ȚESUTUL

MUSCULAR
Noțiuni de
anatomie și
fiziologie a
fibrei
musculare
striate de tip
cardiac
(miocardul)
 Inima este un organ musculos, cavitar, tetracameral, care
cântărește la om aprox. 300g, având mărimea pumnului unui
adult.

LOCALIZARE:
- În cavitatea toracică, în mediastin
- Aprox. între a 2-a și a 5-a coastă
- Anterior față de coloana vertebrală
și posterior față de stern
- Între cei 2 plămâni, care se
suprapun peste ea
- Este așezată puțin spre stânga și
adoptă o poziție oblică în cavitatea
toracică, vârful fiind orientat în
stânga-jos, sprijinindu-se pe
diafragm.
 ÎNVELIȘURILE INIMII:
Inima este adăpostită într-un sac conjunctiv
fibros = pericardul (țesut conjunctiv fibros).
Inflamația pericardului se numește pericardită.

Pericardul (țesut conjunctiv fibros) are 2 foițe:

-foița externă parietală, cara ancorează inima de organele din jur. Vine în raport cu
cavitatea toracică.

- foița internă viscerală care constituie epicardul = pericardul visceral. Epicardul

este considerat stratul extern al peretelui inimii. Vine în raport cu mușchiul inimii.
Epicardul este ocazional acoperit cu grăsime, mai ales la vârstă mai înaintată.

- între cele 2 foițe se găsește cavitatea pericardică, care este spațiul virtual dintre
pericardul parietal și cel visceral, cu o lamă subțire de lichid ce favorizează
alunecarea lor în timpul revoluției cardiace, permițând modificările de volum ale
inimii.
 PERETELE INIMII

Este alcătuit din 3 straturi

concentrice, care de la
periferie spre interior sunt:
epicardul, miocardul și
endocardul.
• 1. Stratul extern = epicard = pericard visceral, este o membranp
conjunctivă subțire, ce acoperă suprafața cardiacă.
• 2. Stratul mijlociu = miocard = mușchiul inimii este țesutul principal al
inimii (țesut muscular striat de tip cardiac), atât prin dezvoltare, cât și prin
proprietățile sale. Are prop. comune cu ale m. striat, dar și prop. comune
cu m. neted. Miocardul este mai gros în ventricule și mai subțire în atrii.
• 3.Stratul intern = endocardul este constituit dintr-un endoteliu (ce se
continuă cu endoteliul vaselor ce se deschid în inimă) situat sub o
membrană bazală, ce se continuă cu stratul subendotelial, format din fibre
de colagen, fibre de reticulină, rare celule conjunctive și numeroase
terminații nervoase senzitive. Endocardul delimitează cavitățile inimii și
acoperă valvele cardiace. Inflamația valvelor cardiace = endocardită.
 Cavitățile (camerele) și vasele inimii
• Făcând disecția inimii, se constată că inima umană are patru cavități (inima este
organ cavitar) = tetracamerală.
➢ Cele două camere superioare, atriul (auriculul) drept si stâng, sunt camerele de
primire a sângelui sau camera de umplere. Acestea colecteaza sângele adus de vene:
❖ în atriul drept se deschid 3 vene:
o 2 vene cave (superioară și inferioară), care colectează sângele venos (cu CO2) de la țesuturile din
partea superioară și, respectiv, inferioară a corpului, orificiile de deschidere fiind prevăzute cu valve
semilunare (sigmoide), parte a marii circulații.
o Sinusul coronarian, situat în vecinătatea orificiului de deschidere al venelor cave, în care se varsă
venele coronariene, care colectează sângele venos al vascularizației nutritive a inimii, parte a marii
circulații.
❖ în atriul stâng se deschid cele 4 vene pulmonare (2 pe stânga și 2 pe dreapta), care
aduc sângele oxigenat de la plămâni, orificiile de deschidere fiind prevăzute cu valve
semilunare (sigmoide)

➢ Cele două camerele inferioare ale inimii, ventriculul stâng și drept, au rolul unor
pompe puternice. Ele împing sângele prin artere, de la inima către corp:
❖ din ventriculul stâng pleacă artera aorta (orificiul de pornire prevăzut cu valvule
semilunare sau sigmoide).
❖ din ventriculul drept plecă trunchiul pulmonar (orificiul de pornire prevăzut cu valvule
semilunare sau sigmoide).
❖ Cavitățile cardiace sunt separate longitudinal complet (1/2 stângă este complet
separată de ½ dreaptă) de un perete numit sept cardiac. Între atrii septul este
denumit interatrial, iar între ventricule este numit sept interventricular.
 Valvele inimii
• Fiecare atriu comunică cu ventriculul corespunzător prin orificiile
atrio-ventriculare, prevăzute cu valve, care se deschid doar într-un
singur sens, dinspre atrii spre ventricule, prevenind refluxul sângelui
în atrii când ventriculele se contractă:
➢ valva tricuspidă ântre AD și VD, denumită astfel deoarece are 3
cuspisuri
➢ valva bicuspidă (mitrală) între AS și VS – are numai 2 cuspisuri.
Valvele cardiace atrio-ventriculare sunt ancorate de mușchii papilari
de pe fața internă a miocardului ventricular prin cordaje tendinoase,
care împiedică mișcarea cuspisurilor valvulare înspre atrii
(fig.91/pag.90 roșu). Când cordajele tendinoase sunt lezate, sau când
leziunea este chiar la nivel valvular, valvele au tendința de a se mișca
retrograd (invers). În cazul valvei mitrale, această afecțiune se numește
prolaps de valvă mitrală.
Secțiune frontală prin inimă
 Valvele de la baza vaselor care se deschid în
inimă
• La emergența (locul de pornire din inimă) arterelor principale (aorta
și trunchiul arterei pulmonare) din ventricule se află cele 2 valve
semilunare (sigmoide), ambele cu câte 3 cuspisuri:
• - valva semilunară aortică este situată la emergența aortei; ea
previne refluxul sângelui în ventriculul stâng.
• - valva semilunară pulmonară delimitează intrarea ân trunchiul
pulmonar, ce se extinde de la VD spre plămâni. Această valvă
previne refluxul sțngelui în VD, când acesta se relaxează (diastola
ventriculară).
• Aceste supape nu au cordaje tendinoase și sunt mai
asemănătoare cu valvele din vene decât cu valvele atrio-
ventriculare.
• Si venela care se deschid în inimă au valve ”în cuib de
rândunică”, prin a căror închidere sângele este împiedicat să
reflueze în vene în timpul sistolei atriale.
!Această figură a fost dată la Brașov, Tg. Mureș
și Iași, cerința fiind de completare a săgeților,
care erau trasate, dar fără explicații, avand doar
cate o cifră în dreptul lor
(o intrebare cerea 5 noțiuni pe partea dreaptă, altă întrebare cerea 5
noțiuni pe partea stângă)
 Inima ca pompă
Circulația sângelui prin inimă
• Forța motrice a a sistemului circulator și a
aparatului cardiovascular este inima. Inima
pompează ritmic prin artere sângele pe care il
primește prin vene.
• Inima poate fi considerată, d.p.v. funcțional, ca
o dublă pompă, fiecare deservind o circulație
complet separată:
 Circulația mare, sistemică

• Începe în partea stângă a inimii.

• Sângele intră în AS, fiind adus de la plămâni de cele 4 vene
pulmonare, apoi trece prin valva bicuspidă (mitrală) în VS,
care pompează sângele bogat în oxigen în artera aortă, cea
mai mare arteră din organism. Din aortă sângele este
distribuit către alte artere ale circulației sistemice către cap,
torace, regiunea abdominală și alte părți ale organismului.
• La nivel celular sângele eliberează oxigenul și preia CO2.
Sângele bogat în CO2 (și sărac în O2) se întoarce la inimă
prin venele sistemului cardiovascular și venele cave.
• Când ajunge la inimă, sângele intră în AD, completând ân
acest fel circulația sistemică.
 Circulația mică, pulmonară
• Începe în partea dreaptă a inimii.
• Sângele colectat de la organe, bogat în CO2 și sărac in O2,
intră în AD, trece prin valva tricuspidă în VD, apoi VD
pompează sângele în trunchiul arterei pulmonare, care se
bifurcă în cele 2 artere pulmonare dreaptă și stângă.
• La nivel pulmonar, sângele cedează CO2 și se încarcă cu O2 ,
apoi sângele bogat în O2 se întoarce la inimă prin cele 4
vene pulmonare, care se deschid în AS, închizând astfel
circulația mică pulmonară.
• Din AS trece prin valva mitrală (bicuspidă) în VS și apoi va
intra în aortă (care pleacă din VS) și în circulația sistemică.
 Arhitectura mușchiului cardiac
(fig.91/pag.90 roșu)
• Forma:
- Miocardul, mușchiul cardiac, stratul mijlociu al peretelui cardiac, alcătuit din țesut
muscular striat de tip cardiac, este format dintr-o rețea de fibre musculare inserate
pe un schelet conjunctiv fibros.
- Musculatura atriilor este mai subțire și independentă structural de musculatura
ventriculară, fiind alcătuită din fascicule de fibre musculare cardiace, orientate
circular și oblic în peretele atriilor, și din fibre oblic spiralate în ventricule.
- Miocardul atrial este separat de cel ventricular prin inelele fibroase atrio-
ventriculare.
- Miocardul atrial este neted pe fața internă, iar cel ventricular prezintă mușchi
papilari și trabecule cărnoase de care se prind, prin cordaje, valvele atrio-
ventriculare (stangă –bicuspidă; dreaptă – tricuspidă).
- Miocardul este acoperit la exterior de epicard (stratul extern al peretelui cardiac,
ce reprezintă foița viscerală a pericardului) și are la interior endocardul (stratul
intern al peretelui cardiac) și membrană epitelială care tapetează la interior
camerele inimii și se continuă cu endoteliul vaselor mari.

• Dimensiunea: fibra musculară cardiacă are diametrul de 10-20 microni și

lungimea 30-60 microni. Fibra cardiacă are un diametru şi o lungime mai mică
decît fibra striată, iar capetele sunt de obicei ramificate.
 STRUCTURA
HISTOLOGICĂ A INIMII
Miocardul (mușchiul inimii) este format din țesutul muscular
cardiac și componenta conjunctivo-vasculară din
endomisium.

Miocardul este constituit din fibre musculare cu structură

asemănătoare fibrelor musculare striate (miofibrilele prezintă
alternanţă de benzi clare şi întunecoase, ceea ce conferă
aspectul striat transversal caracteristic mușchilor striați) şi cu
fibrele musculare netede prin poziţia centrală a nucleului, care
este unic.

Celulele musculare individualizate, alungite şi ramificate, vin în

contact unele cu altele la nivelul unor benzi transversale
numite discuri intercalare . !La microscopul electronic,
discurile intercalare sunt asocieri de desmozomi.

Fibrele musculare, bogate în mitocondrii și miofibrile cu

striații, au nucleul unic, situat central. Ele constituie miocardul
adult., în grosimea căruia se află miocardul embrionar.
Fibra musculară striată cardiacă = unitatea morfo-funcțională
a țesutului muscular cardiac, cel. cilindrică, ramificată,
mult mai scurtă decât fibra scheletică, l=50-100m și f=14m
SARCOLEMA – idem fibra scheletică
SARCOPLASMA
Celule musculare cardiace sunt bogate în sarcoplasma , care este mai abundentă la periferie
şi în jurul nucleului şi mai săracă între miofibrile. ; conține mult glicogen.
• conține:
Organite citoplasmatice comune tuturor celulelor, care se dispun în jurul nucleului, într-o
zonă mică de citoplasmă lipsită de miofibrile:
• Mitocondriile sunt mai numeroase decât în fibrele striate şi netede, fiind aşezate între
miofibrile, sub forma unor coloane (datorită activităţii contractile permanente).
• Reticul sarcoplasmatic = tuburi+cisterne, cu rol în transport, în special ioni Ca2+
• Ribosomi
• Ap. Golgi
• Incluziuni: glicogen, lipide, mioglobină
Organite specifice
Miofibrile cu striații transversale, mai groase ca la țesutul striat, dispuse mai neregulat în
sarcoplasmă.
Tubii T, cu rol în conducerea PA la miofibrile.
 Tipuri de celule musculare cardiace
Musculatura cardiacă este alcătuită din două tipuri de celule musculare:
1. MIOCARDUL EMBRIONAR singura legătură musculară între atrii și ventricule, aflat în grosimea
miocardului adult, alcătuit din celule care inițiază și conduc impulsul., ce constituie ”sistemul
de comandă al inimii”, sau sistemul excitoconductor cardiac sau țesutul nodal. Ţesutul nodal
este format din fibre musculare cardiace, cu caracter embrionar, de forme variate, dispuse în
noduli, reţele şi cordoane., 1—2 nuclei, mitocondriile sunt rare, iar reticulul endoplasmatic
redus. Miofibrilele, în număr redus, sunt mai subţiri, dispuse longitudinal sau transversal, trec
de la o celula Ia alta formînd o reţea prin care excitaţia se transmite în toate direcţiile la fibrele
miocardului contracţii, cu care se continuă.
Țesutul nodal este alcătuit din 3 centrii de automatism cardiac: (fig.92 pag.91 rosu)
– Nodulul sinoatrial, situat în peretele atriului drept, în apropierea orificiului de vărsare al
venei cave superioare. Frecvența descărcărilor este mai rapidă la acest nivel, de 70-
80/minut, activitatea cardiacă fiind condusă de acest centru, inima bătând, în mod normal,
în ritm sinusal.
– Nodulul atrio-ventricular, situat în septul interatrial, la joncțiunea atrio-ventriculară. La
acest nivel frecvența descărcărilor este de 40 de potențiale de acțiune/minut. De aceea
acest centru nu se poate manifesta în mod normal, deși el funcționează permanent și în
paralel cu nodulul sino-atrial. Dacă centrul sinusal este scos din funcție, comanda inimii este
preluată de nodulul atrio-ventricular, care imprimă ritmul nodal sau joncțional.
– Fasciculul His , care pornește din nodulul atrio-ventricular, intră în septul interventricular și,
după un scurt traiect, se împarte în două ramuri, dreaptă și stângă, și se distribuie
subendocardic celor două ventricule și se termină prin rețeaua Purkinje în fibrele
miocardului contractil. Aici frecvența de descărcare este de 25 de impulsuri/minut. Acest
centru poate comanda inima numai în cazul întreruperii conducerii atrio-ventriculare,
imprimând ritmul idio-ventricular.
 Tipuri de celule musculare cardiace

2. MIOCARDUL ADULT, alcătuit din celule care, pe lângă conducerea

impulsului, răspund la stimuli prin contracție și care alcătuiesc miocardul
de lucru (efectuează lucru mecanic extern prin forța de contracție,
punând în mișcare coloana de sânge ân vasele care pleacă din inimă).

Ambele tipuri de celule sunt excitabile, dar, contrar situației întâlnite la

mușchiul striat, stimulul este generat în interiorul organului însuși =
autostimulare (în celulele de tip 1.). Acest fapt constituie autoritmicitatea sau
automatismul inimii. Depolarizarea unei celule cardiace este transmisă
celulelor adiacente, ceea ce transformă miocardul într-un sincițiu funcțional.
De fapt, inima funcționează ca două sinciții: unul atrial și unul ventricular,
izolate din punct de vedere electric. În mod normal, există o singură
conexiune funcțională electrică între atrii și ventricule: nodulul
atrioventricular și continuarea sa, fasciculul atrioventricular His.
Scoasă din corp, inima continuă să bată. În lipsa influențelor extrinseci
nervoase, vegetative și umorale, inima își continuă activitatea timp de ore sau
zile, dacă este irigată cu un lichid nutritiv special.
 Inervația inimii
1. Extrinsecă – vegetativă (fig.41pag.36rosu; Tabel pag.35):
- inervația simpatică este asigurată de nervii cardiaci (superior, mijlociu,
inferior), care formează plexul cardiac. Fibrele preggl., mielinizate
(ramura comunicanta albă), au originea în ½ anterioară a coarnelor
laterale de substanță cenușie a măduvei T1-T4, care fac sinapsă cu
fibrele postggl. în ggl. superior, mijlociu si inferior = primii 3 ggl. din
lantul ggl. simpatic paravertebral. Stimularea sp. Produce
efect cardioaccelerator = tahicardie (crește frecvența contracțiilor),
creșterea conducerii și a forței de contracție
- inervația parasimpatică este asigurată de fibre visceromotorii ale
nervului X vag, cu originea reală în nucleul dorsal al vagului si originea
aparentă în șanțul retroolivar.
2. Intrinsecă – asigurată de țesutul excitoconductor nodal (embrionar)
+Automatismul (pag.91 rosu)
 PROPRIETĂȚILE FUNDAMENTALE ALE MIOCARDULUI
1. EXCITABILITATEA
1.1.Potențialul membranar al fibrei musculare cardiace a miocardului ventricular
(Fig.9b, pag.10 roșu)
1.2. Electrocardiograma (EKG)( LP pag.96 roșu)
Ambele tipuri de celule musculare miocardice (miocardul de lucru și cel
embrionar) sunt excitabile
• Excitabilitatea este proprietatea celulei musculare cardiace de a
răspunde la un stimul printr-un potențial de acțiune propagat.
• Inima prezintă:
➢ Unele manifestări ale excitabilității comune (pragul de excitabilitate,
legea ”tot sau nimic”) cu ale altor celule excitabile.
➢ Particularitatea de a fi excitabilă doar în relaxare (diastolă) și inexcitabilă
în faza de contracție (sistolă). Aceasta reprezintă legea inexcitabilității
periodice a inimii.
• În timpul sistolei, inima se află în perioada refractară absolută: oricât de
puternic ar fi stimulul, el rămâne fără efect. Această particularitate a
excitabilității miocardice prezintă o mare importanță pentru conservarea
funcției de pompă ritmică. Stimulii cu frecvență mare nu pot tetaniza
inima prin sumarea contracțiilor. Explicația stării refractare a inimii
rezidă din forma particulară a potențialului de acțiune al fibrei
 1.1. Potențialul membranar al fibrei musculare
cardiace a miocardului ventricular
(Fig.9b, pag.10 roșu)

Potențialul membranar de repaos sau de membrană

• În repaos, sarcolema fibrei musculare cardiace este polarizată datorită diferenței de
potential electric transmembranar, generat de gradientul de concentrație ionică între
mediul intra- și cel extracelular, fiind încărcată pozitiv pe fața externă (extracelulară,
exoplasmatică) și negativ pe fața internă (citoplasmatică), la fel ca oricare celulă.
• Potențialul membranar de repaus are o valoare medie de -65mV (minivolți) până la -
85mV (valoare apropiată de cea a potențialului de echilibru pentru Na+ ) și depinde
de permeabilitatea membranei pentru diferitele tipuri de ioni.
• Termenul de repaus este introdus pentru a desemna un potențial de membrană
atunci când la nivelul acesteia nu se produc impulsuri electrice.
• Valoarea acestui potențial se datorează activității pompei Na+ /K+ , care reintroduce
în celulă K+ difuzat la exterior și expulzează Na+ pătruns în celulă, într-un raport de
2K+ la 3Na+ .
• În acest mod, o celulă își menține relativ constantă concentrația intracelulară a
ionilor de Na+ și K+ și un potențial membranar constant, în absența unui stimul.
Încărcarea pozitivă se datorează:
➢ Influxului de Na+ prin difuzie pasivă, în sensul gradientului de concentrație,
concentrația Na+ fiind mai mare în exteriorul celulei (145mM) față de interior
(10mM).
➢ Efluxului de K+ prin difuziune pasivă prin pori proteici (canale proteice pentru K+ ),
în sensul gradientului de concentrație, concentrația K+ fiind mai mare în interiorul
celulei (140mM) față de exterior (4 mM).
➢ Activității pompei de Na+ /K+ , care reintroduce în celulă K+ difuzat la exterior
(tinde să părăsescă celula cu o viteză mai mare decât ceilalți ioni) și expulzează
Na+ pătruns în celulă, într-un raport de 2K+ la 3 Na+, împotriva gradientului de
concentrație.
În acest mod, celula miocardului ventricular (dar și alte celule) își menține relativ
constantă concentrația intracelulară a ionilor Na+ și K+ și un potential membranar
constant în absența unui stimul, numit potențial membranar (PM) sau potențial de
repaos (PR). Pompa funcționează cu consum de energie (E) (transport activ), contra
gradientului de concentrație.

Încărcarea negativă se datorează:

➢ Proteinelor intracelulare (proteinele sunt polimeri de aminoacizi, care au sarcină
electrică negativă).
➢ Ionilor Cl- , care se deplasează prin difuzie pasivă din exteriorul spre interiorul
celulei.
➢ Sulfaților și fosfaților organici
➢ Glucidelor, puternic încărcate negativ care nu pot difuza prin canalele
membranare, deci nu pot părăsi interiorul celulei
Potențialul de acțiune
Potențialul de acțiune A reprezintă modificarea temporară a potențialului de membrană/ potențialului de
repaos (PM/PR) ca răspuns la un stimul, în urma modificării conductanței pentru ioni.
• Fazele potențialului de acțiune (Fig.9b, pag.10 roșu)
1. Pragul: celulele excitabile (deci și fibra musculară cardiacă) se depolarizează rapid, la aplicarea unui
stimul, dacă valoarea PR/PM este redusă la un nivel critic numit potențial prag (Pp). Odată ce acest prag
este atins, depolarizarea este spontană, PR se modifică iar această modificare temporară a PR generează
PA.
• Stimulii pentru fibra miocardică ventriculară:
▪ Acetilcolina, ca mediator chimic parasimpatic eliberat prin fibre parasimpatice vagale la nivelul sinapsei
cu celula miocardului contractil (mușchi striat de tip cardiac), cu care realizează un tip de sinapsă=placă
motorie.
▪ Impulsurile electrice generate în sistemul excitoconductor intrinsec al inimii (țesutul nodal), respectiv în
fasciculul Hiss și rețeaua Purkinje.
2. Panta ascendentă (depolarizarea) durează aprox.15ms. După atingerea potențialului prag, membrane se
depolarizează rapid iar PM trece în zona valorilor positive (30mV), stabilindu-se pentru aproximativ 15 ms în
zona potențialului de echilibru pentru K+.
• Modificarea PM/PR se datorează deschiderii a 2 tipuri de canale:
▪ Canale rapide de Na+: Are loc influx rapid și masiv de Na+ prin canale voltaj-dependente (canale cu
poarta comandată de voltaj), activate în momentul în care, sub acțiunea stimulului, membrana se
depolarizează la valoarea de prag. (aprox. -60mV). Deci, prin stimulare, crește rapid conductanța
membranei pentru Na+, PR se modifică la valoarea Pp (-55mV - -60mV), crește influxul de Na+ prin
deschiderea canalelor de Na+ voltaj-dependente, PM crește până la valoarea de aprox. +20mV, care
este potențialul de echilibru al Na+.
▪ Canale lente de Ca2+ (pompa de cotransport Ca2+/Na+), care se deschid mai încet și rămân deschise
câteva zecimi de secundă. În acest interval, pătrund în fibra miocardului ventricular mari cantități de Ca2+
și Na+, acești ioni menținând o stare prelungită de depolarizare, cauzele platoului PA. în plus, Ca2+ joacă
un rol important în stimularea procesului contractie, fiind preluat și condus de tubii sistemului T până la
reticulul sarcoplasmatic, apoi, prin acesta, la miofibrile. Creșterea concentrației celulare a Ca2+ determină
cuplarea excitației cu contracția, prin legarea actinei de miozină și formarea complexului acto-miozinic.
3. Panta descendentă (repolarizarea) durează 100-150ms. Repolarizarea are 3 porțiuni:
➢ repolarizarea rapidă inițială, care apare prin:
-inactivarea influxului de Na+ datorită echilibrului Na+
- activarea efluxului tranzitoriu de K+
• Membrana se repolarizează rapid (20-25ms) și tranzitoriu până la 0 mV = ”incizura”. Rolul acestei depolarizări de
scurtă durată este acela că aduce potențialul la 0, valoare optimă în vederea deschiderii și activării canalelor de
Ca2+.

➢ platoul – se datorează existenței a 2 curenți ionici opuși, ce mențin potențialul la aproximativ 0 mV pentru aprox.
100-150ms. În această perioadă se manifestă 2 curenți:
- influx lent de Ca2+
- eflux lent de K+ = principalul current de repolarizare

➢ repolarizarea rapidă finală: când canalele lente de Ca2+/Na+ se închid (după 2-3 ms) și influxul de Ca2+ și Na+
încetează, permeabilitatea membrane pentru K+ crește foarte rapid atingând valori maxime, are loc eflux masiv de
K+ in celulă, iar celula ajunge din nou la valoarea PR/PM. Datorită principalului current de repolarizare (efluxul de
K+), potențialul membranar scade de la 0 mV la aprox. -80 mV.
• În această perioadă se manifestă 2 curenți de K+:
- efluxul de potasiu (principal)
- influx de K+prin pompa de sodiu și potasiu
• K+ este atras în celulă mai repede decât tinde să iasă în afară.
• Deci, prin influxul/efluxul de K+ se menține valoarea PR constantă la -80mV, la potențialul de echilibru al K+.

4. Refacerea echilibrului ionic

• Pompa de Na+/K+ funcționează continuu, induce hiperpolarizare →menține PR/PM
• Pompa de Ca2+ elimină excesul de Ca2+
• Antiportul Ca2+/Na+, cuplat cu pompa Na+/K+, utilizează diferența de potential Na+ pentru a asigura ieșirea
excesului de Ca2+ din celulă →influx 3 Na+/eflux Ca2+.
•
• +ELECTROCARDIOGRAMA ȘI INTERPRETAREA ACESTEIA
1.2. Electrocardiograma (EKG) ( LP pag.96 roșu)
 EKG înregistreză manifestările electrice ale activității cardiace
• Fiecare contracție (bătaie) a inimii se produce ca urmare a unui impuls electric generat de celule
țesutului excitoconductor nodal, respectiv de nodulul sinoatrial, care prezintă cel mai rapid ritm de
descărcări = ritm sinusal (70-80/min) și care are rolul de centru de comandă. Atriul drept este mai
aproape de nodulul sinusal, deci se va depolariza înaintea AS. Apoi unda de depolarizare se
împrăștie treptat în masa atrială, se transmite la VD, apoi se transmite AS și VS.
• Miocardul (ca și alte țesuturi) generează un câmp electric (variații de potențial electric), care se
propagă la suprafața pielii, de unde poate fi înregistrat prin plasarea unor electrozi în anumite
puncte ale corpului, pe măsură ce semnalele electrice traversează inima, având o direcție de sus în
jos, obținându-se un grafic ce reprezintă electrocardiograma (EKG) (pag.96 roșu)
- la încheieturile mâinilor
- la glezna piciorului stâng
Electrozii măsoară diferența de potențial dintre:
I. Cele 2 brațe
II. Dintre brațul drept și piciorul stâng
III. Dintre brațul stâng și piciorul stâng.

EKG se modifică în bolile de inimă, ușurând diagnosticarea

unor maladii cardiace.
Traseul EKG conține o serie de unde pozitive și negative, notate
cu literele P,Q,R,S,T,U, delimitându-se segmente și intervale:
Unda P - are vârf rotunjit. Corespunde depolarizării atriale și precede sistola mecanică a atriului.
Reprezintă modificările electrice din timpul transmiterii stimulului prin atrii (activarea sau depolarizarea
atrială). Unda de depolarizare se împrăștie treptat în masa atriului, având direcție de sus în jos.
Segmentul PQ – este linia izoelectrică dintre sfârșitul undei P și debutul complexului QRS. Corespunde
intervalului de timp dintre sfârșitul activării atriale și debutul celei ventriculare. Semnifică conducerea
atrio-ventriculară.
Complexul QRS – ascuțit, semnifică activarea sau depolarizarea ventriculară. Acest complex precede ân
timp sistola ventriculară și se plasează pe cardiogramă înaintea fazei de contracție izometrică a sistolei
ventriculare. Complexul QRS este format din:
- Unda Q este prima undă negativă a complexului. Are amplitudine și durată mică.
Corespunde depolarizării septale.
- Unda R este unda pozitivă a complexului. Este o deflexiune amplă și rapidă. Corespunde
depolarizării ventriculare, în special a VD.
- Unda S este a 2-a undă negativă a complexului, situată în dreapta undei R. Se datorează
depolarizării VS.
Unda T este pozitivă, rotunjită, asimetrică și corespunde repolarizării ventriculare, respectiv fazei de
contracție izotonică a ventriculului.
Repolarizarea atrială se produce simultan cu QRS, dar este mascată de depolarizarea ventriculară.
Segmentul ST este cuprins între sfârșitul undei S și începutul undei T. Este linie izoelectrică și reflectă
anihilarea potențialelor cardiace când ventriculul este complet depolarizat.
Segmentul PT semnifică diastola generală. Este linia izoelectrică de referință.
Intervalul QT = complex QRS+segment ST+unda T. Este cel mai mare interval de pe traseul EKG. Acoperă
durata depolarizării și repolarizării ventriculare, deci corespunde duratei PA ventricular (corespunde
sistolei electrice ventriculare).
Intervalul PQ = unda P+segmentul PQ. Indică timpul în care excitația apărută în nodulul sinoatrial
parcurge atriile și ajunge la nodulul atrioventricular, determinând contracția atrială. Semnifică
depolarizarea atrială și conducerea atrio-ventriculară.
Intervalul ST = segmentul ST = unda T. Semnifică începutul repolarizării ventriculare, faza pasivă, lentă.
 PROPRIETĂȚILE FUNDAMENTALE ALE MIOCARDULUI
• 2. CONTRACTILITATEA

3.CONDUCTIBILITATEA