CURS 8.

APARATUL CIRCULATOR
8.1. Sanguin
- Are rolul de a transporta nutrienţii şi oxigenul la ţesuturi.
- Intervine în apărarea organismului
- Ajută la eliminarea substanţelor toxice din ţesuturi

A. Morfologie şi anatomie
-aparatul circulator este alcătuit din inimă şi vase sanguine.
1. Inima
Localizare: în mediastin, este oblică faţă de planul medio-sagital al
corpului, vârful este orientat inferior, anterolateral, spre stânga (fig.
147).
- este un organ cavitar (4 camere), aspiro-respingător.
- are formă conică
- 250-300g greutate
Morfologie (fig. 148):
- 2 feţe: → anterioară
→ posterioară
- 2 margini: → dreaptă
→ stângă
- un vârf
- o bază

- 2 şanţuri coronare: → anterior marchează limita dintre atrii şi

→ posterior ventricule

- 2 şanţuri longitudinale: → anterior marchează septul interventricular

→ posterior

- În aceste şanţuri se găsesc arterele şi venele peretelui cardiac

Anatomia inimii

- Inima prezintă un înveliş numit pericard:

o pericard fibros
o pericad seros:
 foiţă parietală
  cavitate pericardică (o peliculă de lichid lubrifiant)
 foiţă viscerală (epicard)
- peretele cardiac (fig. 149):
o epicard
o miocard (este format din ţesut muscular cardiac şi fibre musculare cardiace
modificate, ce formează ţesutul excito-conductor nodal) are o grosime
diferită. La nivelul atriilor, miocardul este mai subţire decât la nivelul
ventriculelor, iar la nivelul ventriculului drept, muşchiul inimii este mai
subţire decât la nivelul ventriculului stâng. Miocardul prezintă şi o
componentă conjunctivă, pe seama căreia se diferenţiază scheletul fibros al
inimii, cu rolul de a ancora valvulele de la nivelul cordului.
o Endocard: membrană formată din endoteliu însoţit de un strat de ţesut
conjunctiv
- Miocardul are capacitatea intrinsecă de a genera şi a conduce impulsuri în vederea
contracţiei ritmice. Această proprietate, numită şi automatism cardiac se datorează
ţesutului excito-conductor nodal. Componentele acestei structuri sunt: nodulul sino-
atrial, nodulul atrio-ventricular, fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje.
- Compartimentele inimii (fig. 150):
o inima prezintă 4 camere: 2 atrii, situate la baza inimii şi 2 ventricule, situate la
vârful inimii.
o Atriile sunt separate între ele prin septul interatrial
o Ventriculele sunt separte între ele prin septul interventricular
o Atriile nu comunică între ele, la fel şi ventriculele.
o În atriul drept se deschid venele cavă superioară şi inferioară, care aduc
sânge neoxigenat de la corp. Atriul drept comunică cu ventriculul drept prin
orificiul atrioventricular, prevăzut cu valvula tricuspidă (Fig. 151).
o În atriul stâng se deschid venele pulmonare, care aduc sânge cu oxigen de la
plămâni. Atriul stâng comunică cu ventriculul stâng prin orificiul atrio-
ventricular, prevăzut cu valvula mitrală, care este bicuspidă (Fig. 151).
o Ventriclul drept primeşte sânge de la atriul drept, pompat apoi în trunchiul
pulmonar. Acesta din urmă prezintă la bază valvula semilunară pulmonară.
Ventriculul prezintă muşchi papilari care susţin corzi tendinoase, ce ajută la
închiderea şi deschiderea valvulei atrio-ventriculare
o Ventriculul stâng primeşte sânge încărcat cu oxigen din atriul stâng şi îl
pompează în artera aortă, care prezintă la bază valvula semilunară aortică.
- Vascularizaţia inimii este asigurată de arterele coronare şi venele cardiace, iar
inervaţia extrinsecă este asigurată de fibre simpatice (aparţin de nervii spinali ai
plexului cardiac) şi parasimpatice (aparţin nervului vag).
-
2. Vasele sistemului circulator (fig. 153)
- Vasele sistemului circulator sanguin sunt reprezentate de artere, vene şi capilare.
- Acestea sunt organe tubulare, a căror perete este format în general din 3 tunici:
o Tunica intimă: formată din endoteliu şi un strat subţire de ţesut conjunctiv
(subendoteliu)
o Tunica medie: conţine celule musculare, fibre elsatice şi de colagen
o Tunica externă: ţesut conjunctiv, ce conţine fibre de colagen şi elastice. În
cazul vaselor mari, aceasta conţine vase sanguine (vasa vasoruum) ce hrănesc
peretele vasului.
- Arterele sunt vase ce duc sângele de la inimă la organe (fig. 154). Sunt de 3 tipuri:
o Elastice: au diametrul cel mai mare (aorta şi ramificaţiile ei), tunica medie are
o cantitate mare de ţesut elatic
o Musculare: au diametru mediu, asigurând vascularizaţia organelor,
predominând în tunica medie, componenta musculară.
o Arteriolele au calibrul cel mai redus, tunica medie este foarte subţire.
- Venele (fig. 155) sunt vase care aduc sângele la inimă. Au perele mai subţire decât
arterele de acelaşi calibru, însă lumenul este mai mare. Tunica externă este mai
groasă decât media, aceasta din urmă prezintă mai puţine elemente elastice. Cele
mai mici vase se numesc venule. La nivelul venelor există valvule, în special la
organele situate inferior faţă de inimă, unde sângele circulă antigravitaţional.
- Capilarele sunt cele mai mici vase, formate din endoteliu şi o membrană bazală.
Acestea au rolul de a reînnoi lichidul interstiţial (situat între celule). Acestea
formează reţele interpuse, de obicei, între o arteriolă şi o venulă. Există şi excepţii:
când se interpun între 2 arteriole, formează o reţea admirabilă (glomeulul renal), iar
cân se interpun între 2 venule, formează o reţea portă (hepatică, hipofizară).

3. Circulaţia sanguină
- La om este într-un sistem închis (inimă-artere-capilare-vene-inimă) şi dublu
(circulaţia pulmonară şi sistemică) de vase sanguine.

 Circulaţia pulmonară
- Se realizează între plămâni şi inimă, cu scopul de a elimina dioxidul de carbon şi de a
prelua oxigenul.

Arterele Venele
inimă pulmona plămân pulmona inimă
Vdre Sânge i reSânge A
cu CO2 cu O2 s
Mica circulaţie (circulaţia pulmonară)

 Circulaţia sistemică (marea circulaţie)

- Se realizează între inimă şi corp, pentru a asigura celulelor nutrienţii şi oxigenul şi
pentru a elimina dioxidul de carbon şi alte reziduri.

Artera Venele
inimă aortă Celulel cave inimă
Vs Sânge e Sânge A
cu O2 corpul cu CO2 d
ui

Marea circulaţie (circulaţia sistemică)

B. Fiziologie
1. Proprietăţile inimii
 Automatismul cardiac: proprietatea inimii de a-şi continua
activitatea ritmică de contracţie în condiţiile izolării din organism.
Automatismul este imprimat de ţesutul excitoconductor nodal (fig.
152), prin descărcarea automată de impulsuri. Structura
corespunzătoare de imprimare a contracţiei inimii este nodulul
sino-atrial Keith-Flack (60-80 contracţii/min.). În ceilalţi centri de
automatism stimulii generaţi au o frecvenţă mai mică (nodulul
atrio-ventricular Aschoff-Tawara – 40/min, fasciculul Hiss –
25/min). Ei preiau comanda atunci când centrul de automatismu
superior este scos din funcţie.
 Excitabilitatea (funcţia batmotropă): capacitatea muşchiului aflat
în repaus de a răspunde la excitanţi prin apariţia potenţialului de
acţiune. Particular pentru miocard este faptul că prezintă
inexcitabilitate periodică de lungă durată. El nu intră niciodată în
tetanos, fapt ce asigură ritmicitatea contracţiilor cardiace.
 Conductibilitatea: proprietatea miocardului de a conduce
impulsurile de la nivelul nodulului sino-atrial în tot muşchiul.
Viteza de conducere a excitaţiei este mai mare prin căile
internodale (1m/s) decât prin fibrele miocardului atrial (0,3m/s).
La nivelulul nodulului atrio-ventricular, viteza de conducere este
mai mică pentru a asigura încheierea sistolei atriale, înaintea
apariţiei celei ventriculare necesar umplerii ventriculilor cu sânge.
La nivelul nodulului atrio-ventricular viteza – 0,03-0,05m/s.
Fasciculul Hiss şi fibrele Purkinje au viteze mari de transmitere a
 excitaţiilor pentru sincronizarea contracţiilor fibrelor miocardului
ventricular din timpul sistolei ventriculare (5m/s).
 Contractilitatea: contracţiile miocardului se numesc sistole, iar
relaxările se numesc diastole. Contracţia miocardului este o
secusă. Sursa de energie pentru contracţie o constituie ATP-ul.
 Tonicitatea: reprezintă proprietatea miocardului de a asigura o
anumită tensiune a peretelui muscular şi în timpul diastolei.
2. Ciclul cardiac
- O succesiune regulată a unei sistole şi a unei diastole a miocardului. În timpul
sistolei, în compartimentele respective se creează presiuni crescute care asigură
curgerea sângelui de la presiune mare la presiune mică. Întâi se contractă atriile apoi
ventriculele. Prin contracţia atriilor sângele trece în ventricule, iar prin contracţia
ventriculelor, sângele este împins în sistemul arterial. Prezenţa valvulelor în diferitele
cavităţi ale inimii asigură sensul de curgere a sângelui.
- Ciclul cardiac începe cu sistola atrială, care durează 0,1s. Urmează imediat sistola
ventriculară care duează 0,3s. Sistola ventriculară începe în momentul când
ventriculele sunt pline cu sânge şi valvulele semilunare de la baza arterei pulmonare
şi aortei sunt închise. Prin intrarea în contracţie a miocardului ventricular, presiunea
intraventriculară creşte şi sângele tinde să se reîntoarcă în atrii. Valvulele atrio-
ventriculare se închid şi opresc întoarcerea sângelui. Ventriculul este acum o cavitate
închisă. Sistola ventriculară are 2 faze de contracţie. În prima fază, muşchiul se
contractă izometrică. Presiunea intraventriculară creşte încât reuşeşte să învingă
presiunea din sistemul arterial, deschizând valvulele semilunare. În faza a doua, are
loc contracţia izotonică şi se produce expulsia în arteră, a sângelui ventricular.
Urmează diastola ventriculară în care ventriculele relaxându-se, presiunea
intraventriculară scade. Sângele din aortă şi artera pulmonară tinde să revină în
ventricule, dar valvulele semilunare se închid. Prin deschiderea valvulelor
atrioventriculare, sângele din atrii, datorită diferenţei de presiune, trece în mod
pasiv în ventricule. Diastola ventriculară începe într-un moment când atriile sunt
relaxate, adică se găsesc în diastola atrială. Deci aproximativ 0,4s inima se află în
diastola generală. Când, prin umplerea ventriculelor cu sânge, presiunile din
ventricule şi atrii tind să se egaleze, atriile se contractă şi ciclul reîncepe.
SA DA

Sv Dv
Diastola generală
CICLUL CARDIAC
 Se observă că diastolele sunt mai lungi decât sistolele, ceea ce explică pentru ce
inima poate lucra tot timpul vieţii fără să obosească.
3. Debitul cardiac
La fiecare sistolă, din ventricul este pompat un volum sanguin de 70-90 ml
– debitul sistolic. Debitul cardiac reprezintă volumul de sânge pompat de
fiecare ventricul/minut (l/min). Este egal cu frecvenţa cardiacă *debitul
sistolic. La un ritm normal de 72contracţii/min, debitul cardiac este de
5l/min. În timpul efortului poate ajunge până la 30 l/min.
4. Manifestările activităţii inimii
Manifestările mecanice: şocul apexian poate fi simţit prin
aplicarea palmei în dreptul spaţiului al cincilea intercostal stâng.
Se datorează contactului mai intim pe care vârful inimii îl
stabileşte în timpul sistolei cu peretele toracic.
Manifestările electrice: în timpul contracţiei se produc curenţi
care pot fi înregistraţi cu aparate speciale, iar înregistrarea grafică
se numeşte electrocardiogramă (EKG).

Q S
EKG
Manifestările acustice: în timpul ciclului cardiac se înregistrează 2
zgomote ale inimii. Zgomotul I (sistolic) este dat de închiderea
valvulelor atrio-ventriculare şi este de intensitate, durată mare şi
de tonalitate joasă. Zgomotul II (diastolic) este dat de închiderea
valvulelor semilunare şi este scurt şi de tonalitate înaltă.
5. Circulaţia sângelui prin artere
- În artere sângele circulă sub presiune, datorită mai multor factori:
 Forţa de propulsie a cordului
 Elasticitatea arterelor: asigură curgerea continuă a sângelui în artere.
Scăderea elasticităţii (ateroscleroză) conduce la creşterea presiunii arteriale.
  Rezistenţa de efect: în vasele de calibru mare, rezistenţa este mare. Se
datorează vasomotricităţii (contracţii/dilataţii) aflate sub influenţă
neuroumorală.
 Volumul de lichid circulant: masa sanguină circulantă şi vâscozitatea
sângelui. Creşterea volumului sanguin şi a vâscozităţii sângelui determină
creşterea presiunii arteriale.
 Tensiunea arterială: presiunea cu care sângele apasă asupra pereţilor
arterelor. Ia naştere în timpul SV şi este menţinută datorită rezistenţei
pe care o întâmpină sângele în timpul curgerii sale spre periferia
sistemului vascular. În arterele din apropierea inimii este mai mare şi
se micşorează spre periferie. Măsurarea presiunii arteriale se fce cu
ajutorul tensiometrelor. Se constată 2 valori: valoarea maximă (100-
140 mmHg), corespunzătoare SV (este presiunea cu care este expulzat
sângele în arterele mari) şi valoarea minimă (60-80 mm Hg)
corespunzătoare diastolei. Creşterea valorilor peste limitele
fiziologice se numeşte hipertensiune arterială, iar scăderea
hipotensiune.
 Pulsul arterial constă în unda de distensie a pereţilor arteriali în
timpul sistolei ventriculare. Este perceput când se comprimă o arteră
pe un plan osos.
6. Circulaţia sângelui prin capilare
La nivelul capilarelor, circulaţia sângelui se face continuu şi lent pentru a
asigura cele mai importante funcţii ale sistemului circulator. Schimbul de
substanţe nutritive şi a produşilor de excreţie. La capătul arterial al
capilarelor, apa şi substanţele nutritive trec din sânge în lichidul
interstiţial prin difuziune şi filtrare. La capătul venos, după filtrarea apei
au loc procese de absorbţie. O zecime din lichidul filtrat trece în capilarele
limfatice, asigurând circulaţia limfatică.
7. Circulaţia sângelui prin vene
- Mai lentă decât în artere.
- Este asigurată de:
o Pompa cadiacă: scăderile de presiune arterială şi ventriculară permit
întoarcerea sângelui din vene în atrii.
o Aspiraţia toracică: acţionează în timpul inspiraţiei, prin accentuarea presiunii
negative intratoracice. Deasemenea, coborârea diafragmului în inspiraţie
apasă asupra viscerelor, permiţând întoarcerea sângelui spre AD.
o Forţa gravitaţională facilitează întoarcerea sângelui în A D, pentru venele
situate deasupra atriilor. Pentru cele situate sub atrii, există valvule situate la
5-7 cm, care compensează efectul forţei gravitaţionale. Degradarea
sistemului de valvule predispune la stază venoasă şi varice, care dacă se
suprainfectează, dau naştere tromboflebitelor.
 o Contracţia muşchilor scheletici asigură deplasarea sângelui spre A D.
o Pulsaţiile arterelor comprimă venele aflate în preajma lor, facilitând
întoarcerea sângelui spre inimă.
8. Reglarea activităţii cardio-vasculare
Organismul este forţat întotdeauna să se adapteze la schimbările din mediu. La fel
este şi cazul sistemului circulator, acesta adaptându-se la nevoile metabolice ale
organismului. Astfel, are loc adaptarea inimii, pe de o parte şi a vaselor sanguine, pe de altă
parte.
Spre exemplu, în efort fizic, debitul cardiac creşte de 5-6 ori.
Sistemul nervos simpatic determină tahicardie şi constricţia vaselor. Parasimpaticul
determină vasodilataţie şi bradicardie.
De asemena, adrenalina stimulează inima.

Figura 147 Localizarea inimii în cutia toracică

 Aorta Vena
ascend Trunchi cavă
Vena
entă ul superi
cavă
superio pulmon oară
ară ar Atriul
stâng
Şanţul
longitudi
nal
Şanţul anterior
coron
ar Vena
anteri cavă
orFaţa anterioară a inferioară Faţa posterioară a
inimii inimii
Figura 148 Morfologia inimii

Figura 149 Peretele inimii

Figura 150 Structura inimii - interior

Figura 151 Valvulele inimii

 Nodulul
sino-atrial
Nodulul atrio-
ventricular

Fasciculul His

Reţeaua
Purkinje

Figura 152 Sistemul excito-conductor nodal

Figura 153 Structura vaselor sanguine
 a. carotidă
sinus a.externă
carotidă internă
carotidian a. carotidă
a. vertebrală comună st.
dr.
a. subclaviculară a. subclaviculară st.
dr. tr.
a. brahiocefalic
arcul aortic
axilară
a. toracică aa. coronare
int.
a. brahială tr. celiac
aorta descendentă a.
a.intercostală
mezenterică
a. ulnară superioară
a. radială a. mezenterică
inferioară
a. iliacă comună a. iliacă externă
a. iliacă int.
a. radială
a. testiculară
a. femurală profundă
a. femurală

a. poplitee

a. tibială post.
a. tibială ant.

a. plantară
dorsală

Figura 154 Arborele arterial

 v. brahiocefalică st. v. jugulară ext.
v. brahiocefalică dr. v. jugulară int.
v. subclaviculară dr.
v. subclaviculară st.
v. cavă sup.
v. toracică int.
v. axilară
v. cardiace
v. brahială
v. cavă inf. v. bazilară
v. hepatică v. cefalică
v. renală v. testiculară st.
v. testiculară dr.
v. cubitală mediană
v. radială v. iliacă comună
v. iliacă int.
v. ulnară
v. iliacă ext.
v. femurală

v. femurală marea venă safenă

v. poplitee

v. tibială post.
v. tibială ant.

Figura 155 Arborele venos

 8.2 Sistemul circulator limfati c

Alcătuire:
 Vase limfatice
 Organe limfoide

Sistemul limfatic este în relaţie strânsă cu sistemul sanguin şi limfa circulă doar înspre inimă.
Rolul sistemului limfatic:
 Drenează excesul de lichid interstiţial, care se formează prin filtrarea celulară, înapoi
sângelui
 Transportă grăsimile şi unele vitamine de la intestinul subţire la sânge
 Limfocitele sunt implicate în apărarea organismului, prin producerea de anticorpi

Limfa şi vasele limfatice (fig. 156)

Capilarele limfatice: acestea sunt vase care se termină în deget de mănuşă şi

formează o reţea în spaţiile intercelulare a majorităţii ţesuturilor. În
vilozităţile intestinale, spre exemplu, capilarele limfatice transportă lipidele
absorbite din tractul intestinal. Peretele capilarelor este format din endoteliu
cu pori ce permit trecerea proteinelor, lichidului interstiţial,
microorganismelor şi lipidelor absorbite. Fluidul pătruns în capilare formează
limfa. Drenarea corectă a limfei este necesară pentru a împiedica acumularea
de lichid interstiţial (edem).

Venele limfatice: Pereţii venelor au structură asemănătoare venelor

sanguine. Prezintă cele trei tunici şi valve care previn întoarcerea limfei.

Ducturile limfatice: Venele se unesc în două ducturi: ductul toracic şi ductul

limfatic drept.

Ductul toracic drenează limfa din membrele inferioare, abdomen,

regiunea toracică stângă, partea stângă a capului şi gâtului. Ductul
toracic se varsă în vena subclaviculară stângă. În regiunea abdominală
există o dilatare a acestui duct, numită cisterna chiliferă, care
colectează limfa de la membrele inferioare şi de la intestin.
Ductul limfatic drept colectează limf de la membrul superior drept,
regoiuea toracică dreaptă, partea dreaptă a capului şi gâtului. Ductul
se deschide în vena subclaviculară dreaptă, în apropiere de vena
jugulară internă.
 Organele limfoide (fig. 157)

Ganglionii limfatici (fig. 158 )

Limfa este filtrată prin ţesutul reticular al sutelor de ganglioni limfatici prezenţi de-a
lungul venelor limfatice. Ţesutul reticular conţine fagocite care au rolul de a curăţa fluidul.
Ganglionii limfatici sunt structuri de formă aproximativ sferică. Aici pătrund vase
aferente, care se ramifică în sinusuri. Acestea din urmă converg în vase eferente, care
părăsesc ganglionul prin hilul ganglionar. Ganglionii sunt acoperiţi de o capsulă fibroasă din
care se desprind septuri ce împart ganglionul în foliculi. Foliculii reprezintă locul de
producere a limfocitelor, fiind implicaţi în imunitate. Ganglionii se găsesc grupaţi în anumite
regiuni ale corpului:
 Ganglionii popliteali
 Ganglionii inghinali
 Ganglionii lombari
 Ganglionii axilari şi cubitali
 Ganglionii toacali
 Ganglionii cervicali

Submucoasa intestinală conţine numeroşi ganglioni limfatici, limfocite şi ţesut limfatic.

Alte organe limfoide:

Amigdalele (tonsilele) formează un inel protector de ţesut limfatic la nivelul

faringelui. Amigdalele, în număr de 3 perechi, combat infecţiile urechilor, nasului şi a
gâtului.

Splina (fig. 159) este localizată în hipocondrul stâng, la stânga stomacului, de care
este suspendată. Splina nu este un organ vital la adult, dar participă la producera
limfocitelor, filtrarea sângelui şi distrugerea hematiilor. La copil, splina este un organ
important în producerea de eritrocite. Splina unui adult conţine pulpa roşie, în care
se distrug hematiile şi pulpa albă, care conţine centri germinativi, implicaţi în
producerea de limfocite. Dintre toate organele abdominale, splina este cel mai
frecvent lezată. Deoarece este puternic vascularizată, în cazul unei rupturi apar
hemoragii masive. Pentru a împiedica decesul, se apelează la splenectomie. Fără
intervenţie chirurgicală, ruptura de splină este mortală în 90% din cazuri.

Timusul este localizat în partea anterioară a toracelui, în spatele manubriului sternal.

La făt şi la copil este mai mare decât la adult. Are rol important în imunitate,
participând la maturarea unor limfocite (limfocite T)
 Capilare limfatice

Capilare
pulmonare

Ducturi limfatice

Ganlion
limfatic
Valve
limfatice
Capilarele
sistemice

Capilare limfatice

Figura 156 Sistemul de vase limfatice

 Vena
subclaviculară
Ganglioni stângă timus
limfatici
cervicali
Ganglioni
limfatici
axilari
splina
Duct toracic

Cisterna
chiliferă
ganglion
Ganglioni limfatic
limfatici
inghinali
Figura 157 Organele limfoide

Capsulă fibroasă

Vas
aferent
foliculi
septuri
Hilul Centru
ganglionul germinativ
ui Valv
Vas eferent
e
Figura 158 Ganglion limfatic