Sunteți pe pagina 1din 9

Aparatul circulator

Anatomie
Aparatul circulator
 aparat cardio – vascular: - inimă
- vase de sânge
 sistem limfatic: - vase limfatice
- ganglioni limfatici
- cele două sisteme comunică la nivelul spaţiilor celulare
Circulaţia mare: drumul sângelui din VS spre ţesuturi şi înapoi în AD
mică: drumul sângelui din VD spre plămâni şi înapoi în AS.
Inima
- organ musculo-cavitar, cu rol de pompă aspiro-respingătoare
- forma unui con turtit
- e situată în etajul inferior al mediastinului, între cei doi plămâni, deasupra
diafragmei
- e învelită întrun sac fibros numit pericard
- greutatea medie 300g, capacitatea 500cm³
- configuraţia externă  2 feţe – anterioară
- posterioară
 2 margini
 o bază, ce corespunde AD şi AS
un vârf, ce corespunde VS.
- structura: 3 straturi:
1. endocardul:
înveleşte cavităţile inimii
- se continuă cu endoteliul arterelor şi venelor
- conţine fibre nervoase şi vase limfatice nu conţine vase de sânge, hrănindu-se prin imbibiţie.
2. miocardul:
- e format dintro reţea de fibre ce par a alcătui un sinciţiu (=masă citoplasmatică formată din mai mulţi
nuclei. La inimă s-a observat, ulterior, la microscopul electronic delimitarea dintre celule).
- se inseră pe scheletul fibros ce e alcătuit din:
 septul interventricular membranos
 inelele fibroase ale orificiilor arterei aortice şi pulmonare şi orificiile atrio-ventriculare drept şi
stâng
 trigonul fibros drept şi stâng, care uneşte inelele fibroase ale orificiilor atrio-ventriculare şi al
aortei
- la nivelul  atriilor, musculatura e mai subţire şi dispusă circular
 ventriculelor, musculatura e dispusă în 3 straturi oblic-spiralate
- din fasciculele musculare se desprind muşchii papilari, care prin cordajele tendinoase se leagă de
valvulele orificiilor atrio-ventriculare
- cuprinde miocardul:  embrionar: de comandă (ţesutul nodal)
 adult: contractil (de execuţie), ce din punct de vedere :
- morfologic e striat
- funcţional e neted (contracţii automate şi involuntare).
3. epicardul
- reprezintă foiţa viscerală a epicardului seros

- configuraţia internă:
1
- are structură tetracamerală, camere separate între ele prin septurile interventricular şi interatrial
- atriul cu ventriculul de pe aceeaşi parte comunică prin orificiul atrioventricular
 Atriile
- formă cuboidală
- capacitate mai mică decât a ventriculeleor
- număr mare de orificii care se deschid la nivelul lor
- pereţii mai subţiri
- nu au muşchi papilari
- la nivelul septului interatrial există o zonă subţiată – fosa ovală- care închide orificiile de comunicare
interatrial (gaura Botallo) din perioada fetală. Persistenţa la adult a acestei comunicări determină boala
albastră.
 Ventriculele
- formă piramidală, cu baza spre atrii
- peretele VS e de 3 ori mai mare decât al VD
- au muşchi papilari
- arterele care pleacă din ventriculi sunt prevăzute cu valve care le închid, evitând astfel întoarcerea
coloanei de sânge în timpul diastolei.
- septul ce separă cele două ventricule e format superior de o zonă fibroasă, iar inferior de o zonă
musculară. La unirea celor două regiuni poate persista orificiul de comunicare din perioada embrionară
(Panizza).
 Orificiul atrio-ventricular
- drept e prevăzut cu valva tricuspidă (3 valve=cuspide), care se inseră pe inelul fibros al orificiului,
iar vârful acestora e legat de muşchii papilari prin cordajele tendinoase. Prin contracţia muşchilor papilari,
orificiul e închis, iar comunicarea A-V întreruptă.
- stâng e prevăzut cu valvula bicuspidă (mitrală)
Aparatul de conducere al inimii (ţesutul nodal)
- în legătură cu miocardul e află ţesut muscular de tip embrionar, care are capacitatea de a se contracta
ritmic şi e format din:
1. nodulul sinoatrial – situat în peretele AD între VCS şi VCI
2. nodulul atri-ventricular - situat în peretele AD, în vecinătatea valvei tricuspide
3. fascicolul atrio-ventricular (His): pleacă din nodulul atrio-ventricular, coboară în porţiunea
membranoasă a septului interventricular şi se împarte în 2 ramuri – dreaptă şi stânga, reprezentând unica
structură de legătură dintre atrii şi ventricule.
4. reţeaua Purkinje: o formează fascicolul His care se continuă cu o reţea de fibre situate sub
endocardul ventricular.
Vascularizaţia inimii:
- arterele coronare  stângă:vascularizează AS, cea mai mare parte a VS, 2/3 din septul
interventricular şi o porţiune mică a VD.
dreaptă: vascularizează AD, VD, 1/3 posterioară a septului interventricular,
o zonă mică a VS.
- venele coronare: se varsă în AD prin sinusul coronar
- vasele limfatice: se varsă în ganglionii bronşici.
Obstrucţia unei ramuri a arterelor coronare determină ischemia şi necroza teritoriului irigat de
aceasta=infarct miocardic acut.
Inervaţia inimii
- generarea bătăilor inimii e internă, pe când frecvenţa contracţiilor e controlată de centii nervoşi din
bulb
- plexul vegetativ simpati c este cardioaccelerator, iar cel parasimpatic cardioinhibitor.

Pericardul
2
- sac fibro-seros care conţine inima şi rădăcinile vaselor mari
a. fibros: situat la periferie, forma unui trunchi de con cu baza fixată pe diafragmă
b. seros: ca şi pleura sau peritoneul e format din 2 foiţe:
- externă – parietală
- internă – viscerală
Ele se continuă una cu cealaltă la nivelul bazei cordului. Între ele se formează un spaţiu virtual, ce
conţine o cantitate mică de lichid care le uşurează alunecarea. Aceasta devine reală prinacumularea unor
lichide în cantităţi mari – pericardită.

Vasele de sânge
A. Arterele
- vase prin care circulă sângele de la inimă spre organe şi ţesuturi
- au punct dublu de plecare  VS pentru aortă
 VD pentru artera pulmonară.
a. Aorta
- are 3 componente:  aorta ascendentă
 cârja aortică (arcul aortic)
 aorta descendentă cu 2 segmente – toracic
- abdominal, care se bifurcă în arterele iliace – dreaptă şi stângă.
1. Ramurile aortei ascendente sunt arterele coronare – dreaptă şi stânga.
2. Arcul aortic are 3 ramuri:  trunchiul brahio-cefalic care se bifurcă în :
- artera carotidă comună dreaptă
- artera subclavie dreaptă
 artera carotidă comună stângă
 artera subclavie stângă
Artera carotidă comună (dreaptă şi stângă): formează mănunchiul vasculo-nervos al gâtului alături de
vena jugulară internă şi nervul vag. Se bifurcă la nivelul cartilajului tiroid în:
- artera carotidă externă ce vascularizează: tiroida, laringele, limba, buzele, faringele, tegumentul feţei,
gâtului şi capului, musculatura cefei şi duramater
- artera carotidă internă ce vascularizează: ochii, glanda lacrimală, porţiunea laterală şi anterioară a
encefalului.
Artera subclavie (dreaptă şi stângă) irigă: centura scapulară, extremitatea superioară a toracelui,
parţial gâtul şi capul, esofagul, traheea, muşchii trapez şi ai coloanei vertebrale.
Artera axilară, continuă artera subclavie şi irigă: musculatura toracelui, glanda mamară, muşchiul
scapulei şi deltoid, articulaţia scapulo-humerală.
Artera brahială, continuă artera axilară până la linia de flexie a cotului, unde se bifurcă în artera
radială şi ulnară, care formează cele 2 arcade palmare superficială şi profundă din care se formează arterele
digitale palmare.
3. Aorta descendentă
- toracală din ea se desprind arterele esofagiene, pericardice, bronşice şi intercostale.
- abdominală - dă ramuri parietale diafragm, muşchii spatelui şi abdomenului
viscerale: 1. trunchiul celiac (ramură scurtă şi groasă, care ia naştere de pe
faţa anterioară a aortei, imediat sub diafragm), care după un scurt traiect, se împarte în 3 artere, artera
gastrică stângă (mica curbură a stomacului) artera splenică (marea curbură a stomacului, splina, corpul şi
coada pancreasului) şi artera hepatică (ficatul), din ea se desprinde artera gastro-duodenală (marea curbură
a stomacului, duodenul şi capul pancreasului) şi artera gastrică dreapta (mica curbură a stomacului).2 Artera
mezenterică superioară (duoden, jejuno-ileon, cecul, apendicele, colonul ascendent şi ½ dreaptă a colonului
transvers). 3. Artera suprarenală stângă şi dreaptă. 4. Artera renală dreaptă şi stângă. 5. Artera testiculară
(ovariană.). 6 Artera mezenterică inferioară (½ stângă a colonului transvers, colonul descendent, colonul
sigmoid şi 1/3 superioară a rectului).
3
- se bifurcă la nivelul vertebrei L 4 în arterele iliace comune – dreaptă şi stângă.
Artera iliacă comună se bifurcă la rândul ei, în dreptul articulaţiei sacroiliace în:
 internă (hipogastrică) ce dă ramuri:
- viscerale: vezica urinară, rect, organe genitale interne
- parietale: muşchii adductori ai coapsei, fesieri, abdominali profunzi
 externă - trece pe sub ligamentul inghinal şi se continuă cu artera femurală.
- dă ramuri pentru: muşchi laţi ai abdomenului, cordonul spermatic, ligamentul rotund la femei,
regiunea obturatoare.
Artera femurală - se continuă de la nivelul regiunii poplitee cu artera poplitee
- străbate faţa antero-mediană a coapăsei printrun spaţiu muscular numit canal femural,
împreună cu vena şi nervul femural.
- vascularizează: ţesutul subcutanat al abdomenului inferior, scrotu, labiile, ganglionii
inghinali, articulaţia coxo-femurală, muşchii posteriori şi anteriori ai coapsei, articulaţia genunchiului.
Artera poplitee vascularizează gamba şi piciorul şi se continuă cu arterele tibiale şi fibulare care
formează arcadele plantare din care se desprind arterele digitale.
b. Pulmonară
- componentă arterială a circulaţiei mici
- pleacă din VD si are 2 ramuri dreaptă şi stânga ce se ramifică cu arborele bronşic.

B. Capilarele
- după ce sângele a străbătut arterele mari şi mici, ajunge într-o vastă reţea de vase cu calibrul foarte mic
4-12µ, numită reţea capilară.
- structură: endoteliu: format din celule endoteliale care au proprietatea de a-şi
modifica forma permişând trecerea proteinelor plasmatice şi a elementelor figurate ale sângelui
membrana bazilară: foarte subţire şi aderentă la celulele endoteliale, cărora le dă
rezistenţa necesară.
periteliu: strat de celule ramificate, cu proprietatea de a-şi modifica forma, luând parte la
procesul de permeabilitate capilară.
C. Venele
- vase prin care sângele se întoarce de la ţesuturi la inimă
- calibrul lor creşte progresiv spre inimă
- cele care trebuie să învingă forţa gravitaţională (membrele superioare şi
inferioare, venele iliace) sunt prevăzute cu valvule, care se deschid spre direcţia de propagare a sângelui, spre
centru, împiedicând întoarcerea acestuia.
Venele marii circulaţii
- sângele din marea circulaţie e colectat de vene care merg paralel cu arterele,
având acelaşi nume, fiind conduse în final în 2 mari trunchiuri colectoare:
 VCS rezultă prin unirea celor două trunchiuri brahio-cefalice, drept şi stâng. Trunchiurile
brahiocefalice se formează prin confluenţa venelor jugulare interne (drenează sângele venos din cap şi gât)
cu venele subclaviculare (colectează sângele ce a irigat membrele superioare).
 VCI colectează sângele pereţilor şi organelor din abdomen, bazin şi membrele
inferioare. Se formează prin unirea celor două vene iliace interne (micul bazin), cu venele iliace externe
(membrul inferior). În traiectul său ascendent, vena cavă inferioarăprimeşte venele testiculară (ovariană),
venele renale, venele hepatice, diafragmatice şi lombare. Venele hepatice drenează sângele care a irigat
ficatul, unde a fost adus prin vena portă, formată prin unirea venelor: splenică, mezenterică superioară şi
inferioară (care colectează sângele venos din tubul digestiv, glandele anexe şi splină).

Venele micii circulaţii


- sângele din teritoriul pulmonar e colectat de venele lobare care confluează formând
4
venele pulmonare, câte 2 pentru fiecare plămân şi se varsă în AS.

Sistemul limfatic
- Limfa:
- originea în lichidul interstiţial
- fluxul limfatic 2-4 l/ 24h
- lichid transparent, uşor gălbui, care conţine în special limfocite şi e bogat în lipide
de unde aspectul lăptos
- se deosebeşte de sistemul circulator sanguin prin 2 caracteristici:
 este adaptat la funcţia de drenare a ţesuturilor, din care cauză capilarele sale formeză reţele terminale,
spre deosebire de capilarele sangvine care ocupă o poziţie intermediară între sistemul arterial şi cel venos
 pereţii vaselor sunt mai subţiri
- e o cale derivată a aparatului cardio-vascular, care, printr-un sistem de vase şi ganglioni limfatici,
transportă limfa spre venele marii circulaţii.
- e alcătuit dintr-o reţea închisă de capilare limfatice, care se continuă cu vasele limfatice (cu valve
semilunare), care în traiectul lor spre cord străbat unul sau mai mulţi ganglioni limfatici, în final
colectându-se în două trunchiuri limfatice:
 canalul toracic – cel mai mare colector limfatic şi începe printr-o dilataţie numită cisterna chili,
situată în faţa vertebrei L2. Urcă anterior de coloana vertebrală, înapoia aortei, străbate diafragma şi
pătrunde în torace, deschizându-se în unghiul venos format prin unirea venei jugulare interne din
stânga cu vena subclaviculară stângă; are o lungime de 25-30 cm, fiind prevăzut cu valve în interior.
Strânge limfa din jumătatea inferioară şi din pătrimea superioară stângă a corpului.
 vena limfatică dreaptă (1-2 cm) şi colectează limfa din pătrimea superioară dreaptă. Se deschide la
confluenţa dintre vena jugulară internă din dreapta şi vena subclaviculară dreaptă.
În fiecare minut se filtrează, la nivelul capilarelor arteriale 16ml apă, din care 15 ml se resorb în sânge, la
capătul venos al capilarelor, volumul restant de apă nu stagnează în ţesuturi, ci ia calea capilarelor limfatice.
- Ganglionii limfatici
- formaţiuni mici, ovalare situate pe traiectul vaselor limfatice în anumite regiuni
formând grupuri (axilar, latero-cervical, mediastinal, abdominal, inghinali, pericranieni)
- alte organe limfoide: amigdalele, foliculii solitari din peretele intestinului,
timusul, pulpa albă a splinei
- rol: - produc limfocite, anticorpi, enzime
- apărare
- opresc substanţele străine pătrunse în corp (pulberi, cărbune)
- barieră împotriva infecţiilor
- opresc celulele canceroase plecate din focarul neoplazic
- limfa: - readuce în circulaţie proteine extravazate (limfa hepatică şi intestinală)
- transportă acizii graşi cu lanţ lung şi colesterolul
- constituie o cale auxiliară de întoarcere a lichidului extracelular în sistemul venos.
Blocajul căilor limfatice determină apariţia edemelor.

Splina
- organ abdominal intraperitoneal, nepereche, care aparţine funcţional şi structural
sistemului circulator sangvin, de culoare roşie, cu o consistenţă friabilă, 160g, forma unui bob de cafea
- e situată în loja splenică: - sub diafragm (vine în contact cu pleura şi plămânul stâng)
- posterior de stomac
- superior de unghiul colic stâng (splenic)
- rol: - alături de ficat intervine în distrugerea hematiilor şi metabolismul Hb
- produce limfocite

5
- rezervor de sânge (200-300g), care în anumite situaţii poate fi pus în circulaţie prin contracţia
splinei.
- structură: - la exterior capsulă fibro-elastică cu numeroase fibre musculare netede ce-i permit să se
contracte
- din capsulă pleacă septuri care formează o reţea în ochiurile căreia se găseşte
parenchimul format din  ţesut limfoid (pulpa albă)
 hematii (pulpa roşie)
- vascularizaţie:  artera splenică
 vena splenică ce se varsă în vena portă

FIZIOLOGIE
1. Proprietăţile fiziologice ale miocardului:
a. Excitabilitatea
- proprietatea miocardului de a răspunde printr-o contracţie la stimuli adecvaţi
- miocardul se contractă numai dacă stimulul are o anumită intensitate numită prag
şi atunci contracţia e maximală
- dacă:  stimulul are intensitatea sub prag -subliminar- nu provoacă o contracţie
 stimulul are intensitatea peste prag –supraliminar- nu produce o contracţie mai puternică.
Această proprietate se numeşte „legea tot sau nimic”
- miocardul e inexcitabil cât e contractat, deci, în sistolă. Această perioadă se numeşte perioada
refractară absolută şi asigură ritmicitatea inimii, împidicând apariţia unui tetanos, prin însumarea
contracţiilor.
b. Automatismul (ritmicitatea)
- inima, menţinută în condiţii fiziologice, în afara organismului, îşi continuă activitatea prin funcţionare
spontană, repetitivă, cu caracter ritmic numită automatism
- suportul morfologic al automatismului e sistemul excito-conductor al inimii (ţesutul nodal)
- frecvenţa normală a excitaţiilor ritmice cardiace în repaus e în medie 72-75 bătăi/minut şi e
determinată de excitaţii care pornesc de la nodulul sino-atrial care mai e denumit şi centrul de comandă
(pace-maker). Dacă acest centru e lezat, centrul de comandă devine nodulul atri-ventricular cu frecvemţă mai
redusă 40 bătăi/minut. Dacă se întrerupe legătura acestuia cu fasciculul His, frecvenţa ajunge la 20-25
bătăi/minut generate de fasciculul His. Ritmul funcţional al centrului de comandă poate fi modificat sub
acţiunea unor factori externi:
- căldura sau SNS accelerează ritmul inimii=tahicardie
- frigul sau SNP =bradicardie.
c. Conductibilitatea
- asigură răspândirea excitaţiei în întreaga masă a miocardului
- e asigurată de ţesutul nodal
- de la nodulul sino-atrial, excitaţia se răspândeşte în atrii determinând contracţia (sistola) atrială cu
viteza de 1m/secundă. Excitaţia atrială e captată apoi de nodulul atri-ventricular, unde excitaţia se propagă
mai lent 0,05m/secundă fape ce asigură contracţia asincronă a atriilor şi ventriculeleor. Din nodulul atrio-
ventricular excitaţia se propagă prin fasciculul His, la cele 2 ramuri ale acestuia, de unde e transmisă prin
reţeaua Purkinje în toată masa musculară ventriculară determinând sistola ventriculară. Ventriculul drept e
activ înaintea celui stâng, deoarece ramura dreaptă a fasciculului His e mai scurtă.
d. Contractilitatea
- contracţiile miocardului se numesc sistole, relaxările diastole
- spre deosebire de ceilalţi muşchi, inima nu poate face „datorie de oxigen”, de aceea are nevoie de un
aport corespunzător de oxigen
e. Tonicitatea
- starea de semicontracţie a muşchiului cardiac, care se menţine şi în repaus.
2. Ciclul cardiac (revoluţia cardiacă)
6
- pentru un om de 70 de ani, inima pompând în artere cca. 70ml sânge, înseamnă că inima bate de 2,5
miliarde de ori şi fiecare ventricul pompează 170 milioane litri sânge
- are o durată de 0,8 secunde şi reprezintă succesiunea unei sistole (atrilale=0,1s; ventriculară=0,3s) şi a unei
diastole (atrilale=0,7s; ventriculară=0,5s). Începe cu sistola atrială, ventriculele se află la sfârşitul diastolei
sunt aproape pline cu sânge, iar sistola atrială definitivează această umplere. În timpul sistolei atriale are loc
o creştere a presiunii din atrii. Sângele nu poate refula în venele mari datorită contracţiei fibrelor din jurul
orificiilor de vărsare a venelor în atrii. Sistola atrială e urmată de diastola atrială care durează 0,7 s. În paralel
şi corespunzător începutului diastolei atriale, are loc sistola ventricularăce se desfăşoară în 2 faze:
1. de contracţie izovolumetrică: începe în momentul închiderii valvelor atrioventriculare şi se
termină în momentul deschiderii valvelor semilunare. În acest timp ventriculul se contractă ca o cavitate
închisă, asupra unui lichid incompresibil, fapt care duce la o creştere foarte rapidă a presiunii
intraventriculare. În momentul în care presiunea ventriculară o depăşeşte pe cea din aretere, valvele
semilunare se deschid şi are loc ejecţia sângelui.
2. de ejecţie: începe cu deschiderea valvelor semilunare şi se termină cu închiderea acestora.
Urmează apoi diastola ventriculară. Datorită relaxării miocardului, presiunea intraventriculară scade
rapid. Când presiunea din ventricule devine inferioară celei din arterele mari, are loc închiderea valvelor
semilunare, care împiedică reîntoarcerea sângelui în ventricule.
De la sfârşitul sistolei ventriculare până la începutul unei sistole atriale, inima se află în diastolă
generală=0,4s
- rezultatul activităţii inimii e:- deplasarea sângelui întro singură direcţie în inimă datorită rolului de supapă a
valvelor
- menţinerea unei diferenţe de presiune necesară circulaţiei în sistemul
vascular, între venele mari, pe care le goleşte şi arterele mari, în care expulzează sânge sub presiune
- inima funcţionează ca o pompă, care expulzează intermitent, cu fiecare sistolă, în sistemul arterial, o
cantitate de sânge= debit sistolic (volum bătaie)
- datorită elasticităţii pereţilor arteriali, curgerea discontinuă a sângelui imprimată de inimă, e transformată în
curgere continuă.
3. Manifestări care însoţesc ciclul cardiac
a) acustice
- semnele exterioare ale activităţii inimii sunt zgomotele cardiace, care pot fi ascultate:
- direct – stetoscop
- indirect – înregistrate grafic- fonocardiogramă
- se disting 2 zgomote sitolic – produs de închiderea valvulelor A-V
- prelungit şi de tonalitate joasă
diastolic -produs de închiderea valvulelor de la baza arterelor
- scurt şi ascuţit
b) mecanice
- şocul apexian – se palpează în spaţiul V intercostal stâng, unde vârful inimii vine în contact cu
peretele toracic
- pulsul arterial – fiecare contracţie ventriculară e urmată de expulzia sângelui în aortă şi generează o
undă de presiune care se propagă de-a lungul aortei şi ramurilor sale
- se palpează prin comprimarea arterei pe o suprafaţă rigidă
- înregistrarea grafică se numeşte sfigmogramă.
c) electrice
- electricardiograma (Ecg) – înregistrarea modificărilor de potenţial electric care însoţesc activitatea
miocardului.
4. Debitul cardiac
- sistolic – cantitatea de sânge expulzată de ventricule la fiecare sistolă=70-90 ml
- cardiac – debit sistolic x frecvenţa cardiacă pe minut=5,5 l, dar creşte în: efort
muscular 30-40 l, sarcină, febră şi scade în somn.
7
Fiziologia circulaţiei în vase
- în circulaţia sângelui inima are rolul de a menţine o diferenţă de presiune între extremitatea arterială
şi cea venoasă, în circulaţia sistemică şi pulmonară.
a) Circulaţia sângelui în artere
- e asigurată de activitatea ritmică a cordului, dar depinde şi de structura pereţilor arteriali, precum şi de
vâscozitatea sângelui
- la fiecare sistolă VS propulsează sub presiune în aortă şi ramurile sale o cantitate
de sânge. Pereţii bogaţi în ţesut elastic se destind pasiv înmagazinând o parte din energia jetului sangvin. În
diastolă pereţii arteriali, pe baza energiei acumulate anterior, revin la dimensiunile de repaus, comprimând
sângele, care neputând refula în cord din cauza închiderii valvulelor e împins spre ţesuturi.
- presiunea sub care circulă sângele în artere şi care se transmite pereţilor vasculari reprezintă
tensiunea arterială, corelată cu sistola şi diastola:
 tensiunea sistolică (maximă) în timpul sistolei VS, la adult este 120-140mmHg
 tensiunea diastolică (minimă) în timpul diasistolei VS, la adult este 70-80mmHg
- există variaţii fiziologice ale TA, legate de :
- sex – 105 – 110 mmHg, la femei
- vârstă la 60 ani 160mmHG
- poziţia corpului
- intensitatea efortului fizic
- determinarea TA se face folosind tensiometrul şi stetoscopul
- viteza sângelui în arterele mari e 0,5 m/s iar în cele mici 0,5mm/s
b) Circulaţia sângelui în capilare
- se face continuu şi foarte lent 0,7mm/s
- deşi conţin doar 5% din sângele circulant, reprezintă sectorul cel mai important al circulaţiei deoarece
aici au loc schimburile de substanţe nutritive şi gaze dintre sânge şi celule prin lichidul interstiţial
- deplasarea sângelui în capilare e determinată de diferenţa de presiune între
extremităţile capilarului: mai mare la nivelul arterelor şi mai mică la nivelul venulelor
- peretele capilar se comportă ca o membrană permeabilă pentru substanţe micromoleculare (ioni,
electroliţi), dar nu şi pentru proteine.
- capilarele asigură o suprafaţă de schimb de cca. 700m2 între sistemul circulator şi compartimentul
interstiţial
- creşterea presiunii sangvine la nivelul capilarelor şi scăderea concentraţiei proteinelor plasmatice
determină filtrarea unei mari cantităţi de lichid din capilare; acumularea de lichid în exces în ţesuturi se
numeşte edem.
c) Circulaţia sângelui în vene
- e lentă 10cm/s în venele mari şi 0,5 mm/s în venule.
- volumul venos este de 3 ori mai mare decât cel arterial, deci în teritoriul venos se
află cca. 75% din volumul sangvin
- viteza curgerii sângelui creşte progresiv de la venule la venele mari datorită
creşterii diametrului vascular venos, şi concomitent scade presiunea intravenoasă spre vene mari, la intrarea
în AD
- factori care determină întoarcerea sângelui la inimă:
a. contracţiile ventriculare trag în jos planşeul atrio-ventricular, scad presiunea
atrială şi aspirarea sângelui în atrii contribuie la întoarcerea venoasă
b. aspiraţia toracică - acţionează mai ales în inspiraţie şi influenţează predominant
presiunea din venele mari, realizând o aspiraţie a sângelui spre cord
- acţionează şi coborârea diafragmului, care măreşte presiunea intraabdominală,
împingând sângele spre cord
c. presiunea sângelui din capilare – împinge sângele dinspre venule spre venele
8
mai mari, în care presiunea scade progresiv pe măsură ce se apropie de cord
d. pulsaţiile arterelor – comprimă venele situate în vecinătatea lor
e. tonusul şi contracţiile muşchilor membrelor – comprimă venele, împingând
sângele spre cord, deoarece valvulele venoase se opun refluxului sangvin. E foarte important deoarece nu
permite staza şi dilataţiile venoase – varicele.
f. gravitaţia favorizează circulaţia în venele situate supracardiac

Circulaţia cerebrală
- arterele principale ce irigă creierul sunt cele carotide. Întreruperea fluxului sangvin cerebral pentru 5-10
s determină pierderea conştienţei iar oprirea circulaţiei pentru 3-4 minute determină alterări ireversibile
ale ţesutului cerebral.