SÂNGELE

Sângele este un ţesut lichid, compus dintr-o parte lichidă (plasmă - 55%) şi

una solidă(elemente figurate  – 45 %), care circulă într-un sistem închis (sistemul
circulator). Faţă de alte ţesuturi, celulele sângelui nu sunt imobilizate, ci ele “plutesc” într-
un lichid vâscos (plasma). Datorită acestui fapt, sângele este un ţesut mobil care reuşeşte
să se strecoare în toate părţile corpului.
Sangele este un ţesut mezenchimal, origine mezoblastică, se diferenţiază în primele două
luni ale dezvoltării embrionare, în cordoanele Wolff şi Pander si Este format dintr-un
compartiment periferic (sângele periferic) şi un compartiment central (organele
hematopoietice).

Caracteristica principală a sângelui este menţinerea constantă a compoziţiei şi

proprietăţilor mediului intern. Pe de altă parte, compnentele sângelui sunt foarte mobile şi
ele pot indica rapid, orice modificare anormală în organism. Acesta este motivul pentru
care sângele este unul dintre cele mai investigate lichide bilogice din organism.

În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie.

Sângele este un ţesut lichid de origine mezenchimală, format dintr-o substanţă
fundamentală interstiţială, plasmă, în care se găsesc elementele figurate. Raportul dintre
volumul plasmei şi cel al elementelor figurate se determină cu ajutorul hematocritului.

În practică, termenul de hematocrit exprimă relaţia procentuală dintre volumul

elementelor figurate şi cel al plasmei, sau doar volumul procentual al elementelor
figurate.  La om, media valorilor hematocritului este de 46 / 54 ( sau 46% ).
III.1. Hematopoieza ( formarea sângelui )
Reprezintă procesul de formare a elementelor figurate sanguine: hematii (eritrocite),
leucocite, trombocite pornind de la celula stem şi are rolul de a menţine homeostazia
elementelor sanguine. Opusă hematopoiezei este hemoliza sau funcţia marţială, fenomen
care se petrece în mod normal în splina şi care constă în distrugerea globulelor roşii
îmbătrânite
Presupune proliferarea (proliferarea mitotică a celulelor în organele hematopoietice),
diferenţierea (maturaţia precursorilor celulelor sanguine mature) şi punerea în
circulaţie (trecerea din organele hematopoietice în sânge).
Celulele, înainte de a se definitiva au o serie de etape intermediare. Celulele sangvine
provin din celulele stem din măduva hematopoietică. Celulele stem nu au pe suprafaţa lor
determinanţi antigenici. De aceea celulele stem sunt folosite pentru a introduce în
organism anumite gene care sunt absente în diverse maladii.
Hematopoieza este procesul care asigura formarea şi reînnoirea continuă a celulelor
sângelui periferic. În general se păstrează un număr relativ constant de celule circulante
iar hematopieza permite şi ajustarea necesitaţilor organismului de anumite tipuri celulare
la un anumit moment dat. Astfel, în hemoragii este crescută sinteza de hematii, în infecţii
este crecuta sinteza de granulocite etc.

Fiecare celulă matură din sânge provine dintr-un precursorcomun -celula stem
pluripotentă (CSP).

Cuprinde la rândul ei mai multe procese:

- eritropoieza → formarea eritrocitelor;
- leucopoieza → formarea leucocitelor;
- trombocitopoieza → formarea trombocitelor.
Aceste procese presupun mai mule etape:

a). Prenatal are  loc:
- embrion de câteva săptămâni → în celulele sacului vitelin;

- în lunile II-III de viaţă fetală → diferenţiere în cordoanele Wolf şi Pander (primele insule

de ţesut sanguin ). Până în această lună se numeşte etapa mezoblastică ( mezodermica ).

- în lunile III–VI de viaţă fetală → ficatul şi splina devin organe hematopoietice. – lunile

VI – IX → are loc dezvoltarea măduvei osoase hematogene (prezenţa în toate oasele în
acest stadiu) iar în luna a IX dispare rolul ficatului şi splinei în hepatopoieza ).

b). Postnatal:
- imediat postnatal → măduva hematogenă este prezentă în toate oasele;

- treptat restrângându-se astfel că până la 18 ani este prezentă în epifizele proximale

humerus, tibie şi femur, oasele scurte şi plate iar la adult  numai în oasele scurte şi plate
(coxale, stern, oasele late ale craniului, corpurile vertebrelor), în celalalte oase fiind
prezenţa măduva osoasă galbenă.

 
III.2. Funcţiile sângelui
Sângele, sub influenţa forţei de contracţie a inimii, circula în toate organele şi ţesuturile,
îndeplinind o serie de funcţii.

 Funcţiile sângelui se împart în două grupe mari :

A. Vehicularea tuturor elementelor necesare vieţii celulare.

a). Funcţia respiratorie → transportarea oxigenului necesar oxidărilor biologice şi a
CO  rezultat din oxidări.
2 

b). Funcţia de nutriţie → sângele transportă substanţele nutritive, cum sunt glucoza,

aminoacizi, acizi graşi, vitamine, care rezultă ca produşi finali ai etapei digestive a
trofinelor, de la nivelul intestinului subţire, prin capilarele sanguine, vena portă, la ficat şi
apoi prin vena suprahepatică în circulaţia generală şi prin aceasta la ţesuturi.
c). Funcţia de excreţie → se realizează prin mecanismul de transport a produşilor
finali de catabolizare în cadrul metabolismului intermediar.
Tot aici vorbim despre deseurile eliminate ce celule si epurarea sangelui.

Dacă sângele din sistemul circulator nu ar reuşi să îndeplinească un rol epurator

satisfăcător, ţesuturile şi celulele din care sunt alcătuite ar fi ucise în câteva zile de către
otrăvuri. Ajunge ca circulaţia într-o anumită zonă a corpului să încetinească sau să se
oprească pentru o perioadă scurtă de timp, ca mediul local să devină acid şi toxic. Însă
organismul posedă capacităţi uimitoare prin care reuşeşte să purifice sângele, ajutându-se
de două perechi de organe fundamentale: plămânii şi rinichii.

Străbătând plămânii, sângele se descarcă de dioxidul de carbon precum şi de o serie de

compuşi rezidual volatili (alcooli, corpi cetonici, etc.). Rinichii, filtrează sângele şi
selectează acele substanţe indispensabile (mai ales săruri saruri minerale), pe care le redă
sistemului circulator, eliminând, pe cale urinară, reziduurile.

d). Funcţia de apărare a organismului → sângele are capacitatea de a transporta

substanţele ce intervin în reacţiile specifice şi nespecifice de apărare. Prin proteinele
anticorpi, limfocitele T şi B, macrofagele şi plasmocite, sângele asigura desfăşurarea
proceselor imune faţă de agenţii infecţioşi – virusuri şi bacterii – sau proteine străine.
e). Funcţia de realizare a hemostazei → trombocitele pot determina oprirea
sângerării la nivelul unui vas sanguin mic sau mijlociu.
B. Reglarea şi mentinerea constantă a echilibrelor fizico – chimice ale
mediului intern, după cum urmează:
- izoionia → păstrarea constanta a concentraţiilor şi raporturilor ionice şi a echilibrului
acido – bazic.
- izotonia → menţinerea la un nivel constant a presiunii osmotice a sângelui. Presiunea
osmotică → echilibru dinamic în cadrul celulelor vii, menţinând constant raportul
moleculelor de apă ce intră şi ies din celulă. Osmoza → difuziunea (amestecarea,
pătrunderea) solventului (apei) în general printr-o membrană (semi) permeabilă ca de
exemplu celulele vii datorită permeabilităţii membranei celulare şi poate fi simplă sau
facilitată.
- izotermia → menţinerea constantă a temperaturii corpului prin circulaţia constantă a
sagelui.
 
III.3. Volumul sanguin total ( volemia )
Reprezinta cantitatea totală a sângelui circulant care ocupa la un moment dat toate
componentele aparatului cardiovascular: cavităţi cardiace, artere, vene şi capilare.

Cantitatea totală de sânge din organism este de 1/12 din greutatea corpului (5–7,5 %). Un
adult cu o greutate de 70 kg are în medie 5 – 5,5 L de sânge din care aproximativ 2/3   sunt
în circulaţie, restul de 1/3 sub formă de rezervă în ficat, splina, glande endocrine, etc., la
care se apelează :

- în condiţii fiziologice pentru asigurarea unui aport crescut de O , în cazul efortului fizic
2 

crescut;
- patologic, în pierderi masive de sânge.

Hipervolemia → creşterea cantităţi de sânge circulant. Se întâlneşte în  retenti

hidro – saline, post transfuzional, consum excesiv de sodiu. Se manifestă prin creştere în
greutate, edeme locale sau ascita.
Hipovolemia → scăderea volumului sanguin întâlnită în deshidratări puternice
(transpiraţii), vărsături, diaree, arsur întinse, anemii severe, hemoragii masive, apor
insuificent de lichide.
 
III.4. Componentele sângelui
1. Plasma → lichid limpede de culoare galben pai. Noțiune care desemnează fracțiunea
lichidă a sangelui si limfei. În plasmă se află în suspensie celulele sanguine (hematii,
leucocite si trombocite). Este formată din apa, substanțe anorganice dizolvate (săruri
minerale) si diverse substanțe organice (protide, lipide, glucide, combinații ale acestora
etc.). Plasma servește ca vehicul atât pentru elementele celulare sanguine, cât și pentru
diverse substanțe biologic active ( hormoni, anticorpi, etc.)
Compozitie chimica a plasmei:
§  90 %  apa;
§  10 %  substante organice si anorganice:
§  9 % substante organice:

- azotate proteice - proteine plasmatice (8g %):   – albumine 3g %;

- globuline 4.5g %;
- fibrinogen 0.3 %.
- azotate neproteice ( 25 – 35 mg % ):     – uree;
- acid uric;
- creatina si creatinina;
- amoniac;
- indican;
- aminoacizi si polipeptide,
- neazotate: - glucide (0.1g %) → glucoza, acid lactic, acid etilic, acid citric;
- lipide (0.6 g %) → lipemia, trigliceridele, colesterol, fosfolipide;
§  1% substante anorganice (saruri minerale):  - cloruri;

- fosfati de Na+ ,K+ ,Ca+2 ,Mg+, Iod, Brom, Fier, Cu, elementele minerale ( electrolitii ).

 

2. Elementele figurate → 40 – 45 % din volumul sanguin.

 
a). Eritrocitele (hematii sau globulele roşii) → prescurtat RBC (Red Blood Cell)
este o celulă anucleata transporatoare de pigment respirator (hemoglobină). Hemoglobină
(Hb, HGB) este pigemtul sanguin de natura heteroproteica care prin proprietăţile sale
fizico – chimice asigura funcţia elementară a eritrocitului de transportor de gaze (O şi CO )
2  2

între plămân şi ţesuturi.

Patologia eritrocitului se poate exprima fie printr-un deficit eritrocitar, fie hemoglobinic
sau global  (anemii) fie print-un exces  de producţie eritrocitara (poliglobulii).

O caracteristica importanta a eritrocitelor o reprezinta elasticitatea foarte mare deoarece

hematiile se pot deforma astfel incat pot trece prin capilare (acestea avand diametrul mult
mai mic decat al lor, iar cand ajung in vasele mari isi pot reveni la forma initiala).

 
b). Leucocitele (celulele albe)  → prescurtat WBC (White Blod Cell) sunt celule
nucleate cu roluri deosebit de importante în procesele de apărare, prin fagocitoza,
producere de anticorpi şi distrugerea toxinelor de origine microbiană.
În sângele unui adult sănătos numărul lor este de 6500/mm  sange. Valorile normale sunt
3

cuprinse între 4000–8000/ mm  de sânge, numărul lor prezintă varietăţi fiziologice în
3

funcţie de vârstă.
Creşterea acestora peste valoarea de 8 mii de mmm3 de sânge se numeşte leucocitoza,
iar scăderea sub 4 mii mm3 de sânge se numeşte leucopenie.
Leucocitozele permanente sunt manifestări ale unor stări patologice precum (bolii în
afecţiuni ca scarlatina, septicemia encefaliza, holeră, etc). Când leucocitoza permanenta se
produce într-o înmulţire anarhică ale leucocitelor se produce boala leucemie (este o
creştere necontrolata a leucocitelor aprox 1 milion/mm de sânge).
3 

Leucopenia se manifestă în unele boli infecţioase precum febră tifoidă, gripă, intoxicaţie
cu substanţe chimice sau prin acţiunea razelor X.

Clasificarea leucocitelor
 
Pe baza structurii, originii şi funcţiilor lor, leucocitele se împart în mai multe categorii:

A. Leucocite mononucleare – agranulocitele

Monocitele → cele mai mari din leucocitele mononucleare; se formează în organe care
au în structura lor ţesut reticuloendotelial cum sunt: măduva osoasă, splină, ficatul, şi
reprezintă formele circolante ale celulelor macrofage. Se găsesc în sângele circulant în
proporţie de 5 %. Ele au rolul să fagociteze resturi celulare şi macrobiene, diferite particule
străine, lipsite de viaţă; Nu fagocitează germeni virulenţi şi mai au rolul de a elabora
anticorpi
Limfocitele → celule mici care se formează în sistemul limforeticular (timus, măduva
osoasă, ganglioni limfatici, splină, ţesutul limfatic al tubului digestiv, amigdale). Ajung în
circulaţie pe cale limfatică. Ele recircula (organe limfatice – limfa – sânge – ţesut –
limfa).  Există două tipuri de limfocite :
- limfocite T (65 – 80 %) → maturarea se face în timus, de unde vine şi denumirea. Sunt
principalele celule ale sistemului imun participând direct la răspunsul iumun celular. Ele
reprezintă baza morfologică a memoriei imunologice. Mediază imunitatea împotriva
virusurilor, resping grefele de organe incompatibile săi cooperează cu limfocitele B în
producerea de anticorpi.
- limfocitele B → maturarea se produce în măduva osoasă. Asigură producerea de
anticorpi.
 
B. Leucocitele polinucleare – granulocitele
Au citoplasma cu propietati acidofile iar numărul lor reprezintă 70 % din totalul
leucocitelor din sângele circulant. Se formează în mod obişnuit în măduva osoasă. În stări
patologice ele se mai pot forma şi în splină, ganglioni limfatici sau chiar în organele unde
are loc hematopoieza.

Leucocitele polinucleare pot fi de mai multe feluri:

Neutrofile →  au durata de viaţă de 6 ore în sânge după care trec în ţesuturi şi au o

medie de viaţă de 4 zile. Sunt responsabile pentru răspunsului imunitar împotriva fungilor
(ciupercilor) şi a infecţiilor bacteriene, precum şi a anumitor infecţii virale. Neutrofilele
reprezintă în jur de 54 – 62 % din numărul total de leucocite şi peste 99 % din numărul
total de granulocite. Numele lor provine de la faptul că aceste celule au afinitate atât
pentru coloranții acizi (eozina), cât şi pentru coloranţii bazici, dând o coloraţie roz neutră.
Neutrofilele au prioritatea de a fagocita şi distruge prin digerare  germenii virulenţi
precum şi resturile celulare şi microbiene.
Acidofile (eozinofile) → celule mobile, cu originea în măduva osoasă, urmând acelaşi
model de proliferare, diferenţiere, maturare şi eliberare în sânge ca şi granulocitele
neutrofile.
La indivizii sănătoşi se găsesc în număr mic în sânge, dar devin predominante în sânge şi
ţesuturi în asociere cu diferite boli alergice, parazitare sau boli maligne. Prezintă un
nucleu bilobat şi au o durată de viaţă în sângele circulant de aproximativ 12 ore.
Principalul rol al eozinofilelor este cel antiparazitar, având şi rol în catabolizarea
complexelor antigen anticorp. Ele intervin de asemenea în reacţia de hipersensibilitate de
tip 1 (anafilaxie), unde au rol de catabolizare a histaminei.

Bazofile → cele mai puţin numeroase dintre leucocite în proporţie de 0,5% conţin

heparină şi histamina (rol în anticoagulare,substanţe vaso dilatatoare) numărul lor creşte
în stadiile tardive ale infecţiilor. Bazofilele apar în majoritatea reacțiilor inflamatorii, în
special cele care implică alergiile. Heparină, conținută de bazofile, este un anticoagulant
care previne coagularea prea rapidă a sângelu
 
Anticorp → moleculă de natură proteică (globulină), produsă în organitele
limforeticulare sanguine denumite limfocite, capabilă să recunoască o particulă străina de
organism, denumită antigen, şi să declanşeze o reacţie imunologică, care are ca rezultat
îndepărtarea respectivei particule.
Persoanele care au grupa sanguină 0, A sau B prezintă anticorpi faţă de alte grupe
sanguine. Grupa sanguină AB, denumită şi primitor universal, nu fabrică anticorpi faţă
de celelate grupe sanguine.
 
c) Trombocitele (plachetele sanguine) → sunt cele mai mici elemente sanguine,
anucleate, ce iau naştere în măduva osoasă hematogena. Funcţia ei este de a participa la
hemostaza prin elaborarea factorilor de coagulare. Au o durată scurtă de viaţă de aprox. o
săptămână.
 
III.5. Grupa sanguină
Termenul de grupă sanguină este folosit pentru a caracteriza sangele unui individ în
funcţie de prezenţa sau absenţa unui antigen pe suprafaţa eritrocitelor acestuia. Deşi
aceste antigene sunt prezente şi pe leucocite (nu şi pe trombocite), în mod curent se
consideră că doar eritrocitele prezintă importanţă pentru stabilirea grupelor sanguine.
Sangele este constituit din plasma si din trei feluri de celule
sangvine: leucocite (globulele albe), eritrocite (globulele rosii)
si trombocite (plachete sagvine, celule cu rol in coagularea sangelui).
Grupa sanguina a unei persoane depinde de antigenii (substanţe care stimulează
răspunsul sistemului imunitar) prezenţi la suprafaţa globulelor roşii. Când o persoana
primeşte sânge, antigenii anunţă organismul că este vorba de un corp străin. Aceştia
determină dacă o transfuzie de sânge va fi acceptată sau nu.
Importanţa grupelor sanguine rezidă în indicarea compatibilităţii sau incompatibilităţii
dintre donator şi primitor în cazul transfuziilor.

Datorită faptului că reactia antigen-anticorp la care participă antigenele de grup sanguin şi

anticorpii lor specifici este una de aglutinare (se soldează cu aglutinarea hematiilor)
antigenele se mai numesc şi aglutinogene, iar anticorpii şi aglutinine.

În practica medicală curentă prezintă importanţă sistemele AB0 şi Rh.

 
   1. Sistemul AB0 → se bazează pe existenţa a două aglutinogene, notate A şi B, şi a
două aglutinine specifice: α (anti A) şi respectiv β (anti B). Astfel, s-au descoperit patru
grupe sanguine diferite: A, B, AB si 0. Diferenta acestora era data de prezenta antigenilor
la suprafata globulelor rosii. Exceptia o constituie grupa 0 (denumire provenita de la
faptul ca nu contine antigeni), ale carei globule rosii contin totusi o substanta cu rol de
antigen, denumita aglutinogen.
La romani, frecvenţa este:

Grupa 0 34%

Grupa A 41%
Grupa B 19%
Grupa AB 6%
În populaţia globală, frecvenţele sunt:

Grupa 0 46%

Grupa A 40%
Grupa B 10%
Grupa AB 4%
 

     2. Sistemul Rh → clasifică sangele uman după prezenţa sau absenţa unor proteine

specifice pe suprafaţa hematiilor. Acesta se bazeaza pe prezenta a cinci antigeni: D, C, E, c
si e. Persoanele cu Rh pozitiv sunt cele care poseda antigenul D. Cine are aceasta substanta
are Rh + (pozitiv), cine nu  prezinta are Rh – (negativ).
Statutul Rh se asociază obligatoriu grupei din sistemul AB0, astfel că “grupa sanguină”
este exprimată prin adăugarea semnului + sau – la grupa AB0; de exemplu: A+, B+, 0+, 0-
etc. Aceste informaţii reprezintă minimul necesar în practica medicală pentru realizarea
unei transfuzii. Potrivit statisticilor, aproximativ 85% din populatie au Rh pozitiv, in timp
ce restul de15% au Rh negativ.

Grupa de sange este o caracteristica moştenită de la părinţi, care determină

compatibilitatea cu alte persoane în situaţia unei transfuzii de sânge.

Pentru a preveni accidentele, transfuzia se face respectând cu strictete anumite legi. Astfel,
indivizii cu grupa sanguinã AB pot primi sânge, fãrã nici un risc, de la toate celelalte
grupe, motiv pentru care sunt denumiti “primitori universali”. Ei nu pot însã dona
sânge decât persoanelor care au grupe AB.
Sângele din grupa 0 poate fi transfuzat tuturor indivizilor, indiferent de grupã, detinãtorii
grupei 0 fiind denumiti si “donatori universali”. In schimb, ele nu pot primi sange
decat de la grupa lor de sange 0. Grupa A doneazã grupelor A si AB si primeste sânge de la
grupa A sau de la 0. Grupa B doneazã grupelor B si AB si primeste numai de la grupele B si
0. In transfuzie avem doua posturi, a celui care doneaza si a celui care primeste. Avem
astfel :
a). Postura celui care primeste → persoanele cu Rh+ pot primi sange de la persoane cu
Rh+ cat si cu Rh-, insa persoanele cu Rh- nu pot primi sange decat de la persoanele cu Rh-
si NU de la persoanele cu Rh+. Persoanele cu Rh negativ vor avea o reactie la transfuzie
daca vor primi sange tip Rh pozitiv. Reactiile la transfuzii cauzate de incompatibilitate
Rh pot fi grave.
b). Postura donatorului → sângele Rh+ poate fi donat doar indivizilor Rh+, pe când cel
Rh- se poate dona la Rh- şi Rh+ fără nici o problemă, deoarece în sistemul Rh nu există
anticorpi în absenţa factorului antigenic.
Organismul unei persoane, cu Rh negativ pe hematii care primeste o transfuzie cu sange
care are Rh pozitiv va reactiona ca si cum ar lua contact cu un corp strain (la fel cum
reactioneaza la bacterii, virusuri sau alti corpi straini cu care organismul intra in contact).
In consecinta, va incerca sa distruga acest Rh, insa Rh-ul fiind atasat hematiilor,
organismul le va distruge si pe ele. Astfel apar accidentele postransfuzionale, care se
manifesta asemanator unei anemii (boala în care scade numărul globulele rosii din sânge).