REFERAT LA ANATOMIE

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA
APARATULUI CARDIO - VASCULAR

Badiu ( Tudorache) Adriana – Elena

Master an 1
Kinetoterapie recuperare si reeducare motrica
An 2019
 ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA
APARATULUI CARDIO - VASCULAR

Sistemul circulator este format din:

- inimă şi vasele de sânge = aparatul cardio - vascular
- sistemul limfatic format din vasele limfatice şi ganglionii
limfatici. Circulaţia sângelui din ventricolul stâng spre organe şi
ţesuturi şi înapoi spre atriul drept formează circulaţia mare sau
sistemică. Circulaţia sângelui din ventricolul drept spre plămâni şi
înapoi spre atriul stâng alcătuieşte circulaţia mică, sau pulmonară.

CORDUL
Inima este un organ musculo-cavitar, de forma unui con turtit, cu
rol de pompă aspiro-respingătoare.
Este aşezată în etajul superior al mediastimului, între cei doi
plămâni, deasupra diafragmului.
Este învelită într-un sac fibro-venos numit pericard.
Dimensiunile şi capacitatea variază în funcţie de individ, sex şi
vârstă. Are o greutate medie de 300 g şi o capacitate medie de 500
cm3.

Configuraţie externă
 Inima are două feţe:
- una anterioară sau sterno-castală. La nivelul ei se află şanţul
interventricular anterior care desparte VS de VD şi şanţul

antriventricular, care desparte atriile de ventricule.

- una inferioară sau diafragmatică pa care se continuă şanţurile de
pe faţa anterioară.
- două margini.
- o bază sau faţa posterioară care corespunde atriului stâng şi
drept.
- un vârf care aparţine VS.
 Structură
Inima este alcătuită din trei straturi:
1. endocordul sau stratul intern, înveleşte toate cavităţile inimii
şi se continuă cu endateliul arterelor şi venelor;
2. miocardul sau stratul mijlociu este constituit dintr-o reţea de
fibre musculare ce alcătuiesc un simiţiu .
Acesta este alcătuit din:
- septul interventricular membranos;
- inelele fibroase ale orificiilor arterei aortice şi pulmonare şi
orificiile atrio-ventriculare drept şi stâng;
- trigonul fibros drept şi stâng, care uneşte inelele fibroase ale
orificiilor atrio-ventriculare şi al aortei.
Miocardul este astfel alcătuit, încât între musculatura atriilor şi
cea a ventriculelor nu există legătură în afara fasciculului HIDS
3. epicardul sau stratul extern, reprezintă foiţa viscerală a
pericardului seros.

Configuraţia internă
Cordul omului are o structură camerală, camerele fiind separate
între ele prin septurile interventricular şi interatrial. Atriul şi
ventriculul de aceeaşi parte comunică între ele prin oficiul atrio-
ventricular corespunzător.
Atriile se caracterizează prin:
- capacitate mai mică decât a ventriculilor;
- forma cuboidală;
- numărul mare de orificii care se deschid la nivelul lor:
 în AS - venele pulmonare
- orificiul atrio-ventricular stâng
în AD - vena cavă inferioară şi superioară
- orificiul atrio-ventricular drept;
- grosime mai mică a pereţilor;
- lipsa muşchilor papilari;
- la nivelul septului interatrial se află o zonă subţiată = fosa
ovală care închide orificiul de comunicare interatrială din perioada
fetală.
Ventriculii se caracterizează prin:
- capacitate mai mare decât a atriilor;
- formă piramidală, cu baza spre atrii;
- grosime mai mare a pereţilor. Peretele VS este de trei ori
mai gros decât peretele VD;
- prezenţa muşchilor papilari;
- din VD pleacă trunchiul arterei pulmonare prevăzut cu
valva pulmonară care închide VD, împiedicând astfel întoarcerea
coloanei de sânge în timpul diastolei;
- din VS pleacă artera aortă, al cărei orificiu este prevăzut cu
valvulele aortice, cu acelaşi rol şi cele pulmonare.
Orificiul atrio-ventricular:
- drept este prevăzut cu valva tricuspidă pentru că are trei
valve sau cuspide, care se inseră pe inelul fibros al orificiului, iar
vârful acestora este legat de muşchii papilari prin corolajele
tendinoase;
- stâng este prevăzut cu valva mitrală sau bicuspidă.
 Septul interventricular separă cei doi ventriculi, fiind format
superior de o zonă fibroasă, iar în 2/3 inferioare de o zonă musculară.
În legătură cu miocardul se află ţesutul muscular de tip embrionar
care are capacitatea de a se contracta ritmic.
Acesta este format din:
- nodul sinoatrial, situat în peretele atriului drept, între VCS
şi VCI (vena cavă superioară şi inferioară);
- nodul atrio-ventricular situat tot în peretele AD în
porţiunea inferioară a septului interatrial, în vecinătatea valvei
tricuspide;
- fascicolul atrio-ventricular care pleacă din nodul atrio-
ventricular, coboară în porţiunea mambranoasă a septului
interventricular şi se împarte în două ramuri:
- dreaptă care merge la VD
- stângă care merge la VS
- fascicolul atrio-ventricular se continuă cu o reţea de fibre,
numită reţeaua Puricinje situată sub endocrinul ventricular.
Arterele sunt vasele prin care sângele circulă de la inimă la
reţeaua capilară din organe şi ţesuturi, constituind un vast sistem
ramificat, cu punct de plecare dublu:
- VS pentru aortă;
- VD pentru artera pulmonară.
Componenta arterială a circulaţiei mari este reprezentată de
sistemul aortic. Aorta pleacă din VS şi are trei componente: aorta
ascendentă, arcul aortic şi aorta descendentă care se întinde până la
nivelul vertebrei L4 unde se bifurcă.
 Aorta descendentă are două porţiuni:
- toracolă până la diafragm;
- abdominală până la locul de bifurcare.
Venele sunt vasele prin care sângele se întoarce de la ţesuturi la
inimă. Calibrul lor creşte progresiv cu apropierea de inimă.

Venele marii circulaţii

Sângele din circulaţia mare este colectat de vene, care merg
paralel cu arterele, fiind conduse în două mari trunchiuri colectoare:
vena cavă superioară şi vena cavă inferioară, care se deschid în AD.

Venele micii circulaţii

Sângele din teritoriul pulmonar este colectat în venele lombare
care confluează formând venele pulmonare, câte două pentru fiecare
plămân şi care se varsă în AS.

FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIO-VASCULAR

Proprietăţile fiziologice ale miocardului
Inima, menţinută în condiţii fiziologice in afara organismului in
continuă activitate prin funcţionare spontană, repetitivă, cu caracter
ritmic, numită automatism.
Suportul morfologic al automatismului este sistemul
excitoconductor al inimii sau ţesutul nodal.
 Frecvenţa normală a excitaţiilor ritmice cardiace în repaus este în
medie de 72 - 75 bătăi / minut şi este determinată de excitaţii care
pornesc de la nodul sino-atrial.

Ciclul cardiac sau evoluţia cardiacă fiziologică.

Fazele activităţii inimii constau din contracţii = sistole, prin care
se realizează evacuarea cavităţii şi relaxării = diastole, în timpul cărora
are loc umplerea cavităţilor.
Un ciclu cardiac (= o succesiune de sistole, diastole atriale şi
ventriculare) durează  0,8 s, atunci când inima bate într-un ritm de 75
bătăi / minut.
Diastola atrială
Sistola ventriculară II
atriile se umplu
- valvele signoide aortice
valvele atrio-ventriculare
şi ale arterei pulmonare se
închise
deschid
- sângele este eliminat cu
forţă în AO şi AP

Presiunea arterială creşte

vasele atrio-ventriculare
se
deschid VD + VS se
umplu cu sânge

Atât atriile cât şi

ventriculii sunt plini cu
sânge

Sistola ventriculară I
Sistola atrială : - valvele atrio-ventriculare se
atriile se contractă închid
ventriculii sun plini cu - ventriculii se contractă
sânge - presiunea ventriculară creşte
 Rezultatul activităţii inimii este deplasarea sângelui într-o singură
direcţie în inimă, datorită rolului de supapă al valvelor şi menţinerea
unor diferenţe de presiune necesară circulaţiei în sistemul vascular
între venele mari, pe care le goleşte şi arterele mari în care expulzează
sânge sub presiune.
Inima funcţionează ca o pompă, care expulzează intermitent, cu
fiecare sistolă, în sistemul arterial, o cantitate de sânge = debit sistolic
sau volum bătaie.
Datorită elasticităţii pereţilor arteriali, curgerea discontinuă a
sângelui imprimată de inimă, este transformată în curgere continuă.
Manifestările care însoţesc ciclul cardiac

a) Manifestări acustice
Semnele exterioare ale activităţii inimii sunt zgomotele cardiace
care pot fi ascultate cu stetoscopul sau înregistrate grafic pe
fenocardiogramă.
Zgomotele inimii sunt produse de:
- modificarea vitezei de curgere a sângelui;
- vibraţiile consecutive ale valvelor atrio-ventriculare şi
sigmoide.
 În mod obişnuit se disting două zgomote cardiace principale:
zgomotul sistolic şi zgomotul diastolic. Zgomotul sistolic este produs
de închiderea valvelor şi-şi tricuspide atrio-ventriculare. Zgomotul
diastolic este produs de închiderea valvelor sigmoide aortice şi
pulmonare.

b) Manifestări mecanice
Şocul apexian se palpează în spaţiul V intercostal stâng pe linia
medioclaviculară, unde vârful inimii vine în contact cu peretele
toracic.
Pulsul arterial - fiecare contracţie cardiacă ventriculară este
urmată de expulsia sângelui în aortă şi generează o undă de presiune
care se propagă de-a lungul aortei şi ramurilor sale.
Pulsul arterial se palpează prin comprimarea arterei pe o suprafaţă
rigdă (artera radială, arterele pedioase, artera femurală, artera carotidă
externă). Frecvenţa pulsului este aceeaşi cu a inimii, fiind un indiciu
accesibil al activităţii cardiace.
c) Manifestări electrice
Electrocardiograma (Ecg) constă din unde dispuse deasupra sau
dedesubtul liniei izoelectrice IO, segmente şi intervale.
Ecg este format din:
- unde P deflexiune pozitivă
corespunde activităţii atriale
- segmentul PQ - linie izoelectrică
- reprezintă depolarizarea atrială
- complexul QRS - complex de unde negative şi pozitive
 unda Q = corespunde activităţii septului interventricular
unda R = corespunde activării VD
unda S = corespunde activării VS
- unda T = corespunde repolarizării ventriculare
- intervalul PR = excitaţia progresează de la nodul sino-atrial la
ramurile fascicolului HID
- intervalul QRST = sistola electrică ventriculară.

Reglarea activităţii inimii

Inima este inervată de sistemul nervos vegetativ, simpatic şi
parasimpatic.
Nervii cardiaci sunt : - efectori sau motori
- senzitivi
Nervii motori sunt reprezentaţi de :
- fibrele parasimpatice cu acţiune inhibitoare asupra inimii:
 bradicardie;
 întârzie producerea impulsului în modul atrio-ventricular;
 reduce forţa de contracţie a miocardului;
 scade excitabilitatea.
- fibrele simpatice cu acţiune acceleratorie asupra inimii:
 tahicardie;
 scurtează conducerea impulsului în modul atrio-ventricular;
 creşte forţa de contracţie a miocardului;
 creşte excitabilitatea.
 Debitul cardiac sau circulator
Debitul cardiac este expresia finală, cea mai importantă a
activităţii inimii, deoarece cantitatea de sânge care irigă organele
depinde de homeostazie (capacitatea organismului de a se menţine în
echilibru într-un mediu de viaţă variabil).
Debitul cardiac poate fi exprimat prin:
- cantitatea de sânge expulzată într-un minut în inima stângă sau
dreaptă = minut - volumul;
- cantitatea de sânge expulzată cu fiecare sistolă = debitul sistolic
sau volumul bătaie ( 70 ml sânge / bătaie pentru fiecare ventricul).
În condiţii de repaus, debitul cardiac variază între 4 şi 6 litri /
minut, în condiţii de efort poate creşte la 30 litri / minut, în special
prin creşterea frecvenţei cardiace şi a volumului bătaie.
Funcţionarea inimii şi a celorlalte organe şi ţesuturi depinde de
încărcătura în O2 a sângelui.
Cu fiecare trecere prin plămân, sângele se oxigenează, cantitate pe
care o pierde în urma contactului cu ţesuturile.
Conţinutul în O2 al sângelui este de :
- 19 ml O2 la 100 ml sânge arterial;
- 14 ml O2 la 100 ml sânge venos.

Fiziologia circulaţiei în vase

Rolul inimii în circulaţia sângelui este de a menţine o diferenţă de
presiune, între extremitatea arterială şi cea venoasă a arborelui
circulator, în circulaţia sistemică şi pulmonară.
 a) Circulaţia sângelui în artere
Sângele circulă în artere sub o anumită presiune, care se transmite
şi asupra pereţilor arteriali, determinând tensiunea arterială (TA).
În condiţii normale, TA la adult este de 120 - 130 mm Hg pentru
presiunea sistolică şi de 70 - 80 mm Hg pentru cea diastolică.
Există variaţii fiziologice a TA, legate de sex, vârstă, poziţia
corpului, intensitatea efortului fizic.
Determinarea TA se face prin metode indirecte, nesângerânde, cea
mai cunoscută şi folosită este metoda anscultatorie (aparatul de
tensiune + stetoscop).

b) Circulaţia sângelui în capilare

Deplasarea sângelui în capilare este determinată de diferenţa de
presiune între extremităţile capilarului.
Reglarea circulaţiei la nivel capilar se face prin procese de
vasoconstricţie şi vasodilataţie în funcţie de :
- schimburi de substanţe nutritive;
- menţinerea homeostaziei ţesuturilor.

c) Circulaţia sângelui în vene

Circulaţia sângelui în vene este rezultatul diferenţei de presiune
între cele două extremităţi ale arborelui venos: capilarele venoase şi
locul de vărsare al venelor în atrii.
Deşi diferenţa de presiune din sistemul venos este mult mai mică
decât în sistemul arterial al marii circulaţii, totuşi circulaţia sângelui
este facilitată şi de alţi factori:
  aspiraţia toracică produsă de presiunea negativă intratoracică
care este mai negativă în inspiraţie decât în expiraţie;
 excursiile diafragmului în inspiraţie exercită o presiune asupra
viscerelor abdominale care se transmite şi venelor;
 tonusul şi contracţiile muşchilor extremităţilor inferioare,
fragmentează coloana de sânge şi favorizează întoarcerea venoasă. De
asemenea şi pulsaţiile arterelor, pentru venele situate în imediata
vecinătate;
 aspiraţia atrială în timpul ejecţiei ventriculare, presiunea în atriu
scade ceea ce favorizează aspirarea sângelui venos;
 forţa gravitaţională favorizează circulaţia în teritoriile aflate
supracardiac şi o stânjeneşte pe cea aflată sub acest nivel.

d) Reglarea circulaţiei sângelui

Atât presiunea arterială cât şi repartiţia sângelui în diferite
ţesuturi, se află permanent sub acţiunea factorilor nervoşi şi umorali,
care se modifică în funcţie de starea de activitate sau de repaus a
organismului sau a diferitelor ţesuturi.
Tensiunea arterială este menţinută constantă prin mecanisme
depresoare sau hipotensive şi presoare sau hipertensive, care sunt
stimulate pe cale:
 reflexă realizând aşa numita autoreglare;
 umorală prin diverse substanţe chimice care au efect
vasoconstrictor şi vasodilatator.
 BIBLIOGRAFIE

1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

- Dr. Roxana Maria Albu
- Dr. Valeriu Bistriceanu
- Dr. Mioara Mincu
Editura Universul 2001