Master an 2 Krrm

2020

referat

Pozitia ortostatica bipeda

Student
Badiu Adriana Elena

1
Pozitia ortistatica bipeda
Este capacitatea aparatului locomotor de a menţine staţiunea verticală bipedă (funcţia
de postură şi echilibru) şi de a deplasa diferitele sale segmente şi întregul corp. Cele două
funcţii sunt inseparabile şi se condiţionează reciproc, astfel încât orice postură se menţine sau
se schimbă printr-o mişcare şi orice mişcare porneşte de la o postură armonioasă şi perfect
coordonată.
Termenul de "poziţie" desemnează o anumită orientare a corpului în spaţiu, (ex:
staţiunea bipedă). Poziţiile fiziologice: clinostatism (decubit dorsal si ventral); ortostatism
(statiunea verticala). La acestea se adauga diverse pozitii (stand pe un picior, pe genunchi,
ghemuit, sezand, stand pe maini sau sprijinit culcat), intalnite obligatoriu in executarea unor
activitati motrice sau impuse in diverse exercitii de cultura fizica. Pozitiile particulare pot fi
observate in diverse boli, in atitudini antalgice sau create de procesul patologic in plina
evolutie.
Mijloacele kineziterapeutice actuale, asociate diverselor procedee electro- si
mecanofizice ce au ca scop recuperarea unor defectiuni ale diferitelor segmente ale aparatului
locomotor, intra in preocuparea centrelor de reeducare si recuperare functionala.
Inainte de utilizarea recuperarii insa, se impune evitarea aparitiei unor deformari in
statica si locomotia umana prin utilizarea pozitiilor corecte in diverse conditii de munca. Ex:
(studiul acestor pozitii si obtinerea unui randament maxim al muncii prestate fac obiectul
unei stiinte relativ tinere pe plan mondial, cunoscuta sub numele de ergonomie). Aceasta
furnizeaza principiile generale privind organizarea muncii si a locurilor de munca, pozitiile
fiziologice direct legate de o functionare optima a aparatului locomotor uman.
Mentinerea pozitiei se gaseste in conflict cu forta gravitationala (statiunea bipedica) si
acest fapt pune in joc mecanisme de conservare a echilibrului static si dinamic.
Criterii anatomo-biomecanice si fiziologice ale starii de postura
In studiul unei anumite pozitii de fond se va respecta obligatoriu tratarea urmatoarelor
probleme:
- Descrierea pozitiei diferitelor segmente. Fiecare stare posturala impune o descriere a
pozitiei segmentelor implicate si a raporturilor dintre ele, unghiurile unui segment fata de
celalalt, precum si planurile (orizontal, frontal, sagital) in care se gasesc acestea in pozitiile
de flexie, extensie, rotatie, abductie sau adductie, suspinatie sau pronatie etc.
- Baza de sustinere (poligonul de sustentatie). Este suprafata geometrica variabila
delimitata fie de marginile exterioare, fie de punctele prin care segmentele corpului omenesc
iau contact cu solul. Poate fi redusa la un punct (balet), sau la o linie (patinajul sau mersul pe
sarma). Mentinerea echilibrului devine cu atat mai dificila, cu cat baza de sustinere isi
diminueaza suprafata.
- Pozitia centrului de greutate. Determinarea acesteia se face luand in consideratie
locul centrului de greutate si greutatea fiecarui segment in parte. Cunoscand pozitiile mijlocii
ale centrelor de greutate si greutatea a doua segmente vecine izolate, se poate gasi centrul de
greutate al ambelor segmente reunite. Prin combinarea din aproape in aproape a centrelor de
greutate ale diferitelor parti ale corpului, se poate gasi pozitia centrului de greutate al
intregului corp aflat intr-o pozitie oarecare.
- Unghiul de stabilitate. Este proiectia centrului de greutate cu dreapta care il uneste
cu marginea bazei de sustinere. Cu cat acest unghi este mai mare, cu atat stabilitatea devine
mai mare. Teoretic, unghiul de stabilitate este cu atat mai mare, cu cat centrul de greutate este
situat mai jos, iar baza de sustinere mai mare.
Mecanisme posturale. Diverse pozitii sau stari posturale se mentin datorita
travaliului static al grupelor musculare, prin contractiile lor izometrice, declansate si reglate

2
prin reflexele de postura. Mecanismele de postura reflexe si de echilibru sunt provocate de
stimuli de origine diferita, informatiile fiind primite de la organele proprioceptive ale urechii
interne (labirintice) privind pozitia capului in spatiu, de la proprioceptorii musculaturii
gatului asupra pozitiei capului fata de trunchi, de la proprioceptorii musculaturii trunchiului si
membrelor (fusurile neuro-musculare) asupra pozitiei membrelor in spatiu, de la receptorii
retinieni vizuali asupra pozitiei intregului corp fata de corpurile inconjuratoare si
exteroreceptorii cutanati care intra in contact cu punctele de sprijin ale corpului pe sol sau cu
obiectele inconjuratoare.
Toate aceste informatii ajung la diferite etaje ale axului cerebro-spinal (maduva,
trunchi cerebral, nucleii cenusii cerebrali, scoarta cerebrala si cerebel), declansand o serie de
reactii: reactii statice locale, reactii statice segmentare si reactii statice generale.
Elementul de baza in mecanismul posturii este reflex, participarea centrilor superiori
corticali este indispensabila, iar mentinerea pozitiilor (posturii) nu este posibila fara
mentinerea echilibrului corpului.
Conform legii echilibrului, starea de echilibru se realizeaza atunci cand proiectia
verticala a centrului de greutate al corpului cade in interiorul bazei de sustinere.
Pozitia anormala a capului in spatiu modifica perceptiile senzoriale la nivelul retinei si
labirintului, determinand reflexe de redresare a muschilor cefei, care readuc capul si,
succesiv, corpul in pozitie normala.
Grupele musculare posturale principale. Practic intervin toate grupele musculare cu
precadere grupul extensorilor intervine si cu efectuarea unui travaliu static. Toate grupele
agoniste si antagoniste actioneaza ca niste cupluri de forta, neutralizandu-se reciproc.
Mijloacele de stabilizare pasiva si participarea parghiilor osteo-articulare. Un rol
deosebit revine echilibrului intrinsec al coloanei vertebrale, capsulei si ligamentelor unor
articulatii hiperextinse, punerea sub tensiune a fasciilor si aponevrozelor (membrană fibroasă,
foarte rezistentă, care înveleşte muşchii şi îi leagă de oase) sau intrarea in contact a unor
segmente osoase care blocheaza miscarea.
Pozitia ortostatica bipeda
In statiunea bipeda, centrul de greutate este localizat la incrucisarea planului dorso-
sacral, care trece prin partea superioara a celei de-a doua vertebre lombare (L 2), cu planul
medio-frontal. Din fata cade in mijlocul bazei de sustinere, reprezentata de o suprafata
trapezoidala, limitata de marginile externe ale plantelor. In sprijinul biped, centrul de greutate
principal mai are doi centri secundari, plasati in mijlocul articulatiilor coxo-femurale, astfel
incat proiectia lor cade in zonele plantare undeva mai la mijloc si mai inapoia lor.
Obligatia impusa picioarelor si gambelor de a suporta greutatea corpului a dus la
dezvoltarea si intarirea acestor elemente. Pelvisul s-a adaptat, de asemenea, la statiunea
verticala, in timp ce trunchiul a suferit o angulatie la nivelul articulatiei lombo-sacrate, ce
reprezinta o zona de extrema slabiciune pe plan mecanic (dicopatiile lombare).
Mecanisme posturale ortostatice.
Mecanismul de mentinere a statiunii bipede se realizeaza prin rezistenta opusa
greutatii corpului, care tinde sa flecteze genunchii si soldurile. Aceasta atrage dupa sine
întinderea extensorilor, stimularea fusurilor neuro-musculare, contractia reflexa a extensorilor
care fixeaza genunchii restabilind dupa sine pozitia ortostatica.
Un om in pozitie verticala pasiva poate cadea in orice directie: inainte, inapoi, sau
intr-o parte. Muschii care se opun caderii, in special cei din grupul extensorilor, joaca un rol
antigravitational. Cand corpul se apleaca in fata, extensorii trunchiului si flexorii gambei se
contracta cu o forta suficienta pentru a restabili echilibrul, ca urmare a unor reflexe miotatice
declansate si coordonate de un veritabil dispozitiv kinestezic. Cand corpul se rastoarna in
spate, se contracta marii drepti abdominali si extensorii gambei.

3
 Aceste raspunsuri sunt de origine reflexa si rezulta de la receptorii de intindere din
trunchi, membrele inferioare si de la receptorii cefalici, mai ales ai ochilor. Se constata ca
statiunea verticala cu ochii inchisi este putin stabila, fiind insotita de oscilatii ale trunchiului.
Aceasta observatie poate usor dovedi ca aferentele vizuale joaca un rol important in
mentinerea reflexa a stationarii verticale la om. Reglarea posturii normale la corpul intact
depinde, in consecinta, de activitatea integrala a tuturor mecanismelor reflexe.
Mecanismele generale ale locomotiei
Miscarea corporala in ansamblu sau a diferitelor sale segmente reprezinta unul din
mijloacele principale de relatie si adaptare continua a organismului la conditiile mediului.
Nou-nascutul vine pe lume cu o activitate motorie de baza si o dotare in miscari dezordonate
care ulterior, se vor putea individualiza in raport cu evolutia sa. In primele saptamani de
viata, nou-nascutul prezinta chiar un "mers automat tip primar", in cazul in care este sustinut
de axile. Acesta dispare si reapare abia catre sfarsitul primului semestru sau chiar al primului
an de viata. In tot acest interval, se instaleaza o stare de astazie, caracterizata prin absenta
echilibrului in pozitie ortostatica. Cand statiunea bipeda este pe deplin castigata, la 4-5 ani, se
poate vorbi de un inceput al educatiei motorii. Schemele motorii in vederea insusirii unor
miscari elementare se dezvolta in cursul primilor 3 ani de viata.
Notiuni generale de dinamica si cinematica locomotorie
Locomotia - deplasarea apare ca o modificare a pozitiei corpului, in general, sau a
unor parti din acesta, in particular.
Miscarile care realizeaza locomotia corpului omenesc sunt rezultatul actiunii
combinate a unui ansamblu de componente biomecanice active si pasive, care fac parte
integranta din alcatuirea aparatului locomotor. In acest sens intra in joc elemente anexate
aparatului locomotor (receptori, nervi, centri nervosi) si, pe de alta, a unor componente
proprii ale acestuia (muschi, parghii osoase, articulatii) - începând cu mesajul senzitiv,
mesajul motor (voluntar sau reflex), contractia musculara si terminand cu mobilizarea sau
fixarea pozitionala a componentelor osteo-articulare.
O miscare poate fi declansata voluntar printr-un mesaj senzitiv, particular vizual, care
initiaza suita ulterioara de evenimente in ordinea amintita. In cazul unei miscari reflexe, de
redresare, are loc o antrenare initiala a componentelor osteo-articulare, cu solicitarea
ulterioara a receptorilor de intindere fusali si tendinosi declansatori ai unui mesaj senzitiv
inconstient, urmat de succesiunea celorlalte evenimente.
Implicati in realizarea miscarilor voluntare, semivoluntare sau reflexe, in exercitarea
unui act motor intervin, in afara muschilor principali (agonisti), si alte grupe musculare, din
care deosebim:
-   Motorul primar este muschiul care controleaza efectuarea continua si gradata a
miscarii.
-   Muschii de fixare sustin segmentul in pozitia cea mai utila.
-   Muschii neutralizatori sunt antagonistii care suprima miscarea "motorului principal",
intervenind dupa terminarea miscarii.
Interactiunea dintre muschii sinergici si antagonisti mareste supletea si precizia
miscarii, care creste odata cu cresterea numarului de muschi antrenati in miscare. Cu cat
relaxarea antagonistilor este mai mare, cu atat miscarea este mai rapida si mai puternica.
Prin actiuni armonice sincronizate intr-o anumita succesiune, dezvolta intreg ansamblul de
miscari particulare unei anumite activitati motorii.
In conditiile intregului organism, contractiile sunt obtinute in majoritatea cazurilor de
ambele tipuri (contractie de tip izotonic sau izometric) si in special sub forma lor fuzionata de
secuse multiple - cunoscute sub denumirea de tetanos, generate prin impulsurile nervoase
reflexe sau voluntare.

4
 Scheletul poate fi considerat ca o combinatie de parghii ce alcatuiesc dispozitivul
pasiv osteo-articular. Tipul, amplitudinea si forta miscarilor sunt guvernate de lungimea
parghiilor osoase si natura articulatiilor care leaga segmentele mobile de dispozitia, forma si
numarul muschilor care actioneaza asupra acestora si de sarcinile care trebuie sa fie
mobilizate.
Se precizeaza 3 puncte de aplicare a fortelor la nivelul parghiei: doua apartin fortelor
statice de sprijin (S) si rezistenta (R); al treilea punct apartine fortei motorii (F).
La parghia reprezentata de un oarecare segment osos, sprijinul (S) este reprezentat de axa
biomecanica a miscarii sau de punctul de sprijin pe sol; rezistenta (R) este data de greutatea
corpului sau a segmentului care se deplaseaza, la care se poate adauga si greutatea sarcinii de
mobilizat, iar forta (F) este reprezentata de insertia pe segmentul osos a muschiului care
realizeaza miscarea. Parghiile se clasifica in: parghii de gradul I (cu sprijinul la mijloc), de
gradul II (cu rezistenta la mijloc) si de gradul III (cu forta la mijloc).
Parghiile de gradul I sunt cunoscute ca parghii de echilibru, cele de gradul II ca
parghii de forta, iar cele de gradul III ca parghii de viteza. Parghiile in care forta de aplicare
este mai apropiata de punctul de sprijin sunt etichetate ca fiind si de viteza, iar cele in care
aceasta este apropiata de punctul de rezistenta sunt utilizate ca parghii de forta, actionand insa
cu viteze mult mai scazute. Mobilitatea articulara trebuie considerata ca un factor activ, in
acest caz, articulatiile nu au numai un simplu rol pasiv in executarea miscarilor, forma lor si
gradul de libertate de miscare pe care il ofera reprezentand factori importanti care dirijeaza si
sensul miscarilor, putand limita, in acelasi timp, si amplitudinea acestora.
Din punct de vedere al mobilitatii articulare, pe plan functional nu se pot distinge
decat doua categorii de articulatii: unele concepute pentru miscarea pieselor scheletice
(articulatiile membrelor si mandibulei), mobile, iar altele dimpotriva au rol in sudarea
acestora si fixitatea lor (articulatiile oaselor craniene), sau articulatii imobile.
La realizarea functiei de locomotie li se opun o serie de factori ai mediului extern cu
care aparatul locomotor interactioneaza in timpul activitatilor sale specifice. Atrag atentia:
greutatea corpului impusa de forta gravitationala tinde sa atraga corpul spre pamant, inertia
care tinde sa prelungeasca si sa mentina o stare data, presiunea atmosferica ca o componenta
a fortei gravitationale, cu rol deosebit pentru mentinerea in contact a suprafetelor articulare,
rezistenta mediului care tinde sa se opuna miscarii corpului, forta de frecare in contactul
componentelor corporale cu solul si forta de reactie a suprafetei de sprijin, egala si de sens
opus fortei gravitationale.
Analiza cinematica a miscarii porneste de la stabilirea reperelor de miscare (planuri si
axe), a tipurilor, directiilor si amplitudinii miscarilor. Planurile anatomice sunt suprafete care
sectioneaza imaginar corpul omenesc sub o anumita incidenta:
-        Planul sagital dispus pe directia suturii sagitale a craniului, pe directiile verticala si
antero-posterioara imparte corpul in doua jumatati, dreapta si stanga.
-        Planul frontal urmeaza directia suturii fronto-parietale sau coronare a craniului.
Dispus vertical si imparte corpul in intr-o parte anterioara si o parte superioara.
-        Planul transversal, orizontal imparte corpul in doua parti: superioara si inferioara.
Punctul de intersectie a celor trei planuri reprezinta centrul de greutate al corpului.
Axele biomecanice articulare. Articulatiile mobile (in special diartrozele) pot reprezenta unul,
doua sau chiar trei grade de libertate.
Axa de miscare reprezinta linia situata intr-un anumit plan (sagital, frontal sau transversal), in
jurul caruia unul din segmentele osoase se deplaseaza fata de celalalt.
Exista trei axe fundamentale perpendiculare una pe alta: axa sagitala, axa frontala, si axa
longitudinala.
-        axa sagitala este orientata si dirijata dinainte inapoi, permitand miscari de abductie
si adductie in plan frontal;

5
 -        axa frontala situata in plan frontal, in directie orizontala si dirijata transversal;
permite miscari de flexie si extensie in plan sagital;
-        axa longitudinala este verticala, permite miscari de rotatie interna si externa in plan
transversal.
In functie de planurile si axele de referinta deosebim:
1)     flexia si extensia
2)    abductia si adductia, abductia departeaza, iar adductia apropie de acest plan toate
segmentele membrelor;
3)     inclinarea (inflexia) laterala. Desemneaza miscari de lateralitate ale capului, gatului
si trunchiului, intr-un plan frontal, in jurul axei sagitale. La aceste miscari se asociaza
si o rotatie;
4)     rotatia. Se efectueaza in jurul axului longitudinal si in plan transversal pentru toate
partile corpului, in afara de omoplat si clavicula.
5)     bascula se utilizeaza pentru a defini anumite miscari ale bazinului si omoplatului. In
cazul omoplatului, bascula traduce o rotatie in jurul axei sagitale, in timp ce pentru
bazin aceasta poate fi in anteversie (anterior), retroversie (posterior) sau laterala (spre
stanga sau dreapta).
6)     circumductia - miscarea care se executa simultan pe mai multe planuri, fiind o
combinatie succesiva de miscari de flexie, extensie, abductie si adductie, care descriu
o miscare circulara particulara;
7)     glisarea si hiperextensia. Sunt miscari care depasesc limitele fiziologice. Glisarea se
produce la nivelul suprafetelor articulare plane sau foarte usor incurbate, in timp ce
hiperextensia semnifica depasirea limitelor fiziologice ale rezistentei.
Miscarile mai pot fi clasificare in: (1) miscari de tensiune slaba (scrisul, miscarile de finete si
indemanare); (2) miscari de tensiune rapida (miscari de forta); (3) miscari balistice (aruncari,
loviri etc.); (4) miscari de oscilatie (pendulari).
Fazele mersului. Primul impuls in pornirea mersului este declansat in apropierea
centrului de greutate, cand trunchiul se apleaca inainte pentru ca proiectia centrului de
greutate sa treaca inaintea bazei de sustinere; aproape concomitent, membrul inferior de
sprijin se extinde si corpul este proiectat inainte si putin mai sus, celalalt membru inferior,
care devine pendulant, paraseste solul si este proiectat inaintea membrului de sprijin si fixat
din nou pe sol. Fazele se repeta apoi cu membrele in pozitie inversa.
Mersul se compune astfel dintr-o serie de perioade de sprijin unilateral, separate intre
ele prin perioade de sprijin dublu.
In cazul alergarii sau al fugii, care ajuta la deplasarea mai rapida a corpului, inaintarea
se face prin trecerea succesiva a unui membru inferior inaintea celuilalt, sprijinul efectuandu-
se insa numai pe cate un picior. Intre doua momente de sprijin au loc mici sarituri prin
aruncarea corpului inainte si suspendarea sa pentru scurt timp in aer.
Centrii de greutate in aterizare nu se deplaseaza rectiliniu, descriind un traiect
sinusoidal in plan vertical si orizontal. Spre deosebire de mers, in fuga corpul se detaseaza de
pamant inainte ca piciorul anterior sa-l fi atins.
In saritura, omul realizeaza chiar o desprindere momentana de sol, in unele cazuri
suficient de mare (ex: in volei, baschet) saritura in lungime sau in latime etc. In toate aceste
desprinderi, participa aproape intreaga musculatura a aparatului locomotor pentru realizarea
echilibrului si miscarii.

6
 POZIŢIILE CORPULUI

A. Poziţii fundamentale

- stând;

- pe genunchi;

- aşezat;

- culcat;

- atârnat;

- sprijinit.

I. Stând

Caracteristici:

- Este o poziţie bipedă, ortostatică;

- Greutatea corpului este repartizată în mod egal pe ambele picioare;

- Picioarele sunt apropiate şi întinse, călcâiele lipite, vârfurile depărtate la

aproximativ o lăţime de talpă;

- Trunchiul este menţinut drept, abdomenul supt, toracele uşor ridicat, umerii pe
aceeaşi linie;

- Capul se ţine drept, bărbia uşor ridicată, privirea înainte;

- Braţele sunt întinse, lipite de corp, palmele de asemenea, întinse, degetele

apropiate şi în contact cu partea lateral-externă a coapselor; - Poziţia „ stând” din gimnastică

7
este estetică şi fiziologică. Exersată sistematic, are influenţă pozitivă asupra formării ţinutei
corecte şi efecte corective asupra atitudinilor vicioase ale corpului.

Poziţii derivate din „stând”

a. Stând pe vârfuri;

b. Stând pe călcâie;

c. Stând cu genunchii uşor îndoiţi;

a b c

d. Stând cu genunchii mult îndoiţi – ghemuit;

e. Stând cu picioarele depărtate lateral;

f. Stând depărtat în plan antero-posterior cu piciorul stâng înainte;

d e f

g. Stând fandat înainte;

h. Stând fandat lateral;

i. Stând fandat înapoi (poziţia de apărare);

j. Stând cu picioarele încrucişate, stângul peste dreptul;

k. Stând pe un picior, celălalt (pe vârf) sprijinit înainte;

8
 g h i j k

l. Stând pe un picior, celălalt ridicat înainte;

m. Stând pe un picior, celălalt ridicat înapoi;

n. Stând pe un picior uşor îndoit, celălalt îndoit ridicat înapoi;

o. Stând pe un picior, celălalt vârf sprijinit pe banca de gimnastică.

l m n o

II. Pe genunchi

Caracteristici:

- Picioarele sunt îndoite din articulaţia genunchilor în unghi drept;

- Contactul pe suprafaţa de reazem se realizează cu genunchii, cu partea anterioară

a gambelor şi cu regiunea superioară a labelor;

- Picioarele sunt apropiate, călcâiele lipite, vârfurile întinse;

- Segmentul vertical ( de la cap la gambe ) are o ţinută dreaptă, similară cu cea a

poziţiei „ stând”.

9
Poziţii derivate din „ pe genunchi”

a. Stând pe genunchi cu genunchii depărtaţi;

b. Stând pe genunchi cu călcâiele depărtate;

c. Stând pe genunchi cu picioarele depărtate;

d. Stând pe un genunchi, celălalt sprijinit înainte;

a b c d

e. Stând pe un genunchi, celălalt ridicat lateral;

f. Stând pe un genunchi, celălalt ridicat înapoi;

g. Stând pe genunchi, aşezat pe călcâie;

h. Stând pe genunchi, aşezat pe călcâie cu genunchii depărtaţi.

e f g h

10
 III. Aşezat

Caracteristici:

- În această poziţie corpul formează două segmente, unul vertical de la creştet la

şezut, şi altul orizontal de la şezută la călcâie;

- Sprijinul corpului are loc pe bazin şi regiunea posterioară a picioarelor;

- Capul, trunchiul, spatele, umerii păstrează aceeaşi atitudine ca în poziţia „stând”;

- Braţele sunt situate lângă corp şi uşor îndoite din coate;

- Palmele, având degetele apropiate şi întinse, sunt aşezate pe suprafaţa de reazem,

alături de şezută.

Poziţii derivate din „aşezat”

a. Aşezat sprijinit înapoi;

b. Aşezat depărtat;

c. Aşezat cu picioarele încrucişate, dreptul peste stângul;

d. Aşezat cu picioarele îndoite

a b c d

e. Aşezat cu picioarele îndoite şi depărtate;

f. Aşezat ghemuit;

g. Aşezat „turceşte” cu picioarele încrucişate;

11
 e f g

h. Aşezat echer;

i. Aşezat echer depărtat;

j. Aşezat sprijinit costal dreapta

h i j
IV. Culcat

Caracteristici:

- În gimnastică şcolară poziţia de culcat este clinostatică, cu faţa în sus;

- Corpul este întins, cu partea sa dorsală în contact aproape total cu suprafaţa de

reazem;

- Picioarele sunt apropiate şi întinse cu vârfurile unite;

- Braţele sunt întinse, lipite de corp, degetele apropiate.

În funcţie de orientarea corpului spre suprafaţa de reazem deosebim:

- culcat dorsal;

- culcat facial;

- culcat costal.

12
Poziţii derivate din „culcat”

a. Culcat dorsal cu picioarele depărtate;

b. Culcat dorsal cu picioarele îndoite;

c. Culcat dorsal cu picioarele ridicate înainte la 45º;

a b c

d. Culcat dorsal cu corpul răsturnat îndoit;

e. Culcat facial cu picioarele depărtate;

f. Culcat facial cu un picior ridicat înapoi;

d e f

g. Culcat costal stânga;

h. Culcat costal stânga cu piciorul drept ridicat lateral;

i. Culcat costal cu picioarele depărtate în plan antero-posterior.

g h i

V. Atârnat

13
 Caracteristici:

- Este o poziţie suspendată a corpului, susţinută de un aparat sau o instalaţie în

majoritatea cazurilor cu ajutorul prizei mâinilor;

- Centrul general de greutate al corpului se găseşte sub punctul de apucare (sau de

agăţare) ;

- În această postură corpul se găseşte într-o poziţie de echilibru stabil;

- Umerii se găsesc sub nivelul apucării;

- Braţele, trunchiul şi picioarele apropiate sunt complet întinse;

- În funcţie de poziţia corpului în spaţiu deosebim: atârnat pe verticală, atârnat pe

orizontală şi atârnat răsturnat.

Poziţii derivate din „atârnat”

a. Atârnat cu braţele îndoite;

b. Atârnat cu genunchii îndoiţi;

c. Atârnat dorsal;

a b c

d. Atârnat răsturnat îndoit;

14
 e. Atârnat răsturnat;

f. Planşă facială (atârnat cu corpul la orizontală);

d e f

g. Planşa dorsală;

h. Atârnat agăţat la genunchi;

i. Atârnat şi agăţat cu vârfurile picioarelor (cuib).

g h i

VI. Sprijin

Caracteristici:

15
 - Executantul se găseşte cu toată greutatea corpului susţinută numai în braţe;

- Centrul general de greutate al corpului se găseşte de obicei deasupra punctelor

de sprijin;

- Umerii se află, de asemenea, deasupra punctelor de reazem;

- Braţele sunt întinse pe lângă corp, spatele drept şi umerii împinşi în jos;

- Picioarele sunt întinse şi apropiate;

- Corpul este drept, capul uşor ridicat;

- În această poziţie corpul executantului se găseşte în echilibru instabil.

Poziţii derivate din „sprijin”

a. Sprijin dorsal la bara fixă;

b. Sprijin transversal, între bare, la paralele;

c. Sprijin longitudinal, în afară, la paralele.

a b c

d. Sprijin echer la paralele;

e. Sprijin transversal cu braţele îndoite la paralele;

f. Sprijin plutitor la paralele;

d e f

16
 g. Sprijin lateral la inele ( cruce );

h. Sprijin lateral sagital la inele;

i. Sprijin lateral răsturnat la inele:

g h i

B. Poziţii mixte:

- sprijin ghemuit;

- sprijin pe genunchi;

- sprijin culcat;

- atârnat stând;

- atârnat sprijinit;

- atârnat culcat.

I. Sprijin ghemuit

Poziţii derivate din „ sprijin ghemuit”

a. Sprijin ghemuit cu picioarele depărtate;

b. Sprijin ghemuit pe un picior celălalt întins înainte;

c. Sprijin ghemuit pe un picior celălalt întins înapoi;

17
 d. Sprijin ghemuit pe un picior celălalt întins lateral;

a b c d

e. Sprijin ghemuit pe un picior celălalt ridicat înainte;

f. Sprijin ghemuit pe un picior celălalt ridicat înapoi;

g. Sprijin ghemuit pe un picior celălalt ridicat lateral.

e f g

II. Sprijin pe genunchi ( pe genunchi sprijin pe palme )

Derivate din poziţia „ sprijin pe genunchi”

a. Sprijin pe genunchi cu genunchii depărtaţi;

b. Sprijin pe genunchi, aşezat pe călcâie;

c. Sprijin pe un genunchi celălalt picior întins sprijinit înainte;

d. Sprijin pe un genunchi celălalt picior întins sprijinit înapoi;

18
 a b c d

e. Sprijin pe un genunchi celălalt picior întins sprijinit lateral;

f. Sprijin pe un genunchi celălalt picior întins şi ridicat înainte;

g. Sprijin pe un genunchi celălalt picior întins şi ridicat înapoi;

h. Sprijin pe un genunchi celălalt picior întins şi ridicat lateral.

e f g h
III. Sprijin culcat

Derivate din „sprijin culcat”

a. Sprijin culcat facial;

b. Sprijin culcat dorsal;

c. Sprijin culcat costal dreapta;

a b c

d. Sprijin culcat costal stânga;

e. Spijin culcat facial cu picioarele depărtate;

f. Sprijin culcat dorsal cu un picior ridicat;

19
 d e f

g. Sprijin culcat costal cu un picior ridicat lateral;

h. Sprijin culcat facial înalt;

i. Sprijin culcat facial adânc;

g h i

j. Sprijin culcat dorsal înalt;

k. Sprijin culcat costal înalt.

l. Sprijin culcat costal adânc.

j k l

IV. Atârnat stând

20
 Exemple de atârnat stând:

a. Atârnat stând facial la bara fixă;

b. Atârnat stând dorsal la bara fixă;

c. Atârnat stând costal - stânga la inele;

a b c

d. Atârnat stând costal – dreapta la scara fixă, piciorul stâng ridicat lateral, mâna
stânga pe şold;

e. Atârnat stând facial, cu corpul îndoit la scara fixă.

d e

V. Atârnat sprijinit

Exemple:

a. Atârnat pe bara înaltă, sprijinit pe bara joasă la paralele inegale;

b. Atârnat sprijinit la scara fixă cu corpul pe orizontală.

21
 a b

VI. Atârnat culcat

Exemple:

a. Atârnat pe bara înaltă, la paralele inegale, culcat facial pe bara joasă;

b. Atârnat pe bara înaltă, la paralele inegale, culcat dorsal pe bara joasă;

c. Atârnat la scara fixă, culcat dorsal pe lada de gimnastică

a b c

POZIŢIILE ŞI SEGMENTELE CORPULUI

I. Poziţiile şi mişcările capului

Poziţiile capului:

- aplecat înainte;

- aplecat înapoi ( extensie );

- aplecat lateral spre stânga;

- aplecat lateral spre dreapta;

22
 - răsucit spre stânga;

- răsucit spre dreapta;

- aplecat şi răsucit;

- răsucit şi aplecat.

Mişcările capului:

- aplecare înainte;

- aplecare înapoi;

- aplecare spre stânga;

- aplecare spre dreapta;

- răsucire spre stânga;

- răsucire spre dreapta;

- rotare spre stânga;

- rotare spre dreapta;

- balansare laterală.

II. Poziţiile şi mişcările braţelor

Poziţiile braţelor întinse pe direcţii principale:

a. braţele jos;

b. braţele înainte;

c. braţele lateral;

d. braţele sus.

a b c d

Poziţiile braţelor întinse pe direcţii intermediare:

23
 a. braţele lateral-jos;

b. braţele lateral-sus;

c. braţele înainte-jos;

d. braţele înainte-sus;

a b c d

e. braţele înapoi-jos;

f. braţele înapoi-sus;

g. braţele pe diagonală.

e f g

Poziţiile braţelor întinse pe direcţii oblice:

a. oblic-înainte-lateral-jos;

b. oblic-înainte-lateral-sus;

c. oblic-înapoi-lateral-jos;

d. oblic-înapoi-lateral-sus.

a b c d

24
 e. braţele înapoi-jos;

f. braţele înapoi-sus;

g. braţele pe diagonală.

e f g

Poziţiile braţelor întinse pe direcţii oblice:

a. oblic-înainte-lateral-jos;

b. oblic-înainte-lateral-sus;

c. oblic-înapoi-lateral-jos;

d. oblic-înapoi-lateral-sus.

a b c d

Poziţiile braţelor îndoite la 90º:

a. braţele lateral, antebraţele înainte;

b. braţele lateral, antebraţele sus;

a b

25
 c. braţele înainte, antebraţele sus;

d braţele jos, antebraţele înainte.

e. braţele lateral, antebraţele jos.

c d e

Poziţiile braţelor îndoite complet:

a. mâini pe coapse;

b. mâini pe şold;

c. mâini pe umeri;

d. mâini la piept;

a b c d

e. mâini pe creştet;

f. mâini la ceafă;

g. mâini la spate.

26
 e f g

Poziţiile braţelor combinate sau mixte:

a. poziţia braţelor în „ S”;

b. braţele încrucişate înainte-jos;

a b

c. mâna stânga la piept, braţul drept lateral;

d. braţul drept lateral, braţul stâng sus;

e. mâna stângă pe şold, braţul drept coroană sus.

c d e

Mişcările braţelor

Mişcările specifice braţelor au loc în următoarele articulaţii: articulaţiile degetelor,

pumnilor, coatelor şi a celor scapulo-humerale. Mişcările pot fi executate în diferite planuri şi
în jurul unor axe. Cele mai cunoscute mişcări sunt de: îndoire şi întindere; ridicare şi
coborâre; depărtare-apropiere; balansare în diferite direcţii; rotare; răsucire; ducere;
încrucişare; fluturare.

27
 III. Poziţiile şi mişcările trunchiului

Poziţiile trunchiului:

a. drept;

b. aplecat la 45º;

c. aplecat la 90º;

a b c

d. îndoit înainte;

e. îndoit lateral spre stânga;

f. îndoit lateral spre dreapta;

g. îndoit înapoi ( în extensie );

28
 d e f g

h. răsucit spre stânga;

i. răsucit spre dreapta;

j. aplecat – răsucit;

h i j

k. răsucit – aplecat;

l. îndoit – răsucit;

m. răsucit – îndoit.

k l m
Mişcările trunchiului:

- aplecare (numai înainte);

- îndoire: înainte, lateral spre stânga, lateral spre dreapta şi înapoi (extensie );

- răsucire: spre dreapta şi spre stânga;

- ridicare;

- coborâre;

- rotare;

29
 - aplecare cu răsucire;

- îndoire cu răsucire;

- răsucire cu aplecare;

- răsucire cu îndoire;

- val;

- balansare.

Mişcările membrelor inferioare:

Membrele inferioare pot executa un număr mare de mişcări, în planuri diferite. Cele
mai cunoscute mişcări sunt de:

- îndoire – întindere;

- ridicare – coborâre;

- balansare;

- depărtare – apropiere;

- răsucire;

- păşire;

- încrucişare;

- ducere;

- fandare;

- forfecare;

- pedalare.

IV. Reguli de descriere a poziţiilor

Pentru descrierea poziţiilor, succesiunea cuvintelor folosite este următoarea:

a. Primul cuvânt exprimă denumirea poziţiei fundamentale (sunt în număr de

şase);

b. Al doilea cuvânt şi următoarele denumesc poziţiile segmentelor care nu se

găsesc în situaţiile obişnuite a poziţiei fundamentale, numite poziţii derivate, în succesiunea
lor, începând de la punctul (suprafaţa) de sprijin – adică de la picioare şi se continuă cu

30
trunchiul, braţele şi capul – pentru primele patru poziţii fundamentale (stând, pe genunchi,
aşezat şi culcat).

Pentru ultimele două poziţii fundamentale, atunci când corpul se găseşte în

poziţia sprijin sau atârnat, descrierea începe de la priză spre extremitatea opusă (de obicei
spre picioare).

Exemple:

- Stând poziţia fundamentală ), depărtat, braţele lateral (poziţii derivate).

- Culcat dorsal ( poziţia fundamentală ), picioarele depărtate, braţele sus ( poziţii

derivate).

- Aşezat, picioarele îndoite şi depărtate, braţul stâng înainte, mâna dreapta pe şold.

- Atârnat, cu braţele îndoite, la bara fixă, picioarele depărtate.

31
 V. Reguli de descriere a mişcărilor

Pentru descrierea mişcărilor, ordinea în care se folosesc cuvintele este următoarea:

a. denumirea mişcării – primul cuvânt ( îndoire, aplecare, ridicare, etc);

b. segmentul (partea corpului sau a corpul întreg) care va efectua mişcarea

(braţul, capul, trunchiul, etc.);

c. direcţia de deplasare a segmentului (sau a corpului întreg );

d. poziţia finală.

Exemple:

- Ridicarea (a) braţelor (b) prin înainte (c) sus (d).

- Balansarea piciorului înainte până la orizontală.

- Îndoirea trunchiului spre stânga.

În cazul mişcărilor compuse şi complexe – mai multe segmente participă deodată la

efectuarea unei acţiuni – se descriu, conform regulii de mai sus, mişcările efectuate de fiecare
segment în parte, începând cu picioarele şi continuând cu trunchiul, braţele şi capul - dacă
mişcările sunt efectuate din primele patru poziţii fundamentale – şi de la priză spre
extremităţi, pentru ultimele două.

Exemple:

- Pas lateral stânga cu aplecarea trunchiului înainte şi ridicarea braţelor lateral;

32
 - Îndoirea uşoară a piciorului drept, balansarea stângului înainte cu ridicarea braţului
drept sus şi mâna stânga pe şold.

VI. Reguli de descriere a exerciţiilor

Acestea presupun folosirea următoarelor succesiuni de cuvinte:

a. se descrie poziţia iniţială din care începe exerciţiul, începând cu literă mare,
iar la sfârşit se pun două puncte; b. se descrie fiecare timp din care este format exerciţiul,
folosind regulile de descriere a mişcărilor. Timpii se scriu cu cifre arabe,iar descrierea
mişcărilor cu litere mici. La sfârşitul fiecărui timp descris se pune punct şi virgulă ( ca semn
de punctuaţie ); c. ultimul timp al fiecărui exerciţiu reprezintă poziţia finală, care
poate coincide cu poziţia iniţială a exerciţiului. La sfârşitul descrierii ultimului timp se pune
punct. Dacă exerciţiul se efectuează şi pe partea opusă sau cu celălalt segment acest lucru
trebuie specificat – idem pe partea opusă.

Exemple pentru descrierea exerciţiilor:

- Stând:

1. ridicarea braţelor înainte;

2. pas lateral stânga cu ducerea braţelor lateral;

3. îndoirea trunchiului lateral stânga, cu mâinile pe şolduri;

4. revenire în poziţia iniţială;

5 – 8 idem 1 – 4 spre partea opusă (se repetă ex. spre dreapta).

33
 4 1 2 3 +

- Stând, depărtat, braţele lateral:

- 1,2 îndoirea trunchiului spre stânga, cu arcuire de 2x, mâini pe şolduri;

- 3,4 idem 1,2 pe partea opusă (spre dreapta ).

2X +(2X)

VII. Reguli de descriere şi de alcătuire a complexelor de exerciţii

a. Se numerotează exerciţiile, în ordine, cu cifre romane;

b. Se descrie fiecare exerciţiu conform regulilor de descriere a exerciţiilor;

c. Exerciţiile se ordonează în funcţie de scopul urmărit şi se eşalonează într-o ordine

prestabilită, şi anume:

- exerciţii uşoare pentru cap şi braţe ;

- exerciţii pentru trunchi (abdomen, spate, părţile laterale);

- exerciţii pentru picioare.

Precizări:

Trebuie să fie un raport optim între exerciţiile cu caracter de mobilitate şi întindere,

exerciţiile cu caracter de forţă şi de relaxare, executate din diferite poziţii iniţiale. La început
se introduc exerciţiile simple. În continuare se folosesc mişcări compuse şi complexe, care se
adresează la mai multe segmente (părţi ale corpului) în acelaşi timp. Complexele se termină
cu exerciţii efectuate (de obicei) din poziţia stând, ale căror mişcări de bază sunt săriturile.
Un complex este alcătuit din 8 -10 sau 12 exerciţii în funcţie de vârsta, nivelul de pregătire
motrică a executanţilor, obiectivele operaţionale stabilite pentru lecţie, etc.

34
 Exemple:

Exerciţiul I

Stând:

1. ridicarea braţelor înainte;

2. rotarea braţelor înainte;

3. rotarea braţelor înapoi;

4. coborârea braţelor jos.

4 1 2 3

Exerciţiul II

Stând, depărtat, braţele sus:

1. extensia trunchiului;

2. îndoirea trunchiului cu aşezarea palmelor pe sol;

3. îndoirea trunchiului spre stânga, mâini pe şolduri;

4. idem 3 spre dreapta.

1 2 3 +(4)

35
Bibliografie

1. PROF. DR. Tudor Sbenghe, Kinesiologie Știința Mișcării, 2002, Editura Medicală, ISBN: 973-39-
0377-9

2. DR. Armand Gogulescu, Kinesiologie Funcțională, , Editura Eurobit Timișoara, 2011; ISBN 978-
973-620-838-6

3. http://www.recuperaremedicala.com/Articole-recuperare-medicala/Recuperare-
stabilitate/tratament-tulburari-de-echilibru.html

4. Buzescu, A., Scurtu, L.,1999, Anatomie și biomecanică, Editura ANEFS, București.

5. http://kinetoiasi.ro/deficientele-de-postura/

7. http://www.yumeiho.org.ro/articole-de-specialitate/sanatate-prin-echilibru/lang/ro

8. Radu Bogdan, Angela Bucur, Mircea Chiriac, KINETOTERAPIE/PHYSIOTHERAPY, EDITURA

UNIVERSITĂłII DIN ORADEA, 2006

9. Prof. Univ. Dr. Mârza-Dănilă Doina, Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Alma Mater,
Bacău, 2012, ISBN 978-606-527-238-5

10. Marcu, V., Matei, Corina - Normal și patologic în evoluția echilibrului uman, Editura Universității
din Oradea, 2005

11. Epuran, M., - Metodologia cercetarii activitatilor corporale, Editura Fest, Bucuresti, 2005

36