APARATUL DIGESTIV

Aparatul digestiv reprezintă totalitatea organelor care au ca funcţii principale digestia

şi absorbţia alimentelor şi totodată eliminarea reziduurilor alimentare. Aparatul digestiv este
alcătuit dintr-un tub continuu care se întinde de la gură la anus, numit tubul digestiv, precum
şi din organe glandulare care îşi varsă produşii în acesta, reprezentând glandele anexe ale
tubului digestiv.

 TUBUL DIGESTIV

Tubul digestiv nu este la fel de gros în toată întinderea sa şi prezintă mai multe
segmente: cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţire, intestinul gros.
Peretele tubului digestiv prezintă o structură unitară, dar cu particularităţi pentru diferitele sale
segmente.
a. Tunica mucoasă înveleşte suprafaţa interioară a tubului digestiv. Ea este alcătuită
din epiteliu şi corion. Epiteliul este un epiteliu pavimentos stratificat, adaptat funcţiei de
transport, la nivelul cavităţii bucale, faringelui şi esofagului iar de la intrarea în stomac şi până
la canalul anal este un epiteliu cilindric unistratificat, adaptat mai ales funcţiilor de secreţie şi
absorbţie.
Corionul mucoasei este format din ţesut conjunctiv lax. Are rolul de a permite
mucoasei să aibă o oarecare mobilitate.
b. Tunica submucoasă se află între mucoasă şi musculară. Este formată din ţesut
conjunctiv lax în care se află o bogată reţea vasculară şi plexul nervos vegetativ Meissner.
c. Tunica musculară este situată dedesubtul tunicii submucoase şi asigură dinamica
peretelui digestiv. Ea este formată din ţesut muscular striat la nivelul cavităţii bucale,
faringelui, porţiunea superioară a esofagului, sfincterul anal extern. În restul tubului digestiv
este alcătuită din ţesut muscular neted. Fibrele tunicii musculare sunt dispuse în 2 straturi:
unul intern, alcătuit din fibre circulare, altul extern, alcătuit din fibre longitudinale. La nivelul
stomacului se adaugă şi un al treilea strat alcătuit din fibre oblice. În anumite zone fibrele
circulare formează sfinctere. La nivelul muscularei se află plexul nervos vegetativ Auerbach.
d. Adventicea este formată din ţesut conjunctiv lax în porţiunea supradiafragmatică şi
partea inferioară a rectului. În porţiunea subdiafragmatică stratul exterior este formată din
ţesut conjunctiv dens şi reprezintă foiţa viscerală a peritoneului.

CAVITATEA BUCALĂ

Este primul segment al tubului digestiv. Comunică cu exteriorul prin orificiul bucal iar
în interior se continuă cu faringele.
Cavitatea bucală este împărţită de arcadele alveolo-dentare în 2 părţi: vestibulul bucal
şi cavitatea bucală propriu-zisă.
 Vestibulul gurii se află în afara arcadelor alveolo-dentare, fiind cuprins între dinţi,
buze şi obraji.
 Cavitatea bucală propriu-zisă are 6 pereţi:
- peretele anterior: corespunde buzelor, care prin marginile lor libere delimitează
orificiul bucal. Lateral, locul unde se întâlnesc cele două buze poartă numele de
comisura buzelor.

1
 - pereteţii laterali: formaţi de obraji
- peretele superior: este reprezentat de palatul dur care separă cavitatea bucală de cea
nazală
- peretele posterior: este reprezentat de vălul palatin (palatul moale) şi istmul
bucofaringian. Palatul moale se află în continuarea palatului dur şi se prezintă ca o
perdea oblică aşezată deasupra deschiderii prin care cavitatea bucală comunică cu
bucofaringele, deschidere care reprezintă istmul bucofaringian sau istmul gâtului. Din
mijlocul palatului moale atârnă o prelungire cărnoasă numită omuşor, uvulă sau luetă.
Pe părţile laterale vălul palatin se prelungeşte prin câte 2 stâlpi: stâlpul anterior (arcul
palatoglos) şi stâlpul posterior (arcul palatofaringian). De fiecare parte, între stâlpul
anterior şi stâlpul posterior se află o formaţiune ovalară, moale, numită amigdala
palatină, care este un organ limfoid. Inflamaţia sa poartă numele de amigdalită.
- peretele inferior (planşeul gurii): este muscular (muşchii milohioidieni, muşchii
geniohioidieni iar inferior pântecele anterior al digastricului).

Limba
Limba este un organ muscular învelit de mucoasă, turtit de sus în jos, cu roluri
importante, atât ca organ al sensibilităţii gustative, cât şi ca organ care contribuie la
masticaţie, supt, deglutiţie. De asemenea intervine în articularea cuvintelor.
Limba are 2 porţiuni: corpul şi rădăcina. Limita dintre rădăcină şi corp este marcată de
un şanţ în formă de “V” cu deschiderea înainte numit şanţul terminal.
Rădăcina reprezintă extremitatea posterioară a limbii, care este fixată de osul hioid,
mandibulă, epiglotă.
Corpul limbii reprezintă segmental bucal al limbii, este liber şi prezintă 2 feţe
(superioară şi inferioară), 2 margini (laterale), 1 bază şi 1 vârf.
Faţa inferioară a limbii este legată de planşeul bucal prin frâul limbii, care este o plică
pe care o constituie mucoasa. La baza acestuia se află două proeminenţe mici, carunculele
salivare, unde se deschid canalele Wharton, care sunt canalele de excreţie ale glandelor
salivare submandibulare. Faţa superioară prezintă pe linia mediană un şanţ median
longitudinal.
Structura limbii. Limba este formată dintr-un schelet fibros, muşchi şi mucoasa
linguală. Scheletul fibros serveşte pentru inserţia muşchilor limbii. Mucoasa linguală care
înveleşte limba prezintă pe faţa superioară şi pe margini nişte reliefuri numite papilele
linguale, care îi dau un aspect caracteristic. Pe faţa inferioară a limbii mucoasa este netedă.
Muşchii limbii sunt muşchi striaţi şi realizează mişcările multiple ale limbii. Ei se impart în
mușchi intrinseci (au originea şi inserţia la nivelul limbii) și în mușchi extrinseci (au originea
în afara limbii şi inserţia pe limbă).

Dinţii
Dinţii sunt organe dure, de culoare albă, fixaţi pe arcadele dentare în nişte cavităţi
numite alveole dentare. Un dinte prezintă 3 părţi:
 rădăcina: partea fixată în alveole
 coroana: partea aflată în afara alveolei (partea vizibilă)
 gâtul (coletul): partea de legătură între rădăcină şi coroană
În interiorul dintelui se află cavitatea dentară, ce are o parte mai dilatată în dreptul
coroanei, numită cavitatea pulpară şi o parte mai îngustă care se continuă la nivelul rădăcinii
constituind canalul radicular. Acesta se deschide la vârful rădăcinii printr-un orificiu. În

2
cavitatea dentară se află pulpa dentară formată din ţesut conjunctiv, vase sanguine şi
terminaţii nervoase.
În jurul cavităţii dentare se află peretele dintelui format din dentină, o substanţă în
compoziţia căreia se află săruri minerale şi oseină. La nivelul coroanei dentina este acoperită
de o substanţă albă strălucitoare numită smalţul dentar, care are un rol protector. Smalţul are
în compoziţia sa peste 95% săruri minerale care îi conferă o rezistenţă foarte mare. Smalţul
poate crăpa prin lovire sau variaţii bruşte de temperatură. Dentina este acoprită la nivelul
rădăcinii de cement.
Totalitatea dinţilor constituie dentiţia. În dezvoltarea dentiţiei la om se succed 2
dentiții: dentiţia de lapte (temporară) şi dentiţia permanentă. Dentiția de lapte este constituită
din 20 de dinți iar dentiţia permanentă din 32 de dinţi.
Dinţii sunt diferiţi prin formă, poziţie şi funcţiile îndeplinite. Se disting 4 categorii:
incisivi, canini, premolari, molari. Incisivii (în total 8) au coroana lăţită anteroposterior iar
rădăcina simplă şi conică. Au rolul de a tăia alimentele. Caninii (în total 4) au coroana de
formă conică iar rădăcina este simplă, conică şi alungită. Caninii au rolul de sfâşiere a
alimentelor. Premolarii (în total 8) au coroana cilindrică în vărful căreia se află două
proeminenţe mici numite cuspide. Rădăcina este în general simplă şi conică, uneori este puţin
bifurcată la vârf. Au rolul de a strivi alimentele. Molarii (în total 12) sunt cei mai mari dinţi.
Coroana lor este cilindrică şi prezintă 4-5 cuspide. Ei au mai multe rădăcini şi sunt foarte
puternic fixaţi în alveole. Îndeplinesc rolul de măcinare a alimentelor. Ultimii molari se
numesc măsele de minte. Exprimarea numerică şi aşezarea dinţilor pe maxilă şi mandibulă
reprezintă formula dentară.
În momentul naşterii nou născutul nu are dinţi. Dinţii temporari încep să erupă la
aproximativ 6 luni iar până la 2 ani și jumătate erup cei 20 de dinţi care constituie dentiţia de
lapte (dentiţia temporară). Această dentiţie durează până la 6 ani când dinţii de lapte încep să
cadă şi să erupă dinții definitivi. Măselele de minte apar mai tărziu (15-30 de ani) sau pot să
nu apară deloc.

FARINGELE

Faringele este al doilea segment al tubului digestiv. Este un organ cavitar, median,
situat posterior de cavităţile nazală, bucală şi laringiană şi anterior de coloana vertebrală. Se
întinde de la baza craniului până la nivelul C5-C6 unde se continuă cu esofagul. În faringe se
încrucişează calea respiratorie cu cea digestivă. Prezintă 3 porţiuni:
a. faringele nazal (nazofaringe sau epifaringe): este partea superioară a faringelui,
aflată înapoia cavităţii nazale. Comunică cu fosele nazale prin coane. Pe pereţii săi
laterali se deschid orificiile trompelor lui Eustachio, prin care este în legătură cu
urechea medie. În partea sa superioară se află amigdala faringiană, a cărei hipertrofie
la copil poate forma vegetaţii adenoide.
b. faringele bucal (bucofaringe sau mezofaringe): este partea mijlocie a faringelui, se
află înapoia cavităţii bucale cu care comunică prin istmul gâtului. Pe pereţii săi laterali
se află amigdalele palatine.
c. faringele laringian (laringofaringe sau hipofaringe): este porţiunea inferioară a
faringelui și prezintă la nivelul peretelui anterior orificiul faringian al laringelui,
delimitat de epiglotă. În partea sa inferioară se continuă cu esofagul.
Faringele prezintă muşchi striaţi care se împart în:

3
  muşchii constrictori ai faringelui: fibrele musculare sunt circulare. Prin contracţie
îngustează faringele.
 muşchi ridicători ai faringelui: fibrele musculare sunt longitudinale. Prin contracţie
lărgesc faringele şi îl ridică în timpul deglutiţiei dirijând bolul alimentar ca să nu intre
în orificiul superior al laringelui.
Toţi muşchii care alcătuiesc tunica musculară a faringelui contribuie prin contracţia lor la
trecerea bolului alimentar prin acest segment, la deglutiţie.

ESOFAGUL

Este un organ tubular, lung de aproximativ 20 - 25 cm. Porneşte de la partea inferioară

a faringelui şi coboară vertical între coloana vertebrală şi trahee, străbate diafragmul prin
hiatul esofagian şi se deschide prin orificiul cardia în stomac.
În funcţie de regiunile pe care la străbate, esofagul poate fi împărţit în 3 segmente:
 porţiunea cervicală: se află la nivelul gâtului. La nivelul orificiului său superior
prezintă o strâmtoare numită îngustarea cricoidiană.
 porţiunea toracală: se află la nivelul cavităţii toracice. Prezintă două îngustări:
îngustarea bronhoaortică, determinată de raportul cu aorta şi bronhia stângă şi
îngustarea diafragmatică aflată la nivelul hiatului esofagian.
 porţiunea abdominală: situată sub diafragm, se continuă cu cardia.
Musculatura esofagului este striată în partea superioară, în partea inferioară este
netedă. Trecerea de la musculatura striată la cea netedă se face treptat.

Cavitatea abdominală
Cavitatea abdominală este spaţiul cuprins între pereţii abdomenului. Ea este despărţită
superior de cavitatea toracică prin muşchiul diafragm şi comunică larg în partea inferioară cu
cavitatea pelvină, fapt pentru care se foloseşte şi termenul de cavitate abdominopelvină.
Pereţii cavităţii abdominale şi majoritatea organelor care se găsesc în această cavitate
sunt acoperiți de o membrană numită peritoneu. Acesta prezintă 2 foiţe: una parietală, care
aderă de pereții cavităţii abdominale, şi alta viscerală, care aderă de pereţii celor mai multe
organe abdominale. Între cele 2 foiţe se află cavitatea peritoneală. Peritoneul visceral este
tunica seroasă întâlnită la segmentele abdominale ale tubului digestiv.
Organele care pătrund în cavitatea peritoneală se numesc organe intraperitoneale
(porţiunea abdominală a esofagului, stomacul, intestinul subţire şi gros). Organele situate între
peretele abdominal şi foiţa parietală se numesc organe retroperitoneale (rinichi, suprarenale,
vezică urinară, ureterele, aorta, vena cavă inferioară etc.)
Organele abdominale şi pelviene sunt prinse unele de altele sau de peretele abdominal
cu ajutorul unor pliuri peritoneale. Pliul peritoneal care leagă un segment al tractului digestiv
de peretele abdominal se numeşte mezou. Se disting mai multe mezouri:
- al intestinului subţire (mezenter)
- al colonului transvers (mezocolonul transvers)
- al colonului sigmoid (mezocolonul sigmoid)
- mezoul treimii superioare a rectului
Pliurile peritoneale care leagă un organ de altul se numesc epiploane (marele epiplon,
micul epiplon). Pliurile peritoneale care prind celelalte organe, care nu sunt segmente ale
tractului digestiv, de peretele abdominal se numesc ligamente (de exemplu ligamentul
falciform al ficatului, ligamentul uterului).

4
 Cavitatea abdominală prezintă 3 etaje:
 etajul supramezocolic: în partea superioară, cuprins între diafragm şi faţa superioară a
colonului şi mezocolonului transvers. Aici se află ficatul, pancreasul, splina, stomacul,
o parte din duoden.
 etajul submezocolic: de la colonul şi mezocolonul transvers până la strâmtoarea
superioară a bazinului. Aici se află intestinul gros şi jejunoileonul. Este acoperit de
marele epiploon.
 etajul pelvin: de la strâmtoarea superioară în jos. La bărbat este ocupat de rect şi de
vezica urinară. La femeie între aceste organe se interpune uterul.

STOMACUL

Se află în continuarea esofagului, fiind segmentul cel mai larg al tubului digestiv. Este
situat în cavitatea abdominală, în etajul supramezocolic în partea stângă, în loja gastrică.
Are forma literei „J” sau în cârlig de undiţă. Prezintă:
- 2 feţe: o faţă anterioară şi o faţă posterioară
- 2 margini (curburi): mica curbură, ce este concavă spre partea dreaptă şi marea
curbură, ce este convexă, convexitatea fiind orientată la stânga.
Orificiul prin care comunică cu esofagul se numeşte cardia şi are un muşchi sfincter
slab dezvoltat. În partea inferioară stomacul se continuă cu duodenul, cu care comunică prin
orificiul numit pilor, care este prevăzut cu un sfincter piloric.
Întregul stomac are 2 porţiuni: una verticală şi una orizontală.
 Porţiunea verticală prezintă la rândul său 2 părţi: una superioară, situată deasupra
orizontalei care trece prin cardia, denumită fundul stomacului (fornix) sau camera cu
aer, care nu se umple cu alimente şi o parte inferioară, denumită corpul stomacului.
Corpul stomacului se întinde de la nivelul orizontalei care trece prin cardia şi până la
linia care prelungeşte verticala micii curburi.
 Porţiunea orizontală are o primă parte mai dilatată, numită antru piloric şi o porţiune
ultimă, mai mică, denumită canal piloric, ce se termină la orificiul piloric.
Tunica mucoasă se caracterizează prin prezenţa a numeroase cute numite pliuri
gastrice, cu orientare variată în diferite porțiuni ale stomacului. Mucoasa are o grosime de
aproximativ 2 mm şi este formată dintr-un epiteliu cilindric simplu printre care se află glande
care secretă mucus şi dintr-un corion în grosimea căruia se află numeroase glande gastrice
care produc sucul gastric.
Tunica musculară prezintă fibre musculare netede dispuse în 3 straturi care dinspre
exterior către interior au următoarea dispoziţie: longitudinală, circulară, oblică.
Tunica seroasă este formată din peritoneul visceral. Seroasa înveleşte stomacul
aproape în întregime lăsând neacoperită doar o porţiune mică ce vine în contact cu
diafragmul.

5
 INTESTINUL SUBŢIRE

Este segmentul cel mai lung al tubului digestiv ajungând la o lungime de 4 - 6 m. Se

întinde de la orificiul piloric la valvula ileocecală. Prezintă 2 porţiuni: duodenul și
jejunoileonul.
 Duodenul este porţiunea iniţială, fixă, a intestinului subţire şi are formă de potcoavă.
Are o lungime de 25 - 30 cm şi este în cea mai mare parte retroperitoneal. El începe la
pilor şi se termină la unghiul duodenojejunal. Concavitatea sa înconjoară capul
pancreasului şi în ea se deschide canalul pancreatic principal (Wirsung) şi canalul
coledoc printr-o proeminenţă numită caruncula (papila) mare în grosimea căreia se
află ampula lui Vater sau ampula hepatopancreatică. Deasupra sa se deschide canalul
accesor al pancreasului (Santorini) la nivelul papilei (carunculei) mici.
 Jejunoileonul este porţiunea cea mai lungă a intestinului subţire care se întinde de la
unghiul duodenojejunal la valvula ileocecală. Prezintă o mare mobilitate care se
datorează suspendării sale de peretele abdominal printr-o plică peritoneală numită
mezenter. Prezintă numeroase îndoituri numite anse, în număr de 14 - 16. Deşi din
punct de vedere structural nu există o deosebire esenţială, această porţiune a
intestinului subţire a fost împărţită în jejun şi ileon. Ultima porţiune a intestinului
subţire (ileonul) se deschide în intestinul gros prin orificiul ileocecal prevăzut cu
valvula ileocecală.
Tunica seroasă este peritoneul visceral care alcătuiește tunica externă. La nivelul
jejunoileonului constituie mezoul intestinului subţire, mezenterul.
Tunica mucoasă (mucoasa intestinală) este adaptată funcţiilor de secreţie şi absorbţie
şi prezintă caractere speciale. Mucoasa intestinală formează nişte cute transversale numite
valvule conivente sau plici circulare. Au înălţimea de 7 - 8 mm şi sunt în număr de 800 - 900.
Acestea lipsesc în prima parte a duodenului, fiind numeroase în partea terminală a acestuia, în
jejun și în cea mai mare parte a ileonului. Ele măresc suprafaţa intestinului subţire. Pe
valvulele conivente se află nişte formaţiuni numite vilozităţi intestinale cu înălțime de
aproximativ 1mm (în număr de cca 4 -10 milioane pe toată mucoasa). Acestea de asemenea
măresc suprafaţa mucoasei. Vilozitatea conţine o arteriolă care urcă de la baza vilozităţii către
vârf, formează o reţea capilară de unde se formează o venulă care coboară la baza vilozităţii,
un capilar limfatic (chilifer central), fibre musculare. O vilozitate intestinală reprezintă
unitatea morfofuncţională a aparatului de absorbţie intestinală. În adânciturile mucoasei
(cripte) situate la baza vilozităţilor se află orificiile a numeroase glande intestinale. Glandele
Lieberkühn sunt glande tubuloase simple răspândite în toată mucoasa. Glandele Brunner sunt
glande tubuloacinoase ramificate răspândite numai în duoden dar care ajung în submucoasă.
În corionul mucoasei se află grămezi de ţesut limfoid care formează foliculi limfatici.
Aceştia pot fi solitari sau pot fi aglomeraţi constituind plăcile Peyer.

INTESTINUL GROS

Este ultimul segment al tubului digestiv, aflat în continuarea intestinului subţire. Se

întinde de la valvula ileocecală până la orificiul anal. Are o lungime de aproximativ 1,4-1,8 m.
Prezintă 3 porţiuni: cecul, colonul şi rectul.
a. Cecul este prima porţiune, dilatată, de aspect sacular, situată sub deschiderea
ileonului. El are anexat apendicele vermiform (6 - 10 cm), care este rudimentar.

6
 b. Colonul este a doua porţiune, începe la la valvula ileocecală şi se termină la nivelul
vertebrei S3. Este dispus pe marginile abdomenului sub forma literei U răsturnat constituind
cadrul colic. La rândul său are 4 porţiuni:
 colonul ascendent: de la valvula ileocecală până sub faţa inferioară a ficatului. Aici
îşi schimbă direcţia formând unghiul hepatic (flexura colică dreaptă).
 colonul transvers: se întinde de la unghiul hepatic până la splină unde îşi schimbă
direcţia şi formează unghiul splenic sau flexura colică stângă.
 colonul descendent: se întinde de la unghiul splenic şi se termină în fosa iliacă stângă.
 colonul sigmoid: are forma literei „S”, începe în fosa iliacă stângă şi se continuă până
la nivelul S3.
Deoarece benzile musculare din structura intestinului gros (numite tenii musculare)
sunt mai scurte decât lungimea acestuia, ele vor încreţi intestinul. Astfel se observă părţi
proeminente (haustre sau boseluri) separate prin îngustări (plici semilunare). Pe suprafaţa
intestinului gros se observă ciucurii (apendicii) epiploici, care sunt formaţiuni grăsoase
acoperite de peritoneu.
c. Rectul este porţiunea terminală a intestinului gros având o lungime de 15 - 20 cm.
Se întinde de la nivelul vertebrei S3 până la anus. Rectul prezintă 2 porţiuni:
 ampula rectală: partea iniţială, mai dilatată, care este situată în pelvis
 canalul anal: de calibru mai mic, continuă ampula rectală şi este situată în perineu. Se
termină cu orificiul anal care prezintă 2 muşchi sfincteri, unul intern (muşchi neted,
involuntar) şi unul extern (striat, controlat voluntar).
Tunica seroasă este reprezentată de peritoneul visceral, care acoperă aproape în
întregime intestinul, lipsind total numai în porțiunea terminală a rectului. La nivelul tunicii
musculare fibrele longitudinale sunt strânse în 3 benzi numite tenii.

 GLANDELE ANEXE

Glandele anexe ale tubului digestiv sunt glandele salivare, ficatul și pancreasul.

GLANDELE SALIVARE

Glandele salivare sunt glande exocrine care produc saliva. Există două categorii de
glande salivare:
 glande salivare mici: de dimensiuni mai reduse, fără canal excretor. Sunt glande
labiale (în mucoasa buzelor), glande linguale (în mucoasa linguală), glande palatine
(în mucoasa palatului), glande bucale (în mucoasa obrajilor).
 glande salivare mari: sunt glande perechi, se află în grosimea pereţilor cavităţii bucale,
au canal excretor şi sunt reprezentate de glandele parotide, submandibulare şi
sublinguale.

GLANDA PAROTIDĂ

Glanda parotidă este cea mai mare glandă salivară. Este situată înapoia ramurii
mandibulei, în apropierea conductului auditiv extern, în loja parotidiană.
Are o structură tubuloacinoasă şi secretă o salivă diluată care conţine fermenţi, dar nu
mucină. Prezintă canalul lui Stenon, cu o lungime de 5-6 cm, care se deschide în vestibulul
cavităţii bucale în dreptul celui de al doilea molar superior.

7
 GLANDA SUBMANDIBULARĂ

Se află în planşeul cavităţii bucale, în loja submandibulară, aproape de unghiul

mandibulei pe partea internă. Este o glandă tubuloacinoasă. Produce o salivă care conţine şi
fermenţi şi mucină. Prezintă canalul lui Wharton, lung de 4 - 5 cm, care rezultă din unirea
canalelor tuturor acinilor și care se deschide la nivelul planşeului bucal lângă frâul limbii în
caruncula sublinguală.

GLANDA SUBLINGUALĂ

Se află în regiunea anterioară a planşeului cavității bucale în loja sublinguală. Fiecare

glandă reprezintă de fapt un grup de glande care sunt adăpostite în loja sublinguală. Are un
canal excretor principal, canalul lui Bartholin, care se deschide în caruncula sublinguală și
mai multe canale accesorii, canalele lui Rivinius, care se deschid fie în canalul Bartholin, fie
direct în caruncula sublinguală. Este o glandă tubuloacinoasă și produce o salivă mucoasă.

FICATUL

Ficatul este cea mai mare glandă anexă a tubului digestiv. Are forma unui ovoid tăiat
oblic, având 28 cm în sens transversal și 16 cm în sens anteroposterior. Este aşezat transversal
în cavitatea abdominală, în etajul supramezocolic, în partea dreaptă, sub diafragm, în loja
hepatică.
Are o culoare brună şi o greutate de aproximativ 1500 g. Are un aspect lucios şi este
neted. Prezintă 2 feţe (superioară și inferioară), o margine inferioară și o margine posterioară
mai lată.
 faţa superioară (diafragmatică): este convexă. Pe această faţă se observă doi lobi,
drept şi stâng, despărțiți prin ligamentul falciform. Prin intermediul diafragmului vine
în raport cu inima învelită de pericard și cu bazele plămânilor, tapetate de pleură.
 faţă inferioară (viscerală): este concavă. Pe această faţă se observă trei şanţuri:
- şanţul anteroposterior drept, care adăposteşte în porţiunea sa anterioară vezicula biliară
iar în partea posterioară vena cavă inferioară
- şanţul anteroposterior stâng, care adăposteşte în porţiunea sa anterioară ligamentul
rotund, provenit din obliterarea venei ombilicale, iar în partea posterioară ligamentul
lui Arantius, provenit din obliterarea ductului venos
- şanţul transversal care se întinde între cele două şanţuri anteroposterioare şi coincide
cu hilul ficatului, prin care intră sau ies din ficat artera hepatică, vena portă, limfatice,
nervi, canalele hepatice, elemente care alcătuiesc împreună pediculul hepatic
Cele 3 şanţuri prezente pe faţa inferioară, având aspectul literei “H”, delimitează 4
lobi: lobul drept, lobul stâng, lobul pătrat (înaintea şanţului transversal) și lobul caudat
(înapoia şanţului transversal).
Lobul drept vine în raport cu o serie de organe care lasă mai multe impresiuni:
impresiunea colică, lăsată de unghiul drept al colonului, impresiunea duodenală lăsată de
duoden, impresiunea suprarenală lăsată de glanda suprarenală, impresiunea renală datorită
rinichiului. Lobul stâng prezintă impresiunea gastrică (mare) și înapoia acesteia
impresiunea esofagiană (mică)

8
  marginea inferioară: este ascuțită
 marginea posterioară: prezintă aria nuda, care este lipsită de peritoneu și aderă intim
la diafragmă prin tracturi conjunctive

Mijloace de fixare
Ținerea în poziție a ficatului se realizează prin ligamente care sunt pliuri peritoneale.
Ligamentul falciform este o formațiune peritoneală care se întinde pe direcție sagitală de la
fața superioară a ficatului la diafragm. Spre partea anterioară prezintă o margine care se
întinde până la ombilic și adăpostește ligamentul rotund.
Ligamentul coronar se întinde de la diafragm la partea posterioară a ficatului de o
parte și de alta a ligamentului falciform. Este cel mai important mijloc de fixare. La cele două
extremități, dreaptă și stângă, cele două foițe ale ligamentului coronar se apropie una de alta și
formează ligamentele triunghiulare dept și stâng, care ajung la diafragm.
Ligamentul gastrohepatic sau micul epiploon se întinde de la esofag, mica curbură a
stomacului și prima parte a duodenului la ficat.

Structura ficatului
Ficatul este învelit în cea mai mare parte de peritoneul visceral. Sub peritoneul
visceral se află o membrană fibroasă, capsula Glisson, care pătrunde în ficat prin hil urmărind
traiectul vaselor sangvine şi formează pereţi lamelari conjunctivi care delimitează lobuli
hepatici.
Lobulul hepatic reprezintă unitatea anatomică şi funcţională a ficatului. Are forma
unei piramide cu baza către suprafaţa ficatului şi vârful către interior. Prin alăturarea a cel
puţin 3 lobuli hepatici se formează la limita dintre ei spaţii triunghiulare, spaţiile portale
(Kiernan). Aceste spaţii conţin o ramură a venei porte, o ramură a arterei hepatice, unul sau
două canale biliare, limfatice, filete nervoase.
Ramurile venei porte din spaţiile portale trimit ramificaţii care merg în lungul
lobulului de la bază spre vârf, se anastomozează şi formează o reţea venoasă perilobulară.
Ajunse în vârful lobulului, venele perilobulare se unesc într-o venă centrolobulară care
coboară prin axa lobulului de la vârf la bază. De la reţeaua venoasă perilobulară pătrund
radiar până la vena centrolobulară multe capilare cu traiect sinuos care formează o reţea
intralobulară. Venele centrolobulare ale diferiților lobuli se unesc în vene sublobulare care
formează apoi venele hepatice care colectează tot sângele din ficat şi se varsă în vena cavă
inferioară.
Ramurile arterei hepatice din spaţiile portale trimit de asemenea ramificaţii în jurul
lobulilor care se anastomozează cu reţeaua venoasă perilobulară. Ca urmare, cele 2 feluri de
sânge din ficat - nutritiv adus prin artera hepatică şi venos adus prin vena portă - se amestecă
iar la hepatocite va ajunge un singur fel de sânge.
Sistemul vascular formează un fel de schelet al lobulului pe care sunt dispuse celulele
hepatice. Celulele hepatice (hepatocitele) sunt aşezate în cordoane dispuse radiar. Între
cordoane se formează prin simpla lor alăturare niște spaţii înguste, canaliculele biliare
intralobulare, care nu au pereţi proprii şi care formează o reţea vastă în interiorul lobulului.
Spre periferia lobulului dobândesc pereți proprii și iau numele de colangiolă. Ele converg
către canalele biliare perilobulare din spațiul portal, care la rândul lor se deschid în canalele
biliare interlobulare. Se formează apoi două canale hepatice, drept şi stâng, care la nivelul
hilului se unesc şi formează canalul hepatic comun. Canalul hepatic comun se uneşte cu

9
canalul cistic şi formează canalul coledoc, care se deschide în duoden la nivelul carunculei
(papilei) mari.
Ficatul are o vascularizaţie dublă: nutritivă şi funcţională. Vascularizaţia nutritivă este
dată de artera hepatică ce aduce spre ficat sânge oxigenat. Vascularizaţia funcţională este
reprezentată de vena portă care adună sângele venos din tubul digestiv subdiafragmatic. Ea se
formează prin unirea venelor mezenterică superioară, mezenterică inferioară și splenică.
Sângele venos al ficatului este colectat de cele 2 - 3 vene hepatice care ajung la vena cavă
inferioară.

VEZICULA BILIARĂ (COLECISTUL)

Este un organ în formă de pară care se află pe faţa inferioară a ficatului. Are o lungime
de aproximativ 10 cm şi o capacitate de 60 ml. Prezintă un fund (partea mai dilatată), un corp
şi un col. Colul veziculei biliare se continuă cu canalul cistic. Canalul cistic se uneşte cu
canalul hepatic comun şi formează canalul coledoc.
Bila este produsă în ficat la nivelul celulelor hepatice. Urmează fie calea directă prin
canalul coledoc spre duoden, în timpul digestiei, fie calea veziculei biliare, prin canalul cistic,
în perioadele dintre digestii.

10