Sistemul circulator

Structură :
1. INIMĂ
2. SISTEMUL VASCULAR -SANGUIN (arborele vascular/vasele de sânge)
-LIMFATIC (vase limfatice + organe limfatice centrale și periferice)

Aparatul cardiovascular asigură circulația sângelui și a limfei în organism. Prin aceasta se îndeplinesc două funcții
majore:

1. distribuirea substanțelor nutritive (ex: glucide, lipide, proteine) și a oxigenului tuturor celulelor din organism
2. colectarea prosușilor tisulari de catabolism pentru a fi excretați (eliminați prin urină)

În cadrul sistemului cardiovascular:

 inima = forța motrice/ pompeaza sânge în artere, capilare, vene
arbore vascular
 arterele = conducte de distribuție a sângelui în organism (pleacă din inimă)
 venele = rezervoare de sânge, asigurând întoarcerea acestuia la inimă (se întorc la inimă)
 microcirculația ( arteriole, metaarteriole, capilare, venule) = teritoriul vascular la nivelul căruia au loc
schimburile de substanțe și gaze (dispuse între artere și vene)

Inima

Inima este un organ musculo-cavitar de formă conică, de dimensiunea unui pumn, care cântărește mai
puțin de junătate de kilogram (<500g). Inima este situată în cavitatea toracică, între cei 2 plămâni, în mediastin (are o
structură predominant musculară, cuprinzând 4 cavități/camere). Datorită activității sale contractile, rolul fundametal al
inimii este acela de a pompa sânge. INIMA = „POMPĂ TETRACAMERALĂ”. Contracțiile inimii se numesc sistole (când
inima se golește de sânge), iar relaxările se numesc diastole (când inima se umple cu sânge).
* Mediastinul este spațiul cuprins între cei doi plămâni. Anterior, ajunge până la stern, posterior, pâna la coloana vertebrală, inferior, până la
diafragmă, iar superior comunică larg cu baza gâtului. Cuprinde un complex de organe învelite de grăsimea mediastinală (inima, vasele mari ce intră
și ies din inimă, traheea, esofagul, ganglionii limfatici mediastinali, structuri nervoase, ductul
toracic).

Temă: Care este diferența dintre un organ cavitar si unul parenchimatos?

Dați exemple de organe cavitare și parenchimatoase.

Raporturi: anterior: sternul și cartilajele costale (între coastele II-V)

Plămânii se suprapun parțial peste ea
poserior: esofagul, aorta descendentă, coloana vertebrală
inferior: diafragma
laterale: cei doi plămăni

1
 Inima este compusă din 4 cavități: 2 atrii și 2 ventricule
ATRIILE: sunt 2 cavități de umplere - atriul drept (AD) și atriul stâng (AS). Ele sunt separate între ele prin septul
interatrial (atriile nu comunică între ele).
- AD recepționează sângele neoxigenat al circulației mari. Aici sosesc cele 2 vene cave (superioară și inferioară) și
sinusul coronarian (care aduce sânge de la mușchiul inimii).
- AS recepționează sângele oxigenat al circulației mici. Aici sosesc cele 4 vene pulmonare (2 drepte, 2 stângi).
Sângele este ținut în atrii până când ventriculele se golesc și sunt pregătite să recepționeze noua cantitate de sânge.
Fiecare atriu are o prelungire plată, încrețită, denumită auriculă (urechiusă), ce se umple cu sânge atunci când atriul
este plin. Auricula crește capacitatea atrială

VENTRICULII: sunt cele 2 cavități principale, cu rol de pompă - ventriculul drept (VD) și ventricului stâng (VS).
Ventriculii sunt separați intre ei prin septul interventricular (ventriculii nu comunică intre ei). Septul interventricular are
o porțiune subțire membranoasă (în partea superioară), dar în cea mai mare parte este musculos (partea inferioară).
- VD propulsează sângele neoxigenat în circulația mică. De aici pleacă trunchiul arterei pulmonare.
- VS propulsează sângele oxigenat în circulația mare. De aici pleacă artera aortă.

Fiecare atriu comunică cu ventriculul de aceeași parte

prin intermediul unui larg orificiu atrioventricular, prevăzut
cu o valvă atrioventriculară, care reglează sensul de
curgere al sângelui (mereu dinspre atriu spre ventricul)!

Circulația sângelui în inimă

Datorită modului în care circulă sângele la nivelul inimii, se

realizează în mod normal două circuite intracardiace:

- circulația sângelui venos, încărcat cu CO2; sosit prin venele cave în atriul drept, trece de aici în ventriculul drept,
apoi, prin trunchiul arterei pulmonare, este condus spre plămâni. Cavitățile respective ale inimii sunt frecvent denumite
în clinică „inima dreaptă”;
- circulația sângelui arterial, încărcat cu O2 ; sosit prin venele pulmonare în atriul stâng, trece apoi în ventriculul
stâng, apoi, prin artera aortă, este condus spre țesuturile corpului. Cavitățile respective ale inimii sunt frecvent
denumite în clinică „inima stângă”.

Fiecare parte a inimii este ocupată cu două seturi de valve, care, în mod normal, impun deplasarea sângelui într-un
singur sens. (vene – atrii – ventriculi – artere). Ambele seturi de valve se găsesc la baza ventriculilor!
1. Valvele atrioventriculare (mitrală/bicuspidă și tricuspidă), care separă
atriile de ventricule, se deschid în timpul diastolei (ventriculare),
permițând sângelui să treacă în ventricule. Aceste valve se închid în timpul
sistolei (ventriculare) oprind trecerea sângelui înapoi în atrii (opresc
refluxul sângelui).

2. Valvele semilunare/sigmoide/în cuib de rândunică (aortice și pulmonare)

se deschid în timpul sistolei (ventriculare), permițând expulzia sângelui în
artere și se închid în diastolă (ventriculară), împiedicând revenirea
sângelui în ventricule (opresc refluxul sângelui).

2
Valva tricuspidă Între AD și VD Previne refluxul sângelui din VD în AD în timpul contracției
ventriculare
3
 Valva pulmonară Între VD și trunchiul
arterei pulmonare
Valva bicuspidă (mitrală) Între AS și VS
Valva aortică Între VS și aortă
Previne refluxul sângelui din trunchiul arterei pulmonare în VD în
timpul relaxării ventriculare
Previne refluxul sângelui din VS în AS în timpul contracției
ventriculare
Previne refluxul sângelui din aortă in VS în timpul relaxării
ventriculare

Forma și orientarea inimii : piramidă triunghiulară/con turtit culcat pe diafragm. Axul inimii este orientat oblic în jos, la
stânga și înainte, astfel că 1/3 din inimă este situată la dreapta și 2/3 la stânga planului medio-sagital. Inima prezintă o
bază, un vârf, două fețe și două margini:

a) față sterno-costală (privește spre anterior și superior)

b) față diafragmatică (privește spre inferior)
c) margie stângă (rotunjită, ca o adevărată față pulmonară)
d) margine dreaptă (ascuțită)
e) baza inimii: (privește înapoi) de la nivelul ei pleacă arterele mari și tot aici sosesc venele mari ale inimii
f) vârful inimii/ apex: orientat în jos și spre stânga, este situat în spațiul 5 intercostal stâng, pe linia medio-
claviculară

Atriile se află la baza inimii, iar spre vârf, ventriculii.

Structura inimii
Scheletul fibros al inimii:
- inelele fibroase în jurul valvelor și la locul de emergență a vaselor mari (inele de țesut fibros, împletite
asemenea unor frânghii)
- rețea de fibre fine de țesut conjunctiv dispuse prinre celulele miocardice, care interconectează celulele
miocardice (consolidează miocardul în interior)

4
 Din punct de vedere structural, peretele inimii este alcătuit din 3 tunici, care de la interior spre exterior sunt:
endocarul, miocardul și epicardul.

Structura inimii. Secțiune transversală prin inimă la nivelul ventriculilor

a)Endocardul este . membrană subțire, care căptușește încăperile inimii (un strat endotelial care acoperă un strat
subțire de țesut conjunctiv lax). El trece fără întrerupere de la atrii la ventriculi, acoperind și valvele, cordajele
tendinoase și mușchii papilari. Endocardul de la nivelul atriilor se continua cu endoteliul venelor, iar cel de la nivelul
ventriculilor, cu endoteliul arterelor.

ENDOCARDITA = inflamația valvelor cardiace

b)Miocardul (mușchiul inimii) formează cea mai mare parte din grosimea pereților inimii. Conține celule
musculare de tip cardiac, organizate în fascicule. Este alcătuit din 2 tipuri de celule musculare:

1. celule musculare cardiace de tip embrionar care inițiază și conduc impulsul. Acestea alcătuiesc
miocardul de comandă/ sistemul de conducere al inimii/ țesutul nodal.
2. celule musculare cardiace de tip adult care, pe lângă conducerea impulsului, răspund la stimuli prin
contracție și care alcătuiesc miocardul de lucru/ miocardul contractil.
Evident, ambele tipuri de celule sunt excitabile, dar, contrar situației întâlnite la mușchiul striat, stimulul este
generat în interiorul organului însuși (în celulele de tip 1); acest fapt constituie autoritmicitatea sau automatismul
inimii.

 Miocardul de comandă (țesutul nodal)

Formează sistemul de conducere al inimii/sistemul excitoconductor. Celulele sistemului excitoconductor se

depolarizează și se repolarizează spontan pe tot parcursul vieții, fără intervenția sistemului nervos. Cu toate acestea,
sistemul nervos poate influența activitatea miocardului de comanda. Sistemul excitoconductor cuprinde:

5
Nodulul sinoatrial Keith-Flack: situat în peretele superior al atriului drept, în vecinătatea vărsării venei cave superioare.

Nodulul atrioventricular Aschoff-Tawara: situat deasupra orificiului

atrioventricular drept, la nivelul septului interatrial.

Fasciculul atrioventricular Hiss, care pleacă din nodul atrioventricular și se

găsește la nivelul porțiunii membranoase a septului interventricular.
Deasupra porțiunii musculare a septului interventricular, fasciculul
atrioventricular se împarte în două ramuri (stângă și dreaptă) care stăbat
septul interventricular. Ramura stângă coboară pe fața stângă a septului,
iar ramura dreaptă coboară pe fața dreapă a septului.

Rețeaua subendocardică Purkinje, care se distribuie în miocardul

ventricular.

Prima componentă a sistemului excito-conductor constă din celulele nodului sinoatrial (SA). Impulsurile generate de
nodul sinoatrial ajung, în cele din urmă, în toată inima. Nodul SA determină ritmul contracţiilor cardiace, de aceea este
cunoscut ca stimulator cardiac (pace-maker). Unda de depolarizare iniţiată în nodul SA stabileşte ritmul sinusal.
Impulsurile sunt distribuite de la nodul SA în țesutul atrial de la celulă la celulă, prin intermediul joncţiunilor gap din
discurile intercalare. Impulsurile se răspândesc prin fibre la al doilea nod principal al inimii, numit nodul atrioventricular
(AV). Impulsurile care
ajung la nodul AV se transmit unui grup mai voluminos de fibre, cunoscut sub numele de fasciculul His, situat în septul
interventricular. Acesta se continuă cu fibrele-Purkinje, care se distribuie în miocardul ventricular, asigurând
transmiterea impulsurilor necesare contracţiei acestuia. Potenţialele de acţiune ale inimii urmează procesul de
depolarizare şi repolarizare tipic tuturor celulelor musculare.

Deși stimularea externă nu este necesară pentru activitatea cardiacă, sistemul nervos autonom (vegetativ) poate realiza
un control nervos asupra inimii.
Simpaticul- crește frecvența bătăilor cardiace și contracția ventriculară
Parasimpaticul- scade frecvența bătăilor cardiace și contracția ventriculară

Deși ritmul cardiac este de obicei regulat, pot să apară dereglări, care poartă numele de ARITMII. Când inima se
contractă rapid și neregulat se spune că fibrilează, afecțiune numită FIBRILAȚIE. Pentru a defibrila inima poate fi utilizat
un șoc electric puternic.

 Miocardul de lucru
Celulele musculare cardiace seamănă funcțional si biochimic cu cele din mușchiul scheletic
-diferă anatomic de cele din mușchiul scheletic
Celulele musculare scheletice: - alungite și cilindrice
Celulele musculare cardiace: - scurte și ramificate + interconectate

Conexiunile dintre celulele musculare cardiace:

DISCURILE INTERCALARE = conexiunile dintre celulele
cardiace ( zona de contact între membranele a două celule
cardiace); conțin joncțiuni gap și desmozomi.
JONCȚIUNEA GAP = joncțiunile dintre celulele musculare
cardiace, care permit citoplasmei unei fibre musculare
cardiace să comunice cu cea a fibrei învecinate.

6
DESMOZOMII = structuri de legătură mai strânsă între celulele musculare cardiace

Celulele musculare cardiace primesc energie din metabolism în același fel ca și celulele musculare scheletice, însă au
nevoie de mai multă energie, deoarece activitatea lor metabolică este mai intensă .

Mușchii atriilor și ai ventriculilor se inseră pe scheletul fibros al inimii (inelele fibroase din jurul orificiilor
atrioventriculare si arteriale). Acest schelet fibros separă musculatura atrială de cea ventriculară. Miocardul constituie
un perete muscular subțire la nivelul atriilor și gros la nivelul ventriculilor. Cel mai gros perete îl are ventricului stâng.

Grosimea miocardului : VS > VD > atrii

Suprafața interioară e ventriculilor are un aspect neregulat,

din cauza numeroaselor reliefuri musculare, numite trabecule
cărnoase. Un tip special de trabecule îl constituie mușchii papilari,
care sunt reliefuri muscuare de formă conică, cu baza inserată pe
pereții ventriculilor și vârful liber în cavitatea ventriculară. De pe
vârfurile libere ale mușchilor papilari se desprind cordaje
tendinoase (cordoane de colagen de culoare albicioasă), care se
inseră pe marginea liberă a cuspelor (cuspisurilor) valvelor
atrioventriculare = mușchii papilari ancorează valvele AV. Mușchii
papilari și cordajele tendinoase au rolul de a menține închise
valvele AV în timpul sistolei ventriculare, împiedicând refluxul sângelui spre atrii.

7
PROLAPS DE VALVĂ = datorita lezării valvei sau a cordajelor tendinoase, valvele au tendința de a se mișca retrograd
înspre atrii ( în cadrul valvei mitrale, afecțiunea poartă denumirea de prolaps de valvă mitrală).

Câți mușchi papilari are ventriculul drept? Dar ventriculul stâng?

Depolarizarea unei celule cardiace este transmisă

(condusă) celulelor adiacente, ceea ce transformă
miocardul într-un sincițiu funcțional. De fapt, inima
funcționează ca două sinciții: unul atrial și unul ventricular,
izolate din punct de vedere electric (zona izolatoare e
reprezentată de scheletul fibros al inimii, care separă
miocardul atrial, de cel ventricular. În mod normal există o
singură conexiune funcțională între atrii și ventricule: nodul
atrioventricular și continuarea sa, fascicului Figura x.Dale Dubin.Interpretarea rapidă a EKG-urilor: curs
atrioventricular His (figura x). interactiv, ed. a 6-a, 2008.

Celulele miocardice vin in contact direct

unele cu altele la nivelul unor punți de legătură
(numite joncțiuni GAP), organizându-se în rețea.
Aceste conexiuni între celulele miocardice le permit
să funcționeze ca o unitate integrată (ca un
sincițiu). De aceea, miocardul este considerat un
PSEUDOSINCIȚIU / SINCIȚIU FUNCȚIONAL.

Miocardul, sincițiu funcțional

După cum am menționat, musculatura atriilor este complet separata de musculatura ventriculelor, legătura
anatomică și funcțională fiind realizată de țesutul nodal.

c)Epicardul este foița viscerală a pericardului seros și acoperă exteriorul inimii. Este ocazional acoperit de grăsime,
mai ales la vârste înaintate.

PERICARDUL : Inima și originea vaselor mari sunt înconjurate de dublul sac fibros și seros al pericardului. Pericardul este
format din: 1) strat exterior, fibros, gros, rezistent, cu rol de fixare și protecție: pericardul fibros
2) strat interior seros: pericardul seros. Pericardul seros este format la rândul său din 2 foițe (parietală și
viscerală), între care se află o cavitate virtuală, ce conține o lamă fină de lichid pericardic.

PERICARDITA = inflamația pericardului

8
 Activitatea de pompă a inimii se poate aprecia cu ajutorul debitului cardiac, care reprezintă volumul de sânge expulzat
de fiecare ventricul într-un minut.

= debit cardiac mediu


Frecvența cardiacă este sub control nervos. Activitatea sistemului nervos simpatic determină creșterea frecvenței
cardiace, în timp ce activitatea parasimpatică (vagală) o scade.

 Volumul-bătaie variază cu: - volumul de sânge aflat în ventricul la finalul diastolei (volum mare la finalul
diastolei – volum bataie mare)
- forța contracției ventriculare (forță mare – volum bătaie mare)
- presiunea arterială (presiune arterială crescută - volum bătaie mic)

În cursul unor eforturi fizice intense, frecvența cardiacă poate crește până la 200 de bătăi/min, iar volumul
bătaie până la 150 ml, determinând o creștere a debitului cardiac de la 5 la 30 litri/min, deci de 6 ori.

Funcția de pompă a inimii se realizează cu ajutorul proprietăților mușchiului cardiac (a miocardului).

Proprietățile fundamentale ale miocardului:
a) Excitabilitatea
b) Automatismul
c) Conductibilitatea
d) Contractilitatea

a) Excitabilitatea este proprietatea celulei musculare cardiace de a răspunde la un stimul printr-un potențial de
acțiune propagat.

b) Automatismul reprezintă proprietatea inimii de a se autostimula.

Scoasă din corp, inima continuă să bată. În lipsa influențelor extrinseci nervoase vegetative și umorale, inima
își continuă activitatea ritmică timp de ore sau chiar zile, daca este irigată cu un lichid nutritiv special.
Automatismul este generat în anumiți centri, care au în alcătuirea lor celule ce inițiază și conduc impulsurile (celule
miocardice de tip embrionar). În mod normal, în inimă există trei centri de automatism cardiac.

- Nodul sinoatrial. La acest nivel, frecvența descărcărilor este mai rapidă, de 70-80/ minut și, din această cauză,
activitatea cardiacă este condusă de acest centru, inima bătând în mod normal în ritm sinusal.
- Nodul atrioventricular (joncțiunea atrio-ventriculară). La acest nivel, frecvența descărcărilor este de 40 de
potențiale de acțiune/minut. Acest centru nu se poate manifesta în mod normal, deși funcționează permanent și
în paralel cu nodul sino-atrial. Dacă centrul sinusal este scos din funcție, comanda inimii este preluată de nodul
atrio-ventricular, care imprima ritmul nodal sau joncțional.
9
 - Fascicului His și rețeaua Purkinje. Aici frecvența de descărcare este de 25 impulsuri/minut. Și acest centru
funcționează permanent, dar este suprimat de ceilalți centrii. Acesta poate comanda inima numai în cazul
întreruperii conducerii atrioventriculare (cad primii 2 centrii), imprimând ritmul idio-ventricular.

Ritmul
Nod sinoatrial Nod atrioventricular Fasciculul His și rețeaua
Purkinje
Frecvență de descărcare 70-80 / min 40/min 25/min
(bătăi/minut sau
potențiale de
acțiune/minut sau
impulsuri/minut)
Ritm imprimat Ritm sinusal Ritm nodal/joncțional Ritm idio-ventricular
funcțional al centrului de comandă (ex:al nodului sinusal) poate fi modificat sun acțiunea unor factori externi:

 factori care accelerează ritmul inimii (mai corect spus, cresc frecvența cardiacă și produc tahicardie =
peste 100b/min): căldura sau stimularea sistemului nervos simpatic
 factori care inhibă ritmul inimii (mai corect spus, scad frecvența cardiacă și produc bradicardie =
sub 60b/min): răcirea nodului sinusal sau stimularea sistemului nervos parasimpatic

c) Conductibilitatea este proprietatea miocardului de a propaga excitația la toate fibrele sale (ambele tipuri de celule
miocardice conduc/ propagă excitația). Viteza de conducere este diferită: de exemplu: este de mai mare prin
fascicului Hiss și rețeaua Purkinje, decât prin miocardul contractil atrial și ventricular. (viteză mai mare în sistemul
excitoconductor al inimii; cea mai lemtă conducere în cadrul sistemului excitoconductor o are nodul
atrioventricular, unde impulsul întârzie)

d) Contractilitatea este propritatea miocardului de a dezvolta tensiune între capetele fibrelor sale . Astfel, în
cavitățile inimii se generează presiune, iar, ca urmare a scurtării fibrelor miocardice, are loc expulzia sângelui.
Forța de contracție este proporțională cu grosimea pereților inimii; mai redusă la atrii și mai puternică la
ventricule, mai mare la ventriculul stâng față de cel drept. Contracțiile inimii se numesc sistole, iar relaxările,
diastole.

Ciclul cardiac (revoluția cardiacă)

Un ciclu cardiac este format dintr-o sistolă și o diastolă. Datorită întârzierii propagării stimulului prin nodul atrio-
ventricular, există un asincronism între sistola atriilor și cea a vintriculilor: sistola atrială o precede cu 0.10 s pe cea

10
ventriculară. (! sistola atriilor are loc simultan și ,de asemenea, sistola ventriculeleor are loc simultan, însă inima dreaptă
și cea stângă au responsabilități diferite)

Durata unui ciclu cardiac este invers proporțională cu frecvența cardiacă (cu cât frecvența crește, durata unui ciclu
scade). La un ritm de 75 de bătăi pe minut, ciclul cardiac durează 0,80 s.

1 minut = 60 s pt FC = 75 bătăi/min 60 s : 75 = 0,8 s

pt FC = 100 bătăi/min 60 s : 100= 0,6 s

Temă: Calculați cat durează diastola ventriculară la o frecvență de 100 bătăi pe minut.

0,1 s 0,2 s 0,3 s 0,4 s 0,5 s 0,6 s 0,7 s 0,8 s 0,1 s

Sistola Diastola atrială 0,70 s Sistola
atrială 0,10 s atrială a
ciclului
următor
Diastola Sistola ventriculară 0,30 s Diastola ventriculară 0,50 s
ventriculară
a ciclului
precedent
Sistolă Sistola ventriculară Diastola generală Sistola
atrială 0,10 s 0,30 s 0,40 s atrială a
ciclului
următor

Ce anume se scurtează din ciclul cardiac atunci cand crește frecvența cardiacă? Diastola!! Sistola rămâne neschimbată.

*Nodul sinusal inițiază o undă de depolarizare care se răspândește în miocardul atrial, stimulând contracția atriilor
(SISTOLA ATRIALĂ ) odată cu avansarea undei circulare. Depolarizarea este o undă de sarcini pozitive care se
răspândește în interiorul celulelor miocardice atriale. Pe măsură ce unda de depolarizare parcurge ambele atrii, are
loc și o undă simultană de contracție (fenomenele electrice le preced cu 0,02 s pe cele mecanice).

Atunci când unda de depolarizare atrială ajunge la nodul AV, depolarizarea încetinește, producând o scurtă pauză și
lăsând astfel timp ca sângele să intre în ventricule.

1)Sistola atrială
Ciclul cardiac începe cu sistola atrială, care durează 0.10 s .În timpul sistolei atriale are loc o creștere a presiunii din
atrii. Sângele nu poate reflua spre venele mari, datorită contracției fibrelor musculare din jurul orificiilor de vărsare a
venelor în atrii. Singura cale deschisă o reprezintă orificiile arioventriculare. Ventriculele se află la sfârșitul distolei, sunt
aproape pline cu sânge (80%), iar sistola atrială definitivează această umplere (20%). Apoi atriile intră în diastolă.

11
  atriile se contractă
 ventriculele sunt relaxate (finalul diastolei)
 valve AV deschise
 valve Sg închise
 sângele trece dn atrii în ventricule

*Depolarizarea este condusă lent prin nodul AV, dar, odată ajunsă la sistemul de conducere ventricular, se
răspândește rapid prin Fasciculul His și prin Rețeaua Purkinje. Filamentele terminale ale fibrelor Purkinje distribuie
rapid depolarizarea în miocitele ventriculare, declanșând SISTOLA VENTRICULARĂ.

2)Sistola ventriculară

În paralel și corespunzător începulului diastolei atriale, are loc sistola ventriculară, care durează 0,30 s și se
desfășoară în două faze: faza de contracție izovolumetrică și faza de ejecție.

 faza de contracție izovolumetrică începe în momentul închiderii valvelor atrio-ventriculare și se termină în

momentul deschiderii valvelor semilunare. În acest interval de timp, ventriculul se contractă ca o cavitate
închisă, asupra unui lichid incompresibil, fapt care duce la o creștere foarte rapidă a presiunii intracavitare. În
momentul în care presiunea ventriculară o depășește pe cea din artere, valvele semilunare se deschid și are loc
ejecția sângelui.

 atriile se relaxează (miocardul atrial se

repolarizează)
 ventriculele se contractă ca o cavitate
închisă
 valve AV închise
 valve Sg închise
 sângele stă în ventricule

 faza de ejecție începe cu deschiderea valvelor semilunare și se termină în momentul închiderii acestora.
Volumul de sânge ejectat în timpul unei sistole (volumul bătaie/ volumul sistolic) este de 75 ml (/70ml) în
stare de repaus și poate crește până la 150-200 ml în eforturile fizice intense.

12
  atriile sunt relaxate
 ventriculele se contractă
 valve AV închise
 valve Sg deschise
 sângele intră în artera aortă și în trunchiul
pulmonar
 sângele începe să fie aspirat în atrii
datorită coborârii valvelor AV în timpul
contracției ventriculare (acționează ca o
diafragmă)

3)Diastola generală

Urmează apoi diastola ventriculară. Datorită relaxării miocardului, presiunea intracavitară scade rapid. Când
presiunea din ventricule devine inferioară celei din arterele mari, are loc închiderea valvelor semilunare, care împiedică
reîntoarcerea sângelui din ventricule. Pentru scurt timp ventriculele devin cavități închise (diastola izovolumetrică).

 atriile sunt relaxate

 ventriculele se relaxează (miocardul
ventricular se repolarizează)
 valve AV închise
 valve Sg închise
 sângele „stă” în atrii

În acest timp, presiunea intraventriculară continuă să scadă până la valori inferioare celei din atrii, permițând
deschiderea valvelor atrio-ventriculare. În acest moment începe umplerea cu sânge a ventriculelor.(faza de umplere)

 atriile sunt relaxate

 ventriculele sunt relaxate
 valve AV deschise
 valve Sg închise
 sângele trece pasiv din atrii în
ventricule

13
 La sfârșitul diastolei generale acestei are loc sistola atrială a ciclului cardiac următor.

Manifestările ce însoțesc ciclul cardiac

În timpul activității sale, cordul produce o serie de manifestări: electrice, mecanice și acustice.
 manifestările electrice reprezintă însumarea vectorială a biocurenților de depolarizare și repolarizare
miocardică. Înregistrarea grafică a acestora reprezintă electrocardiograma, metodă foarte larg folosită în
clinică pentru explorarea activității inimii. Aparatul care înregistrează activitatea electrică a inimii se numește
electrocardiograf.

14
 E

Figura x.Dale Dubin.Interpretarea rapidă a EKG-urilor: curs interactiv, ed. a 6-a, Figura y. Dale Dubin.Interpretarea rapidă a EKG-urilor: curs interactiv,
ed. a 6-a, 2008.
2008.
Electrocardiograma se prescurtează prin 3 litere : EKG; ea ne pune la dispoziție înregistrarea activității electrice a
contracției mușchiului cardiac (atunci când miocardul este stimulat electric, el se contractă). EKG furnizează de
asemenea informații despre frecvența ( ex: 75 b/min) și ritmul cardiac ( ex: sinusal, nodal, idio-ventricular).
În repaos, partea interioară a celulelor mușchiului cardiac (a miocitelor) este negativă (”polarizată”), dar atunci când
se depolarizează, interiorul devine pozitiv, iar miocitele se contractă.(fig. x)
Pe măsură ce unda de depolarizare înaintează prin inimă, ea produce contracția miocardului (depolarizarea poate fi
considerată un val de sarcini pozitive care înaintează prin miocitele inimii). (fig. y)

În continuare, interioarele miocitelor își recapătă sarcina de repaos

negativă, în cursul fazei de repolarizare.
Pentru detectarea activitățiii electrice a inimii, pe piele se
amplasează niște senzori, denumiți electrozi.

Transmiterea impulsului prin sistemul conductor al inimii poate fi înregistrată prin electrocardiogramă (ECG). Pe o
electrocardiogramă normală se disting trei unde care apar în fiecare ciclu cardiac.
-Prima undă, unda P, este o undă ascendentă care indică depolarizarea atriilor şi distribuirea impulsului de la nodul SA,
prin atrii, spre nodul AV, determinând contracţia atrială.
-A doua undă este complexul QRS, alcătuit dintr-o undă descendentă, urmată de o undă ascendentă largă și apoi de o
undă descendentă. Acest complex reflectă deloparizarea ventriculilor
-Apoi urmează o deflexiune rotunjită, numită unda T. Aceasta reprezintă repolarizarea ventriculară.

15
  manifestări mecanice sunt redate de șocul apexian și de pulsul arterial.
Șocul apexian Pulsul arterial
- reprezintă o expansiune sistolică a - reprezintă o expansiune sistolică a peretelui unei artere (distensia
peretelui toracelui în dreptul vârfului peretelui arterial), datorită creșterii bruște a presiunii sângelui în
inimii ( spațiul 5 intercostal stâng, pe timpul sistolei vetriculare
linia medio-claviculară) - pulsul se percepe comprimând o arteră superficială pe un plan dur
* este pulsația precordială dată de (osos)- de exemplu: artera radială comprimată pe osul radial.
contracția sistolică a ventriculului stâng
(în timpul contracției ventriculare, Ventriculul stâng al inimii se contractă şi se relaxează, împingând sângele în
apexul/vârful inimii se deplasează artere și determinând pulsul, o undă de presiune în artere. Pulsul este mai
înainte și ia contact cu peretele toracic). puternic în apropierea inimii şi mai slab pe măsură ce sângele se
Șocul apexian se poate vedea sau se îndepărtează de inimă.În mod obişnuit,
pulsul se măsoară la nivelul arterei radiale,
poate palpa.
la încheietura mâinii, dar se poate masura
si pe artera carotidă şi poplitee. Pulsul are
aceeaşi frecventă cu cea cardiacă, iar media
este de aproximativ 70-75 de bătăi pe
minut.

Un puls rapid reflectă o frecvenţă cardiacă

rapidă, situație numită tahicardie.
Palparea șocului apexian Un puls scăzut reflectă un ritm cardiac scăzut, situație numită bradicardie.

 manifestări acustice sunt reprezentate de zgomotele cardiace.

Zgomotul I, sistolic ”lub” Zgomotul II, diastolic ”dub”
este : mai lung Este: mai scurt
mai grav (de tonaliate mai joasă) mai acut (de tonlitate înaltă)
mai intens (mai tare) mai puțin intens (mai slab)

- produs la începutul sistolei ventriculare - produs la începutul diastolei ventriculare

- dat de închiderea valvelor atrio-ventriculare la - dat de închiderea valvelor semilunare

începutul sistolei ventriculare.

16
Zgomotele cardiace anormale, numite sufluri, indică de obicei, o afecțiune a valvelor. Zgomotele cardiace pot
fi ascultate cu ajutorul stetoscopului

17
0,1 s 0,2 s 0,3 s 0,4 s 0,5 s 0,6 s 0,7 s 0,8 s
Sistolă atrială Sistola ventriculară Diastola generală
0,10 s 0,30 s 0,40 s

închierea valelor închiderea valvelor

atrio-ventriculare semilunare

Zgomot I sistolic Zgomot II diastolic

18