Anatomia Sistemului Digestiv

ANATOMIA SISTEMULUI
DIGESTIV
DR. CRISTEA VIRGIL CORNELIU
Dr. Cristea Virgil Corneliu

2017
Sistemul digestiv cuprinde totalitatea organelor în care se realizează digestia alimentelor și absorbția nutrimentelor.
În tubul digestiv au loc prelucrarea mecanică, fizică și chimică a alimentelor, absorbția lor și eliminarea resturilor
nedigerate. Glandele anexe contribuie prin secrețiile lor la procesele de digestie.
Aparatul digestiv se compune din:
1. tubul digestiv şi
2. anexele acestui tub.
Tubul digestiv sau tractul digestiv este un conduct lung de 10-12 m, care începe de la faţă prin cavitatea bucală,
străbate gâtul, toracele, abdomenul, bazinul şi se termină prin anus.
I se descriu următoarele segmente: faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţire, intestinul gros, anusul.
În structura canalului alimentar intră patru tunici:
1. Tunica externă, care este formată din ţesut conjunctiv lax la nivelul esofagului şi al rectului (adventiţia), şi din
seroasă peritoneală în restul canalului alimentar.
2. Tunica musculară este alcătuită din fibre musculare netede dispuse în două straturi: unul extern longitudinal, şi
altul intern circular; la nivelul stomacului se află al treilea strat, cel oblic.
3. Tunica submucoasă, bogat vascularizată, este formată din ţesut conjunctiv lax cu un mare număr de fibre elastice,
care permite mobilitatea mucoasei.
4. Tunica mucoasă este formată dintr-o componentă epitelială (epiteliul de suprafaţă şi glandele supraepiteliale), şi
dintr-o componentă conjunctivă (corion sau lamina proprie a mucoasei).
Anexele tubului digestiv cuprind o serie de glande dispuse în lungul acestui conduct; ele secretă sucurile digestive
necesare transformării alimentelor.

Tubul digestiv poate fi divizat în trei
porţiuni:
1. porţiunea ingestivă, deasupra
stomacului, servind la transportul alimentelor;
2. porţiunea digestivă, formată din
stomac şi intestinul subţire, unde alimentele
sunt pregătite spre a fi absorbite;
3. porţiunea egestivă, formată din
intestinul gros, pe unde resturile digestiei sunt
eliminate.

ȚESUTUL LIMFOID ASOCIAT MUCOASEI TUBULUI DIGESTIV

Este de două feluri:
1. țesut limfoid difuz - localizat de obicei în mucoasă
2. tesut limfoid nodular, localizat în mucoasă cu posibilatea de a se extinde și în submucoasă
În țesutul limfoid difuz există numeroase limfocite, macrofage, plasmocite (în special cele care secretă IgA), eozinofile și
mastocite. Acest țesut este sediul major în activitatea imunologică la nivel local.
Nodulii limfatici pot fie solitari, fie sub formă de agregate nodulare. Nodulii solitari se găsesc în esofag, la nivelul
joncțiunii esogastrice și în corionul din jurul canalelor de secreție ale esofagului. De asemenea ei se mai găsesc în stomac, în
regiunea pilorică și în general la orice nivel al intestinului subțire și gros. Agregatele nodulare se găsesc la nivelul ileonului și al
apendicelui vermiform, sub forma plăcilor Peyer.
În țesutul limfoid difuz predomină limfocitele T, iar în țesutul limfoid nodular avem atât limfocite T cât și B.
INERVATIA TUBULUI DIGESTIV

Există fibre nervoase de la nivelul SNC și fibre nervoase locale, ce intră în componența plexurilor
intramurale de la toate nivelele tubului digestiv, de la esofag până la sfârșitul canalului anal. La acest
nivel se găsesc foarte multi neuroni: 100 mil. de neuroni.
Inervația simpatică a tubului digestiv se face de la nivelul măduvei spinării, iar inervația
parasimpatică se face prin parasimpaticul cranian (prin n. vag) și prin parasimpaticul sacrat (S2-S4).
Plexurile nervoase locale conțin mai multe elemente:
• mici ganglioni nervoși care conțin un număr variabil de neuroni (3-50)
• fibre nervoase amielinice ce se grupează într-o rețea în jurul ganglionilor intramurali
parasimpatici
• celule gliale, care sunt mai multe decât neuronii și sunt asemănătoare cu astrocitele din nevrax.
Rolurile plexurilor intramurale:
• asigură controlul activității motorii a tubului digestiv
• asigură controlul secreției exo și endocrine digestive
• controlează microcirculația sangvină
• intervin în răspunsul imun și în răspunsul inflamator.
Afectarea acestor plexuri nervoase conduce la tulburari de motilitate a tubului digestiv, ca:
• achalazia
• megacolonul congenital: boala Hirschprung.
În ambele cazuri are loc distrugerea selectivă a neuronilor motori inhibitori din plexurile
intramurale la nivelul esofagului în achalazie și la nivelul colonului distal și rectului în boala Hirschprung.
ALCĂTUIREA APARATULUII
DIGESTIV
1.Tub digestiv
a.Cavitate bucală
b.Faringe
b.Esofag
c.Stomac
d.Intestin subţire
e.Intestin gros
2. Glande anexe
a.Glande salivare
b.Ficat
b.Pancreas
Segmentele tubului digestiv Dr. Cristea Virgil Corneliu
a) Cavitatea bucală are rolul de a ingera alimentele, a le mesteca şi a forma bolul alimentar care este trimis mai
departe faringelui. Deasemena cavitatea bucală este implicată şi în vorbire şi uneori în respiraţie.
Cavitatea bucală este delimitată de obraji, buze, palatul moale şi palatul dur, musculatura extrinsecă a limbii şi muşchii gâtului.
Gura este împărţită în două zone: vestibulul bucal (situat între buze şi dinţi) şi cavitatea bucală propriu-zisă (de la dinţi până la
orificiul oro-faringian). Gura comunică cu exteriorul prin orificiul bucal. Pereţii laterali şi anterior ai cavităţii bucale sunt formaţi de
către obraji şi buze. Obrajii sunt alcătuiţi din piele, ţesut adipos subcutanat, musculatură striată şi epiteliu de acoperire,
pluristratificat pavimentos, necheratinizat. Partea anterioară a obrajilor formează buza superioară şi inferioară. La nivelul buzelor
există numeroşi receptori care permit distingerea calităţii alimentelor şi a temperaturii lor.
Palatul formează plafonul cavităţii bucale şi este format din palatul dur, situat anterior şi palatul moale (posterior). Palatul dur
este format din oasele maxilare şi palatine şi este acoperit de mucoasa bucală. Palatul moale este un arc moale acoperit de mucoasa
bucală. Median, acesta prezintă uvula (omuşor) palatină. În timpul deglutiţiei uvula şi palatul moale acoperă nazofaringele, prevenind
pătrundere alimentelor în cavitatea nazală. De la uvulă, coboară două pliuri musculare: pliul glosopalatin şi pliul faringopalatin. Între
ele se află amigdalele palatine.
Limba: ca şi organ digestiv, limba participă la mestecarea şi înghiţirea alimentelor. Deasemenea participă şi la articularea
cuvintelor. Limba este formată din ţesut muscular striat de tip scheletic, acoperit de o mucoasă care conţine şi receptori gustativi.
Muşchii extrinseci ai limbii ajută la mişcările acesteia. Două treimi din limbă se găsesc în cavitatea bucală, iar o treime se găseşte în
faringe, fiind ataşată de osul hioid. Partea inferioară a limbii este ataşată de podeaua cavităţii bucale prin frâul lingual.
Dinţii: Primele patru perechi (superiori şi inferiori)de dinţi situate anterior se numesc incisivi. Aceştia sunt adaptaţi la tăierea
alimentelor. Următoarele 2 perechi sunt caninii adaptaţi pentru sfâşierea alimentelor. Incisivii şi caninii prezintă o singură rădăcină.
Următoarele patru perechi sunt reprezentate de premolari, după care urmează 6 perechi de molari. Aceştia sunt adaptaţi pentru
mărunţirea alimentelor şi prezintă două sau trei rădăcini.
Omul este difiodont, prezentând 2 dentiţii: una este dentiţia de lapte care apare cam pe la 6 luni, începând cu incisivii. Dentiţia
aceasta este formată din 20 de dinţi. 32 de dinţi înlocuiesc această dentiţie, formând dentiţia definitivă. Formula dentară este o
reprezentare grafică a fiecărui tip de dinte, a numărului şi a poziţiei acestora în cavitatea bucală. Formula se face pentru jumătate din
gură.
Formula dentiţiei de lapte este: 2/2 I, 1/1 C, 2/2 PM
Formula dentiţiei definitive este: 2/2 I, 1/1 C, 2/2 PM, 3/3 M.
Structura dintelui: unui dinte i se disting 3 regiuni: coroana; colul; rădăcina (este zona prin care dintele este înfipt în alveola)
De la exterior spre interior se disting: smalţul (cea mai dură substanţă din corp, fiind formată din fosfat de calciu); dentina (se
află sub smalţ şi are consistenţa unui os, dar mai dură); cavitatea dentară (plină cu ţesut conjunctiv, în care există vase de sânge şi
nervi).
În cavitatea bucală este eliminată saliva produsă de
glandele salivare.
Glandele salivare
- glanda parotidă - secreție exocrină, cea mai
voluminoasă glandă salivară situată înapoia madibulei.
-glanda submandibulară (submaxilară) situată în
planşeul bucal în loja submandibulară.
-glanda sublinguală situată în loja sublinguală, imediat
înapoia simfizei mentoniere. La acestea se adaugă canalele
extraglandulare, cabalul Bartholin şi canalul Walther.

FARINGELE
Este situat înaintea coloanei cervicale şi înapoia fosei nazale şi a cavităţii bucale. În sus se întinde
până la baza craniului, iar în jos se continuă cu laringele şi esofagul.
Limita superioară este formată de baza craniului, iar limita inferioară este reprezentată printr-un plan
orizontal, ce trece prin marginea inferioară a corpului vertebrei C6.
Faringele are forma unei pâlnii incomplete, îi lipseşte peretele anterior.
Prezintă: bază, vârf și trei pereţi: unul posterior şi doi laterali.
Diviziune: exofaringele (o porţiune cefalică - în partea capului și porţiunea cervicală – în partea
gâtului) și endofaringele (răspunde, de sus în jos: foselor nazale – nazofaringe; cavităţii bucale –
orofaringe; laringelui – laringofaringe).
Raporturi:
a)Baza - se inseră pe baza craniului, pe porţiunea bazilară a occipitalului şi pe faţa inferioară a
stâncilor temporalelor.
b)Vârful - este mai îngust şi se continuă fără o limită netă cu esofagul. Separaţia dintre farige şi
esofag este convenţională, dată de planul orizontal ce trece prin marginea inferioară a cartilajului cricoid şi
partea inferioară a corpului vertebrei a şasea cervicale.
c)Fața posterioară - răspunde coloanei cervicale. Între farige şi fascia prevertebrală se delimitează o
fisură transversală, numită spaţiul retrofaringian(spatium retropharyngeum). În ţesutul retrofaringian, se
găsesc nodurile limfatice retrofaringiene. Rinofaringe se explorează coloana cervicală în cazuri de fracturi,
luxaţii şi mai ales în cazuri de tuberculoză vertebrală. În spaţiul retrofaringian se pot dezvolta colecţii
purulente.
FARINGELE
d) Fețele laterale - fiecare parte laterală are un segment cefalic şi un segment cervical.
Segmentul cervical este în raport cu mănunchiul vascular al gâului, acoperit de
sternocleidomastoidian şi de planurile regiunii carotidiene. În partea inferioară faringele
vine în raport cu lobii glandei tiroide. În partea inferioară faringele cervivcal e încrucişat
de nervul hipoglos.
Segmentul cefalic - prezintă spaţiul mandibulo – vertebro – faringian între faringe, coloana
vertebrală cervicală şi ramura mandibulei. Spaţiul mandibulo – vertebro – faringian este
împărţit prin lama profundă a fasciei parotidiene, în două spaţii secundare spaţiul
glandular şi spaţiul subglandular.
- spaţiul glandular conţine parotida şi organele care o străbat (artera carotidă externă,
vena retromandibulară, nervii facial şi auriculotemporal, noduri limfatice)
- spaţiul subglandular. e divizat prin diafragma stiliană(alcătuită din buchetul stilian
Riolan şi de aponevroza stilofaringiană) într – o lojă prestiliană(conţine muşchii
pterigoidieni, nervul mandibular, trunchiul arterei maxilare şi grăsime) şi loja
retrostiliană(conţine glosofaringianul, accesorul, hipoglosul şi simpaticul cervical şi are
trei comunicări cu cavitatea craniană:orificiul jugular, canalul carotidian, canalul
hipoglosului).
FARINGELE
Endofaringele cuprinde: nazofaringele, orofaringele și

laringofaringele.
Nazofaringele - se întinde de la baza craniului la
marginea liberă a vălului palatin și prezintă: un perete anterior
(se face comunicarea cu fosele nazale prin choane), un perete
posterior, un perete superior (corespunde bazei craniului şi la
acest nivel se află tonsila faringiană), pereţi laterali - pe fiecare
se poate observa, din anterior în posterior (orificiul faringian al
tubei care poate explica modul în care o infecţie faringiană se
poate propaga la nivelul casei timpanului(otite) și recesul
faringian(fosa lui Rosenmüller).
Orofaringele - se întinde de la un plan ce trece prin
marginea liberă vălului palatin, în sus până la un plan ce trece
prin osul hioid, în jos.
Prezintă: perete anterior (un vast orificiu, limitat de vălul
palatului şi de arcul palatofaringian) și pereţii laterali (prezintă
numeroase formaţiuni limfoide care fac parte din inelul limfatic
al lui Waldeyer)
Laringofaringele - este cuprins între un plan ce trece
prin osul hioid şi alt plan ce trece prin marginea inferioară a
cartilajului cricoid.
FARINGELE
Structura faringelui:
- Tunica fibroasă -are aceeaşi formă ca si faringele şi
prezintă: extremitatea superioară (baza) care se inseră pe
craniu; extremitatea inferioară (vârful) - se continuă cu tunica
submucoasă a esofagului și două margini (stângă şi dreaptă)
ce se inseră pe toată întinderea faringelui.
- Tunica musculară (la exterior) acoperită la rândul său de
adventiţia faringelui fiind alcătuită din: muşchii constrictori –
orientaţi circular (constrictorul superior format din următoarele
4 porţiuni: pterigofaringianul, bucofarigianul, milofaringianul,
glosofaringianul), constrictorul mijlociu- se inseră pe cornul
mare şi pe cornul mic al osului hioid de unde fibrele lui
iradiază ca un evantai, constrictorul inferior (laringofaringian)-
se inseră pe laringe (muşchii ridicători - orientaţi longitudinal,
muşchiul palatofaringian, muşchiul stilofaringian).
- Tunica mucoasă (la interior) are aspecte variate în
diferite regiuni. În nazofaringe mucoasa seamănăcu pituitara;
pe bolta faringelui în grosimea mucoasei se găsesc 3
formaţiuni: Tonsila faringiană, Bursa faringiană, Hipofiza
faringiană.
FARINGELE
Artere:1.artera carotidă comună,
2.artera carotidă externă, 3.artera
carotidă internă, 4.artera tiroidă
superioară, 5.artera laringeală internă,
6.artera linguală, 7.artera facială,
mușchiul stiloid (8), bursa posterioară a
m. digastric (9).
Vene: - vena jugulară internă
Nervii: 1.m. Stilofaringian, 2.n.
Glosofaringian, 3.m. Stiloglos, 4.vagul
superior, 5.ramura laringeala superioara
a vagului, 6.laringeu intern, 7.laringeu
extern, 8.constrictor faringeal inferior,
9.constrictor faringeal mijlociu, 10.esofag
Limfaticele se colestează astfel:
limfaticele superioare și posterioare, la
nodurile retrofaringiene; iar limfaticele
laterale, anterioare și inferioare, la
nodurile cervicale profunde.
ESOFAGUL
Limite: 1. superior: marginea inferioară a fasciculului cricoidian al constrictorului inferior al faringelui. Planul separativ
dintre faringe și esofag corespunde marginii inferioare a cartilajului cricoid și se proiectează pe marginea inferioară a corpului C6.
2. inferior: cardia, orificiu prin care esofagul se deschide în stomac. Acest punct se proiectează înapoi pe vertebra T11, iar
înainte la articularea celui de al 7-lea cartilaj costal stâng cu sternul.
Traiect. Situație. Direcție:-străbate regiunea gâtului, toracelui, diafragma și ajungând în abdomen, se termină în stomac.
Topografic, i se disting 4 regiuni : cervicală, toracică (mediastinală), diafragmatică și abdominală. Descrie inflexiuni, atât în
plan sagital (descrie o curbă cu concavitatea anterioară) cât și în plan frontal (prezintă 2 curburi - superioara, cu concavitatea la
dreapta și una inferioară cu concavitatea la stangă).
Dimensiuni:Esofagul are în medie 25 cm lungime astfel repartizata: 5 cm pentru porțiunea cervicală, 16 cm pentru porțiunea
toracică și 4 cm pentru porțiunea diafragmo-abdominală.
Forma și calibru: variază după cum acesta este în stare de vacuitate (aspectul unei panglici musculare) sau în stare de
distensie (prezintă porțiuni dilatate și portiuni îngustate - sunt strâmtorile fiziologice cricoidiană, bronho-aortică și diafragmatică).
Strâmtoarea cricoidiană: se găsește sub cartilajul cricoid și răpunde gurii esofagului. Apare datorită contracției fibrelor
inferioare ale constrictorului inferior al faringelui.
Strâmtoarea bronho-aortică: cauzată de prezența aortei și a bronhiei stângi.
Strâmtoarea diafragmatică: este la nivelul orificiului esofagian al diafragmei și este produsă de contracția inelului muscular
diafragmatic.
Între porțiunile îngustate se găsesc porțiuni dilatate: segm crico-aortic, segm bronho-diafragmatic și segm subdiafragmatic.
Mijloace de fixare:
Esofagul este menținut în poziția sa prin: continuitatea cu faringele; continuitatea cu
stomacul; vase și nervi; fasciculele musculare care pleacă din esofag, se fixează pe organele
vecine.
Raporturile esofagului:
Esofagul este învelit de un strat celular peri-esofagian, prin intermediul căruia esofagul vine
în raport cu organele învecinate.
Porțiunea toracică începe la nivelul orificiului superior al toracelui, coboară prin mediastin și
ține până la hiatul esofagian al diafragmei. Este împărțit în 2 segmente iar limita separativă se
găseste în dreptul vetebrei T4. La acest nivel, traheea se bifurcă, motiv pentru care porțiunea
supraiacentă a esofagului se numește suprabronhică iar cea subiacentă segment subbronhic.
Aici,(T4) esofagul trece printr-un defileu format de 2 arcuri vasculare: arcul aortic și arcul venei
azigos.
1. Segmentul suprabronhic intră în raport anterior cu traheea și originea bronhiei stângi; în
raport posterior - coloana vetebrală; raport lateral cu pleurele mediastinale. Mai sus, esofagul
vine în raport cu trunchiurile mari care pleacă din aortă, cu nervii vagi (care se vor aseza, mai
jos, pe laturile esofagului) și laringei recurenți.
La stânga se găseste a.carotidă comună stângă și porțiunea ascendentă a a.subclaviculare
stângi (între ele trece nervul vag stâng).
La dreapta esofagul vine în raport cu trunchiul brahiocefalic. Nervul vag drept trece
înaintea arterei subclaviculare, dă nervul laringeu recurent care ocolește artera subclavie și
urca apoi spre esofag. Dr. Cristea Virgil Corneliu
ESOFAGUL Dr. Cristea Virgil Corneliu
2. Segmentul subbronhic se întinde de la T4 la T11 si are raporturi: anterior cu pericardul,

apoi cu nodurile limfatice inferioare (noduri traheobronsice inferioare – sub bifurcatia traheei, T4);
posterior - coloana vertebrală, de care este separat prin vasele mari ale mediastinului (aorta
toracică cu arterele intercostale, vena azigos și hemiazigos, ductul toracic); lateral cu pleurele
mediastinale. Lânga el coboară cei doi nervi vagi, care în porțiunea inferioară după ce au format
plexul esofagian dau trunchiurile vagale anterior și posterior.
Structura esofagului - Esofagul este format din 4 tunici: musculara, submucoasa și
mucoasa; la suprafața lui exterioară există adventiția esofagului, care continuă cu adventiția
faringelui. (Grosimea peretelui = 3-4 mm).
Tunica musculară este formată din 2 straturi de fibre, unul longitudinal (superficial), celalalt
circular (profun). Stratul longitudinal este mai bine dezvoltat decât cel profund. În 1/3 superioară a
esofagului, ambele straturi sunt formate din fibre musculare striate. Pe măsură ce coboară, acestea
sunt înlocuite de fibre netede.
Pătura submucoasă este groasă și foarte laxă. Este slab unită cu tunica musculară, dar este
intim unită cu cea mucoasă (formează plici).
Tunica mucoasă are o culoare albicioasă, este rezistentă și formează cute longitudinale.
Structural, este formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat și din lamina proprie.
Acestei tunici îi sunt anexate numeroase glande: glande esofagiene (de tip tubulo-alveolar și se
gasesc în submucoasă. Au un canal excretor lung, care se deschide la suprafața mucoasei). Între
epiteliul esofagian și cel gastric NU există elemente de tranziție, separația fiind bruscă.
Adventiția învelește esofagul la exterior și servește la fixarea fibrelor musculare subiacente.
Este formată din țesut conjunctiv lax, prin intermediul căruia esofagul se leagă de organele din jur.
Tunica seroasă se găsește numai în abdomen și învelește esofagul doar parțial.
ESOFAGUL
Artere: - Ele se desprind din artera tiroidiană

inferioară pentru porțiunea cervicală; din arterele eso-
traheale, bronhice, intercostale sau chiar direct din aortă
pentru porțiunea toracică; din arterele diafragmatice
inferioare și artera gastră stângă pentru porțiunea freno-
abdominală.
Datorită anastomozelor precare între ramurile
arteriale, esofagul are părți sărac vascularizate (ex:-
porțiunea de sub bifurcația traheei).
Vene:-Formează un plex submucos din care pleacă
ramuri, care, după ce străbat musculara, constituie un plex
peri-esofagian; de aici venele se varsă, la gât în venele
tiroidiene inferioare; în torace în venele diafragmatice,
bronhice, azigos și hemiazigos; în abdomen în vena gastrică
stângă.
Nervii: - Provin din vag și simpatic, formând un plex în
stratul muscular și altul în cel submucos (echivalentele
plexurilor Auerbach și Meissner).
Limfaticele iau naștere la nivelul mucoasei, formează
apoi un plex în submucoasă și părăsind esofagul se termină
la nivele diferite în limfo-nodurile regionale. Din porțiunea
cervicală și toracală suprabronhică, limfa se scurge spre
nodurile cervicale profunde, traheale, traheobronșice și
mediastinale posterioare.
Din porțiunile toracală subbronhică, diafragmatică și
abdominală, limfa este condusă spre nodurile abdominale:
gastrice, pilorice și pancreato-splenice.
STOMACUL Dr. Cristea Virgil Corneliu
Date generale - situare, formă, conformație

Stomacul este organul principal al tubului digestiv superior, fiind situat intraperitoneal, în
etajul supramezocolic, la nivelul lojei subfrenice stângi.
Anatomic, stomacul se află în continuarea esofagului abdominal, comunicând cu acesta
prin orificiul cardia, şi se întinde inferior până la nivelul duodenului I (bulbul duodenal), cu
care se continuă prin intermediul orificiului piloric.
În condiţii normotone stomacul are forma literei "J", având o lungime totală de
aproximativ 25 cm (între cele două orificii), lăţime de 12 cm, grosime de 8 cm şi o capacitate
de 1200-2200 cm3, totodată fiind şi cel mai dilatat segment al tubului digestiv.
Această conformaţie poate varia în funcţie de anumiţi factori precum: tonusul
musculaturii gastrice, gradul de umplere, constituţional, poziţia corpului şi vârsta.
Astfel pot fi descrise:
Stomacul hiperton: are o capacitate mai mică, cu axul longitudinal orientat oblic dinspre
superior stânga spre inferior dreapta. Forma sa este comparată cu un "corn de taur" şi este
mai frecvent întâlnit la bărbaţi.
Stomacul hipoton: este mai alungit, având o porţiune descendentă verticală, ce coboară
sub nivelul ombilical şi o porţiune ascendentă oblic-verticală spre pilor. Capacitatea sa este
mai mare şi este mai frecvent întâlnit la femei.
STOMACUL
Configuraţia externă a stomacului este reprezentată de cele două feţe -anterioară şi

posterioară - şi două margini - mica şi marea curbură.
Mica curbură continuă marginea dreaptă a esofagului şi prezintă două segmente:
vertical, cuprins între cardia şi incizura angulară şi orizontal, cuprins între incizura angulară
şi incizura pilorică. Aceasta este orientată superior, spre dreapta, iar la nivelul ei se inseră
ligamentul hepato-gastric ce intră în componenţa omentului mic.
Marea curbură continuă marginea stângă a esofagului, având iniţial un traiect
ascendent de la nivelul cardiei, formând astfel un unghi ascuţit numit "incizura cardială" sau
"unghiul Hiss". Apoi este descris un traiect convex spre stânga inferior, delimitând astfel
fornixul gastric, continuându-se cu altul vertical, descendent, paralel cu mica curbură.
Acesta formează la nivelul inferior o angulaţie, numită genunchi gastric, urmată de un
segment cu direcţie orizontal-ascendentă spre pilor. La acest nivel se inseră ligamentele
gastro-frenic, gastro-lienal şi gastro-colic, de la al cărui nivel se continuă omentul mare.
Anatomic, stomacul este subîmpărţit în: porţiune verticală şi porţiune orizontală.
Porţiunea verticală, cuprinde fornixul şi corpul gastric, delimitate de linia orizontală ce
trece la nivelul cardiei, iar porţiunea orizontală cuprinde antrul piloric şi canalul piloric,
delimitate de şanţul prepiloric. Funcţional porţiunea verticală mai este numită şi pars
digestoria, iar cea orizontală pars egestoria. Limita dintre cele două porţiuni este situată la
joncţiunea treimii superioare a micii curburi cu treimea medie, loc de unde începe mucoasa
antrală. Aceaste partajări ale stomacului sunt foarte importante pentru intervenţiile
gastrice, în care se doreşte rezecţia antrului funcţional.
STOMACUL
Mijloace de fixare
Menţinerea în poziţie a stomacului este consecinţa acţiunii a trei factori:
-fixarea prin ligamente,
-continuitatea cu esofagul şi duodenul,
-acţiunea presei abdominale.
Ligamentele gastrice derivă din mezogastrul ventral şi din cel dorsal şi au rolul de a fixa stomacul de
organele adiacente. Structural, ligamentele sunt compuse din două foiţe: anterioară şi posterioară . Foiţa
anterioară aparţine marii cavităţi peritoneale, în timp ce foiţa posterioară participă la delimitarea bursei
omentale şi recesului lienal. Între foiţele acestor ligamente se află principalele vase ce asigură aportul sangvin
al stomacului, ganglionii şi vasele limatice gastrice, cu excepţia regiunii posterioare a fornixului gastric.
Acestea sunt:
-Ligamentul gastro-hepatic: ce continuă peritoneul visceral al stomacului la nivelul micii curburi, reprezintă
pars flacida a omentului mic.
-Ligamentul gastro-frenic: susţine fornixul gastric prin fixarea acestuia la cupola diafragmatică stângă.
Acesta reprezintă pars condensa a omentului mic, iar între foiţele sale se găseşte porţiunea posterioară,
neacoperită de peritoneu a stomacului.
-Ligamentul gastro-lienal: este situat între marea curbură a stomacului şi hilul splenic. Acesta se continuă
posterior cu ligamentul lieno-renal, ce uneşte hilul splenic de faţa anterioară a rinichiului stâng, iar împreună
delimitează recesul splenic al bursei omentale.
-Ligamentul gastro-colic: fixează porţiunea orizontală a stomacului de colonul transvers. De la acest nivel
se continuă omentul mare (marele epiploon).
Esofagul abdominal şi porţiunea cardială a stomacului sunt menţinute în poziţie prin intermediul
membranei frenico-esofagiene Leimer-Bertelli, ce se formează din fascia diafragmatică inferioară. Duodenul
asigură menţinerea poziţiei stomacului, prin intermediul fasciei de coalescenţă duodeno-pancreatice Treiz, ce îl
menţine fixat de peretele posterior al abdomenului.
Raporturi
-Faţa anterioară a stomacului, la nivelul superior, se află în raport direct cu faţa viscerală a
ficatului, respectiv cu lobul stâng şi lobul pătrat, în dreapta, iar în stânga, prin intermediul diafragmei
şi a recesului costodiafragmatic stâng, are raport cu peretele toracic (spaţiul semilunar Traube).
Inferior stomacul prezintă raport cu peretele anterior al abdomenului, corespunzător trigonului Labbe
gastric.
-Faţa posterioară, la nivel superior, se află în raport cu diafragmul lombar stâng la nivelul
porţiunii neacoperite de peritoneu, faţa viscerală gastrică a splinei, vasele splenice (artera şi vena
lienală). La nivel inferior se află în raport cu corpul şi coada pancreasului, faţa anterioară a rinichiului
stâng, glanda suprarenală stângă, situată medial de polul superior al rinichiului, colonul transvers cu
mezocolonul corespunzător, iar prin intermediul acestuia cu flexura duodeno-jejunală.
-Fornixul gastric prezintă raport direct cu diafragmul, iar prin intermediu acestuia cu pleura
diafragmatică, faţa diafragmatică a plămânului stâng, pericardul şi faţa diafragmatică a cordului.
-Orificiul cardia are raporturi anterioare cu lobul stâng al ficatului, ligamentul triunghiular stâng,
trunchiul vagal anterior şi ganglionii juxtacardiali. Lateraflstânga şi posterior, sunt pilierul
diafragmatic stâng, aorta abdominală şi trunchiul vagal posterior, iar lateral dreapta se află omentul
mic.
-Orificiul piloric prezintă raporturi cu lobul pătrat al ficatului la nivel anterior, iar posterior cu
artera hepatică comună şi porţiunea supramezocolică a feţei anterioare a capului pancreatic prin
intermediul vestibulului bursei omentale şi artera hepatică proprie şi vena portă stuate în ligamentul
hepato-duodenal. Inferior pilorul este în raport direct cu colonul transvers, iar superior cu omentul
mic (pars flacida).
STOMACUL
Vascularizația arterială
Arcada arterială a micii curburi se găseşte în grosimea ligamentului hepato-gastric şi este formată prin anastomoza
arterelor gastrică stângă şi gastrică dreaptă.
-artera gastrică stângă, cu originea la nivelul trunchiului celiac, are iniţial un traiect retroperitoneal, până la nivelul
joncţiunii gastro-esofagiene, unde formează o crosă cu concavitatea orientată inferior. Din acest punct artera pătrunde între
foiţele omentului mic şi coboară de-a lungul micii curburi, până se anastomozează cu artera gastrică dreaptă. De-a lungul
traiectului său artera emite colaterale esofagiene şi cardiale şi inconstant o arteră hepatică stângă ce pătrunde prin
ligamentul hepato-gastric până la lobul stâng la ficatului.
-artera gastrică dreaptă îşi are originea în artera hepatică proprie, ramură a trunchiului celiac, şi străbate omentul mic,
prin pars flacida a acestuia, ascendent şi paralel cu mica curbură.
Arcada arterială a marii curburi este formată din anastomozarea arterei gastro-epiploice dreapte cu artera
gastroepiploică stângă.
-artera gastroepiploică dreaptă este ramura terminală a arterei gastro¬duodenale, ce provine din artera hepatică
comună. De-a lungul traiectului său emite ramuri gastrice, anterioare şi posterioare pentru feţele stomacului şi ramuri
epiploice descendente ce vascularizează marele epiplon.
-artera gastroepiploică stângă are originea în trunchiul arterei lienale sau într-una din ramurile sale şi pătrunde în
grosimea ligamentului gastro-lienal şi mai apoi în gastro-colic până la anastomozarea cu artera gastroepiploică dreaptă. Ca
şi artera gastroepiploică dreaptă aceasta emite ramuri gastrice şi epiploice.
Fornixul gastric este vascularizat de arterele gastrice scurte, în număr de 4-6, ce îşi au originea la nivelul trunchiului
arterei lienale, arterei gastro-epiploice stângi şi arterei polare superioare a splinei. Acestea se distribuie feţelor anterioară şi
posterioară a fornixului, iar de la nivelul lor emerg ramuri esofagiene ce vascularizează faţa posterioară şi flancul stâng al
esofagului.
În multe cazuri, mai poate să apară şi o arteră gastrică posterioară, ce are ca punct de plecare artera gastrică stângă
(cel mai frecvent), porţiunea medie a arterei splenice sau chiar trunchiul celiac şi deserveşte o porţiune a peretelui posterior
gastric, ce se poate întinde până aproape de fornix.
Toate ramurile gastrice ale principalelor arcade arteriale se anastomozează intramural şi formează trei plexuri
vasculare: plexul arterial seros, plexul arterial muscular şi plexul arterial submucos, ce lipseşte de la nivelul micii curburi.
Datorită abundenţei vasculare de la acest nivel, pot să apară hemoragii importante chiar şi în cazul unor leziuni mici.
Vascularizația venoasă : Venele gastrice respectă traiectul arterelor şi sunt tributare,

direct sau indirect, venei porte.
-Vena gastrică stângă însoţeşte artera gastrică stângă în traiectul său şi se varsă cel mai
frecvent la originea venei porte, sau pe traseul ei prin ligamentul hepato-duodenal. Aceasta se
mai poate vărsa în ramura stângă a venei porte şi mai rar, în trunchiul mezenterico-lienal.
-Vena gastrică dreaptă însoţeşte artera omonimă şi se varsă în vena portă pe la nivelul
marginii superioare a duodenului. Alte locuri de vărsare mai pot fi: vena mezenterică superioară,
vena gastroepiploică stângă, vena gastrică stângă şi vena pancreatico-duodenală inferioară.
-Venele gastrice scurte se varsă cel mai des în vena lienală sau într-una din venele polare,
tributare acesteia.
-Plexul venos submucos ce deserveşte vascularizaţia venoasă a cardiei este tributar venei
gastrice stângi şi se anastomozează cu plexul venos esofagian, aferent venei cave. Astfel se
formează un sunt porto-cav, ce poate fi sediul dezvoltării varicelor esofagiene din cadrul
hipertensiunii portale.
-Vena gastrică posterioară, deserveşte teritoriul vascularizat de artera omonimă, şi are
punctul de vărsare la nivelul venei lienale.
Drenaj limfatic
Stomacul prezintă trei reţele limfatice foarte bogat ramificate, localizate intramural: reţeaua
mucoasă, reţeaua submucoasă şi reţeaua subseroasă. Acestea comunică cranio-caudal cu
reţelele limfatice ale organelor aflate în continuitatea stomacului: cu reţeaua esofagului distal şi
întrun procent mai mic cu reţeaua duodenală. Din reţeaua subseroasă limfa este deversată
ascendent către ganglionii limfatici supradiafragmatici şi descendent către principalele staţii
ganglionare ale stomacului.
STOMACUL
Inervație
Inervaţia stomacului este asigurată de fibre vegetative (simpatice şi parasimpatice) şi fibre

interoceptive (receptoare şi efectoare).
Inervaţia simpatică eferentă, porneşte din segmentele medulare T6-T10, urmează traiectul nervilor
spinali corespunzători, după care pătrund prin ramura cenuşie până în ganglionii prevertebrali şi apoi prin
intermediul nervului splahnic mare, pe care îl traversează, ajung în plexul celiac. Aici fibrele fac sinapsă cu
deutoneuronul căii şi părăsesc plexul celiac, ajung la plexul mienteric Auerbach, urmărind traiectul arterei
gastrice stângi. Aferenţele simpatice gastrice sunt transmise prin fibrele ce trec prin rădăcinile dorsale ale
nervilor spinali către nucleii măduvei spinării.
Inervaţia parasimpatică este asigurată de cele două trunchiuri vagale, anterior şi posterior, cu
originea în nucleul dorsal al vagului, ce se ramifică foarte bogat până la nivelul plexului mienteric
Auerbach.
Trunchiul vagal anterior coboară pe faţa anterioară a esofagului abdominal, apoi anterior de mica
curbură a stomacului, între acestea şi peritoneu, formând nervul principal anterior al micii curburi. Acesta
conţine fibre ale nervul vag stâng şi distribuie 1-4 ramuri pentru faţa anterioară a stomacului, ce se
termină la nivelul antrului anterior (nervul antral anterior Latarjet), unele fibre putând ajunge însă până la
orificiul piloric (nervul principal anterior al micii curburi). O altă ramură a trunchiului vagal anterior este cea
hepatică, ce intră în pars condensa a omentului mic şi se distribuie arborelui hepatro-biliar.
Trunchiul vagal posterior: descinde pe faţa posterioară a esofagului abdominal, între acesta şi aortă,
apoi posterior de mica curbură a stomacului, formând nervul principal anterior al micii curburi, ce conţine
fibrele nervul vag drept. Acesta distribuie 6-7 ramuri pentru faţa posterioară a stomacului şi se termină la
nivelul antral posterior (nervul antral posterior Latarjet), însă nu ajung la pilor. Unele ramuri sunt distribuite
plexului celiac, direct sau pe traiectul arterei gastrice stângi.
INTESTINUL SUBȚIRE
Intestinul subţire este cel mai lung segment al tractului
alimentar, cuprins între stomac și intestinul gros, la acest nivel
desfășurându-se importante activităţi fiziologice care conduc la
prepararea hranei pentru celulele organismului.
Intestinul subţire măsoară aproximativ 5-6 m, de la pilor la
valvula ileo-cecală și este împărțit în trei segmente: duodenul,
jejunul și ileonul.
1. Duodenul este primul segment al intestinului subţire,
continuând stomacul; situat profund, fiind fixat de peretele
abdominal posterior;
Are formă de potcoavă cu concavitatea în sus şi spre stânga. În
concavitatea duodenului pătrunde capul pancreasului.
Limite: superior (separat de stomac prin şanţul duodeno-piloric,
în care se află vena prepilorică); inferior (flexura duodeno-jejunală).
Prezintă patru porţiuni şi trei flexuri (unghiuri). Porneşte de la
nivelul pilorului (corespunzător vertebrei L1), se îndreaptă în sus, la
dreapta şi posterior pănă la nivelul veziculei biliare, nivel la care se
flectează (flexura duodenală superioară); merge de-a lungul capului
pancreasului, corespunzător vertebrelor L2 şi L3 până la
extremitatea inferioară a rinichiului drept; se flectează din nou
(flexura duodenală inferioară); se îndreaptă transversal spre stânga,
urcând apoi pe flancul stâng a lui L2 și formează un unghi ascuţit
(flexura duodeno-jejunală).
INTESTINUL SUBȚIRE Dr. Cristea Virgil Corneliu
Duodenul
Porţiuni: prima porţiune (superioară şau bulbul duodenal) se întinde de la nivelul
şanţului duodeno-piloric la colul veziculei biliare; a doua porţiune (descendentă) de la colul
veziculei biliare la extremitatea inferioară a rinichiului drept. Este încrucişată anterior de
mezocolonul transvers; prezintă un segment supramezocolic şi un segment submezocolic.
A treia porţiune (inferioară sau orizontală) de la extremitatea inferioară a rinichiului
drept la flancul stâng al coloanei vertebrale; este intersectată anterior de inserţia
mezenterului; prezintă un segment situat la dreapta mezenterului şi un segment situat la
stânga mezenterului; iar a patra porţiune (ascendentă) urcă pe flancul stâng a lui L2.
Proiecţie: duodenul corespunde epigastrului şi zonei ombilicale.
Mijloace de fixare: presa abdominală; peritoneul; mezocolonul transvers; ductele
coledoc şi pancreatic; vene şi nervi;
Muşchiul suspensor al duodenului: suspendă flexura duodeno-jejunală la pilierul stâng
al diafragmului şi la ţesutul conjunctiv din jurul trunchiului celiac şi artera mezenterică
superioară. Prin acest muşchi, flexura duodeno-jejunală, este considerată unul din
punctele cele mai fixe.
Raporturi: duodenul, pancreasul şi ductul coledoc formează un complex şi vin în raport
cu fascia de coalescenţă retroduodeno-pancreatică a lui Treiz (lamă de ţesut conjunctiv
între duoden, pancreas şi peretele abdominal posterior).
Duodenul – raporturi:
Porţiunea I: anterior (lobul pătrat al ficatului şi colul veziculei biliare); posterior (în porţiunea
juxtapilorică se insinuiază vestibulul bursei omentale; este încrucişată de ductul coledoc, vena portă şi
artera gastro-duodenală); superior (se inseră omentul mic; această faţă va delimita inferior orificiul
epiploic (hiatusul lui Winslow); inferior (capul pancreasului, omentul mare).
Porţiunea II: anterior (este încrucişată de mezocolonul transvers rezultând două segmente:
supramezocolic - raporturi cu faţa viscerală a ficatului, vezicula biliară, extremitatea dreaptă a colonului
transvers și submezocolic - raport cu ansele intestinale); posterior (faţa anterioară a rinichiului drept,
pediculul renal, vena cavă inferioară; între duoden şi aceste organe se interpune fascia retroduodeno-
pancreatică a lui Treiz); medial (faţa stângă) - capul pancreasului; la acest nivel pătrund ductele
excretoare ale pancreasului şi ficatului; iar lateral (faţa dreaptă) prezintă două segmente
supramezocolic (are raport cu ficatul pe care lasă o amprentă) și submezocolic (are raport cu colonul
ascendent).
Porţiunea III: anterior este încrucişată de inserţia mezenterului şi are raport cu vasele mezenterice
superioare; posterior prin intermediul fasciei retroduodeno-pancreatică a lui Treiz are raport cu aorta,
vena cavă inferioară şi coloana vertebrală; superior - capul pancreasului; inferior -ansele intestinale.
Porţiunea IV: anterior (mezocolonul transvers; prin intermediul acestuia şi separat de bursa
omentală are raport cu faţa posterioară a corpului stomacului şi antrul piloric); posterior (vasele renale
drepte şi vasele ovariene sau testiculare drepte); medial (dreapta) - aorta, procesul uncinat al
pancreasului şi rădăcina mezenterului; lateral (stânga) - marginea medială a rinichiului stâng; între cele
două organe se se formează arcul vascular a lui Treiz (format din artera colică stângă şi vena
mezenterică inferioară).
Flexura duodeno-jejunală: superior (rădăcina mezocolonului transvers şi faţa inferioară a corpului
pancreasului; dreapta - L2; stânga - rinichiul stâng de care este separat prin arcul vascular a lui Treiz și
posterior: stâlpul stâng al diafragmului.
INTESTINUL SUBȚIRE
Duodenul - structură:
-tunica seroasă (peritoneul): prima jumătate a porţiunii I este învelită în întregime de peritoneu; în
rest duodenul este extraperitoneal, fiin acoperit de seroasă numai pe faţa sa anterioară; porţiunea II este
întretăiată de mezocolonul transvers iar porţiunea III este întretăiată de inserţia mezenterului; peritoneul
din vecinătatea duodenului formează o serie de recesuri: recesul duodenal superior, recesul duodenal
inferior, recesul paraduodenal şi recesul retroduodenal;
-tunica subseroasă: lamă de ţesut conjunctiv lax;
-tunica musculară prezintă două straturi: extern format din fibre musculare netede şi intern format
din fibre musculare circulare;
-tunica submucoasă: ţesut elastic lax; formează axul conjunctiv al plicilor circulare; conţine vase
sangvine şi linfatice, nervi, plex Meissner, foliculi limfoizi; la acest nivel pătrund glandele Brunner;
-tunica mucoasă: plici circulare Kerkning şi vilozităţi intestinale.
Plicile circulare lipsesc în porţiunea superioară a duodenului. În partea medială a peretelui posterior al
porţiunii descendente se găseşte o cută longitudinală a mucoasei numită plica longitudinală a duodenului
şi dispusă perpendicular pe plicile circulare.
Această cută este determinată de trecerea prin peretele duodenului a ductelor coledoc şi pancreatic.
La extremitatea inferioară a plicii longitudinale se află o proeminenţă numită papila duodenală mare
pe care se deschid împreună ductele coledoc şi pancreatic.
La aproximativ 3 cm mai sus de plica longitudinală se află papila duodenală mică, prin care se
deschide ductul pancreatic accesor.
Ampula lui
Vater

Prof. Dr. Cristea Virgil Corneliu
Duodenul - vascularizaţie:
Arterele: din artera gastro-duodenală pleacă
două artere pancreatico-duodenale superioare;
din artera mezenterică superioară pleacă două
artere pancreatico-duodenale inferioare. Aceste
ramuri se anastomozează şi formează două arcade
în jurul capului pancreasului din care se desprind
ramuri pentru duoden şi pancreas. Porţiunea I este
mai puţin vascularizată; ea va primi ramuri din
arterele supra şi retro-duodenale (ramuri din
artera gastro-duodenală).
Venele: vor însoţi arterele, formându-se vene
pancreatico-duodenale ce se varsă în vena
mezenterică superioară sau direct în vena portă.
Există o venă mică, vena prepilorică, situată în
şanţul duodeno-piloric.
Limfaticele: ajung la noduri limfatice hepatice
şi celiace.
Inervaţia: porţiunea superioară primeşte filete
din nervii destinaţi ficatului; celelalte porţiuni din
plexul celiac; filete nervoase pătrund în peretele
duodenal şi formează două plexuri (mezenteric şi
submucos).
INTESTINUL SUBȚIRE
2. Jejunul si ileonul reprezintă porţiunea mezenterală a intestinului subţire, intraperitoneală și mobilă,

întinsă de la flexura duodeno-jejunală la valvula ileo-cecală. Măsoară aproximativ 5-6 m lungime, iar valoarea
medie a calibrului său este apreciată la 3 cm iniţial și 2. 5 cm în porţiunile terminale.
Prin intermediul mezenterului, este ataşat la peretele abdominal posterior și împreună cu presa abdominală,
exercitată prin raportul stabilit între tonusul musculaturii abdominale antero-laterale și tensiunea gazelor din
intestin, constituie principalele mijloace de fixare la acest nivel. Pe traiectul sau, jejun-ileonul descrie o suita de
anse intestinale (aprox 14-16). Pana la nivelul vertebrei L5, ansele se suprapun orizontal, dupa care se orientează
vertical. 40% din ansele intestinale sunt localizate în partea stânga latero-vertebral, 40% în pelvis și 20% în partea
dreaptă latero-vertebral.
Plicile circulare sunt mai numeroase la nivelul jejunului, acesta prezentând și vascularizație mai bogată și
musculatură mai bine definită față de ileon.
Raporturile jejun-ileonului
-anterior - omentul mare și peretele abdominal anterior
-posterior - peretele abdominal posterior cu, coloana vertebrală lombară, muşchiul pătratul lombelor și
iliopsoas
-spaţiul mezenterico-colic cu drept duodenul (flexura duodenala inferioara si porţiunea orinzontala), capul
pancreasului, rinichiul stâng (extremitatea inferioara), iar prin intermediul peritoneului parietal cu vasele genitale si
ureterul drept
-spaţiul mezenterico-colic stâng – raport cu aorta, flexura splenică a colonului, duodenul (porţiunea
ascendentă) - prin intermediul peritoneului parietal cu vasele mezenterice inferioare, vasele colice stângi, vasele
genitale si ureterul stâng.
-superior - mezocolonul transvers
-inferior - vezica urinară, rectul si uterul
-lateral dreapta - colonul ascendent
-lateral stânga - colonul descendent
Configuraţia internă a intestinului subţire este marcată de prezența plicilor circulare și vilozităților intestinale.
Plicile circulare (valvulele conivente Kerkring) reprezintă cutele permanente ale mucoasei intestinale, orientate pe direcţie
transversală. Acestea devin numeroase de la nivelul inferior al papilei duodenale mari, bulbul duodenal fiind lipsit de plici circulare.
De la nivelul ileonului, descresc numeric, dispărând la aproximativ 1 m de valvula ileocecală. Valvulele conivente măresc suprafaţa
de absorbţie a intestinului subţire cu aproape 35%.
Vilozitatile intestinale sunt formaţiuni proeminente cilindrice sau conice care căptuşesc suprafaţa libera a mucoasei,
răspândite pretutindeni în intestinul subţire, de la pilor la valvula ileocecala. Vilozitatile intestinale sunt adaptate pentru îndeplinirea
absorbţiei intestinale, formate dintr-un ax conjunctivo-vascular, provenit din lamina propria și învelit prin epiteliul de suprafaţă.
Vascularizația jejun-ileonului
Circulaţia arteriala este asigurata de artera mezenterică superioară. De la nivelul marginii convexe a a.mezenterice sup, iau
naştere arterele jejunale si ileale care se bifurcă într-un ram ascendent și unul descendent, formând prin anastomoza arcadele
vasculare. Din aceste arcade, se desprind ramuri mai mici, care se comporta similar, alcătuind arcade vasculare secundare,
fenomenul continuând pana la formarea arcadelor vasculare cvaternare, din care sunt emise arteriolele drepte Dwight. a căror
anastomoza este realizata la nivelul submucoasei sub forma unui plex capilar submucos, responsabil cu irigarea intestinului. Din
arterele drepte se detaşează arterele retrograde care vascularizeaza porţiunile de intestin dintre foitele mezenterului.
Circulaţia venoasă ia naştere la nivelul mucoasei intestinale, venele trecând în submucoasă unde alcătuiesc un prim plex
venos, din care se desprind ramuri ce traversează musculara, pentru a forma ulterior reţeaua venoasa subseroasa. De la acest
nivel, sângele venos este drenat de venele jejunale si ileale, colectate de vena mezenterica superioară, tributară venei porte.
Circulaţia limfatică este iniţiată de la nivelul chiliferelor centrale ale vilozitatilor. care ajung în lamina propria unde alcătuiesc
reteua limfatică mucoasă. De aici, vasele limfatice străbat tunicile peretelui intestinal, edificând la fiecare nivel, succesiv, reţele
limfatice submucoase, intramusculare și subseroase.
Inervația jejun-ileonului este asigurată de fibrele plexului celiac, care în partea inferioară formează plexul mezenteric superior
dispus concentric arterei mezenterice superioare. În peretele intestinal, pătrund filetele nervoase care conduc la formarea plexului
mienteric Auerbach, ce coordonează motilitatea intestinală, și a plexului submucos Meisser, care inervează tunica mucoasă și
structurile sale.
INTESTINUL GROS Dr. Cristea Virgil Corneliu
Intestinul gros este a doua porţiune a intestinului; continuă

intestinul subţire şi se deschide la exterior prin orificiul anal.
Dimensiuni - are în medie o lungime de 1,60 m; diametrul lui este
de 7 cm la origine şi descreşte spre porţiunea terminală la 3-3,5 cm.
Traiect şi diviziune. Intestinul gros înconjoară, ca o ramă,
intestinul subţire. Prin dispoziţia pe care o urmează, el formează trei
laturi inegale ale unui patrulater, căruia i se descriu mai multe
segmente: cec, colon (cu subdiviziunile sale: ascendent, transvers,
descendent, sigmoidian) şi rect.
Conformaţia exterioară
1) intestinul gros este mai, scurt;
2) el are un lumen mai larg;
3) are o aşezare şi o direcţie mai fixă.
4) prezintă tenii musculare, haustre separate prin şanţuri
transversale şi apendicele epiploice.
Conformaţia interioară
La interior colonul prezintă o dispoziţie inversă con-formaţiei
exterioare. Teniile proemină sub forma unor fâşii longitudinale.
Haustrelor le corespund nişte pungi sau celule, iar şanţurilor
transversale le corespund plicele semilunare ale colonului care separă
celulele.
Structura
Peretele intestinului gros este mai subţire decât al intestinului
mezenterial; este constituit tot din patru tunici caracteristice canalului
alimentar.
Tunica seroasă este reprezentată la nivelul cecului, colonului şi a
primei porţiuni a rectului de către peritoneu; la nivelul ultimei porţiuni
a rectului avem o adventiţie.
Tunica musculară este constituită tot din două straturi musculare.
Stratul extern ară fibrele longitudinale grupate în cele trei tenii; între
tenii se găsesc şi. alte fibre longitudinale, însă ele sunt extrem de rare
şi subţiri. Stratul intern este continuu, uniform şi are fibrele dispuse
circular. Musculatura peretelui asigură motilitatea intestinului gros.
Stratul submucos are structură obişnuită; conţine vase sangvine
şi limfatice, formaţiuni nervoase, precum şi foliculi limfatici solitari.
Tunica mucoasă e mai groasă decât cea a intestinului subţire. Nu
are nici plice circulare, nici vilozități intestinale. Mucoasa are numeroşi
foliculi limfatici solitari (mai mari decât cei din intestinul subţire);
plăcile Peyer lipsesc.
Aparatul glandular este reprezentat prin glandele lui Lierbekühn -
numeroase, adânci, ramificate şi lipsite de celule Paneth; au însă
numeroase celule caliciforme, care se înmulţesc tot mai mult spre
segmentul terminal al intestinului gros.Musculara mucoasei este slab
dezvoltată.
Corionul, bogat în celule, conţine foliculi limfoizi mari, solitari,
care depăşesc mucoasa şi pătrund în submucoasa subjacentă.
INTESTINUL GROS
CECUL ŞI APENDICELE VERMIFORM
Cecul este porţiunea iniţială a intestinului gros. De el este legat apendicele vermiform, cu rol foarte important în
patologia abdominală (inflamaţia lui - apendicita -. este o afecţiune frecventă).
Cecul
Cecul are o formă saculară. El este închis în partea inferioară, liberă, şi se continuă în sus cu colonul ascendent. Pe
faţa lui medială se inseră apendicele vermiform. De la rădăcina apendicelui pleacă cele trei tenii musculare (reper foarte
important pentru găsirea apendicelui), care diverg şi urcă pe cec şi apoi pe colon.
Cecul măsoară aproximativ 7 cm în toate trei dimensiunile sale (înălţime, lăţime, adâncime).
Cecul este situat în fosa iliacă dreaptă, pe care nu o ocupă în întregime.
Raporturile cecului
- faţa anterioară - raport cu peretele abdominal anterior;
- faţa posterioară - pe planurile fosei iliace interne: muşchiul iliopsoas, acoperit de fascia iliacă.
- faţa laterală răspunde muşchiului iliac şi mai în afară crestei iliace.
- faţa medială răspunde ultimelor anse ileale; pe ea se implantează ileonul, formând cele două unghiuri: ileo-
colic şi ileocecal.
Extremitatea superioară se continuă cu colonul ascendent.
Conformaţia internă
- prezintă o dispoziţie anatomică inversă celei exterioare. La nivelul teniilor musculare vom găsi nişte
proeminenţe longitudinale; haustrelor de la exterior le corespund nişte celule cecale, iar şanţurilor care separă la
exterior haustrele, le corespund la interior crestele fâlciforme sau plicele semilunare ale cecului. Pe peretele medial mai
găsim orificiile de deschidere ale ileonului şi apendicelui vermiform.
Valva ileocecală (valvula lui Bauhin) - extremitatea terminală a ileonului se invaginează în peretele medial al
intestinului gros, imediat înaintea teniei postero-mediale. Prin această invaginare ia naştere valva ileocecală, o
formaţiune cu rol de supapă, care închide intestinul gros faţă de cel subţire şi împiedică refluxul chilului.
Apendicele vermiform ( „apendicele ") este un segment rudimentar al intestinului

gros, transformat în organ limfoid. El este implantat în cec la 2-3 cm sub vărsarea ileonului
şi are forma uriui tub cilindroido-conic sau fuziform.
Rareori are direcţie rectilinie, de cele mai multe ori descrie o ansă cu coricavitatea
medială, este spiralat, flexuos etc., și are o lungime variabilă între 6-12 cm şi un
diametrude 5-8 mm.
Situaţie. Apendicele vermiform este situat în fosa iliacă dreaptă, în loja cecală,
împreună cu cecul. El îl va urma pe acesta în diferitele lui poziţii (normală, înaltă, joasă,
ectopică).
Mijloace de fixare: - Apendicele poate fi liber (mobil), sau fixat. El este legat de
ileonul terminal printr-o cută peritoneală - mezoapendicele - care îi permite mobilitatea.
Alteori peritoneul îl fixează de organele din jur, prin aderenţe, secundare unor procese
patologice (inflamaţii ş.a.).
Raporturile apendicelui:
- apendicele descendent - se găseşte în partea medială a fosei iliace interne,
dedesubtul cecului, iar vârful său - poate ajunge până la strâmtoarea superioară a
pelvisului. Raporturile lui sunt următoarele: înapoi repauzeaza succesiv pe peritoneul fosei
iliace, ţesutul subperitoneal, fascia iliacă, muşchiul psoas. Medial - cu ansele intestinului
subţire. Lateral cu fundul cecului. Vârful sau extremitatea inferioară poate veni în contact
cu vasele iliace externe şi cu vasele testiculare (sau ovariene);
- apendicele extern coboară pe dinapoia fundului cecului, până în unghiul diedru
format de peretele abdominal anterior cu fosa iliacă internă. Vine în raport: înapoi - cu
muşchiul iliac şi fascia sa; înainte - cu fundul cecului şi cu peretele abdominal anterior;
medial -cu cecul; lateral - cu ligamentul inghinal şi spina iliacă antero-superioară.
- apendicele intern se îndreaptă spre interiorul cavităţii peritoneale şi ia contact
cu ansele ileale.
- apendicele ascendent sau retro cecal se insinuează retrograd, înapoia cecului şi
chiar a colonului ascendent.Raporturile sunt: înapoi - cu peritoneul fosei iliace, muşchiul
iliac şi fascia iliacă. Înainte - apendicele vine în raport cu cecul şi colonul ascendent. Vârful
apendicelui urcă în regiunea lombară şi uneori stabileşte raporturi cu rinichiul drept şi cu
ţesutul adiposo-celuiar perirenal.
Structura cecului şi a apendicelui

Atât cecul, cât şi apendicele prezintă cele patru tunici constitutive ale
intestinului.
- Tunica musculară. La nivelul cecului fibrele longitudinale grupate
în cele trei tenii ale cecului, se prelungesc în peretele apendicelui formând
un strat continuu. Fibrele circulare au dispoziţia obişnuită. La vârful
apendicelui musculatura e mai subţire.
- Tunica submucoasă - nu are caractere particulare fiind identică cu
cea din intestinul gros.
- Mucoasa apendicelui - pe lângă glande Lieberkühn şi numeroase
celule argentafine endocrine - se caracterizează prin prezenţa unui număr
extrem de mare de foliculi limfatici agregaţi. Caracterul de organ limfoid a
făcut să i se atribuie denumirea de „ tonsila abdominală".
- Tunica seroasă, peritoneul ceco-apendicular, dublată de stratul
subseros, aderă intim la cele două organe. La nivelul deschiderii ileonului în
colon, cele două foiţe ale extremităţii inferioare a mezenterului se despart şi
trec una pe faţa anterioară, alta pe faţa posterioară a cecului şi a
apendicelui, pe care le învelesc complet.
Vase şi nervi
Arterele cecului şi apendicelui provin din artera ileocolică (ramură a
arterei mezenterice superioare). Ea emite, în vecinătatea unghiului ileocolic:
artera cecala anterioară, artera cecală posterioară, artera apendiculară.
Venele sunt satelite arterelor - vena apendiculară care însoţeşte în
mod constant artera omonimă,
Limfaticele joacă un mare rol în patologia regiunii. Ele iau naştere din
reţelele de capilare limfatice situate în tunica submucoasă (sau în
musculară). La nivelul apendicelui reţeaua limfatică stabileşte strânse
comunicări cu foliculii limfatici ai organului.
INTESTINUL GROS
COLONUL
Colonul începe la nivelul valvei ileoce-cale şi se termină la nivelul vertebrei a treia sacrate.
Traiect şi diviziune. Plecat de la valva ileo-cecală, din fosa iliacă dreaptă, colonul urcă vertical până sub faţa viscerală a
ficatului (colonul ascendent), aici formează o cotitură bruscă (flexura colică dreaptă) urmează apoi colonul transvers care
străbate transversal cavitatea abdominală până la nivelul splinei - aici se coteşte din nou formând flexura colică stângă;
coboară în regiunea lombară stângă până la nivelul crestei iliace (colon descendent); ultima porţiune, colonul sigmoidian,
descrie un arc care străbate fosa iliacă stângă şi coboară în bazin, unde se continuă cu rectul.
Lungimea lui variază între 1,25 şi 1,50 (în medie 1,40 m). Diametrul lui descreşte de la origine, unde are aproximativ 5
cm, spre terminaţie unde măsoară aproximativ 2,5-3 cm.
Mijloace de fixare. Porţiunile colonului sunt menţinute la locul lor prin presa abdominală, peritoneul (aplică direct
colonul pe peretele posterior al abdomenului - ca la porţiunea ascendentă şi descendentă sau îl leagă prin intermediul unui
mezou - ca la colonul transvers şi sigmoidian).
Raporturi
- Colonul ascendent are următoarele raporturi: înapoi- repauzează pe muşchii iliac şi pătrat al lombelor şi pe faţa
anterioară a rinichiului drept; înainte, medial şi lateral - colonul ascendent vine în raport cu ansele intestinului subţire;
Anterior şi lateral de ele - se vor găsi pereţii respectivi ai abdomenului. Când este destins de conţinutul său, colonul
ascendent se pune în raport direct cu peretele abdominal anterior.
- Flexura dreaptă a colonului (unghiul hepatic) - Raporturile sale sunt: faţa posterioară răspunde porţiunii
descendente a duodenului şi rinichiului drept. Faţa anterioară vine în raport cu faţa viscerală a ficatului (impresiunea colică);
- Colonul transvers are două segmente: unul drept, mai scurt, altul stâng, mai lung, cu o mare mobilitate. Înainte
vine în raport cu peretele abdominal anterior; în sus: segmentul fix vine în raport cu faţa viscerală a ficatului (impresiunea
colică), iar segmentul mobil urmează curbura mare a stomacului de care este legat prin ligamentul gastrocolic. În jos colonul
vine în raport cu flexura duodenojejunală şi cu ansele intestinului subţire. Înapoi segmentul fix este aplicat pe rinichiul drept
şi încrucişează porţiunea descendentă a duodenului; segmentul mobil, legat de peretele abdominal posterior prin mezoul
său înalt răspunde capului şi corpului pancreasului.
- Flexura stângă a colonului (unghiul splenic) - vine în raport posterior cu rinichiul stâng şi glanda suprarenală
stângă; în sus şi în afară cu faţa viscerală a splinei.
INTESTINUL GROS
- Colonul descendent - raporturi: înapoi-se găseşte peretele posterior al abdomenului (muşchiul pătrat al
lombelor) şi marginea laterală a rinichiului stâng. Faţa sa posterioară e încrucişată de nervul şi vasele
subcostale, nervii iliohipogastric şi ilioinghinal. Fețele sale anterioară, medială şi laterală vin în raport cu
ansele jejunale superioare.
- Colonului sigmoidian i se descriu două porţiuni: iliacă şi pelviană. Ansa iliacă vine în raport înapoi, cu
muşchiul iliopsoas acoperit de fascia iliacă şi de fascia de coalescenţă retrocolică Toldt, cu vasele iliace
externe, cu vasele testiculare (sau ovariene) şi cu nervul genitofemural; înainte peretele abdominal anterior,
iar când este goală cu ansele intestinului subţire.
- Porţiunea sau ansa pelviana vine în raport: în jos şi înainte, cu vezica urinară, iar la femeie cu uterul şi
anexele lui, coborând adesea până în fundul de sac Douglas; înapoi cu ampula rectală; în sus cu ansele
ileale.
Structura colonului
Tunica musculară, submucoasă şi mucoasă - nu prezintă caracteristici deosebite.
Seroasa ,însă, se comportă diferit la nivelul celor patru porţiuni ale colonului. Aceste deosebiri ţin de modul
diferit în care s-a produs evoluţia ontogenetică a intestinului primitiv şi a mezoului său. La nivelul colonului
ascendent şi a celui descendent au luat naştere fasciile de coalescenţă retrocolice Toldt (dreaptă și stângă).
În majoritatea cazurilor, colonul ascendent şi cel descendent sunt astfel în parte retroperitoneale. Colonul
transvers şi cel sigmoidian au câte un mezou - mezocolonul transvers şi mezocolonul sigmoidian.
Mezocolonul transvers leagă colonul transvers de peretele abdominal posterior. El se fixează pe colon la nivelul
teniei mezocolice (postero-superioară). Mezocolonul transvers conţine nervi, vase sangvine şi limfatice ale
colonului transvers; el închizând în jos bursa omentală.
Mezocolonul sigmoidian leagă colonul sigmoid de peretele pelvin. Marginea sa anterioară se fixează pe colonul
sigmoidian, iar marginea sa posterioară (rădăcina) descrie o linie complexă de forma literei N. Ea
încrucişează muşchiul psoas, vasele iliace comune şi apoi coboară în pelvis.
INTESTINUL GROS
Colonul:
Vase şi nervi
Arterele provin din artera mezenterică superioară (artera ileocolică,
artera colică dreaptă, artera unghiului drept şi artera colică mijlocie) şi
din artera mezenterică inferioară (artera colică stângă şi arterele
sigmoidiene). Aceste numeroase artere colice ajunse în apropierea
cadrului colic se anastomozează între ele şi dau naştere unei arcade
paracolice. Din arcada paracolică nasc arterele drepte-lungi şi respectiv
scurte - care abordează colonul pe cele două feţe, anterioară şi
posterioară. Din arterele drepte se formează reţele subseroase, din care
pornesc apoi ramuscule pentru tunicile intestinului gros.
Venele se formează din reţele dispuse la nivelul tunicii mucoase şi
a celei musculare. De aici venele însoţesc arterele omonime şi se varsă
în cele două mezenterice -superioară şi inferioară - ambele tributare ale
venei porte.
Limfaticele iau naştere în tunica mucoasă; edifică apoi o reţea
musculară şi alta subseroasă, după care se adună într-o arcadă de
noduri paracolice (ileocolice; colice drepte, mijlocii şi stângi). Din
acestea pornesc vase limfatice care se varsă în nodurile mezenterice
superioare şi inferioare.
Nervii sunt de natură vegetativă şi provin din simpatic (ganglionii
celiaci şi mezenterici superiori) şi parasimpatic (nervii vagi).
INTESTINUL GROS
RECTUL
- este ultima porţiune a intestinului gros.
Limita superioară este dată de punctul de terminare al mezocolonului
sigmoidian; ea corespunde vertebrei a 3-a sacrate şi este indicată în mod constant
printr-o uşoară strangulare (joncţiunea recto-sigrnoidiană). Limita inferioară este
reprezentată prin orificiul anal.
El are două porţiuni: una pelviană (ampula rectului); alta perineală (canalul anal).
Limita dintre cele două porţiuni ale rectului este dată de marginile mediale ale
muşchilor puborectali, o porţiune a muşchilor ridicători anali.
Forma, conformaţia exterioară şi dimensiunile rectului variază în raport cu gradul
său de umplere. Când este gol, rectul are un aspect aproape tubular, mai larg în
porţiunea ampulară, turtit în sens antero-posterior, având un diametru de 5-6 cm. În
stare de distensie medie, rectul ia o înfăţişare fuziformă, cu o porţiune mijlocie dilatată
ovoidală sau piriformă, răspunzând ampulei - şi cu cele două extremităţi îngustate.
Extremitatea superioară continuă colonul sigmoidian, iar extremitatea inferioară este
dată de canalul anal. Pe feţele laterale ale porţiunii ampulare devin evidente
depresiunile, şanţurile transversale, care determină curburile în plan frontal, ale
planului şi îi dau un aspect uşor boselat, saculat. Şanţurile transversale sunt produse
de plicaturarea peretelui rectal şi proemină în lumenul ampulei sub forma plicilor
transversale.
Rectul se deosebeşte de colon prin lipsa teniilor musculare, a haustrelor şi a
apendicelor epiploice. Stratul muscular longitudinal - care lanivelul colonului
sigmoidian era concentrat sub forma celor două tenii - la nivelul rectului ia o dezvoltare
mult mai mare şi formează o pătură continuă la suprafaţa lui, dându-i aspectul
fasciculat.
Lungimea rectului este de 12-14 cm, dintre care 9-11 cm revin porţiunii ampulare
și 1,3-3,5 cm canalului anal. Capacitatea sa medie este de 300-400 cmc. Canalul anal,
fiind strâns de sfinctere, are o cavitate virtuală.
INTESTINUL GROS
AMPULA RECTALĂ este situată în partea poşterioară a excavaţiei pelviene, ocupând

aici o lojă pe care i-o delimitează o serie de organe şi formaţiuni anatomice.
Loja rectală este formată în felul următor - sacrul şi coccisul, pe care se insera
muşchii piriform şi coccigian; pe părţile laterale - muşchii ridicători anali; peretele posterior
şi pereţii laterali sunt acoperiţi de fascia parietală a pelvisului; anterior - se găseşte septul
retro-vezicoprostatic la bărbat; parametrul la femeie; în jos -loja este închisă prin
aderenţele (ridicătorii anali şi a fasciile lor); în sus - loja este închisă în mod incomplet de
peritoneu.În interiorul acestei loji, ampula se găseşte învelită într-o teacă fibroasă proprie,
numită fascia rectală.
CANALUL ANAL este cuprins în grosimea perineului. El străbate diafragma pelviană,
coboară prin perineul posterior între cele două fose ischio-anale şi se deschide la exterior
prin anus. Este porţiunea cea mai dreaptă, mai scurtă şi mai fixă a intestinului terminal.
Conformaţia interioară
Ampula rectală prezintă o serie de plice longitudinale pasagere, existente doar la
rectul în stare de vacuitate şi care dispar la rectul destins. Pe lângă acestea, relieful interior
al ampulei arată câteva cute transversale perma¬nente, destul de înalte, care nu se şterg
nici pe organul destins - numite plice transversale ale rectului sau valvulele lui Houston.
Fiecare plică transversală are o formă semilunară şi prezintă: o faţă superioară; o faţă
inferioară; o margine aderentă la perete, mai largă, corespunde depresiunilor de pe faţa
exterioară; o margine liberă, concavă, ascuţită, proeminentă în lumenul rectului. Plicele
transversale sunt fonnate printr-o cută a mucoasei care conţine submucoasă şi un strat de
fibre musculare circulare.
În canalul anal, aspectul interior este caracterizat prin prezenţa coloanelor, valvulelor
şi sinusurilor anale.
Coloanele anale Morgagni sunt 8-10 plice longitudinale permanente, cu o lungime de
12-15 mm. Fiecare coloană are formă piramidală, cu baza spre anus şi cu vârful subţiat
prelungindu-se până în ampula rectală. Coloanele anale conţin în axul lor un fascicul de
fibre musculare longitudinale, precum şi ramuscule fine ale arterei şi venei rectale
superioare.
Structura rectului
Tunica externă este formată din peritoneu şi adventiţie. Peritoneul acoperă numai jumătatea antero-
superioară a ampulei rectale. Ne reamintim că la acest nivel seroasa înveleşte faţa anterioară şi o parte a
feţelor laterale ale ampulei, apoi se reflectă - anterior, pe organele genito-urinare (formează fundul de sac
Douglas) şi lateral pe pereţii pelvisului (formează recesurile pararectale). Restul rectului este învelit într-o
adventiţie formată din ţesut conjunctiv lax; aceasta se continuă cu ţesutul conjunctiv al pelvisului (atenţie -
adventiţia nu trebuie confundată cu teaca fibroasă a rectului!).
Tunica musculară este bine dezvoltată şi e constituită din fibre longitudinale (găsesc la exterior) şi
circulare (stratul se găsește profund, sub stratul longitudinal, şi se întinde pe toată lungimea rectului).
Stratul submucos permite alunecarea mucoasei; conţine abundente reţele vasculare - mai ales plexuri
venoase - a căror dilatare varicoasă dă nodulii hemoroidali. Ea este foarte laxă, mai ales la nivelul ampulei
rectale, astfel că mucoasa poate aluneca cu uşurinţă peste musculară.
Tunica mucoasă este formată din componenta epitelială (epiteliul de suprafaţă şi aparatul glandular) şi
din componenta conjunctivo-reticulară (corionul).
ANUSUL
Anusul este orificiul prin care rectul se deschide la exterior.
Anusul este situat în perineul posterior, în profunzimea şanţului interfesier, înaintea coccisului (cu 20-
25 mm) şi imediat înapoia liniei biischiadice.
Are forma unei fisuri sagitale, cu două margini laterale şi două comisuri, anterioară şi posterioară. Stă
închis în mod obişnuit şi nu se deschide decât la trecerea materiilor fecale; este extensibil.
Pielea anusului, o piele modificată, încreţită într-o serie de plice radiare, care dispar la dilatarea
orificiului, este umedă, pigmentată, aderentă şi lipsită de peri. Este bogată în glande sebacee şi sudoripare
care îi dau un aspect mamelonat.
Aparatul muscular este reprezentat de musculatura canalului anal (în special cele două sfinctere).
VASCULARIZAŢIA ŞI INERVAŢIA RECTULUI

Arterele: - Irigaţia arterială este asigurată de arterele rectale:
superioară, mijlocii şi inferioare. Dintre acestea, principala - de fapt adevărata
arteră a rectului - este rectala superioară(ram terminal al mezentericei
inferioare); celelalte au un rol accesor, secundar. Arterele rectale sunt
frecvent numite hemoroidale.
Arterele rectale mijlocii (una dreaptă, alta stângă) provin din iliacele
interne. Arterele rectale inferioarer iau naştere din arterele ruşinoase.
Venele rectului au o mare importanţă clinică. Ele au originea într-un
plex foarte bogat situat în submucoasă, numit plexul venos rectal (plexul
hemoroidal") – care se întinde pe toată înălţimea rectului şi este mai bine
dezvoltat în porţiunea perineală. Din plexul venos rectal pleacă venule care
străbat, tunica musculară şi apoi dau naştere venelor rectale sau hemoroidale.
Limfaticele iau naştere dintr-un plex mucos şi altul submucos. Pe feţele
laterale ale ampulei rectale, aşezate direct pe tunica musculară, se află
nodurile limfatice pararectale sau anorectale.
Vasele limfatice care pornesc de aici formează trei pediculi ce urmează
traiectul venelor: superior, mijlociu și inferior.
Inervaţia rectului este predominant organo-vegetativă prin plexurile
rectle mijlocii, provenite din marele plex hipogastric inferior - care conţine
atât fibre simpatice (venite prin nervul presacrat), cât şi fibre parasimpatice
(venite prin nervii splanhnici pelvieni). La porţiunea inferioară a canalului anal
vin nervii rectali inferiori (N. anal sau hemoroidal). Ei sunt nervi somatici; deţin
sensibilitatea teritoriului situat sub valvulele anale, a tegumentelor perianale
şi conţin fibre motorii pentru muşchiul sfincter extern al anusului.
FICATUL
- este cel mai mare organ intern, cântărind aproximativ 1,3 kg la adult.
- este situat sub diafragm în hipocondrul drept şi în epigastru.

- are o culoare roşie-brună datoită vascularizaţiei puternice.
Deasupra lui se află spaţiul subdiafragmatic, interhepatofrenic drept şi stâng, despărţite prin inserţia sagitală a
ligamentului falciform, iar dedesubtul lui, spaţiul subhepatic. Îmbracă forma unui hemiovoid si prezintă două feţe:
- Faţa superioară sau diafragmatică, convexă, este brăzdată sagital de un şanţ, care pare să formeze limita dintre lobul
drept şi lobul stâng. La acest nivel, foiţa peritoneală viscerală care acoperă ficatul se reflectă pe diafragm şi formează
ligamentul falciform.
- Faţa inferioară sau viscerală a ficatului este brăzdată de trei şanţuri, dintre care două sagitale şi unul transversal –
similare literei H – şi împărţită de acestea în patru teritorii: lobul drept şi lobul stâng: în centru, înaintea şanţului
transvers, lobul pătrat, iar înapoia lui, lobul caudat.
În şanţul transvers se află hilul hepatic, adică locul pe unde intră sau ies din ficat elementele pediculului hepatic:
artera hepatică, vena portă şi canalele biliare cu ramurile lor drepte şi stângi. Tot pe aceasta faţă se află impresiunile
organelor vecine cu care vine în contact. Din şantul transvers, peritoneul visceral hepatic trece pe stomac, formând
micul epiplon (omentul mic) sau ligamentul hepatogastric, a cărui margine dreaptă constituie ligamentul
hepatoduodenal, în interiorul căruia se află elementele pediculului hepatic. Marginea ficatului este situată inferior.
În ce priveşte structura, menţionăm că ficatul are o tunică seroasă, alcatuită din peritoneul visceral, dedesubtul
căreia se află o capsulă fibroelastică de ţesut conjunctiv. Dar, unitatea morfofuncţională a ficatului este lobul hepatic
vascular şi biliar. Acesta este alcătuit din cordoane celulare (Remak) dispuse în sens radiar, şi între care se găsesc,
dispuse în reţea, capilarele sinusoidale ale venei porte, pe pereţii cărora se găsesc celule litorale de origine
mezenchimală (Kupffer) şi care converg spre vena centrolobulară. Electronomicroscopic s-a observat între peretele
sinusoidelor şi hepatocite un spaţiu, numit spaţiul lui Disse, iar între hepatocite iau naştere mici canalicule biliare
intralobulare, fără endoteliu, care merg către periferia lobului. Între lobulii hepatici există un spatiu interlobular,
denumit spaţiul lui Kiernan, în care se afăa o ramusculă a venei porte, o ramusculă a arterei hepatice, un canalicul
biliar şi nervii vegetativi. Arterele se capilarizează şi se varsă în capilarul sinusoid periferic, iar sinusoidele, în vena
centrolobulară, care reprezintă originea venelor suprahepatice, ce conduc sângele hepatic în vena cavă inferioară.
FICATUL
Bila secretată de ficat este colectată de canaliculele biliare intrahepatice
intercelulare, fără perete propriu şi condusă apoi spre canalele biliare extrahepatice. Cele
intrahepatice încep prin canaliculele lobulare şi converg în final către canalele lobare
hepatice drept şi stâng, care părăsesc ficatul. Căile biliare extrahepatice se formează prin
unirea celor două canale hepatice drept şi stâng în canalul hepatic comun, în care mai jos
se deschide şi canalul cistic, care aduce bila din vezicula biliară numită şi colecist.
Vezicula biliară, situată pe faţa inferioară a ficatului – patul hepatic al veziculei – are
o formă alungită, de pară, prezintă un fund, un corp şi un gât – colul vezicii biliare – care se
continuă cu canalul cistic şi este acoperită aproape în întregime de seroasa peritoneală.
Canalul hepatic comun şi canalul cistic, prin unirea lor, formează canalul coledoc.
Acesta prezintă o porţiune supraduodenală şi o porţiune retroduodenopancreatică şi se
deschide în duoden la nivelul papilei mari prin ampula hepatopancreatică (Vater) care este
străjuită la nivelul orificiului ei de un muşchi circular, sfincterul Oddi.


Anatomia Sistemului Digestiv

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anatomia Sistemului Digestiv

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ANATOMIA SISTEMULUI

DR. CRISTEA VIRGIL CORNELIU

Dr. Cristea Virgil Corneliu

Dr. Cristea Virgil Corneliu

Dr. Cristea Virgil Corneliu

ȚESUTUL LIMFOID ASOCIAT MUCOASEI TUBULUI DIGESTIV

INERVATIA TUBULUI DIGESTIV

Dr. Cristea Virgil Corneliu

Endofaringele cuprinde: nazofaringele, orofaringele și

2. Segmentul subbronhic se întinde de la T4 la T11 si are raporturi: anterior cu pericardul,

Artere: - Ele se desprind din artera tiroidiană

Date generale - situare, formă, conformație

Configuraţia externă a stomacului este reprezentată de cele două feţe -anterioară şi

Vascularizația venoasă : Venele gastrice respectă traiectul arterelor şi sunt tributare,

Inervaţia stomacului este asigurată de fibre vegetative (simpatice şi parasimpatice) şi fibre

Dr. Cristea Virgil Corneliu

2. Jejunul si ileonul reprezintă porţiunea mezenterală a intestinului subţire, intraperitoneală și mobilă,

Intestinul gros este a doua porţiune a intestinului; continuă

Apendicele vermiform ( „apendicele ") este un segment rudimentar al intestinului

Structura cecului şi a apendicelui

AMPULA RECTALĂ este situată în partea poşterioară a excavaţiei pelviene, ocupând

VASCULARIZAŢIA ŞI INERVAŢIA RECTULUI

- este situat sub diafragm în hipocondrul drept şi în epigastru.

Dr. Cristea Virgil Corneliu

S-ar putea să vă placă și