nervul vag.

Fiziologia ficatului

Ficatul are o mare capacitate de regenerare, demonstrata prin faptul ca dupa o hepatoctemie partiala
regenerarea începe dupa 24 de ore, atinge maximul în 4-5 zile si se termina în 14 zile. Functiile lui
sunt multiple, fiind îndeplinite la nivelul hepatocitului. Nu vom aminti decât functiile lui principale.

Functiile metabolice se exercita în metabolismul glucidic, proteic si mineral. În


metabolismul glucidic, ficatul intervine în fosforilarea si polimerizarea glucidelor în
glicogen, asigurând rezerve de glucoza si mentinerea homeostazei glicemice. La
nevoie fabrica glucoza din proteine si grasimi (gliconeogeneza). Metabolismul
glucidic hepatic este insulino independet. În metabolismul proteic, ficatul are functie
proteinoformatoare si de echilibru globuline, protrombina si fibrinogenul,
catabolizeaza nucleoproteinele. În metabolismul lipidelor intervine în absorbtia
grasimilor si fosfarilarea lor, în sinteza si estrificare colesterolului, în sinteza
lipoproteinelor, fosfolipidelor si trigliceridelor. În metabolismul mineral actioneaza prin
depozitarea fierului si a cuprului si intervine în repartitia apei si a electrolitilor (ionii de
Na−β globuline, 50% din −α proteic, functie ureogena. Sintetizeaza albumina, 70%,
din +, K+, si Cl) în organism.

Functia biliara comporta secresia si excretia bilei, cu rol important în digestia


si absorbtia grasimilor, în absorbtia vitaminelor liposolubile (A, D, E si K), în absorbtia
fierului si a calciului alimentar. Bila se varsa în intestin în cantitati de 600-1000 ml/24
de ore. Ea contine 97% apa si urmatorii somponenti principali: saruri biliare, pigmenti
biliari, colesterol, lecitine si saruri anorganice.

Functia antitoxica consta în faptul ca ficatul dispune de activitati prin care


substantele toxice de origine exogena, ca si acelea rezultate din metabolismele
endogene sunt transformate în substante mai putin toxice si eliminate ca atare.
Neutralizarea substantelor toxice este realizata de ficat cu ajutorul proceselor de
conjugare a acestor substante, ca sulful de exemplu (actiunea de sulfoconjugare).

Ficatul este un important depozit de vitamine A, B2, B12, D, K. el intervine în


convertirea carotenilor în vitamina A, în transformarea vitaminei B1 în cocarboxilaza,
în conjugarea vitaminei B2 pentru formarea fermentului galben respirator, în procesul
de sintetizare a protrombinei cu ajutorul vitaminei K.

Sinteza fermentilor necesari proceselor vitale este îndeplinita într-o mare


masura de ficat. Fermentii sunt complexe mecromoleculare legate de grupari active,
iar sinteza lor reprezinta o actiivitate laborioasa a hepatocitului si necesita
integritatea anatomica si functionala a ficatului.

Mai amintim interventia ficatului în mentinerea echilibrului acido-bazic, rolul


ficatului ca depozit al apei si posibilitatea lui de a echilibra perturbarile circulatorii.

Caile biliare extrahepatice

Aparatul excretor al bilei este alcatuit din caile care transporta produsele de
secretie a externa al ficatului – bila – de la ficat la intestin.

Ele cuprind un teritoriu:

 Intrahepatic din care fac parte:

 Caile biliare intrahepatice, formate prin unirea canalelor si


canaliculelor biliare care merg din hilul hepatic pâna la lobul hepaitc.

 Caile biliare extrahepatice care le continua pe primele din


regiunea biliara pâna la deschiderea în duoden.

 Extrahepatic din:
 Canalul hepato-coledoc

 Vezica biliara

 Canalul cistic

Vezica biliara

Secretia biliara a ficatului este continua, dar evacuarea ei în intestin este


ritmata de perioadele digestive.

În perioadele interdigestive, bila este depozitata în vezica biliara, unde se


concentreaza de = 20 de ori, prin absorbtia apei si a sarurilor anorganice.

Vezica biliara este situata pe fata inferioara a ficatului. Este un organ cavitar,
caruia i se descriu:

 Un fund

 Un corp

 Un gât

Canalul cistic

Continua vezica biliara si se deschide în canalul hepatocoledoc. Forma este


neregulata, iar la interior prezinta valvule incomplete, cu aspect spiralat.

Canalul hepato-coledoc

Cuprinde 2 segmente:

 Canalul hepatic comun, format prin unirea canalelor hepatice drept si


stâng; tine pâna la canalul cistic.

 Canalul coledoc, care reprezinta segmentul de la confluenta


hepaticului comun cu cisticul, pâna la deschiderea în duoden.

Canalul coledoc se deschide împreuna cu canalul pancreatic principal


Wirsung, pe fata postero-mediala a duodenului descendent, în ampula lui Vater.

Peritoneul

Peritoneul este o membrana seroasa care acopera peretii cavitatii abdomino-


pelviene si organele care se gasesc aici.

Viscerele abdominale pot fi acoperite de peritoneu pe toata suprafata lor. Sunt


mobile în cavitatea abdominala, fiind legate de unul din peretii cavitatii printr-un
pedicul peritoneal. Acestea se numesc organe intraperitoneale (stomac, intestin
subtire, colon transvers).
Alte viscere abdominale sunt aplicate pe peretele posterior al abdomenului,
fiind acoperite de peritoneu numai pe una din fete. Acestea sunt organe
retroperitoneale (duodenul, pancreasul, rinichii).

Peritoneul prezinta:

 O foita parietala care captuseste peretii cavitatii abdomino-pelviene.

 O foita viscerala care acopera organele din abdomen si pelvis.

Peritoneul parietal se continua cu cel visceral.

La:

 Barbat, cavitatea peritoneala este închisa.

 Femeie, cavitatea peritoneala comunica cu exteriorul prin trompa, uter


si vagin. Ceea ce favorizeaza propagarea infectiilor pâna la cavitatea
peritoneala.

Fiziologia digestiei si absorbtiei

Digestia = totalitatea proceselor de transformare pe care alimentele le


suporta în trecerea prin tractul digestiv pentru a fi absorbite.

1. Digestia bucala

Digestia începe în cavitatea bucala, unde alimentele introduse sufera un


proces de farâmitare numit masticatie, dupa care sunt îmbibate cu saliva si
transformate în bol alimentar. Secretia salivara intervine si în degradarea enzimatica
a polizaharidelor.

Dintre enzimele salivare, cea mai importanta este amilaza salivara sau ptialina
care degradeaza amidonul fiert sau copt, în dextrine, care au molecule mai mici.

Rolul salivei:

1. Degradeaza amidonului.

2. Faciliteaza procesele de masticatie si deglutitie.

3. Favorizeaza stimularea receptorilor gustativi prin solubilizarea


alimentelor.

4. Îndeparteaza resturile alimentare care ramân în spatiile interdentare.

5. Rol bactericid prin lizozomul pe care îl contine.


6. Intervine în excretia unor substante (urce în uremie: Pb, Hg, I, Bi în cursul
unor intoxicatii, care se depun pe gingie; virusuri, cum este cel rabiei si
poliomielitei).

7. Favorizeaza actul vorbirii, mentionând mucoasa bucala elastica.

Masticatia = procesul prin care alimentele introduse în cavitatea bucala sufera


un proces de farâmitare mecanica.

La proceselor masticatiei participa:

 Miscarile

 Mandibulei

 Limbii

 Buzelor si obrajilor

 Dintii: incisivii au rol de taiere, canini de sfâsiere, premolari de


macinare.

Cu cât alimentele sunt mai bine masticate, cu atât sunt mai usor atacate de
enzimele digestive.

Procesul de masticatie este partial un:

 Act voluntar

 Act reflex

Deglutitia consta în trecerea bolului alimentar din cavitatea bucala prin faringe
si esofag, în stomac.

Deglutitia cuprinde 3 timpi:

 Bucal: bolul alimentar este asezat pe fata dorsala a limbii; vârful limbii
este aplicat pe palatul dur si prin contractia muschiului milohioidian, bolul este
împins în faringe, simultan istmul faringian este deschis.

 Faringian: baza limbii se mentine ridicata si muschiul milohioidian


întoarce în gura. Orificiile nazale posterioare sunt închise prin ridicarea valului
palatin. Laringele este ridicat, asezat sub baza limbii, iar glota este închisa si
respiratia oprita. Deci bolul alimentar ia singura cale posibila spre esofag,
celelalte (nazala, bucala si laringiana) fiind închise.

 Esofagian: în perioadele interdigestive, portiunea superioara a


esofagului este închisa prin contractia musculaturii sale, astfel încât acrul nu
ajunge în stomac, dar nici alimentele nu regurgiteaza.
2. Digestia gastrica

Stomacul este un organ cavitar, în care alimentele sunt depozitate un timp


îndelungat pentru a fi amestecate cu sucul gastric si tranformate într-o forma
acceptabila pentru intestin = chimul gastric.

Prin miscarile active peretilor stomacului, chimul este evacuat activ în duoden.

Transformarile pe care alimentele le sufera în stomac, sunt rezultatul:

 Actiunii enzimelor din sucul gastric

 Miscarilor stomacului

Sucul gastric este secretat:

 În cantitate mare perioadele digestive.

 Absent sau foarte scazut în perioadele interdigestive din cursul zilei


sau noptii.

Sucul gastric este un lichid clar, incolor sau usor opalescent cu puternica
reactie acida (pH = 1,5). Este format în cea mai mare parte de HCl.

HCl este secretat de celulele parietale sau oxintice ale glandelor gastrice.

În afara de HCl, sucul contine si enzime:

 Pepsina este cea mai importanta enzima a sucului gastric. Este


secretata sub forma inactiva de pepsinogen, eliberat de celulele principale sau
zimogene care se gasesc în toata mucoasa gastrica – si în duodenul proximal
(bulb). Transformarea pepsinogenului în pepsina are loc sub influenta HCl.
Pepsina transforma proteinele în substante mai simple = polipeptide sau
peptone.

 Labfermentul sau renina este analoga celei din stomacul unor


rumegatoare (vaca). Labfermentul transforma cazeinogenul solubil din lapte în
cazeina insolubila, în prezenta Ca++. Are importanta la sugar, împiedicând
trecerea rapida a laptelui din stomac în intestin.

 Lipaza gastrica este întâlnita numai în stomacul copilului. Ea desface


grasimile fin emulsionate (din lapte si galbenus de ou).

 Lizozimul

 Factorul intrinsec Castle sau antianemic. Favorizeaza absorbtia


vitaminei B12.

 Mucina are rol protector al mucoasei gastrice.


3. Digestia intestinala

Digestia începuta în cavitatea bucala este continuata în stomac si terminata,


finisata, în intestinul subtire.

La digestia intestinala participa:

 Sucul pancreatic

 Bila

 Sucul intestinal propriu-zis

Sucul pancreatic

Este produsul de secretie al pancreasului exocrin. El se varsa în duoden prin


canalul Wirsung si uneori prin canalul Santorini.

Sucul pancreatic are un bogat continutul enzimatic care actioneaza asupra


celor trei principii alimentare (glucide, lipide, proteine); cele mai importante sunt:

 Tripsina, desface polipeptidele sau peptonele în di-, tri- si


ditetrapeptide. Tripsina este secretata sub forma de tripsinogen si activata de
enterokinaza.

 Lipaza pancreatica descompune grasimile în glicerina si acizi grasi.

 Amilaza pancreatica are actiune mai puternica decât amilaza salivara,


descompunând si amidonul crud.

Bila

Ficatul este o glanda anexa a tubului digestiv care prin activarea sa


metabolica reprezinta unul dintre cele mai complexe organe interne.

Functiile ficatului:

1. Elimina pe cale biliara pigmentii biliari, colesterolul, unele metale grele si


fosfataza alcalina.

2. Intervine în metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor, vitaminelor si


substantelor minerale.

3. Are rol în termoreglare, sângele din venele hepatice având temperatura


cea mai ridicata din organism.

4. Are functie antitoxica, capteaza particulele straine patrunse din intestin în


circulatie prin celulele Kupffer; în hepatocite se produce conjugarea,
oxidarea si reducerea unor substante cu efect nociv:
 Formarea ureei din amoniac (functie ureoproteica).

 Reducerea, conjugarea si inactivitatea unor hormoni.

5. În perioada embrionara are functie hematopoietica.

6. La adult, sintetizeaza factorii coagularii si fibrinolizei.

7. Contribuie la transferul sângelui din sistemul port în marea circulatiei si la


depozitarea sângelui (volum stagnant).

8. Functie biligenetica, de formare si excretie a bilei.

Bila este produsul de secretie si excretie hepatica.

Bila nu este un suc digestiv propriu-zis, pentru ca nu contine enzime. Singura


enzima biliara care se excreta prin bila este fosfataza alcalina (N = 2 – 4,5 unitati
Bodansky sau 21 – 91 u.i/l la 37ºC).

Bila mai contine:

1. Saruri biliare, care se formeaza pe seama colesterolului.

Functia sarurilor biliare:

 Emulsionarea grasimilor (fractionarea lipidelor în picaturi foarte fine).

 Activeaza lipazele din intestin.

 Favorizeaza absorbtia acizilor grasi.

2. Pigmenti biliari, care rezulta din descompunerea hemoglobinei la nivelul


hepatic. Pigmentii biliari sunt reprezentati de bilirubina care ajung prin caile biliare în
intestin.

Acumularea pigmentilor biliari în tesuturi, da culoarea galbena a tegumentelor


si mucoaselor = icter.

Cauzele icterului sunt:

 Obstructia cailor biliare (icter obstructiv).

 Degradarea intensa a hematiilor (icter hemolitic)

 Distrugerea celulelor hepatice (hepatite)

 Congenital, prin absenta enzimei care intervine în conjugarea


bilirubinei indirecte (glicuronil-transferaza).
3. Colesterolul este o alta substanta organica care se gaseste în bila, el este
mentinut în suspensie datorita sarurilor biliare. Când concentratia sarurilor biliare
scade, colesterolul precipita si formeaza calculi biliari.

Colesterolul total plasmatic = 130-180 mg/l.

Evacuarea bilei

Desi bila este secretata continuu, eliminarea ei în intestin este ritmata de


perioadele digestive. În perioadele interdigestive, bila se acumuleaza în vezica
biliara.

Substantele care produc evacuarea bilei se numesc substante colagoge.

Rolul bilei

Ea intervine în:

4 Absorbtia grasimilor.

4 Absorbtia vitaminelor liposolubile (A,D,K)

4 Eliminarea unor substante (colesterolul).

4 Are efecte laxative prin stimularea motilitatii intestinale.

Sucul intestinal propriu-zis

Compozitia sucului intestinal propriu-zis este greu de stabilit, deoarece


secretia se însoteste rapid de absorbtie.

Celulele intestinale (enterocitele) elibereaza enzime care se adreseaza celor 3


principii alimentare:

1. Aminopeptidazele, care continua actiunea tripsinei, desfacând di-, tri- si


tetrapeptidele pâna la aminoacizi, care sunt absorbiti de mucoasa
intestinala.

2. Enzime amilotice (amilaza intestinala; maltaza care descompune maltaza


în glucoza; lactaza – desface lactoza în glocuza si galactoza; si invertaza –
zaharaza, care desface zaharoza în glucoza si fructoza).

Glucidele astfel transformate sunt absorbite.

3. Lipaza intestinala descompune grasimile în glicerol si acizi grasi care sunt


absorbiti.

Intestinul subtire executa mai multe tipuri de miscari:

 Segmentare, sunt contractii care împart intestinul în segmente.


Ele intervin în:

 Amestecul continutului intestinal

 Facilitatea absorbtiei

 Pendulare, de scurtare si alungire a intestinului. Favorizeaza


alunecarea anselor intestinale unele peste altele si amestecarea continutului
intestinal.

 Miscari de tonus prin care se modifica tensiunea la nivelul fibrelor


musculare, nu si în lungimea acestora.

 Peristaltice prin care se asigura înaintarea continutului intestinal de la


stomac spre portiunile intestinale terminale.

 Miscarile vilozitatilor intestinale, de scurtare si alungire, care


favorizeaza:

 Transportul particulelor indigeste.

 Absorbtia, prin cutarea mucoasei si împingerea substantelor


spre fundul vilozitatii.

Fiziologia intestinului gros

Principala functie a intestinului gros este de depozit temporar al deseurilor


rezultate din digestie si de absorbtie a apei, Na+ si altor elemente, determinând
eliminarea a aproximativ 150 g materie fecala semisolida pe zi, în unul sau doua
scaune.

Glandele intestinului gros secreta un suc foarte vascos, alcalin, care nu


contine enzime digestive. Rolul acestei secretii este de a:

 Facilita trecerea materiilor fecale

 Proteja mucoasa intestinala de iritatii mecanice si chimice.

La nivelul intestinului gros sunt absorbite – apa, electrolitii, vitaminele si


aminoacizii.

Intestinul gros este populat de un mare numar de bacterii, care alcatuiesc flora
bacteriana intestinala (Escherichia coli, Aerobacter aerogenes, bacilul putrificus etc.).

Rolul florei bacteriene intestinale:

 Transforma bilirubina în stercobilinogen si apoi în stercobilina.

 Intervine în sinteza vitaminelor (K, B1, acid folic, biotina)


 Prin putrefactie si fermentatie bacteriana produce o serie de gaze.

Prin contractii tonice, segmentare si peristaltice, bolul fecal este împins spre
rect. În mod obisnuit rectul este lipsit de materii fecale.

Stimulul fiziologic care declanseaza actul defecatiei este reprezentat de


trecerea materiilor fecale în rect, care determina relaxarea sfincterului anal intern si
extern si expulzia materiilor fecale.

Defecatia este un act reflex controlat voluntar.

Eliminarea întârziata a materiilor fecale la intervale mai mari de 48 de ore


poarta numele de constipatie.

Eliminarea frecventa de scaune neformate, ce contin resturi alimentare


nedigerate poarta numele de diaree. Ea apare ca urmare a unui tranzit accelerat în
intestinul subtire sau gros.

Absorbtia intestinala

Este procesul prin care produsii de degradare ai substantelor nutritive trec prin
epiteliul intestinal în sânge sau limfa.

Sub influenta enzimelor din sucurile digestive, alimentele sunt


degradate pâna la particule mici, solubile si absorbabile. Vitaminele, sarurile
minerale si apa sunt absorbite ca atare.

Glucidele sunt ingerate sub forma de polizaharide (amidon, glicogen) sau


dizaharide (maltoza, zaharoza, lactoza). Ele sunt absorbite ca monozaharide
(glucoza, fructoza, galactoza), mai ales la nivelul portiunii initiale a intestinului
subtire, unde se afla în concentratie mai mare.

Cea mai mare parte a proteinelor, se absorb ca aminoacizi, prin transport


activ, direct în sânge.

Lipidele sunt ingerate sub forma de trigliceride (grasimi neutre) fosfolipide si


colesterol. Absorbtia lor o antreneaza si pe cea a vitaminelor liposolubile (A, D,E,K,
F).

Aceste grasimi sunt descompuse pâna la glicerol si acizi grasi si absorbite prin
celula intestinala prin pinocitoza, în circulatia limfatica, de unde trec în sânge.

Apa se absoarbe pasiv, prin difuziune. În 24 de ore prin intestin se absorb 10


litri de apa (1,5 provin din lichidele ingerate si 8,5 litri reprezinta sucuri digestive).

Din cei 10 litri de apa, 9,5 se absorb la nivelul intestinului subtire si 300-400 ml
la nivelul intestinului gros.

Materiile fecale contin 100 ml de apa.