RECUPERAREA IN SPONDDILOZA CERVICALA

SERBAN
COSMIN
BKT ANUL 3

COLOANA VERTEBRALĂ
CAPITOLUL 1

Coloana vertebrală este organul care susține nemijlocit corpul și adăpostește cea mai
importantă magistrală nervoasă, motiv pentru care tulburările și deformările vertebrale au
frecvent și impacte neurologice. Coloana vertebrală e formată din 33-34 de vertebre, are 2
curburi chifozice și 2 curburi lordozice.

;
Funcțiile coloanei vertebrale:
1 - Sprijin;
2 - Apărare (Protecție);
3 - Mobilitate;

Elementul structural-funcțional al coloanei vertebrale este segmentul motor rahidian, care

constă din două vertebre, ligamente și disc intervertebral. Discul intervertebral reprezintă o
sindesmoză complexă, formată din inelul fibrozic la periferie, similar unui bandaj conjunctiv de
reținere a nucleului pulpos, localizat în interiorul discului, care preia efortul depus pe coloană, în așa
fel încat discul îndeplinește concomitent funcția de fixare, mobilitate și amortizare.

Descriere topografică
Coloana vertebrală anatomic e împărțită în 4 regiuni:

1 - regiunea cervicală, formată din 7 vertebre;

2 - regiunea toracică cu 12 vertebre;
3 - regiunea lombară, cu 5 vertebre;
4 - regiunea sacrală cu 5 vertebre sudate și regiunea coccigiană formată din 4-5 vertebre;
Regiunea toracică a coloanei are mobilitate mai mică comparativ cu regiunile cervicală și lombară.
Vertebrele lombare sunt cele mai înalte și cu diametrul cel mai mare pentru a face față presiunii care se
exercită asupra lor. Coloana vertebrală are 4 curburi fiziologice situate în plan sagital, care sporesc
rezistența ei la solicitările verticale (de aproximativ 10 ori față de aceeași coloană fără curburi). Aceste
sunt cu convexitate anterioară în zona cervicală, cu convexitate posterioară în zona toracică și cu
convexitate anterioară în regiunea lombară. Segmentul sacro-coccigian are o curbură imobilă cu
convexitate posterioră. Curburile vertebrale împreună cu ligamentele și discurile intervertebrale
contribuie la realizarea unui echilibru intrinsec adecvat al coloanei, la care se adaugă echilibrul
extrinsec, pe care îl realizează grupele musculare, care susțin coloana vertebrală în mod direct, sau
prin intermediul altor structuri. Se ajunge astfel la numeroase mecanisme, care au rol de a atribui
coloanei vertebrale rezistență, mobilitate și suplețe maximă, care o fac potrivită pentru rolul de
susținere, axare, protecție și mișcare pe care îl are.
"
Înălțimea coloanei scade odată cu îmbătrînirea și după statica prelungită, din motivul pierderii apei din
discul intervertebral, alimentarea căruia se face per diapedezum. E știut că 15 min. poziție orizontală
restabilesc înălțimea discului intervertebral diminuată timp de 90 min poziție ortostatică.

Vertebrele sunt legate între ele prin 2 tipuri de joncțiuni:

1 - Sindesmoza disc-vertebrală formată între corpul vertebral și discul intervertebral permite 5 tipuri
de mișcări (flexie-extenzie, înclinare laterală, rotație în jurul unui ax vertical, alunecare între corpurile
vertebrale, îndepartare și apropiere între vertebre);
2 - Articulațiile apofizelor articulare permit alunecări anterioare, posterioare sau laterale, în
dependență de orientarea lor spațială;
Tonusul muscular este starea de contracție statică, ce se menține prin mecanism reflector, are rol în
determinarea poziției corpului și stabilitate articulară. Hipotonia și hipertonia musculară în limitele
fiziologice nu produc modificări importante, dar peste anumite limite pot determina inițial deviații ale
coloanei și ulterior chiar deformații restante. Prin antrenament bine condus, proprietățile mușchiului
(tonus, excitabilitate, contractibilitate, elasticitate, plasticitate) se pot dezvolta pînă la valori
superioare.

De menționat: Discurile intervertebrale cervicale reprezintă aproximativ 30% din înalțimea coloanei
cervicale, și aceasta în mare masură datorită nucleului pulpos care conține pînă la 80% apă la tineri și
pînă la 65% la bătrîni. Proprietatea de a capta apa, e datorată concentrației de condroitinsulfați care cu
vîrsta se micșorează. În dependență de efort și poziție, nucleul pulpos iși schimbă forma (nu și
volumul), și, datorită elasticității inelului fibros, se obține efectul de amortizare a discului
intervertebral și a intregii coloanei vertebrale. Cu vîrsta și în patologie degenerativă, inelul fibros
pierde proprietățile de elasticitate și capacitatea de a amortiza efortul primit de la complexul pulpos.

BILANTUL ARTICULAR

Consta in aprecierea gradului de mobilitate al articulatiilor corpului.

EVALUAREA AMPLITUDINII ARTICULARE PERMITE:

-cuantificare limitarilor si deviatiilor articulare
-observarea fenomenelor dureroase si a senzatiilor resimtite de subiect la sfarsit=> metoda cu caracter
cantitativ si calitativ.
-asociata cu alte bilanturi permite instituirea unui tratament adecvat ale caror efecte vor fii simtite prin
evaluari repetate.

Reguli generale ale testării

1. Măsurarea amplitudinii mișcărilor normale

2. Depistarea mișcărilor anormale;
; 3 PUNEREA in evidenta a aspectelor clinice
4 Studiul radiologic al articulaţiei
5 Sinteza tuturor datelor abținute
 Bilantul muscular apreciaza forta unui muschi sau grup muscular cu ajutorul unor tehnici de
examinare manuala. Cel mai folosit sistem este cel care utilizeaza o scara de la 5 la 0 .
Forta 5 (normala) este atunci cand se poate efectua o miscare, impotriva gravitatiei, pe toata
amplitudinea, impotriva unei forte exterioare aproximativ egala cu valoarea fortei normale.
Forta 4 (buna) capacitatea de a deplasa antigravitational un segment, impotriva unei rezistente mai
mici.
Forta 3 (acceptabila) se apreciaza in cazul in care segmentul este deplasat impotriva gravitatiei, fara
alta rezistenta. Reprezinta pragul functional minim necesar pentru a deplasa diferitele segmente.
Forta 2 (mediocra) permite mobilizarea, dar numai dupa eliminarea gravitatiei.
Forta1 (schitata) nu permite deplasarea segmentului, dar la palpare se percepe contractia.
Forta 0 (absenta) cand nu se percepe nici o contractie.

.
MISCARILE COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrala este structura care sustine partea superioara a corpului si adaposteste cea mai
importanta magistrala nervoasa, motiv pentru care tulburarile si deformarile vertebrale au frecvent si
urmari neurologice.

Parte a aparatului locomotor, coloana vertebrala intervine atat in repaus, pentru sustinerea si axarea
corpului, cat si in dinamica, prin multitudinea de miscari pe care le permite.

Structura - Coloana vertebrala este formata dintr-o coloana de oase numite vertebre care
sprijina craniul si care se sprijina pe bazin (sau solduri).Intre vertebre se afla discurile
intervertebrale care actioneaza ca absorbanti ai socurilor. Discul este alcatuit dintr-un inel
exterior cartilaginos,si un centru de consistenta semilichida. In partea posterioara a coloanei
se afla mici rticulatii intre vertebre, iar acestea sunt solidarizate de ligamente. Coloana este
consolidata si mobilizata de un grup de muschi.
Aceasta structura transforma spatele dintr-un baston rigid intr-o coloana mobila 
Functii - Coloana poarta greutatea jumatatii superioare a corpului si o
transfera bazinului.
 Protectie - Coloana include canalul medular, care reprezinta un canal protector pentru
maduva spinarii. Maduva este legata direct de creier. Maduva este legata de nervii care
strabat  gaurile intervertebrale si care controleaza miscarile trunchiului, mainilor si
picioarelor, aducand in acelasi timp si toate informatiile senzoriale. Discurile intervertebrale,
marginite de ligamente si muschi, fac posibile miscarile si flexibilitatea. In lipsa lor coloana ar
fi asemenea unei tulpini de bambus si ne-ar fi imposibil sa ne aplecam inainte, inapoi, intr-o
parte sau sa privim in spate.
Miscarile coloanei vertebrale sunt urmatoarele:
flexiunea
extensiunea
inclinatia laterala
rotatia

Fiecare articulatie intervertebrala are miscarile ei proprii, care sunt reduse.

Miscarile coloanei in intregime , de fapt , rezultanta miscarilor ei partiale sunt foarte intinse.Se
admite ca totalitatea miscarilor executate la nivelul coloanei vertebrale se reduce la doua tipuri
fundamentale ,si anume:

1.-miscari de inclinatie( flexiunea,extensiunea,inclinatia laterala) .Acestea se executa in jurul unui

numar infinit de axe orizontale si transversale pentru miscarile de flexiune-extensiune : orizontale si
sagitale pentru miscarile de inclinare laterala.
2.- miscari de rotatie, se produc in jurul unui ax longitudinal , care trece prin centrul discurilor
intervertebrale.
Flexiunea este miscarea de inclinare inainte.Discurile intervertebrale sufera o mai mare apasare in
partea lor anterioara , in timp ce ele se inalta posterior.Ligamentul vertebral longitudinal anterior este
relaxat , celelalte dimpotriva sunt intinse.

Extensiunea ( retroflexiunea) are drept urmare aplecarea coloanei inapoi.IN aceasta miscare
ligamentul vertebral longitudinal anterior este intins, iar celelalte relaxate. Discurile intervertebrale
sunt turtite posterior si se inalta anterior.
Inclinarea laterala in partea dreapta sau stanga, se face prin turtirea discului de aceeasi parte si
inaltarea sa in partea opusa
In executarea acestor miscari (flexiune, extensiune, inclinare laterala ), coloana vertebrala
indeplineste rolul unei pirghii de gradul III.Rezistenta se afla la extremitatea ei superioara , sprijinul la
nivelul articulatiei sacrovertebrale iar forta este reprezentata de nuschii coloanei vertebrale .

Rotatia     se executa spre dreapta sau spre stanga in jurul unui ax vertical , care trece prin centrul
discurilor.

Circumductia este miscarea rezultata din executarea succesiva a miscarilor precedente.

 Mobilitatea coloanei vertebrale difera in raport cu regiunea considerate: ea este maxima in
regiunea cervicala , mai mica in regiunea lombara si mult mai redusa in cea toracica. Se admite ca in
aceasta ultima regiune, miscarile sunt mai putin intinse , pe de o parete , din cauza dimensiunilor
reduse ale discurilor intervertebrale , iar pe de alta parte, suprapunerii atat de accentuate a lamelor
vertebrale si a proceselor articulare.
Felul miscarilor este ,de asemenea , in raport cu regiunea considerata, astfel :

in regiunea cervicala sunt posibile toate miscarile, fapt explicat prin dimensiunile mari ale
discurilor intervertebrale in raport cu cele ale corpurilor vertebrale si prin directia proceselor
articulare.
in regiunea toracala se produc indeosebi miscarile de inclinare laterala, insa sunt posibile si
miscari de fexiune-extensiune precum si miscari dasociate de rotatie si inclinare laterala.
inregiunea  lombara , miscarile de fexiune-extensiune sunt de amplitudine apreciabila,
indeosebi intre ultimele trei vertebre, la aceasta contribuie inaltimea relativ mare a     discului
intervertebral si dispozitia suprafetelor articulare de pe procesele articulare(segmente de
cilindru cu orientare sagitala).

CAPITOLUL 2
SPONDILOZA CERVICALA

Spondiloza cervicală, cunoscută și ca osteoartrită sau artrita gâtului, reprezintă procesul

de uzură care afectează oasele și articulațiile gâtului. Odată cu înaintarea în vârstă, pe măsură
ce discurile coloanei vertebrale se deshidratează și se micșorează, se dezvoltă semne de
osteoartrită, inclusiv proiecții osoase de-a lungul marginilor oaselor (pinteni osoși)
. Spondiloza cervicală este foarte frecventă și se agravează odată cu vârsta. Peste 85%
dintre persoanele de peste 60 de ani sunt afectate de această boală. Deși afecțiunea nu este
gravă și poate fi tratată în funcție de recomandarea medicului, printre efectele sale cele mai
neplăcute se numără durerile constante la nivelul coloanei cervicale. În majoritatea cazurilor,
spondiloza cervicală nu provoacă simptome.

Spondiloza (din greaca veche σπόνδυλος spóndylos, „o vertebră”, la plural „vertebre –

coloana vertebrală”) este un termen general ce desemnează degenerarea coloanei vertebrale
din orice cauză. Într-un sens mai restrâns, se referă la osteoartroza spinală, legată de vârstă și
de uzura coloanei vertebrale, care este cea mai frecventă cauză a spondilozei. Procesul
degenerativ în osteoartrită afectează în principal vertebrele, foramenul neuronal și articulațiile
(sindromul fațetar). Dacă este severă, aceasta poate provoca presiune asupra rădăcinilor
nervoase cu tulburări senzoriale sau motorii ulterioare, cum ar fi durerea, parestezii și
slăbiciunea musculară la nivelul membrelor.
Atunci când spațiul dintre două vertebre adiacente se îngustează, presiunea exercitată asupra
rădăcinilor nervoase emergente din măduva spinării poate duce la radiculopatie (tulburări
senzoriale și motorii, cum ar fi dureri severe în gât, umăr, braț, spate sau picior, însoțite de
slăbiciune musculară). Mai puțin frecvent, presiunea directă asupra măduvei spinării (de
obicei la nivelul coloanei  cervicale) poate duce la mielopatie, caracterizată printr-o slăbiciune
generală, disfuncții la nivelul mersului, pierderi de echilibru și pierderea controlului asupra
intestinului sau vezicii urinare. Pacientul poate experimenta șocuri (parestezii) la mâini și
picioare din cauza compresiei nervilor și a ischemiei. Dacă sunt afectate vertebrele gâtului