Universitatea Ovidius Constanta

Master – Kinetoterapie, recuperare si reeducare motrica

POZITIA ORTOSTATICA BIPEDA

Cercel Bianca Elvira

An II, semestrul I
Introducere

Este capacitatea aparatului locomotor de a menţine staţiunea verticală bipedă (funcţia de

postură şi echilibru) şi de a deplasa diferitele sale segmente şi întregul corp. Cele două funcţii
sunt inseparabile şi se condiţionează reciproc, astfel încât orice postură se menţine sau se
schimbă printr-o mişcare şi orice mişcare porneşte de la o postură armonioasă şi perfect
coordonată.

Termenul de "poziţie" desemnează o anumită orientare a corpului în spaţiu, (ex:

staţiunea bipedă). Poziţiile fiziologice: clinostatism (decubit dorsal si ventral); ortostatism
(statiunea verticala). La acestea se adauga diverse pozitii (stand pe un picior, pe genunchi,
ghemuit, sezand, stand pe maini sau sprijinit culcat), intalnite obligatoriu in executarea unor
activitati motrice sau impuse in diverse exercitii de cultura fizica. Pozitiile particulare pot fi
observate in diverse boli, in atitudini antalgice sau create de procesul patologic in plina evolutie.

Mijloacele kineziterapeutice actuale, asociate diverselor procedee electro- si mecanofizice ce au

ca scop recuperarea unor defectiuni ale diferitelor segmente ale aparatului locomotor, intra in
preocuparea centrelor de reeducare si recuperare functionala.

Inainte de utilizarea recuperarii insa, se impune evitarea aparitiei unor deformari in statica si
locomotia umana prin utilizarea pozitiilor corecte in diverse conditii de munca. Ex: (studiul
acestor pozitii si obtinerea unui randament maxim al muncii prestate fac obiectul unei stiinte
relativ tinere pe plan mondial, cunoscuta sub numele de ergonomie). Aceasta furnizeaza
principiile generale privind organizarea muncii si a locurilor de munca, pozitiile fiziologice direct
legate de o functionare optima a aparatului locomotor uman.

Mentinerea pozitiei se gaseste in conflict cu forta gravitationala (statiunea bipedica) si acest

fapt pune in joc mecanisme de conservare a echilibrului static si dinamic.

Criterii anatomo-biomecanice si fiziologice ale starii de postura

In studiul unei anumite pozitii de fond se va respecta obligatoriu tratarea urmatoarelor

probleme:

- Descrierea pozitiei diferitelor segmente. Fiecare stare posturala impune o descriere a pozitiei
segmentelor implicate si a raporturilor dintre ele, unghiurile unui segment fata de celalalt,
precum si planurile (orizontal, frontal, sagital) in care se gasesc acestea in pozitiile de flexie,
extensie, rotatie, abductie sau adductie, suspinatie sau pronatie etc.

- Baza de sustinere (poligonul de sustentatie). Este suprafata geometrica variabila delimitata fie
de marginile exterioare, fie de punctele prin care segmentele corpului omenesc iau contact cu
solul. Poate fi redusa la un punct (balet), sau la o linie (patinajul sau mersul pe sarma).
Mentinerea echilibrului devine cu atat mai dificila, cu cat baza de sustinere isi diminueaza
suprafata.

- Pozitia centrului de greutate. Determinarea acesteia se face luand in consideratie locul

centrului de greutate si greutatea fiecarui segment in parte. Cunoscand pozitiile mijlocii ale
centrelor de greutate si greutatea a doua segmente vecine izolate, se poate gasi centrul de
greutate al ambelor segmente reunite. Prin combinarea din aproape in aproape a centrelor de
greutate ale diferitelor parti ale corpului, se poate gasi pozitia centrului de greutate al intregului
corp aflat intr-o pozitie oarecare.

- Unghiul de stabilitate. Este proiectia centrului de greutate cu dreapta care il uneste cu

marginea bazei de sustinere. Cu cat acest unghi este mai mare, cu atat stabilitatea devine mai
mare. Teoretic, unghiul de stabilitate este cu atat mai mare, cu cat centrul de greutate este
situat mai jos, iar baza de sustinere mai mare.

Mecanisme posturale. Diverse pozitii sau stari posturale se mentin datorita travaliului static al
grupelor musculare, prin contractiile lor izometrice, declansate si reglate prin reflexele de
postura. Mecanismele de postura reflexe si de echilibru sunt provocate de stimuli de origine
diferita, informatiile fiind primite de la organele proprioceptive ale urechii interne (labirintice)
privind pozitia capului in spatiu, de la proprioceptorii musculaturii gatului asupra pozitiei
capului fata de trunchi, de la proprioceptorii musculaturii trunchiului si membrelor (fusurile
neuro-musculare) asupra pozitiei membrelor in spatiu, de la receptorii retinieni vizuali asupra
pozitiei intregului corp fata de corpurile inconjuratoare si exteroreceptorii cutanati care intra in
contact cu punctele de sprijin ale corpului pe sol sau cu obiectele inconjuratoare.

Toate aceste informatii ajung la diferite etaje ale axului cerebro-spinal (maduva, trunchi
cerebral, nucleii cenusii cerebrali, scoarta cerebrala si cerebel), declansand o serie de reactii:
reactii statice locale, reactii statice segmentare si reactii statice generale.

Elementul de baza in mecanismul posturii este reflex, participarea centrilor superiori corticali
este indispensabila, iar mentinerea pozitiilor (posturii) nu este posibila fara mentinerea
echilibrului corpului.

Conform legii echilibrului, starea de echilibru se realizeaza atunci cand proiectia verticala a
centrului de greutate al corpului cade in interiorul bazei de sustinere.

Pozitia anormala a capului in spatiu modifica perceptiile senzoriale la nivelul retinei si

labirintului, determinand reflexe de redresare a muschilor cefei, care readuc capul si, succesiv,
corpul in pozitie normala.

Grupele musculare posturale principale. Practic intervin toate grupele musculare cu precadere
grupul extensorilor intervine si cu efectuarea unui travaliu static. Toate grupele agoniste si
antagoniste actioneaza ca niste cupluri de forta, neutralizandu-se reciproc.

Mijloacele de stabilizare pasiva si participarea parghiilor osteo-articulare. Un rol deosebit revine

echilibrului intrinsec al coloanei vertebrale, capsulei si ligamentelor unor articulatii
hiperextinse, punerea sub tensiune a fasciilor si aponevrozelor (membrană fibroasă, foarte
rezistentă, care înveleşte muşchii şi îi leagă de oase) sau intrarea in contact a unor segmente
osoase care blocheaza miscarea.

Pozitia ortostatica bipeda

In statiunea bipeda, centrul de greutate este localizat la incrucisarea planului dorso-sacral, care
trece prin partea superioara a celei de-a doua vertebre lombare (L 2), cu planul medio-frontal.
Din fata cade in mijlocul bazei de sustinere, reprezentata de o suprafata trapezoidala, limitata
de marginile externe ale plantelor. In sprijinul biped, centrul de greutate principal mai are doi
centri secundari, plasati in mijlocul articulatiilor coxo-femurale, astfel incat proiectia lor cade in
zonele plantare undeva mai la mijloc si mai inapoia lor.

Obligatia impusa picioarelor si gambelor de a suporta greutatea corpului a dus la dezvoltarea si

intarirea acestor elemente. Pelvisul s-a adaptat, de asemenea, la statiunea verticala, in timp ce
trunchiul a suferit o angulatie la nivelul articulatiei lombo-sacrate, ce reprezinta o zona de
extrema slabiciune pe plan mecanic (dicopatiile lombare).
Mecanisme posturale ortostatice.

Mecanismul de mentinere a statiunii bipede se realizeaza prin rezistenta opusa greutatii

corpului, care tinde sa flecteze genunchii si soldurile. Aceasta atrage dupa sine întinderea
extensorilor, stimularea fusurilor neuro-musculare, contractia reflexa a extensorilor care fixeaza
genunchii restabilind dupa sine pozitia ortostatica.

Un om in pozitie verticala pasiva poate cadea in orice directie: inainte, inapoi, sau intr-o parte.
Muschii care se opun caderii, in special cei din grupul extensorilor, joaca un rol
antigravitational. Cand corpul se apleaca in fata, extensorii trunchiului si flexorii gambei se
contracta cu o forta suficienta pentru a restabili echilibrul, ca urmare a unor reflexe miotatice
declansate si coordonate de un veritabil dispozitiv kinestezic. Cand corpul se rastoarna in spate,
se contracta marii drepti abdominali si extensorii gambei.

Aceste raspunsuri sunt de origine reflexa si rezulta de la receptorii de intindere din trunchi,
membrele inferioare si de la receptorii cefalici, mai ales ai ochilor. Se constata ca statiunea
verticala cu ochii inchisi este putin stabila, fiind insotita de oscilatii ale trunchiului. Aceasta
observatie poate usor dovedi ca aferentele vizuale joaca un rol important in mentinerea reflexa
a stationarii verticale la om. Reglarea posturii normale la corpul intact depinde, in consecinta,
de activitatea integrala a tuturor mecanismelor reflexe.

Mecanismele generale ale locomotiei

Miscarea corporala in ansamblu sau a diferitelor sale segmente reprezinta unul din mijloacele
principale de relatie si adaptare continua a organismului la conditiile mediului. Nou-nascutul
vine pe lume cu o activitate motorie de baza si o dotare in miscari dezordonate care ulterior, se
vor putea individualiza in raport cu evolutia sa. In primele saptamani de viata, nou-nascutul
prezinta chiar un "mers automat tip primar", in cazul in care este sustinut de axile. Acesta
dispare si reapare abia catre sfarsitul primului semestru sau chiar al primului an de viata. In tot
acest interval, se instaleaza o stare de astazie, caracterizata prin absenta echilibrului in pozitie
ortostatica. Cand statiunea bipeda este pe deplin castigata, la 4-5 ani, se poate vorbi de un
inceput al educatiei motorii. Schemele motorii in vederea insusirii unor miscari elementare se
dezvolta in cursul primilor 3 ani de viata.

Notiuni generale de dinamica si cinematica locomotorie

Locomotia - deplasarea apare ca o modificare a pozitiei corpului, in general, sau a unor parti din
acesta, in particular.

Miscarile care realizeaza locomotia corpului omenesc sunt rezultatul actiunii combinate a unui
ansamblu de componente biomecanice active si pasive, care fac parte integranta din alcatuirea
aparatului locomotor. In acest sens intra in joc elemente anexate aparatului locomotor
(receptori, nervi, centri nervosi) si, pe de alta, a unor componente proprii ale acestuia (muschi,
parghii osoase, articulatii) - începând cu mesajul senzitiv, mesajul motor (voluntar sau reflex),
contractia musculara si terminand cu mobilizarea sau fixarea pozitionala a componentelor
osteo-articulare.

O miscare poate fi declansata voluntar printr-un mesaj senzitiv, particular vizual, care initiaza
suita ulterioara de evenimente in ordinea amintita. In cazul unei miscari reflexe, de redresare,
are loc o antrenare initiala a componentelor osteo-articulare, cu solicitarea ulterioara a
receptorilor de intindere fusali si tendinosi declansatori ai unui mesaj senzitiv inconstient,
urmat de succesiunea celorlalte evenimente.

Implicati in realizarea miscarilor voluntare, semivoluntare sau reflexe, in exercitarea unui act
motor intervin, in afara muschilor principali (agonisti), si alte grupe musculare, din care
deosebim:

-   Motorul primar este muschiul care controleaza efectuarea continua si gradata a miscarii.

-   Muschii de fixare sustin segmentul in pozitia cea mai utila.

-   Muschii neutralizatori sunt antagonistii care suprima miscarea "motorului principal",

intervenind dupa terminarea miscarii.

Interactiunea dintre muschii sinergici si antagonisti mareste supletea si precizia miscarii, care
creste odata cu cresterea numarului de muschi antrenati in miscare. Cu cat relaxarea
antagonistilor este mai mare, cu atat miscarea este mai rapida si mai puternica.

Prin actiuni armonice sincronizate intr-o anumita succesiune, dezvolta intreg ansamblul de
miscari particulare unei anumite activitati motorii.

In conditiile intregului organism, contractiile sunt obtinute in majoritatea cazurilor de ambele

tipuri (contractie de tip izotonic sau izometric) si in special sub forma lor fuzionata de secuse
multiple - cunoscute sub denumirea de tetanos, generate prin impulsurile nervoase reflexe sau
voluntare.

Scheletul poate fi considerat ca o combinatie de parghii ce alcatuiesc dispozitivul pasiv osteo-

articular. Tipul, amplitudinea si forta miscarilor sunt guvernate de lungimea parghiilor osoase si
natura articulatiilor care leaga segmentele mobile de dispozitia, forma si numarul muschilor
care actioneaza asupra acestora si de sarcinile care trebuie sa fie mobilizate.

Se precizeaza 3 puncte de aplicare a fortelor la nivelul parghiei: doua apartin fortelor

statice de sprijin (S) si rezistenta (R); al treilea punct apartine fortei motorii (F).
La parghia reprezentata de un oarecare segment osos, sprijinul (S) este reprezentat de axa
biomecanica a miscarii sau de punctul de sprijin pe sol; rezistenta (R) este data de greutatea
corpului sau a segmentului care se deplaseaza, la care se poate adauga si greutatea sarcinii de
mobilizat, iar forta (F) este reprezentata de insertia pe segmentul osos a muschiului care
realizeaza miscarea. Parghiile se clasifica in: parghii de gradul I (cu sprijinul la mijloc), de gradul
II (cu rezistenta la mijloc) si de gradul III (cu forta la mijloc).

Parghiile de gradul I sunt cunoscute ca parghii de echilibru, cele de gradul II ca parghii de

forta, iar cele de gradul III ca parghii de viteza. Parghiile in care forta de aplicare este mai
apropiata de punctul de sprijin sunt etichetate ca fiind si de viteza, iar cele in care aceasta este
apropiata de punctul de rezistenta sunt utilizate ca parghii de forta, actionand insa cu viteze
mult mai scazute. Mobilitatea articulara trebuie considerata ca un factor activ, in acest caz,
articulatiile nu au numai un simplu rol pasiv in executarea miscarilor, forma lor si gradul de
libertate de miscare pe care il ofera reprezentand factori importanti care dirijeaza si sensul
miscarilor, putand limita, in acelasi timp, si amplitudinea acestora.

Din punct de vedere al mobilitatii articulare, pe plan functional nu se pot distinge decat doua
categorii de articulatii: unele concepute pentru miscarea pieselor scheletice (articulatiile
membrelor si mandibulei), mobile, iar altele dimpotriva au rol in sudarea acestora si fixitatea lor
(articulatiile oaselor craniene), sau articulatii imobile.

La realizarea functiei de locomotie li se opun o serie de factori ai mediului extern cu care

aparatul locomotor interactioneaza in timpul activitatilor sale specifice. Atrag atentia: greutatea
corpului impusa de forta gravitationala tinde sa atraga corpul spre pamant, inertia care tinde sa
prelungeasca si sa mentina o stare data, presiunea atmosferica ca o componenta a fortei
gravitationale, cu rol deosebit pentru mentinerea in contact a suprafetelor articulare, rezistenta
mediului care tinde sa se opuna miscarii corpului, forta de frecare in contactul componentelor
corporale cu solul si forta de reactie a suprafetei de sprijin, egala si de sens opus fortei
gravitationale.

Analiza cinematica a miscarii porneste de la stabilirea reperelor de miscare (planuri si

axe), a tipurilor, directiilor si amplitudinii miscarilor. Planurile anatomice sunt suprafete care
sectioneaza imaginar corpul omenesc sub o anumita incidenta:

-        Planul sagital dispus pe directia suturii sagitale a craniului, pe directiile verticala si antero-
posterioara imparte corpul in doua jumatati, dreapta si stanga.

-        Planul frontal urmeaza directia suturii fronto-parietale sau coronare a craniului. Dispus
vertical si imparte corpul in intr-o parte anterioara si o parte superioara.

-        Planul transversal, orizontal imparte corpul in doua parti: superioara si inferioara.
Punctul de intersectie a celor trei planuri reprezinta centrul de greutate al corpului.

Axele biomecanice articulare. Articulatiile mobile (in special diartrozele) pot reprezenta unul,
doua sau chiar trei grade de libertate.

Axa de miscare reprezinta linia situata intr-un anumit plan (sagital, frontal sau transversal), in
jurul caruia unul din segmentele osoase se deplaseaza fata de celalalt.

Exista trei axe fundamentale perpendiculare una pe alta: axa sagitala, axa frontala, si axa
longitudinala.

-        axa sagitala este orientata si dirijata dinainte inapoi, permitand miscari de abductie si
adductie in plan frontal;

-        axa frontala situata in plan frontal, in directie orizontala si dirijata transversal; permite
miscari de flexie si extensie in plan sagital;

-        axa longitudinala este verticala, permite miscari de rotatie interna si externa in plan
transversal.

In functie de planurile si axele de referinta deosebim:

1)     flexia si extensia

2)    abductia si adductia, abductia departeaza, iar adductia apropie de acest plan toate
segmentele membrelor;

3)     inclinarea (inflexia) laterala. Desemneaza miscari de lateralitate ale capului, gatului si
trunchiului, intr-un plan frontal, in jurul axei sagitale. La aceste miscari se asociaza si o rotatie;

4)     rotatia. Se efectueaza in jurul axului longitudinal si in plan transversal pentru toate partile
corpului, in afara de omoplat si clavicula.

5)     bascula se utilizeaza pentru a defini anumite miscari ale bazinului si omoplatului. In cazul
omoplatului, bascula traduce o rotatie in jurul axei sagitale, in timp ce pentru bazin aceasta
poate fi in anteversie (anterior), retroversie (posterior) sau laterala (spre stanga sau dreapta).

6)     circumductia - miscarea care se executa simultan pe mai multe planuri, fiind o combinatie
succesiva de miscari de flexie, extensie, abductie si adductie, care descriu o miscare circulara
particulara;

7)     glisarea si hiperextensia. Sunt miscari care depasesc limitele fiziologice. Glisarea se
produce la nivelul suprafetelor articulare plane sau foarte usor incurbate, in timp ce
hiperextensia semnifica depasirea limitelor fiziologice ale rezistentei.
Miscarile mai pot fi clasificare in: (1) miscari de tensiune slaba (scrisul, miscarile de finete si
indemanare); (2) miscari de tensiune rapida (miscari de forta); (3) miscari balistice (aruncari,
loviri etc.); (4) miscari de oscilatie (pendulari).

Fazele mersului. Primul impuls in pornirea mersului este declansat in apropierea centrului de
greutate, cand trunchiul se apleaca inainte pentru ca proiectia centrului de greutate sa treaca
inaintea bazei de sustinere; aproape concomitent, membrul inferior de sprijin se extinde si
corpul este proiectat inainte si putin mai sus, celalalt membru inferior, care devine pendulant,
paraseste solul si este proiectat inaintea membrului de sprijin si fixat din nou pe sol. Fazele se
repeta apoi cu membrele in pozitie inversa.

Mersul se compune astfel dintr-o serie de perioade de sprijin unilateral, separate intre ele prin
perioade de sprijin dublu.

In cazul alergarii sau al fugii, care ajuta la deplasarea mai rapida a corpului, inaintarea se face
prin trecerea succesiva a unui membru inferior inaintea celuilalt, sprijinul efectuandu-se insa
numai pe cate un picior. Intre doua momente de sprijin au loc mici sarituri prin aruncarea
corpului inainte si suspendarea sa pentru scurt timp in aer.

Centrii de greutate in aterizare nu se deplaseaza rectiliniu, descriind un traiect sinusoidal in plan

vertical si orizontal. Spre deosebire de mers, in fuga corpul se detaseaza de pamant inainte ca
piciorul anterior sa-l fi atins.

In saritura, omul realizeaza chiar o desprindere momentana de sol, in unele cazuri suficient de
mare (ex: in volei, baschet) saritura in lungime sau in latime etc. In toate aceste desprinderi,
participa aproape intreaga musculatura a aparatului locomotor pentru realizarea echilibrului si
miscarii.

Bibliografie

1. Daniel Chiru. Pozitia si locomotia bipeda. Suport de curs. 2014;

2. Victor Papilian. Anatomia omului si aparatul locomotor. Ed. All. 2011;
3. Sistemul postural. Suport de curs. FEFS Oradea.