Anatomia aparatului digestiv

Aparatul digestiv cuprinde un grup de organe a căror funcţie principală

este digestia.
Segmentele tubului digestiv sunt:
Cavitatea bucală

Faringele

Esofagul

Stomacul

Intestinul subţire

Colonul şi rectul

Pe lângă aceste segmente, aparatul digestiv cuprinde şi o serie de glande anexe, ale
căror secreţii ajută la digestia şi absorbţia alimentelor:

Glandele salivare

Ficatul

Pancreasul

Cavitatea bucală

Este primul segment al tubului digestiv.

Funcţii:

Digestivă

Respiratorie

Fonaţie

Intervine în mimică şi în limbajul articulat.

Ca localizare ocupă etajul inferior al craniului visceral.

Este cuprinsă între:

Fosele nazale, situate superior

Regiunea superioară a gâtului, situat inferior

 Orificiul bucal sau gura prin care comunică cu exteriorul

Faringele, cu care comunică prin istmul faringian.

Când gura este închisă, cavitatea bucală este virtuală, care devine reală când orificiul
bucal este deschis sau când limba este aplicată pe planşeul bucal.

Este formată din 2 compartimente separate prin arcadele alveole-dentare.

Vestibulul bucal, care are un perete antero-lateral, format de buze şi obraji şi un perete
postero-medial, reprezentat de arcadele alveole-dentare.

Pereţii vestibulului prezintă următoarele tunici: pielea un strat conjunctiv, subcutanat la

care se adaugă o masă de grăsime – corpul adipos al obrazului sau bula Bichat; un strat
muscular reprezentat de muşchii mimicii; o tunică mucoasă ce conţine glande salivare mici.

Inervaţia musculaturii este dată de nervul facial sau perechea VII.

Cavitatea bucală propriu-zisă este delimitată astfel:

3 Superior = bolta palatină, care o separă de fosele nazale care prezintă 2 porţiuni:

Palatul dur format în principal din oasele maxilare

Palatul moale sau vălul palatin o formaţiune musculo-membranoasă mobilă

care se prelungeşte posterior cu lueta sau uvula sau omuşor. De la baza luetei
pornesc arcurile palatine, anterior şi posterior între care se găseşte amigdala sau
tonsila palatină.

3 Inferior = planşeul bucal, format în principal din muşchi; la acest nivel se găsesc glandele
salivare sublinguale.

3 Antero-lateral= arcadele dentare

3 Posterior = este reprezentat superior, de văplul palatin şi inferior istmul faringian, prin care
cavitatea bucală se continuă cu faringele.

Cavitatea bucală este ocupată în cea mai mare parte de limbă organ musculo-membranos
mobil situată pe planşeul bucal. Limba are rol în: masticaţie, deglutiţie, supt, organ gustativ, în
limbajul articulat.

Limba are două porţiuni:

Verticală = rădăcina limbii, fixată pe mandibulă şi osul hioid

Orizontal = corpul limbii care este mobil

Limita de separaţie dintre cele două porţiuni se observă pe faţa supero-posterioară a

limbii sub forma unui şanţ = terminal, deschis anterior, de forma literei ‘V’.

Faţa inferioară a corpului limbii se fixează pe planşeul bucal printr-o plică medicală
mucoasă = frâul limbii.
 Pe faţa dorsală a limbii (care priveşte spre bolta palatină) până la şanţul terminal se
găsesc papile linguale sau gustative cu rol în recepţionarea senzaţiilor gustative şi tactile:

Vârful limbii = gustul acid şi dulce

Marginile limbii = gustul acid, dulce şi sărat

Baza limbii = gustul amar

Dinţii sunt organe dure de culoare albă fixaţi în alveole şi situaţi în arcade alveole-
dentare.

Au rol mecanic în digestia bucală, intervenind în sfărmarea şi triturarea alimentelor.

Împreună cu muşchii masticatori şi articulaţia temporomandibulară, alcătuiesc aparatul

masticator.

Au aspect şi forme diferite în funcţie de rolul îndeplinit în masticaţie:

Incisivi = situaţi central pe arcada dentară, taie alimentele.

Canini = situaţi lateral de incisivi, sfâşie.

Premolarii = situaţi lateral de canini, strivesc alimentele.

Molarii = situaţi postero-lateral de premolari, strivesc alimentele.

Omul are 2 dentiţii:

Temporară = dinţii sunt mai mici, iar la naştere sunt ascunşi în alveole, sub
mucoasă iar după vârsta de 6 luni perforează mucoasa şi îşi fac apariţia.

Dinţii omonimi de pe arcadă opusă îşi fac apariţia în acelaşi timp = definitivă sau
permanentă. Încă de la vârsta de 5 ani, dinţii permanenţi, apr sub dinţi de lapte şi
se apropie de alveole. Dinţii de lapte îşi pierd mijloacele de fixare, rădăcinile se
resorb şi cad în aceeaşi ordine în care au apărut.

Formula dentară:

Dinţii temporari (de lapte) erup de la 6 luni până la 2 ani, sunt în număr de 20 câte
10 pe fiecare arcadă, după următoarea formulă, pentru jumătate de arcadă:

Dinţii permanenţii apar succesiv între 6 –13 ani. Ultimul molar sau de minte apr
mai târziu între 13 şi 35 ani.

Dinţii permanenţi sunt în număr de 32, câte 16 pe fiecare arcadă după următoarea
formulă, pentru jumătate de arcadă.

Premolarii înlocuiesc molarii temporari.

 Glandele salivare sunt glandele anexe ale cavităţii bucale, intervenind în procesul
digestiei prin procesul lor de secreţie, saliva. Saliva are afecţiune mecanică de îmbinare a
bolului alimentar (astfel îl ajută să alunece spre faringe) şi acţiune chimică prin enzima pe care o
conţine, ptialina sau amilaza salivară. Se împart în:

Glande salivare mici = răspândite în pereţii cavităţii bucale, în mucoasă şi limbă.

Glandele salivare mari: glanda parotidă, glanda submandibulară şi sublinguală.

Glandele salivare sunt glandele tubolo-acinoase, al căror canal excretor se

deschide la suprafaţa mucoasei bucale sunt glande exocrine.

Faringele

Este un organ musculo-membranos la nivelul căruia se intersecteasză calea

respiratorie şi digestivă.

Faringele este situat:

Anterior coloanei cervicale

Posterior de : fosele nazale, cavitatea bucală, laringe.

Limita superioară o formează baza craniului, iar cea inferioară corespunde orificiului
superior al esofagului în care se continuă, şi care este reprezentată de un plan orizontal ce
trece prin vertebra a VI-a cervicală.

Faringele are forma unui jgheab deschis anterior. Este împărţit în trei etaje, în funcţie de
organele cu care comunică anterior:

Nazo-faringe sau rinofaringe sau epifaringe

Buco-faringe sau orofaringe sau mezofaringe

Laringo-faringe sau hipofaringe

În structura sa intră de la exterior la interior:

Tunica externă, de înveliş sau adventicea faringelui

Tunica musculară, formată din muşchi constrictori, dilatatori şi ridicători ai

faringelui

Tunica submucoasă

Tunica mocoasă
 Esofagul
Esofagul este segmentul tubului digestiv cuprins între faringe şi stomac. Limita
superioară este reprezentată de planul care trece prin vertebra C6. Limita inferioară se găseşte
la nivelul cardiei, orificiul prin care esofagul comunică cu stomacul.

În funcţie de regiunile prin care trece esofagului I se descriu 3 porţiuni:

Esofagul cervical, până la orificiul superior al toracelui (apertura toracică

superioară). Aceasta are:

Anterior = traheea,

Posterior = coloana cervicală

Lateral lobii glandei tiroide şi pachetul vasculo-nervos al gâtului (artera carotidă,

vena jugulară şi nervul vag).

Esofagul toracal, până la diafragm. El străbate mediastinul posterior; este

intersectat de arcul aortic.

Esofagul abdominal, până la cardia. El străbate diafragmul prin hiatusul esofagian.

Esofagul are o lungime medie de 25 cm.

În structura esofagului intră următoarele tunici:

Tunica mucoasă la interior, care conţine glande care secretă mucus.

Tunica submucoasă, groasă, care determină formarea unor plici longitudinale ale
mucoasei.

Tunica musculară cuprinde un strat extern cu fibre longitudinale şi unul intern cu

fibre circulare. Contracţia alternativă a fibrelor longitudinale şi circulare determină
mişcările peristaltice, necesare bolului alimentar spre stomac.

Tunica externă sau adventicea, este reprezentată la nivelul porţiunii abdominale a

esofagului, de seroasa peritoneului vişceral.

Stomacul

Stomacul este un organ abdominal al tubului digestiv situat între esofag şi duoden. Este
aşezat în etajul superior al cavităţii abdominale, între diafragm, ficat, colon transvers şi peretele
abdominal, ocupând loja gastrică.

Stomacul este menţinut în poziţia sa de: esofag, pediculi vasculari, ligamente şi

peritoneu, care îl leagă de organele vecine, şi presiunea abdominală.

Configuraţia externă a stomacului

Zone de protecţie a stomacului la peretele abdominal ocupă:

 O parte din epigastru

Cea mai mare parte a hipocondrului stâng

În ortostatism, la examenul radiologic, stomacul are forma de cârlig

O porţiune lungă, verticală

O porţiune scurtă, orizontală, orientată spre dreapta.

Stomacul are 2 feţe, 2 margini şi două extremităţi:

Feţele stomacului sunt una anterioară şi una posterioară, orientate în plan frontal:

3 Marginile stomacului:

Dreapta sau mica curbură cu concavitatea spre dreapta şi superior.

Stânga sau marea curbură, cu convexitatea spre stânga şi inferior.

3 Extremităţile stomacului:

Superioară = orificiul cardia

Inferioară = orificiul piloric prin care se continuă cu duodenul

Anatomo funcţional, stomacul are 2 porţiuni:

Verticală sau digestivă care se împarte în: fundul sau fornixul stomacului,
situat deasupra planului orizontal care trece prin cardia. Aceasta reprezintă camera cu aer a
stomacului care nu se umple cu alimente şi a două parte corpul stomacului = până la
incizura angulară.

Orizontală sau de evacuare care cuprinde: antrul piloric şi canalul piloric.

Structura stomacului cuprinde cele 4 tunici întâlnite la tubul digestiv:

1. Seroasa reprezentată de peritoneul visceral.

2. Musculara, formată din fibre musculare netede dispuse în trei straturi:

Longitudinal, extern

Circular, mijlociu

Care la nivelul pilorului formează sfincterul piloric.

Oblic, intern

Muşchii stomacului imprimă pereţilor acestuia două tipuri de mişcări:

 Peristaltice, de înaintare a conţinutului gastric spre pilor.

3. Submucoasa, care conţine reţeaua vasculo nervoasă a stomacului şi plexul

nervos vegetativ Meissner.

4. Mucoasa, care căptuşeşete faţa internă a organului are o grosime de aproximativ

2 mm.

Mucoasa formează numeroase cute sau plici mucoase care sunt mai ccentuate cân
stomacul este gol sau când se contractă.

Mucoasa este formată dintr-un epiteliu de înveliş cilindric simplu, un aparat glandular,
un corion şi o musculară a mucoasei.

Aparatul glandular este format din glande unicelulare răspândite printre celulele
epiteliale şi care secretă mucus cu rol protector faţă de acţiunea fermenţilor proteolitici; şi din
glande epigastrice, situate în profunzimea mucoasei. Glandele gastrice se împart în:

Glande fungice, la nivelul fornixului formate din trei tipuri de celule = principale sau
zimogene care secretă zimogenul (profermentul pepsinei), parietale, care secretă
HCl, accesorii care secretă factorul intrinsec Castlle sau antianemic.

Glandele cardiale, care secretă mucoasa.

Glande pilorice, care predomină la nivelul micii curburii şi secretă mucus.

Glandele Brünner, asemănătoare celor din duoden.

Intestin subţire

Este cel mai lung segment al tubului digestiv şi organul cel mai important al procesului
de digestie prin funcţia motorie şi de absorbţie.

Se întinde de la sfincterul piloric până la valvula ileocecală, unde se continuă cu

intestinul gros.

Prezintă două porţiuni:

1. Duodenul care este fixat de peretele posterior al abdomenului.

2. Jejuno-ileonul care este mobil.

Duodenul

Este cuprins între sfincterul şi unghiul duodenojejunal. Are o lungime de 25-30 cm

Duodenul are forma unei potcoave în care este cuprins capul pancreasului.

Duodenului I se descriu 4 porţiuni:

 a) Superioară sau subhepatică sau bulbul duodenale. Este sediul de elecţie al
ulcerului duodenal.

b) Descendentă care prezintă în zona mijlocie, ampula lui Vater în care se deschid:
canalul coledoc, canalul pancreatic Wirsung.

c) Porţiunea orizontală sau prevertebrală

d) Porţiunea ascendentă sau lateroaortică.

Porţiunea ascendentă se continuă cu unghiul sau flexura duodenojejunală cu jejunul.

Duodenul este organ retroperitoneal, acoperit de peritoneu.

El se proiectează pe:

Coloana vertebrală, între L1 – L4

Peretele abdominal anterior: în epigastru, regiunea ombilicală.

Structura duodenului este reprezentată de cele 4 tunici caracteristice tubului digestiv: seroasa,
musculara, submucoasa şi mucoasa.

Jejuno-ileonul

Jejuno ileonul reprezintă porţiunea mobilă a intestinului subţire. Mobilitatea este

asigurată de mezenter, formaţiune peritoneală care îl leagă de peretele posterior al trunchiului.
Este cuprins între flexura duodeno jejunară şi flexura ileocecală care corepsunde valvulei ileo-
cecale.

Are o lungime de 6-8 metri din care cauză este cutat, formând ansele intestinale.

El prezintă 2 porţiuni:

Jejunul care continuă duodenul

Ileonul care se continuă cu intestinul gros.

Diferenţierea între aceste 2 porţiuni se face după aspectul mucoasei la o diferenţă de

80-90 cm de capătul terminal al ileonului se află un diverticul, ca un deget de mănuşă numit
diverticul Meckel, care se poate inflama, dând diverticulita sau care poate provoca ocluzii
intestinale prin răsucirea sa în jurul anselor.

Mezenterul este o dependenţă peritoneală care alcătuieşte organul de susuţinere,

nutriţie, mobilitate a jejuno-ileonului. Este format din 2 foiţe peritoneală care înconjoară intestinul
subţire reprezentând tunica seroasă a acestuia, după care se continuă parietal posterior.
Jejuno-ileonul ocupă etajul inferior al cavităţii abdomino-pelviene.

Structura intestinului subţire este alcătuită din cele 4 tuncici, (seroasă, musculară,
submucoasă, mucoasă), adaptată funcţiilor motorie, secretorie şi de absorbţie.

Tunica musculară este formată din 2 straturi de fibre musculare:

3 Longitudinal extern

3 Circular intern. Aceasta formează la cele 2 extremităţi ale intestinului subţire:

Sfinterul piloric, la capătul superior al abdomenului

Valvula-ileocecală, cu rol de sfincter.

Aceste formaţiuni sfincteriene asigură evacuarea ritmică şi fracţionată a conţinutului

digestiv în intestinul subţire şi mai departe în colon.

Tunica mucoasă reprezintă aparatul secretor şi de absorbţie al intestinului subţire.

Ea prezintă numeroase cute care proemină în lumenul intestinal = valvule conivente sau
plici circulare Kerkring. Ele măresc de 2 suprafaţa mucoasei intestinale. Ele sunt absente în
prima porţiune a duodenului dar devin abundente în porţiunea descendentă a acestuia şi scad
progresiv spre segmentul intestinal inferior dispărând la nivelul valvei ileo-cecale.

Mucoasa intestinală prezintă o serie de formaţiuni limfoide, vizibile cu ochiul liber =

plăcile Peyer, ca nişte pete albicioase, şi de asemenea nişte proeminenţe cilindrice sau conice,
vizibile cu lupa = vilozităţi intestinale. Acestea se găsesc pe suprafaţa valvelor conviente cât şi
în mucoasa liberă, între pilor şi valvula ileo-cecală. Între vilozităţi, la baza lor, se află orificiile de
deschidere ale glandelor intestinale:

Acestea se găsesc atât pe suprafaţa valvelor conviente cât şi în mucoasa liberă, între
pilor şi valvula ileo-cecală.

Între vilozităţi, la baza lor, se află orificiile de deschidere ale glandelor intestinale:

Glandele LieberKühn, distribuite de la duoden la rect. Ele secretă enzime cu rol în

digestia enzimelor cu rol în digestia grăsimilor şi proteinelor.

Glandele Brünner prezente numai în duoden.

Epiteliul care acoperă mucoasa, inclusiv vilozităţile şi criptele glandulare este format în
cea mai mare parte din enterocite sau celule absorbante, cu rol în absorbţie.

Intestinul gros

Este ultimul segment al tubului digestiv. Se întinde de la nivelul valvului ileocecale până
la orificiul anal.

I se descriu mai multe segmente.

a) Cecul cu apendicele cecal. Cecul comunică cu ileonul prin valva ileocecală

Bauhin. Apendicele este un diverticul rudimentar al cecului; a cărei mucoasă
conţine numeroşi foliculi limfatici, reprezentând o adevărată amigdală abdominală.

b) Colonul ascendent merge aproape vertical până sub faţa inferioară a ficatului. De
unde se cudează, formând unghiul colic drept sau hepatic pentru a se continua cu
colonul transvers. Este fixat pe peretele posterior al abdomenului din peritonel
parital.
 c) Colonul transvers este situat între unghiul colic drept şi colic stâng sau splenic de
unde se continuă cu colonul descendent. Este un segment mobil, învelit de o
formaţiune peritoneală, mezocolonul transvers, care îl leagă de peretele posterior al
trnchiului.

d) Colonul descendent coboară pe peretele abdominal stâng până la nivelul crestei

iliace stângi de unde se continuă cu sigmoidul. Este un organ retroperitoneal.

e) Sigmoidul sau colonul ileo-pelvin este un segment mobil, prevăzut cu mezou =

mezosigmoidul. Ocupă fosa iliacă stângă şi o parte din bazin.

f) Rectul este segmentul terminal al intestinului gros şi tubului digestiv. El s-a

adaptat funcţiei de rezervor şi de organ excretor. Pentru aceasta este prevăzut cu
un = sistem de suspensie = muşchii ridicători anali, sistem de contenţie, muşchi
sfincteri anali.

Rectul se termină la nivelul orificiului anal. El nu mai prezintă nici unul din caracterele
colonului,

Intestinul gros are o lungime de 1,60 metri.

Intestinul gros se deosebeşte de intestinul subţire prin dimensiuni, lungime şi calibru.

Fixate parţial la peretele trunchiului.

Dispoziţia în cadru în jurul anselor intestinale.

Configuraţia externă care prezintă 4 caractere principale.

1. Teniile sunt benzi musculare, albicioase situate de a lungul colonului rezultă prin
condensare. Fibrelor musculare, netede longitudinale şi sunt în număr de 3.

2. Plici semilunare, sunt cute transversale pe care le face colonul în spaţiile dintre tenii .Se
datoresc condensării fibrelor musculare netede circulare .Ele proemină în lumenul
colonului între tenii, ca nişte creste, iar la exterior apar ca şanţuri.

3. Haustrele, sunt porîiubele dintre 2 plici care bombează în afară.Ele lipsesc la nivelul
sigmoidului şi rectului.

4. Ciucuri eplipoici, sunt diverticuli ai scroasei peritoneale, plini cu grăsime. Sunt dispuşi în
două rînduri la nivelul colonului ascendent şi deşcendent, şi pee un singur rînd la nivelul
colonului transvers. Sunt mai numeroşi la nivelul sigmoidului.

Structura intestinului gros

Peretele colonului conţine aceleaşi patru tunici- seroase peritoneală, tunica musculară, sub
mucoasă şi mucoasă.
 Tunica mucoasă, spre deosebire de cea a intestinului subţire este mai
groasă, mai slab vascularizată, nu prezintă valvule conivente şi nici vilozităţi
intestinale.conţine glandele Lieberkuhn şi foliculi limfatici.

Tunica musculară a rectului este formată dintr-un strat de fibre longitudinale

şi unul de fibre circulare, care are la nivelul canalului anal se condensează şi
formează sfincterul anal.

Pancreasul

Este un organ retroperitoneal, dispus:

– Anterior coloanei lombare

– Posterior stomacului

– Între duoden şi splină

Se proiectează la nivelul:

– Vertebrelor L1 – L2

– Peretelui abdominal, pe o zonă transversală, dispusă la epigastru şi hipocondru stâng.

Configuraţie externă

Are formă alungită, cu axul mare orizontal.

I se descriu următoarele porţiuni:

– Capul, este cuprins în scornitura duodenului.

– Gâtul, face trecerea între cap şi corp.

– Corpul, este situat transversal înaintea coloanei lombare.

– Coada, prelungeşte corpul pancreasului până în hilul splinei (uneori).

Structura anatomică:

Pancreasul este o glandă cu secreţie mixtă: exo şi endocrină.

Pancreasul exocrin este o glandă acinoasă, ai cărui produşi de secreţie sunt enzimele
digestive (tripsina, steapsina etc.). canaliculele acinoase confluează şi se deschid în canalul
excretor principal.

Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans, insule celulare

răspândite în pancreas, înconjurate de o reţea capilară sinusoidală, în care se varsă produsul
de secreţie, hormonii insulina şi glucogonul, cu rol în metabolismul glucidic.

Aparatul excretor al pancreasului este reprezentat de 2 canale:

 1. Canalul pancreatic principal Wirsung, care străbate glanda de la coadă la cap. Se
uneşte cu canalul coledoc formând ampula Vater, care se deschide în duoden la
nivelul papilei mari. La nivelul orificiului de deschidere se găseşte sfincterul Oddi.

2. Canalul pancreatic accesor Santorini, care se deschide tot în duoden, la nivelul

papilei mici.

Fiziologia pancreasului

Pancresul exocrin secretă fermenţi digestivi foarte activi, secreţia lor fiind ritmată de
ingerarea alimentelor şi influenţată de cantitatea şi componenţa acestora. În funcţia exocrină a
pancreasului intervine un mecanism reglator neuromoral. Pe de o parte, secreţia pancreatică
este influenţată pe cale sangvină se secretina duodenală, iar de alta, scoarţa cerebrală intervine
în secreţia pancreatică prin relaţiile nervoase viscero-corticale şi cortico-vescerale.

Secreţia internă a pancresului, sucul pancreatic, este un lichid incolor, cu reacţie

alcalină, care conţine trei fermenţi: tripsina, amilaza (diastaza) şi lipaza.

Tripsina este un fermen proteolitic activat de tripsinogen prin enterokinaza intestinală; el

continuă digestia substanţelor proteice (începută în stomac) până la polipeptide şi acizi aminaţi
şi scindează nucleinele în acizi nucleici şi albumină.

Amilaza sau diastaza este o enzimă foarte activă, care transformă amidonul în maltoză
şi care va fi tranformată, la rândul ei, de maltază în glucoză.

Lipaza intervine în saponificarea grăsimilor, scindând grăsimile în glicerină şi acizi graşi,

care formează săpunuri cu alculii din sucul intestinal. Acţiunea lipazei asupra grăsimilor are loc
în prezenţa bilei.

Funcţia normală secretorie a pancreasului exocrin este în strânsă dependenţă cu

funcţia normală gastrică, duodenală şi biliară.

Pancreasul endocrin, constituit din insulele Largerhans, elaborează secreţia andocrină,

reprezentată de următorii hormoni: insulina, hormonul lipocaic şi gluconul.

Insulina are un rol preponderent în metabolismul glucidelor, însă influenţează şi

metabolismul proteinelor şi al lipidelor. Are o acţiune hipoglicemiantă.

Ficatul

Ficatul este o altă glandă anexă a tubului digestiv; cea mai voluminoasă glandă a
organismului.

Ficatul este aşezat în etajul abdominal superior, ocupând loja hepatică.

Este delimitat:

– Superior de diafragm

– Inferior de colonul drept şi stomac.

 Se proiectează la peretele abdominal în hipocondrul drept şi epigastru într-o zonă
delimitată superior de o linie care trece prin coasta a V-a dreaptă şi inferior de o linie care
uneşte rebordul costal drept (coasta a IX-a ) cu apendicele xifoid.

Prezintă 4 lobi: anterior, posterior, drept şi stâng.

Structura ficatului: Este alcătuit dintr-o stromă conjunctivă şi celule hepatice.

Stroma cuprinde o membrană de înveliş, capsula ficatului, Glisson, din care pleacă
septuri conjunctive care delimitează parenchimul hepatic în Lobi hepatici.

Lobul hepatic reprezintă unitatea anatomică şi funcţională a ficatului.

În structura lobului hepatic intră formaţiuni vasculare, canaliculare şi celule hepatice.

Celulele hepatice au un rol îndreptat spre capilarul sangvin (polul sangvin) şi celălalt
spre canaliculul biliar (polul biliar).

Din capilarele biliare sau canaliculele biliare intralobulare se formează canaliculele

perilobulare. Apoi cele interlobulare, care se deschid în canalele biliare colectoare. Acestea vor
forma cele 2 canale biliare hepatice drept, stâng ce se unesc în canalul hepatic comun.

Vascularizaţia ficatului

 Nutritivă, asigurată de artera hepatică

 Funcţională, dată de vena portă.

Vena portă colectează sângele venos al tubului digestiv, din cavitatea abdominală de la
esofagul abdominal până la rect. Vena portă formează trunchiuri venoase.

Sistemul port cuprinde o reţea venoasă care se capilarizează de două ori:

 Prima dată la nivelul mucoasei intestinale

 A doua oară la nivelul lobului hepatic.

Inervaţia ficatului este asigurată de ramuri vegetative:

 Simpatice din plexul celiac

 Parasimpatice din nervul vag.

Fiziologia ficatului

Ficatul are o mare capacitate de regenerare, demonstrată prin faptul că după o hepatoctemie
parţială regenerarea începe după 24 de ore, atinge maximul în 4-5 zile şi se termină în 14 zile.
Funcţiile lui sunt multiple, fiind îndeplinite la nivelul hepatocitului. Nu vom aminti decât funcţiile
lui principale.
 Funcţiile metabolice se exercită în metabolismul glucidic, proteic şi mineral. În
metabolismul glucidic, ficatul intervine în fosforilarea şi polimerizarea glucidelor în glicogen,
asigurând rezerve de glucoză şi menţinerea homeostazei glicemice. La nevoie fabrică glucoză
din proteine şi grăsimi (gliconeogeneză). Metabolismul glucidic hepatic este insulino independet.
În metabolismul proteic, ficatul are funcţie proteinoformatoare şi de echilibru
globuline,proteic, funcţie ureogenă. Sintetizează albumina, 70%, din globuline, protrombina
şi fibrinogenul, catabolizează50% din nucleoproteinele. În metabolismul lipidelor intervine în
absorbţia grăsimilor şi fosfarilarea lor, în sinteza şi estrificare colesterolului, în sinteza
lipoproteinelor, fosfolipidelor şi trigliceridelor. În metabolismul mineral acţionează prin
depozitarea fierului şi a cuprului şi intervine în repartiţia apei şi a electroliţilor (ionii de Na +, K+, şi
Cl) în organism.

Funcţia biliară comportă secreşia şi excreţia bilei, cu rol important în digestia şi

absorbţia grăsimilor, în absorbţia vitaminelor liposolubile (A, D, E şi K), în absorbţia fierului şi a
calciului alimentar. Bila se varsă în intestin în cantităţi de 600-1000 ml/24 de ore. Ea conţine
97% apă şi următorii somponenţi principali: săruri biliare, pigmenţi biliari, colesterol, lecitine şi
săruri anorganice.

Funcţia antitoxică constă în faptul că ficatul dispune de activităţi prin care substanţele
toxice de origine exogenă, ca şi acelea rezultate din metabolismele endogene sunt transformate
în substanţe mai puţin toxice şi eliminate ca atare. Neutralizarea substanţelor toxice este
realizată de ficat cu ajutorul proceselor de conjugare a acestor substanţe, ca sulful de exemplu
(acţiunea de sulfoconjugare).

Ficatul este un important depozit de vitamine A, B 2, B12, D, K. el intervine în convertirea

carotenilor în vitamina A, în transformarea vitaminei B 1 în cocarboxilază, în conjugarea vitaminei
B2 pentru formarea fermentului galben respirator, în procesul de sintetizare a protrombinei cu
ajutorul vitaminei K.

Sinteza fermenţilor necesari proceselor vitale este îndeplinită într-o mare măsură de
ficat. Fermenţii sunt complexe mecromoleculare legate de grupări active, iar sinteza lor
reprezintă o actiivitate laborioasă a hepatocitului şi necesită integritatea anatomică şi funcţională
a ficatului.

Mai amintim intervenţia ficatului în menţinerea echilibrului acido-bazic, rolul ficatului ca

depozit al apei şi posibilitatea lui de a echilibra perturbările circulatorii.

Căile biliare extrahepatice

Aparatul excretor al bilei este alcătuit din căile care transportă produsele de secreţie a
externă al ficatului – bila – de la ficat la intestin.

Ele cuprind un teritoriu:

 Intrahepatic din care fac parte:

 Căile biliare intrahepatice, formate prin unirea canalelor şi

canaliculelor biliare care merg din hilul hepatic până la lobul hepaitc.

 Căile biliare extrahepatice care le continuă pe primele din regiunea

biliară până la deschiderea în duoden.
  Extrahepatic din:

 Canalul hepato-coledoc

 Vezica biliară

 Canalul cistic

Vezica biliară

Secreţia biliară a ficatului este continuă, dar evacuarea ei în intestin este ritmată de
perioadele digestive.

În perioadele interdigestive, bila este depozitată în vezica biliară, unde se concentrează

de = 20 de ori, prin absorbţia apei şi a sărurilor anorganice.

Vezica biliară este situată pe faţa inferioară a ficatului. Este un organ cavitar, căruia i se
descriu:

 Un fund

 Un corp

 Un gât

Canalul cistic

Continuă vezica biliară şi se deschide în canalul hepatocoledoc. Forma este

neregulată, iar la interior prezintă valvule incomplete, cu aspect spiralat.

Canalul hepato-coledoc

Cuprinde 2 segmente:

 Canalul hepatic comun, format prin unirea canalelor hepatice drept şi stâng;
ţine până la canalul cistic.

 Canalul coledoc, care reprezintă segmentul de la confluenţa hepaticului

comun cu cisticul, până la deschiderea în duoden.

Canalul coledoc se deschide împreună cu canalul pancreatic principal Wirsung, pe faţa

postero-medială a duodenului descendent, în ampula lui Vater.

Peritoneul

Peritoneul este o membrană seroasă care acoperă pereţii cavităţii abdomino-pelviene şi

organele care se găsesc aici.

Viscerele abdominale pot fi acoperite de peritoneu pe toată suprafaţa lor. Sunt mobile în
cavitatea abdominală, fiind legate de unul din pereţii cavităţii printr-un pedicul peritoneal.
Acestea se numesc organe intraperitoneale (stomac, intestin subţire, colon transvers).
 Alte viscere abdominale sunt aplicate pe peretele posterior al abdomenului, fiind
acoperite de peritoneu numai pe una din feţe. Acestea sunt organe retroperitoneale (duodenul,
pancreasul, rinichii).

Peritoneul prezintă:

 O foiţă parietală care căptuşeşte pereţii cavităţii abdomino-pelviene.

 O foiţă viscerală care acoperă organele din abdomen şi pelvis.

Peritoneul parietal se continuă cu cel visceral.

La:

 Bărbat, cavitatea peritoneală este închisă.

 Femeie, cavitatea peritoneală comunică cu exteriorul prin trompă, uter şi

vagin. Ceea ce favorizează propagarea infecţiilor până la cavitatea peritoneală.