LUCRARE PRACTICĂ 2

Dezvoltarea abilităţilor practice

FIZIOTERAPEUT ILIE ONU

 Poziția ortostatică bipedă

- În stațiunea ortostatică bipedă, centrul de greutate (CG) este

localizat la nivelul celei de-a doua vertebre lombare (L2).
- CG reprezintă punctul de intersecție a celor trei planuri
(sagital, transversal și frontal)
- CG reprezintă centrul exact, unde există o rotație liberă în
toate direcțiile
- CG este punctul în care greutatea este egală pe toate părțile
opuse
- în sprijinul biped, CG principal mai are doi centri secundari,
plasați în mijlocul articulațiilor coxo-femurale
- Picioarele şi gambele, au rolul de a suporta greutatea
corpului (dezvoltarea si întărirea acestor elemente).
- Pelvisul s-a adaptat, de asemenea, la stațiunea
verticală,
- Trunchiul a suferit o angulație la nivelul articulației
lombo-sacrate, ce reprezintă o zona de extrema
slăbiciune pe plan mecanic (discopatiile lombare L4-
L5, L5-S1 şi mai rar L3-L4).
- Apar modificări structurale ale oaselor, în special
așezarea traveelor osoase care s-a orientat în direcție
verticală, după liniile principale de forța ce acționează
vertical asupra corpului omenesc.
 Mecanisme posturale ortostatice
Mecanismul de menținere a stațiunii bipede se realizează prin rezistenţa opusă
greutății corpului, care tinde sa flecteze genunchii şi şoldurile. Aceasta atrage după sine
întinderea extensorilor, stimularea fusurilor neuro-musculare, contracția reflexă a
extensorilor care fixează genunchii restabilind după sine poziția ortostatică.
Un om în poziție verticală pasivă poate cădea in orice direcție:
- înainte, înapoi, sau într-o parte.
- Mușchii care se opun căderii, în special cei din grupul extensorilor, joacă un rol
antigravitațional.
- Când corpul se apleacă în faţă, extensorii trunchiului şi flexorii gambei se contractă cu
o forță suficientă pentru a restabili echilibrul, (reflexe miotatice declanșate şi
coordonate de dispozitivul kinestezic)
- Când corpul cade în spate , atunci se contractă drepții abdominali şi extensorii
gambei
- Aceste răspunsuri sunt de origine reflexă şi rezultă de la receptorii de întindere
din trunchi, membrele inferioare şi de la receptorii cefalici, mai ales ai ochilor.
- Se constată că stațiunea verticală cu ochii închiși este putin stabilă, fiind
însoțită de oscilații ale trunchiului.
- Această observație poate ușor dovedi că aferenţele vizuale joacă un rol
important în menținerea reflexă a staționarii verticale la om.
- Reglarea posturii normale depinde, în consecință, de activitatea integrală a
tuturor mecanismelor reflexe.
 Mecanismele generale ale locomoției

- Mișcarea corporală în ansamblu, sau a diferitelor sale segmente, reprezintă unul din
mijloacele principale de relație şi adaptare continuă a organismului la condițiile
mediului.
- Nou-născutul vine pe lume cu o activitate motorie de bază şi o dotare în mişcări
dezordonate care ulterior, se vor putea individualiza în raport cu evoluția sa.
- In primele săptămâni de viață, nou-născutul prezintă chiar un "mers automat tip
primar", în cazul în care este susținut de axile. Acesta dispare şi reapare abia către
sfârșitul primului semestru sau chiar al primului an de viață, şi observăm absenţa
echilibrului în poziție ortostatică.
- Când stațiunea bipedă este pe deplin câștigata, la 4-5 ani, se poate vorbi de un
început al educației motorii.
- Schemele motorii în vederea însușirii unor mișcări elementare se dezvolta în cursul
primilor 3 ani de viață.
 Noțiuni generale de dinamică şi cinematică locomotorie
Locomoția - deplasarea apare ca o modificare a
poziției corpului, în general, sau a unor parți din
acesta, în particular.
- Mișcările care realizează locomoția corpului omenesc
sunt rezultatul acțiunii combinate a unui ansamblu de
componente biomecanice active şi pasive, care fac
parte integrantă din alcătuirea aparatului locomotor.
- elemente anexate aparatului locomotor (receptori,
nervi, centri nervoși)
- componente proprii ale acestuia (mușchi, pârghii
osoase, articulații).
 Implicați în realizarea mișcărilor voluntare, semivoluntare sau reflexe, în exercitarea unui
act motor intervin următoarele grupe musculare:
- Motorul primar este mușchiul care controlează efectuarea continuă şi gradată a
mișcării.
- Mușchii de fixare susțin segmentul în poziția cea mai utilă.
- Mușchii neutralizatori sunt antagoniștii care suprima mișcarea "motorului principal",
intervenind după terminarea mișcării.
Interacțiunea dintre mușchii sinergici şi antagoniști mărește suplețea şi precizia mişcării,
care creşte odată cu creșterea numărului de mușchi antrenați în mișcare. Cu cât
relaxarea antagoniștilor este mai mare, cu atât mișcarea este mai rapidă şi mai puternică.
 Prin acțiuni armonice sincronizate într-o anumită
succesiune, dezvoltă întreg ansamblul de mișcări
particulare unei anumite activități motorii.
În condițiile întregului organism, contracțiile sunt
obținute în majoritatea cazurilor de ambele tipuri
(contracție de tip izotonic sau izometric) şi în special
sub forma lor fuzionată de secuse multiple -
cunoscute sub denumirea de tetanos, generate prin
impulsurile nervoase reflexe sau voluntare.
 - Scheletul poate fi considerat ca o combinație de pârghii ce alcătuiesc
dispozitivul pasiv osteo-articular.
- Tipul, amplitudinea şi forța mișcărilor sunt guvernate de lungimea pârghiilor
osoase şi natura articulațiilor care leagă segmentele mobile de dispoziția, forma
şi numărul mușchilor care acționează asupra acestora şi de sarcinile care trebuie
sa fie mobilizate.
- Se precizează 3 puncte de aplicare a forțelor
la nivelul pârghiei: două aparțin forțelor statice
de sprijin şi rezistenţă ; al treilea punct aparține
forței motorii .
Pârghia reprezentată de un segment osos:
- sprijinul este reprezentat de axa biomecanică a mişcarii sau de punctul de sprijin
pe sol;
- rezistenţa este dată de greutatea corpului sau a segmentului care se deplasează,
la care se poate adăuga şi greutatea sarcinii de mobilizat,
- iar forța este reprezentată de inserția pe segmentul osos a mușchiului care
realizează mișcarea.
Pârghiile se clasifica în: pârghii de gradul I (cu sprijinul la mijloc), de gradul II (cu
rezistenţă la mijloc) şi de gradul III (cu forță la mijloc).
Pârghiile de gradul I sunt cunoscute ca pârghii de echilibru, cele de gradul II ca
pârghii de forța, iar cele de gradul III ca pârghii de viteza.
Mobilitatea articulară trebuie considerată ca un factor activ, în acest caz,
articulațiile nu au numai un simplu rol pasiv în executarea mișcărilor, forma lor şi
gradul de libertate de mișcare pe care îl oferă reprezentând factori importanți
care dirijează si sensul mişcarilor, putând limita, în același timp, şi amplitudinea
acestora.
Din punct de vedere al mobilității articulare, pe plan funcțional nu se pot
distinge decât două categorii de articulații: unele concepute pentru mișcarea
pieselor scheletice (articulațiile membrelor şi mandibulei), mobile, iar altele
dimpotrivă au rol în sudarea acestora şi fixitatea lor (articulațiile oaselor
craniene), sau articulații imobile.
 La realizarea funcției de locomoție li se opun o serie de factori ai mediului extern
cu care aparatul locomotor interacționează în timpul activităților sale specifice:
- greutatea corpului impusă de forța gravitațională tinde sa atragă corpul spre
pământ,
- inerția care tinde sa prelungească şi sa mențină o stare dată,
-presiunea atmosferică ca o componentă a forței gravitaționale, cu rol deosebit
pentru menținerea în contact a suprafețelor articulare,
- rezistenţa mediului care tinde să se opună mişcarii corpului,
- forța de frecare în contactul componentelor corporale cu solul
- forța de reacție a suprafeței de sprijin, egala şi de sens opus forței
gravitaționale.
Mulțumesc pentru atenția acordată!