FIZIOLOGIE

Caiet de Studiu Individual

CURS 1

1
 Anatomia și fiziologia aparatului cardiovascular

Sistemul circulator este format din inimă, vase sanguine și limfatice care alcătuiesc o unitate
funcțională coordonată permanent și adaptată nevoilor organismului. Deși aparatul cardiovascular
reprezintă un tot unitar, are două componente:
- sistemul saguin: inima și vasele de sânge
- sistemul limfatic: vasele și ganglionii limfatici

1.1. Inima

Inima este organul central al apartului cardiovascular, a cărui funcționare asigură circulația
sângelui interstițial. Este așezată în cutia toracică, în etajul inferior al mediastinului, între cei doi
plămâni, deasupra diafragmului. Are forma unui con turtit antero-posterior, mărimea estea cea a
pumnului unui adult și cântărește aproximativ 300 g. Capacitatea medie este de 500 cm 3.
Inima este un organ musculo-cavitar cu rol de pompă aspiro-respingătoare. Este invelită într-un
sac fibro-seros numit pericard.
Configurație externa
Inima are:
- două fețe: - una aterioară - la nivelul ei se află șantul interventricular anterior care desparte
ventriculul drept de cel stâng și șantul atrio- ventricular, care desparte atriile de ventriculi.
- una inferioară - pe care se continuă șanturile de pe fața anterioară
- două margini
- o bază sau o față posterioară care corespunde atriului stâng si drept
- un vârf care aparține ventriculului stâng

fig.1 Inima - aspect exterior

si cavități

2
 Structura inimii
Peretele inimii este format din trei straturi; endocardul, stratul intern, miocardul, stratul mijlociu
și epicardul, stratul extern.
Endocardul este o membrană lucioasă, transparentă, care captușește toate cavitățile inimii
continuându-se cu endoteliul arterelor și venelor. Are terminații nervoase și vase limfatice, dar nu
sanguine, hrănindu-se prin inhibiție.
Miocardul reprezintă muschiul cardiac. Ca particularități este de menționat faptul că fibrele
miocardice de la nivelul atriilor sunt dispuse circular, iar cele de la nivelul ventriculelor în fascicule cu
direcție oblic-spiralată, formând spre vârf vârtejul inimii. Musculatura atriilor nu se continuă cu cea din
pereții ventriculelor.
Musculatura inimii se inseră pe formațiuni fibroase care constitue scheletul fibros al inimii format
din patru inele fibroase, două formațiuni numite trigoane(drept si stâng) și partea membrenoasa a
septului interventricular.
Miocardul atrial este neted pe fața internă, iar cel ventricular prezintă mușchi papilari trabecule
carnoase de care se prind, prin cordaje, valvele atrio-ventriculare.
În masa mușchiului cardiac se afla aparatul de conducere (sistemul excitoconductor) distribuit
astfel in inima adultului; în peretele atriului drept, între cele două vene cave se află nodulul sino-atrial
(Keit-Flack), iar în partea interioară a septului interatrial, lângă tricuspidă și deasupra trigonului fibros
drept, se afla nodulul atrio-ventricula (Aschoff-Tawara).
De la nivelul nodului atrioventricular pleacă fasciculul Hiss, care coboară în interiorul septului
interventricular și se imparte în două ramuri se ramifică sub endocard, formând rețeaua Purkinje, la
nivelul țesutului nodal ia naștere stimuli contractili care sunt conduși la miocard (de unde denumirea
acestui țesut aparat aparat de conducere).
Epicardul este foița viscerală a pericardului seros si acopera complet exteriorul inimii.

Cavitațile inimii:
Atriile se caracterizează prin capacitate mai mica decat a ventriculelor, sub forma cuboidala,
pereții mai subțiri și prezintă câte o prelungire numitâ urechiușe.
În atriul drept se deschid vena cava superioara (în peretele superior) și vena cava inferioara (in
peretele inferior).
În atriul stang se deschid, în peretele posterior , cele patru vene pulmonare.
Ventriculele sunt caracterizate prin capacitate mai mare decat cea a atriilor, forma piramidala,
grosime mult mai mare a pereților și prezenta mușchilor capilari și a trabeculelor cărnoase care dau
suprafeței interioare a ventriculului un aspect neregulat. Din ventriculul drept pleacă trunchiul arterei
pulmonare a carei origine poartă numele de con arterial. Orificiul trunchiului arterei pulmonare este
prevăzut cu trei valvule semilunare sau sigmoide, de forma unor cuiburi de randunica. Din ventricului
stâng pleacă artera aorta a carui orificiu este prevăzut cu trei valvule semilunare sau sigmoide.

Vascularizația și inervația inimii

Inima este irigată de cele două artere coronare (stânga și dreapta), cu originea in aorta ascendentă.
Coronară stânga după un traiect scurt, se împarte în două ramuri:
- artera interventriculara anterioara;
- artera circumflexă, care străbate șantul coronar stâng.
Artera coronară dreapta se angajeaza în șantul coronar drept și apoi coboara prin santul
interventricular posterior.

3
 Din arterele coronare se desprind ramuri colaterale, care sunt de tip terminal, irigand anumite
teritorii din miocard si neanastomozandu-se cu ramurile colaterale vecine. Daca una din una numita
interventriculara anterioara, care coboara in santul interventricular anterior,in aceste colaterale se
obstrueaza printr-un spasm prelungit sau printr-un trob (embolus), teritoriul respective nu mai primeste
substante nutritive si oxigen, se necrozeaza si apare infarctul.
Venele care colecteaza sangele trecut prin capilarele miocardului sunt:
-vena mare a inimii, care urca prin santul interventricular anterior,
-vena mijlocie a inimii, care urca prin santul interventricular posterior,
-vena mica a inimii, care strabate santul coronar drept
Limfa inimii: ajunge in ganglionii traheobronșici și mediastinali dupa ce a facut stație în
ganglionii intermediari. Dintre acestia, unul se găsește pe fața anterioara a aortei descendente.
Inervația inimii este asigurată de nervii cardiaci, proveniți din vag si simpatici. Din vag se
desprind nervii cardiaci (superiori si inferiori), cât și nervii cardiaci toracali. Nervii simpatici sunt în
numar de trei. Cel superior provine din ganglionul cervical superior, cel mijlociu provine din
ganglionul cervical mijlociu, cel inferior din ganglionul stelat.
Nervii cardiaci se împletesc formand plexul cardiac situate sub crosa aortei.
Pericardul: este un sac fibroseros care conține inima și rădăcinile vaselor mari. El este alcătuit din
două foițe: una numită pericardul fibros, de forma unui sac situate la periferie, cu rol protector pentru
inima și alta numită pericardul seros care se găsește în interior, favorizând alunecarea în timpul
contracțiilor inimii.

Funcţiile inimii:
- transportă sângele în sens unic prin inimă şi vasele de sânge,
- transportă sânge, substanțe nutritive la organe si țesuturi,
transportă produse de metabolism de la țesuturi la organe catre organele de excreție,
- generează presiunea sângelui prin contracţiile inimii și mişcă asfel sângele prin vase,
- reglează cantitatea de sânge necesară organelor şi ţesuturilor diferite în funcție de repaos,
activitate fizică sau poziţia corpului, prin schimări în frecvenţa şi forţa contracţiilor.

CURS2

4
 Cum circulă sângele
Sângele venos din corp vine la inimă în atriul drept, apoi în ventriculul drept şi trece prin artera
pulmonară la plămâni. Aici sângele se încarcă cu oxigen şi eliberează bioxidul de carbon, care este
eliminat prin expiraţie. De la plămâni sângele oxigenat vine prin venele pulmonare la inimă, în atriul
stâng, apoi în ventriculul stâng, de unde este pompat prin aortă în arterele corpului şi ajunge la ţesuturi.

Sângele care trece prin intestine preia lichidele şi substanţele nutritive, care au fost digerate şi
absorbite. Din intestin, sângele ajunge la ficat, care neutralizează substanţele toxice şi adaugă proteine
esenţiale cu rol în coagulare ş.a. În splină sângele descarcă celulele roşii îmbătrânite, unde sunt
distruse, iar în rinichi sunt eliminate excesul de minerale, uree şi săruri.

La nivelul capilarelor din corp, se face schimbul de gaze şi substanţe nutritive. Sângele este
preluat apoi de vene şi se întoarce la inimă prin venele cave.
Pentru ca sângele să treacă prin toate ţesuturile corpului, el parcurge aprox. 96.000 km

Fig. 2 Sistemul venos

5
 Fig. Reţeaua capilară.

Legendă :
1. Arteriole,
2. Metaarteriole,
3. Anastomoză capilară,
4. Sfincter precapilar,
5. Capilare arteriale,
6. Capilare venoase,
7. Venule.
Fig. 3 Rețeaua capilară

Funcțiile circulației periferice

- transportă sângele, hormonii, enzimele, substanţele nutritive, gazele, componentele sistemului
imunitar şi alte substanţe în diferite părţi ale corpului;
- permite schimbul de substanţe nutritive, gaze şi produse de eliminare rezultate din arderile
tisulare;
- reglează presiunea sângelui.

1.2. Sistemul venos

Ȋn cadrul sistemului circulator, sistemul venos realizează transportul sângelui de la periferie la

inimă. Marea majoritate a venelor transportă sânge neoxigenat, de la nivel tisular la inimă, excepţie
făcând venele pulmonare şi venele ombilicale (ȋn timpul vieţii intrauterine), ambele transportând sânge
oxigenat la inimă.

Anatomie şi fiziologie
Sistemul circulator este alcătuit din două sisteme, şi anume:
• Sistemul vaselor sanguine,
• Sistemul vaselor limfatice.
Sistemul vaselor sanguine este alcătuit din:
• Vene
6
 – sunt vase ce se formează prin unirea reţelei difuze a capilarelor, realizând un sistem ramificat ce
porneşte ȋn sens opus arborelul arterial, de la terminaţii subţiri către diametre progresiv mai largi.
• Artere
– sunt vase ce pleacă de la nivelul cordului şi se ramifică pe traiectul lor, la fel ca ramurile unui
copac, devenind din ce ȋn ce mai mici, alcătuind arborele arterial ce ȋndeplineşte funcţia de transport la
nivel tisular atât a nutrimentelor, cât şi a oxigenului.
• Capilarele
– sunt vase sanguine de mici dimensiuni ce formează o reţea difuză, realizazând numeroase
anastomoze la nivelul cărora au loc schimburile dintre ţesuturi şi sânge.
Venele sunt vase de capacitanţă şi pot fi clasificate astfel:
- Vene mari: vena cavă superioară, vena cavă inferioară, venele pulmonare;
- Vene medii şi mici: vena jugulară externă, vena jugulară internă;
- Venule
O altă clasificare poate fi făcută ȋn funcţie de localizare:
- Vene superficiale;
- Vene profunde;
- Vene comunicante sau perforante - acestea realizează conexiunea dintre venele superficiale şi
cele profunde.
Venele prezintă aceeiaşi structură generală ȋntâlnită la toate vasele de la nivelul sistemului
circulator reprezentată de intimă, medie şi adventice, ȋnsă cu anumite specificităţi.
Intima este alcătuită din endoteliu şi ţesut endotelial, ȋnsă membrana limitantă elastică internă
lipseşte.
Media este alcătuită din ţesut muscular fibros şi elastic, ȋnsă ȋn cantitate mai mică decât la nivelul
arterei omonime.
Adventicea este mai groasă decât la nivel arterial, cu vasa vasorum foarte bogată şi cu numeroase
terminaţii nervoase.
La nivelul porţiunii inferioare a corpului, venele sunt adaptate cu valve ce se formează prin
plierea intimei, fragmentând astfel coloana de sânge, scăzând presiunea de la nivel parietal şi
deteminând o singură direcţie de circulaţie a fluxului sanguin.
Principalele vene şi sisteme venoase sunt reprezentate de:
- Vena safenă mare;
- Vena safenă mică;
- Venele pulmonare;
- Vena cavă superioară;
- Vena cavă inferioară;
- Vena azygos;
- Vena hemiazygos;
- Sistemul venos port;
- Sistemul venos a lui Thebesius;
- Sinusurile durale.
Vena cavă superioară ȋşi are originea la nivelul primei articulaţii condrocostale drepte, posterior
de aceasta, şi se formează prin unirea celor două vene brahiocefalice dreaptă respectiv stângă. Prezintă
un traiect vertical până la nivelul celei de-a treia articulaţii condrocostale drepte, unde se varsă ȋn
peretele superior al atriului drept. Dimensiunea sa este de aproximativ 7 cm şi poate fi ȋmpărţită ȋn două
segmene: unul intrapericardic şi unul extrapericardic.
La nivelul venei cave superioare se varsă şi vena azygos.
Vena cavă inferioară se formează anterior de corpul vertebral L5 prin unirea celor două vene
iliace commune: dreaptă şi stângă.
7
 Are un traiect vertical, de-a lungul coloanei vertebrale, la dreapta aortei abdominale, străbate
muşchiul diafragm şi ajunge la nivelul toracelui, unde se varsă ȋn atriul drept, la nivelul peretele
inferior. Acest orificiu poartă denumirea de orificiul venei cave inferioare şi prezintă valva lui
Eustachio.
La nivelul venei cave inferioare se varsă venele lombare ȋn număr de patru perechi, venele renale,
vena suprarenală dreaptă, vena genitală dreaptă, venele frenice, venele hepatice.
Vena azygos se formează prin unirea a două rădăcini. Prezintă un traiect vertical şi pătrunde la
nivelul toracelui prin orificiului aortic al diafragmului. La nivel toracal, la nivelul vertebrei toracale T4,
realizează crosa venei azygos şi se varsă ȋn vena cavă superioară.
La nivelul venei azygos se varsă venele intercostale posterioare drepte, vena intercostală
superioară dreaptă, vena hemiazygos, vena hemiazygos accesorie, venele esofagiene, venele
pericardice, venele bronhice drepte.
Venele hepatice transportă sânge de la capilarele sinusoide la vena cavă inferioară. Capilarele
sinusoide se varsă ȋn vena centrolobulară ce va ieşi din lobul hepatic prin baza acestuia şi va forma cu
venele vecine venele sublobulare, iar acestea la rândul lor vor forma venele hepatice
Sinusul venos coronar poate fi identificat la nivelul şanţului coronar posterior. Traiectul acestuia
se termină la nivelul peretelui inferior al atriului drept. La nivelul sinusului venos coronar se varsă vena
coronară mare, vena coronară mică, vena coronară mijlocie, vena posterioară a ventriculului stâng,
vena oblică a atriului stâng.
Venele pulmonare sunt ȋn număr de patru şi transportă sânge oxigenat de la nivel pulmonar la
inimă, vărsându-se ȋn atriul stâng.
Vena safenă mare (safena internă) este cea mai importantă venă superficială a membrului
inferior, „safina” ȋnsemnând „ascunsă”. Ea este ascunsă la nivelul propriei fascii ȋn regiunea coapsei şi
o părăseşe abia la nivelul genunchiului. Incompetenţa valvelor acestei vene determină apariţia
dilataţiilor varicoase ale membrului inferior.
Este o venă superficială localizată ȋn porţiunea medială a membrului inferior, având cele mai mari
dimensiuni din corp. Pleacă de la nivelul extremităţii mediale a arcului venos dorsal al piciorului,
terminându-se la nivelul triunghiului lui Scarpa, unde se varsă ȋn vena femurală.
La nivelul venei safene mari se varsă marea majoritate a venelor superficiale, venele
anastomotice cu sistemul venos profund (venele perforante), vena safenă accesorie, venele superficiale
ale coapsei, venele ruşinoase externe, vena circumflexă iliacă superficială (la nivelul crosei).
Vena safenă mică (safena externă) este localizată la nivelul părţii laterale a piciorului şi trece
ulterior postero-lateral de tendonul lui Achile, ȋn porţiunea inferioară a gambei.
La nivelul venei safene mici se varsă reţelele tributare ale piciorului: dorsală şi plantară, venele
superficiale posterioare ale gambei şi venele anastomotice (venele perforante) ce realizează puntea de
legătură cu venele profunde ale gambei.
Venele perforante
Foarte multe vene superficiale drenează la nivelul venelor safene mari sau mici, ce drenează la
rândul lor la nivelul sistemului venos profund. Venele superficiale sunt de asemenea conectate la un
număr variabil de vene perforante ce trec prin fascia profundă şi drenează direct la nivelul venelor
profunde ale gambei şi coaspei. Venele perforante conţin de obicei valve ce previn refluxul sângelui
din sistemul profund ȋn cel superficial.
Sistemul venos profund
Tot sângele venos va ajunge ȋn cele din urmă la nivelul sistemului venos profund ȋn drumul său
către atriul drept.
Venele profunde ale gambei sunt ȋmpărţite ȋn trei perechi: vena tibială anterioară (la nivelul ei
drenează faţa dorsală a piciorului), vena tibială posterioară (la nivelul ei drenează porţiunea medială a
piciorului) şi vena peroneală (la nivelul căreia drenează porţiunea laterală a piciorului).
8
 Culoarea venelor este dată de culoarea sângelui venos ȋncărcat cu dioxid de carbon, ce este de
obicei roşu-ȋnchis datorită unui conţinut foarte scăzut ȋn oxigen. Culoarea albastru-verzuie a venelor se
datorează prezenţei ţesutului celular subcutanat ce nu permite trecerea decât a unor anumite lungimi de
undă.

Circulaţia venoasă
Venele realizează ȋntoarcerea sângelui la nivelul inimii (a atriului drept). Ele mai sunt denumite şi
vase de capacitanţă datorită volumului mare de sânge pe care ȋl conţin-aproximativ 60% din volumul
sanguin total.
Venele prezintă pereţi subţiri ce sunt capabili să ȋşi modifice forma ȋn funcţie de volumul de
sânge circulant. Volumul de sânge este direct proportional cu presiunea venoasă. Când presiune
venoasă este scăzută, volumul de sânge din interiorul lor este scăzut, acestea colabându-se. Pe măsură
ce presiune venoasă creşte, pereţii venelor se expandează la fel ca pereţii unui balon.
Ȋntoarcerea venoasă necesită o pompă, asemănător inimii, care să faciliteze ȋntoarcerea sângelui
de la nivel periferic la nivelul inimii. Principala pompă este reprezentată de musculatura picioarelor,
repsonsabilă de cea mai mare parte a ȋntoarcerii venoase. La nivelul piciorului se regăseşte o reţea
venoasă ce funcţionează tot ca o pompă, având un rol secundar, după cea anterior menţionată. Cu
fiecare pas făcut, piciorul şi muşchii gambei se contractă şi pompează sângele prin sistemul venos
ȋmpotriva gravitaţiei, spre partea dreaptă a inimii, ce conţine sânge venos.
Pentru realizarea unui flux unidirecţional la nivelul sistemului venos, sunt necesare valve integre.
Funcţionarea corespunzătoare a valvelor este necesară şi pentru realizarea unei ȋntoarceri venoase
normale. Valvele de la nivelul sistemului venos funcţionează asemănător treptelor unei scări, susţinând
coloana de sânge până când aceasta ajunge la nivelul camerelor drepte ale inimii.
Prin intermediul sângelui venos sunt transportaţi metaboliţi de la nivel tisular şi sânge ȋncărcat cu
dioxid de carbon către camerele drepte ale cordului, iniţial la nivelul atriului drept prin intermediul
venelor cave superioară, respectiv inferioară. Din atriul drept sângele venos ajunge la nivelul
ventriculului drept şi de aici ȋn artera pulmonară, ce ȋl transportă la nivelul plămânilor, unde dioxidul de
carbon este eliminat pe cale respiratorie şi este ȋnlocuit cu oxigen, sângele oxigenat ȋntorcându-se prin
intermediul celor patru vene pulmonare la nivelul atriului stâng, ventriculului stâng şi ulterior la nivelul
aortei, ce face parte din circulţia arterială.

Sistemul limfatic
O altă cale de întoarcere a lichidelor şi subsatanţelor nutritive din vase şi ţesuturi este prin
sistemul limfatic format din:
- vasele limfatice,
- ganglionii limfatici şi
- limfă, care este lichidul dintre celule (intercelular) ce se scurge în sânge.

Fig. 4 Sistemul limfatic

9
 Legenda:
1. Vegetațiile adenoide
2. Amigdala
3. Ganglioni limfatici
4. Canalul toracic la intrarea în venă
5. Timusul
6. Splina
7. Vas limfatic
8. Ganglion limfatic
9. Apendicele
10.Petele lui Peyer în intestinul subțire
11. Canalul toracic
12. Canalul toracic drept la intrarea în
venă.

Funcțiile sistemului limfatic:

- echilibrul lichidelor din corp,
- absorbţia lipidelor din tubul digestiv,
- apărarea împortiva micro-organismelor
şi altor substanţe străine dăunătoare, în cadrul
sistemului imunitar.

10
CURS 3
ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS

ORGANIZAREA SISTEMULUI NERVOS

A.SISTEMUL NERVOS PERIFERIC

− este interfaţa dintre mediul înconjurător şi sistemul nervos central
include:
● componenta senzorială
− reprezentată de: - receptorii senzoriali
- neuronii primari aferenţi din - ggl. rădăcinii dorsale
- ggl. cranieni
− rol - detectează evenimentele din mediu
● componenta motorie
− reprezentată de: - neuronii motori somatici localizaţi în măduva spinării
- neuronii vegetativi localizaţi în trunchiul cerebral
− rol - generează mişcări sau secreţii glandulare

B. SISTEMUL NERVOS CENTRAL (SNC)

funcţii: - primeşte şi procesează informaţiile din mediu
- organizează răspunsuri reflexe şi comportamentale
- planifică şi execută mişcările voluntare
- sediul funcţiilor înalt cognitive, vorbirii, gândirii, memoriei
− compus din:
● măduva spinării - organizare segmentară, metamerică
- conectată cu rec. şi ef. prin nervii spinali
● creier - subdivizat în 5 reg. - mielencefal (bulb)
- metencefal (punte, cerebel)
- mezencefal
- diencefal (talamus, hipotalamus)
- telencefal
(ggl. baz., cortex cerebral)

FUNCŢIILE GENERALE ALE SISTEMULUI NERVOS

DETECŢIA SENZORIALĂ
– procesul prin care neuronii traduc diverse forme de energie în semnale neuronale
PROCESAREA INFORMAŢIILOR
11
 – transmisia informaţiei în reţeaua neuronală
– transf. semnalelor prin combinarea acestora cu alte semnale = integrare neuronală
– stocarea informaţiei = memoria
– utilizarea informaţiei senzoriale pentru percepţie
– procesele de gândire
– învăţarea
– planificarea şi implementarea comenzilor motorii
– emoţiile
COMPORTAMENTUL
– totalitatea răspunsurilor organismului faţă de mediul său
– poate fi: - un act intern (cunoaşterea)
- un act motor (motilitatea sau răspunsul SNV)

COMPONENTELE CELULARE ALE SISTEMULUI NERVOS

NEURONII
– celulele înalt diferenţiate, excitabile
– nu au capacitate de diviziune
– rol în: - recepţionarea
- generarea impulsului nervos
- transmiterea
CELULELE GLIALE
– rol: - trofic
- de susţinere pentru neuroni
- de protecţie

NEURONUL
DEFINIŢIE
- este unitatea celulară structurală şi funcţională a sistemului nervos
STRUCTURĂ
- corpul celular - nucleul cu un nucleol
- citoplasma - citosol (organite cel. comune şi specif.)
- citoschelet
- prelungirile:
1. dendritele - prelungirile scurte
- rol în recepţionarea impulsurilor nervoase
- conducere celulipetă

2. axonul - prelungirea unică a neuronului

- conul axonal → ia naştere PA
- conducerea impulsului este celulifugă
- transportul materialului citosolic - anterograd
- retrograd
12
POTENŢIALUL DE REPAUS (PR)
– reprezintă diferenţa de potenţial între suprafaţa internă (electric negativă) şi suprafaţa
externă (electric pozitivă) a membranei neuronale în condiţii de repaus funcţional
– valoarea - 60 mV → - 90 mV
– cauza → repartiţia neuniformă a ionilor de o parte şi de alta a membr.
− permeabilitatea selectivă a membr. ( K+ > Na+ )
− prezenţa ATP-azei Na+ / K+

POTENŢIALUL LOCAL
– se realizează prin stimularea unei zone limitate a membranei celulare
– se manifestă prin:
● depolarizare - influx de ioni de Na+ sau Ca2+

● hiperpolarizare - creşterea efluxului de K+

- influx de Cl-
– caracteristici:
− sunt gradate - stimuli mai puternici determină o depol. mai mare
− se însumează temporo-spaţial
− dacă prin însumare ating un nivel critic (prag) → la nivelul conului axonal va fi
generat un potenţial de acţiune propagat

POTENŢIALUL DE ACŢIUNE NEURONAL (PA)

– reprezintă inversarea rapidă şi complet reversibilă a polarităţii membranei neuronale,
care devine electric pozitivă la interior şi electric negativă la exterior
– fazele:
● perioada de latenţă = 0,1 ms

● depolarizarea - până la +30 mV

- influx de Na+→ canale rapide voltaj depend.
● repolarizarea - revenire la valoarea potenţialului de repaus
- sistarea influxului ionilor de Na+
- efluxul ionilor de K+
● postpotenţialul pozitiv - ATP - aza Na+/K+
- restabilirea echilibrului ionic

PERIOADELE EXCITABILITĂŢII NEURONULUI

⮚ Perioada refractară absolută
− cuprinde faza de depolarizare şi o parte din repolarizare
− neuronul nu răspunde la alţi stimuli
− importanţă funcţională → fixează un maxim de frecvenţă a
impulsului nervos

13
 ⮚ Perioada refractară relativă

⮚ Perioada receptivă optimală

CONDUCEREA POTENŢIALULUI DE ACŢIUNE ÎN FIBRELE NERVOASE

⮚ În fibrele nervoase amielinice
− depolarizarea unei zone membranare produce activarea canalelor de Na +
adiacente
− PA se propagă - secvenţial
- din aproape în aproape
- cu viteză mică
⮚ În fibrele nervoase mielinice
− conducerea este saltatorie de la un nod Ranvier la altul
− explicaţia - densitatea foarte mare a canalelor de Na+ la nivelul
nodurilor Ranvier
- teaca de mielină ⇒ permeab. ↓ a membr. internodale
− viteza de conducere depinde de:
− grosimea fibrei nervoase
− distanţa dintre nodurile Ranvier
NEVROGLIA
DEFINIŢIE
– componenta non-neuronală a sistemului nervos central şi periferic
CARACTERISTICI
– nu generează, nu conduce impulsul nervos
– nu formează sinapse
– are capacitate de diviziune
– sunt de 10 ori mai numeroase decât neuronii
– interdependenţă strânsă între neuroni şi celulele gliale

TRANSMITEREA SINAPTICĂ
DEFINIŢIE:
– procesul prin care cel. nervoase comunică între ele sau cu efectorii (muşchiul, glandele)

CLASIFICAREA SINAPSELOR:
● electrice
− conducerea directă a curentului de la o celulă la alta prin joncţiuni specializate
„gap junctions”
− canalul unei celule se uneşte cu canalul altei celule ⇒ molec. mici şi ionii trec de
la o celulă la alta
− curentul electric poate trece la nivelul „joncţiunii gap” în ambele direcţii
− se găsesc în retină şi bulbul olfactiv
14
 ● chimice
− structura - componenta presinaptică
- fanta sinaptică
- componenta postsinaptică
− secvenţa fenomenelor transmiterii sinaptice:
− invazia butonului sinaptic de către influxul nervos
− eliberarea mediatorului în fanta sinaptică
− propagarea transsinaptică a influxului nervos
- difuziune mediatorului chimic
- acţiunea med. chimic asupra
membranei postsinaptice
- inactivarea mediatorului chimic
TIPURI DE RĂSPUNSURI SINAPTICE
● Potenţialul postsinaptic excitator se poate realiza prin:
− deschiderea canalelor de Na+ ce permit unui număr mare de sarcini electrice
pozitive să pătrundă în celulele postsinaptice
− reducerea conductanţei canalelor de Cl- sau K+ sau ambele
− activarea metabolismului intern celular va creşte numărul receptorilor
membranari excitatori sau va scădea numărul celor inhibitori
● Potenţialul postsinaptic inhibitor se poate produce prin:
− deschiderea canalelor de Cl- ce va induce o negativare rapidă a interiorului
celulei
− creşterea conductanţei ionilor de K+ spre exterior, cu efect hiperpolarizant
− activarea unor enzime ce inhibă funcţii metabolice celulare sau cresc numărul de
receptori sinaptici inhibitori
● Potenţialul de inhibiţie presinaptică
− se manifestă la nivelul sinapselor axo-axonice de tip excitator
− mediator GABA
SUMAŢIA
− sumaţia temporală
apare când PA invadează terminaţiile nervoase după ce primul potenţial postsinaptic a dispărut
− sumaţia spaţială
apare când terminaţiile nervoase sunt stimulate aproximativ în acelaşi timp
TRANSMIŢĂTORII SINAPTICI
TRANSMIŢĂTORII CU ACŢIUNE RAPIDĂ
● sunt sintetizaţi în citosolul terminaţiilor presinaptice

● sunt stocaţi în vezicule

● cuplarea cu receptorii postsinaptici determină:

– ↑ conductanţei pt. Na+ ⇒ excit.
– ↑ conductanţei pt. K+/Cl- ⇒ inhib.
● rol:
15
 – transmiterea semnalelor senzoriale la creier
– transmiterea semnalelor motoare la muşchi
NEUROPEPTIDELE (TRANSMIŢĂTORII CU ACŢIUNE LENTĂ)
● se sintetizează în cantitate mică, numai la nivelul corpului celular neuronal

● sunt stocaţi în vezicule

● sunt transportaţi în fluxul axonal cu viteză mică

● au acţiuni mai prelungite:

– schimbări pe termen lung a numărului de receptori neuronali
– deschiderea sau închiderea pe termen lung a canalelor pentru anumiţi ioni
– schimbarea numărului de sinapse sau a dimensiunii sinapselor
NEUROMODULATORI
● sunt substanţe neuroactive neimplicate direct în procesul transmiterii sinaptice

● pot acţiona presinaptic modificând cantitatea şi durata eliberării neurotransmiţătorilor

● la nivel postsinaptic modifică sensibilitatea receptorilor pentru mediator

● pot avea efecte moderatoare sau facilitatoare în funcţie de receptorul asupra căruia acţionează

● acţiunile neuromodulatorilor cresc complexitatea procesării informaţiei la nivelul fiecărui

neuron
● între neurotransmiţător şi neuromodulator nu există o distincţie netă → rolul lor este dependent
de tipul de receptor asupra căruia acţionează

16
CURS 4
ORGANIZAREA STRUCTURALĂ ŞI FUNCŢIONALĂ A SCOARŢEI CEREBRALE
− este situată la suprafaţa emisferelor cerebrale
● CLASIFICARE
– criteriul filogenetic şi histologic
⮚ arhicortex (alocortex)

⮚ paleocortex (juxta-alocortex)

⮚ neocortex (isocortex)
– criteriul anatomic
⮚ lobi

⮚ circumvoluţii (girusuri)
– criteriul particularităţilor structurale şi funcţionale zonale
⮚ 47 de câmpuri sau arii Brodmann
– criteriul neurofiziologic
⮚ arii senzitivo-senzoriale

⮚ arii motorii

⮚ arii de asociaţie

ORGANIZAREA LAMINARĂ
- este realizată prin dispunerea în straturi a mai multor tipuri de celule :
− 6 pentru neocortex
− 3 pentru arhicortex
− 4 - 5 pentru paleocortex
⮚ celule piramidale
− au dimensiuni care cresc dinspre straturile superficiale spre cele profunde
− reprezintă principala celulă efectorie
⮚ interneuroni
− clasificare:
− celule stelate sau granulare (principalul interneuron)
− celule fuziforme
− celule Martinotti
− celule orizontale Cajal
− rol - conectează celula piramidală la circuite interneuronale
complexe, intracorticale şi cortico-subcorticale

ORGANIZAREA COLUMNARĂ

17
 ⮚ dispunerea corpului celular şi a prelungirilor neuronale în coloane perpendiculare pe straturile
corticale
⮚ celula piramidală mare din stratul V
– reprezintă elementul principal care participă la circuite funcţionale verticale
– prezintă:
− dendrita apicală lungă - se distribuie stratului I
- stabileşte sinapse cu axonii altor cel. Corticale
- are colaterale care fac sinapsă cu
- celula stelată de la nivelul stratului IV
- dendrita apic. a cel. piramid. mici din str.II
− dendritele laterale scurte - stabilesc sinapse cu axonii celulelor
piramidale mici din straturile II şi III
− un axon lung - cale eferentă destinată structurilor subcorticale
- face sinapsă cu celula stelată situată la nivelul str. IV
⮚ ansamblul sinapselor din str. I şi celula stelată din str. IV asigură circuite funcţionale
orizontale

CLASIFICAREA AFERENŢELOR UNITĂŢII COLUMNARE

⮚ corticale
– provin din alte unităţi columnare, adiacente sau situate în diverse arii corticale (ale
ambelor emisfere cerebrale), care se termină în straturile II, III şi IV
– celulele stelate au un rol major în recepţionarea şi sincronizarea informaţiilor primite
din alte straturi corticale

⮚ subcorticale talamice specifice şi nespecifice

– căile de proiecţie talamice specifice se termină prin sinapse axo-somatice la nivelul
celulei stelate din stratul IV
– căile de proiecţie talamice nespecifice se termină prin sinapse axo-dendritice la nivelul
celulelor piramidale din toate straturile corticale
→ la om funcţiile ariilor simetrice sunt asemănătoare
→ între ele există un transfer de informaţie prin căile comisurale
→ excepţie: ariile cu fcţ. integrativă sup. care sunt asimetrice, predominând la nivelul unei
emisfere
→ la majoritatea indivizilor, pe baza unui determinism genetic, emisfera stângă este cea dominantă
în integrarea unor funcţii asociative psihice specific umane:
● emisferul dominant (major) - perceperea şi înţelegerea vorbirii auzite şi scrise (componentă
senzitivă)
- exprimarea verbală prin grai sau în scris (componentă motorie)
● emisferul nedominant (minor) - integrarea schemei corporale
- recunoaşterea spaţială
- ideaţia neverbală
RECEPTORII
18
DEFINIŢIE:
− sunt celule diferenţiate pentru detectarea şi recepţionarea variaţiilor energetice din int. sau din
ext. organismului → transformă în impuls nervos
− prag de excitabilitate diferit în funcţie de: - aspectul structural
- extinderea suprafeţei receptoare
- intensitatea şi durata stimulului
CLASIFICARE (în fcţ. de natura excitantului):
− mecanoreceptori
− termoreceptori
− fotoreceptori
− chemoreceptori
− interoceptori (visceroceptori)
− proprioceptori (corpusculii tendinoşi Golgi, fusurile neuro-musculare)
TRANSFORMAREA INFORMAŢIILOR SPECIFICE ÎN IMPULS NERVOS:
− producer unui potenţial generator:
− efectul mecanic sau chimic al stimulului asupra terminaţiei nervoase libere ⇒
modif. permeab. membr. celulare pentru diferiţi ioni ⇒ depolarizarea membr.
care se propagă până la primul nod Ranvier → generează PA
− producerea unui potenţial de receptor
- prin fenomene electrice şi chimice de depolarizare membranară
- se comportă ca un electrod de stimul. ⇒ excit. termin. nerv.
senzitive din jur
- amplitudinea potenţialului este direct proporţională cu
intensitatea stimulului
- durata relativ mare ⇒ apariţia unor PA repetate la nivelul
terminaţiei nervoase
CALEA AFERENTĂ
● prelungiri dendritice şi axonice ale neuronilor senzitivi → asigură conducerea ascendentă a
informaţiilor de la nivelul receptorilor specifici spre centrii nervoşi reflecşi
● fibrele spinale au prelungiri axonale:
- scurte → închid arc. reflex la niv. medular
- lungi, de asociaţie, ascendente sau descendente → realiz. cordoanele
de conducere spino-talamo-corticale
● transmiterea impulsului nervos spre centrii reflecşi se realizează prin:
- fibrele mielinice - saltatoriu, cu viteză mare de conducere
- fibrele amielinice - din aproape în aproape, cu viteză ↓ de cond.
● stimulii subliminari - pot atinge pragul de excitaţie prin fenomene de
sumaţie temporo-spaţială
● la nivelul sinapselor interneuronale → fenomene de inhibare, filtrare şi amplificare a aferenţelor
senzitivo-senzoriale cauzate de:
- modalităţile de articulare a terminaţiilor presinaptice cu cele
postsinaptice (convergenţă, divergenţă, fen. de reverberaţie)
- eliberarea de med. chim. cu efect excit./inhib. în fanta sinaptică
19
CENTRUL REFLEX
● localizare → intranevraxial:
− măduva spinării
− trunchiul cerebral
− centrii nervoşi superiori
● rol: - prelucrarea, integrarea şi stocarea informaţiile primite pe
căile aferente
- elaborarea de reacţii adecvate
● clasif. arcurilor reflexe (în fcţ. de numărul neuronilor intercalari)
− arcuri reflexe directe, monosinaptice
− arcuri reflexe difuze, polisinaptice (segmentare şi intersegmentare)
CENTRUL REFLEX
● procesul de prelucrare al informaţiilor la nivel sinaptic:
− o parte foarte mică din multitudinea de informaţii specifice sosite la nivelul centrului reflex este
utilizată la generarea reacţiei reflexe
− restul de informaţie este depozitat la nivelul releelor sinaptice ale arcului reflex
− înlesnit de repetarea stimulării senzitivo- senzoriale → după un număr de impulsuri ajunse la
nivel sinaptic ⇒ sinapsele reacţionează mult mai intens sau chiar spontan la stimulare (centrii
nervoşi superiori → activitatea poate fi stim./inhib. şi pe cale reflex-condiţionată)
CALEA EFERENTĂ
● fibre motorii care asigură contracţia muşch. scheletici

● constituită dintr-un singur neuron → coarnele anterioare ale măduvei spinării → mediator
chimic acetilcolina (placa motorie)
● fibre mielinice A-alfa → viteză mare de conducere

● fibre gama-motorii = „bucla gama” → rol:

− contractil asupra extremităţilor fibrei intrafusale
− adaptarea tonusului muscular bazal la necesităţile variabile ale activităţii motorii a
organismului
− stimulează indirect motoneuronul A-alfa ⇒ declanşează reflex contracţia
ORGANELE EFECTOARE
● reprezentate de musculatura striată scheletică

● răspunsul acestora depinde de tipul şi densitatea receptorilor specifici de la nivelul membranelor

celulare
● la nivelul fibrelor musculare scheletice se găsesc numai receptori colinergici, predominant
nicotinici

20
CURS 5

REFLEXELE MEDULARE SOMATICE

CLASIFICARE
⮚ După tipul de receptor:
− proprioceptive - declanşate de:
▪ întinderea porţiunii centrale a fusului neuro-muscular - reflexul
miotatic de întindere
▪ întinderea organului tendinos Golgi - reflexul miotatic inversat

▪ punerea în tensiune a organului tendinos Golgi → ROT

− exteroceptive – declanş. de acţ. unor fact. nociceptivi/tactili
asupra tegum.
- reflexele de nocicepţie - de flexie şi de extensie încrucişată
- reflexele cutanate
- reflexele intersegmentare
REFLEXE SOMATICE MONOSINAPTICE – PROPRIOCEPTIVE
CARACTERISTICI FUNCŢIONALE:
− rapide, cu perioadă de latenţă foarte scurtă (1- 3 msec.)
− fără postdescărcare
− limitate ca suprafaţă
− nefatigabile
CLASIFICARE:
1. REFLEXUL MIOTATIC DE ÎNTINDERE (DE EXTENSIE)
2. REFLEXUL MIOTATIC INVERSAT
3. REFLEXELE OSTEOTENDINOASE (ROT)

1. REFLEXUL MIOTATIC DE ÎNTINDERE (DE EXTENSIE)

− există în toţi m. scheletici, dar sunt mult mai puternice în m. extensori antigravitaţionali şi în m.
maseter
COMPONENTA FAZICĂ (DINAMICĂ) - de scurtă durată, reprezintă reflexul de corectare prin
contracţie a lungimii modificată în urma întinderii
⮚ FUS NEURO-MUSCULAR: alungirea porţiunii centrale det. excitaţia fibrelor senzitive
Ia de la nivelul fibrelor cu sac nuclear şi declanşarea unui răspuns de tip dinamic
⮚ MĂDUVA SPINĂRII:
− activarea motoneuronilor alfa extensori
− activarea motoneuronilor γ dinamici
− inhibiţia prin intermediul interneuronilor Renshaw a motoneuronilor α flexori

21
 ⮚ FIBRE EXTRAFUSALE
− activarea sincronă a mai multor unităţi motorii şi contracţia muşchiului extensor
− relaxarea muşchiului flexor

COMPONENTA TONICĂ (STATICĂ) - se desfăşoară atâta timp cât acţionează forţa care întinde
muşchiul, în cazul muşchilor extensori forţa gravitaţională

⮚ FUS NEURO-MUSCULAR - alungirea porţiunii centrale determină activarea

terminaţiilor de tip II de la nivelul fibrelor intrafusale cu lanţ nuclear şi declanşarea
unui răspuns de tip static
⮚ MĂDUVA SPINĂRII:
− activarea exclusivă a motoneuronilor α destinaţi grupului extensor
− activarea motoneuronilor γ statici
⮚ FIBRE EXTRAFUSALE: activarea succesivă a 2-3 unităţi motorii la nivelul m.
extensor determină tonusul postural ce permite păstrarea lungimii m. restabilită de
componenta fazică

2. REFLEXUL MIOTATIC INVERSAT

● este declanşat de punerea în tensiune a tendonului muscular şi excitarea organului tendinos

Golgi
● este asociat întotdeauna cu un reflex miotatic de întindere şi are ca scop limitarea extensiei
excesive
● pe calea fibrelor Ib şi a conexiunilor la nivel spinal cu interneuroni inhibitori şi activatori, are
loc relaxarea selectivă muşchiului extensor şi contracţia muşchiului flexor

3. REFLEXELE OSTEOTENDINOASE (ROT)

● contracţii musculare obţinute prin percuţia tendonului muscular şi excitarea organului

tendinos Golgi ca receptor de întindere
● cele mai importante reflexele osteo-tendinoase sunt:
− stilo-radial (C5-C6)
− bicipital (C5-C6)
− tricipital (C7-C8)
− rotulian (L2-L4)
− achilian (L5-S2)

22
REFLEXELE POLISINAPTICE – EXTEROCEPTIVE
CARACTERISTICI FUNCŢIONALE:
− perioadă de laţenţă lungă (minim 12 msec)
− presupun fenomene complexe de iradiere, sumaţie, recrutare, postdescărcare, inducţie reciprocă
− sunt extinse ca suprafaţă
− sunt fatigabile

● REFLEXUL NOCICEPTIV → reacţia de apărare în faţa unui agent nociv

⮚ REFLEXUL DE FLEXIE - apare la intensitate ↓ a excitaţiei dureroase

-exteroceptiv
− stimulul dureros acţionează asupra terminaţiilor nervoase libere din
tegumentul unui membru
− determină flexia membrului excitat prin activarea motoneuronilor flexori
şi inhibiţia (prin celule RENSHAW) celor extensori
-visceroceptiv - determină reflexe sau semne locale:
− iritaţia cronică a meningelui determină “rigiditatea cefei”
− iritaţia peritoneală determină “abdomenul de lemn”
● REFLEXELE CUTANATE
− contracţia reflexă a m. declanşată prin excitarea superficială a pielii
− sunt reflexele cu cea mai mare componentă supramedulară
− clasificare:
⮚ cutanat abdominal - superior (T6 - T7)
- mijlociu (T8 - T9)
- inferior (T10 - T12)
⮚ reflexul cremasterian (L1- L2)

⮚ reflexul cutanat plantar (L5 - S1) - semnul Babinski

⮚ REFLEXUL DE EXTENSIE ÎNCRUCIŞATĂ

● apare la intensitate mare a excitantului dureros care determină flexia membrului

excitat şi extensia membrului opus
● la om, extensia membrului inferior contralateral asigură suportul greutăţii
corporale în timpul retragerii membrului excitat
● REFLEXE INTERSEGMENTARE
− sunt reflexele polisinaptice cele mai complexe
− cuprind mulţi centrii medulari situaţi la diverse segm.
− au la bază fen. de inducţie succesivă
− clasificare:

23
⮚ reflexul de păşire - stă la baza locomoţiei (mers, alergare) prin declanşarea
succesivă şi alternanţa ritmică a reflexelor de flexie şi extensie la nivelul
membrelor inferioare
⮚ reflexul coordonare a mişcărilor mâinilor cu cele ale picioarelor în timpul
locomoţiei
⮚ reflexul de ştergere
reflexul de scărpina

24
CURS 6

APARATUL RESPIRATOR

I. Anatomia aparatului respirator

Structura aparatului respirator. Totalitatea organelor care contribuie la realizarea

schimburilor gazoase,dintre aerul atmosferic si organism,constituie aparatul respirator. Sistemul
respirator indeplineste un rol esential in asigurarea unei rezerve constante de oxigen din aer pentru
corp.
Aparatul respirator este format din :
1.Caiile respiratorii alcatuite din :-cavitatea nazala
-faringele
-laringele
-trahee
-bronhii
2.Plamanii :
-rol principal in respiratie,format din 2 componente structurale si functionale:
A.Arborele bronsic :format din cai respiratorii extra si intrapulmonare(tuburi de trecere
a aerului)
Bronhia principala impartiata :
La dreapta - 3 bronhii lobare (superioara,mijlocie,inferioara)
La stanga - 2 bronhii lobare (superioara si inferioara)
Bronhiile lobare se divid in :
-bronhii segmentare (10 segmente dreptul,9 segmente stangul)
Bronhii interlobulare din care se formeaza :
- bronhiolele terminale cu :
- bronhiolele respiratorii continuate cu :
- canalele alveolare,cu peretii dilatati sub forma de :
- saci alveolari deschise in alveole pulmonare.
Traheea si bronhiile extralobulare au in peretii lor inele cartilaginoase,cu rolul de a mentine deschis
caile respiratorii in conditiile variatiilor de presiune din inspiratie si expiratie.
Bronhiolele terminale si respiratorii,lipsite de inelul cartilaginos,contin un strat muscular
dezvoltat,regland astfel circulatia aerului in caile respiratorii intrapulmonare.
B.Plamanul, acoperit de pleure, este constituit din urmatoarele unitati anatomice si functionale :
- lobi,segmente,lobuli si acini pulmonari.
a.Lobii sunt unitati morfologice mari,delimitate prin scizuri ;
-independenti structural,functional,patologic ;
b.Segmente delimitate imperfect de septuri conjunctive ;
c.Lobulul- ramificatii ale bronhioleleor ;este o masa piramidala cu baza catre suprafata externa a
plamanului,constituita din ramificatii ale bronhiolelor si vase de sange,inconjurate de tesut conjunctiv.
d.Accinii pulmonari formati din :

25
 bronhiola respiratorie,canale alveolare,alveole pulmonare ;Acinul pulmonar constituie unitatea
structurala si functionala a lobulului pulmonar.
Alveolele pulmonare-suprafata de schimb a plamanului.
-peretele alveolar format dintr-un epiteliu alveolar,unistratificat asezat pe o membrana bazala si tesut
conjunctiv bogat in fibre elastice,in care se gaseste o retea de capilare provenite din ramurile terminale
ale arterei pulmonare.Epiteliul alveolar si menbrana bazala a alveolei,impreuna cu membrana bazala a
capilarului si endoteliul capilar,constituie membrana alveolo-capilara,prin care se face schimbul de
gaze.
Vascularizatia dubla :
1. functionala- mica circulatie-asigura schimburile gazoase ;
2. nutritiva- marea circulatie,asigurata de arterele si venele bronsice ;
Pleura este alcatuita din doua foite :
1.viscerala ,acopera plamanii patrunzand si in scizuri,
2.parietela,captuseste peretii cutiei toracice.
Plamanii stau pe diafragma,un muschi in forma de cupola care separa toracele de abdomen,si sunt
inconjurati de o ‘’camera’’ formata din coaste,stern si coloana vertebrala.Sunt organe
moi,spongioase,care contin cam 300 milioane de saci de aer numiti alveole,in care are loc schimbul de
gaze.

26
CURS 7
II. FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

Prin respiratie se intelege schimbul de oxigen si bioxid de carbon intre organism se aerul
atmosferic.
Consumul de oxigen si eliberarea de bioxid de carbon au loc in cadrul proceselor oxido-
reducatoare de la nivel celular. Intre celule si mediul extern se interpun doua sisteme:
Sangele din aparatul cardio-vascular, care transporta gazele respiratorii spre si de la plamani;
Membrana alveo-capilara din structura plamanului, prin care are loc schimbul acestor gaze intre
sange si aerul atmosferic.
Aerul din apropierea membranei alveo-capilare este permanent preschimbat prin procesul
ventilatiei, iar sangele este pompat de ventriculul drept si este adus pe calea circulatiei pulmonare.
Studierea respiratiei se face in trei etape:
1.Respiratia interna reprezentata de totalitatea proceselor oxidative de la nivel celular. Ele
sunt studiate la biochimmie.
2.Transportul oxigenului si bioxidului de carbon prin sange;
3.Respiratia externa sau pulmonara in cadrul careia se face schimbul celor doua gaze intre
sange si aer.
Respiratia pulmonara are loc la nivelul celor doi plamani, situati in cutia toracica si formati din
lobi: 3 in plamanul drept si doi in plamanul stang. Plamanii sunt inveliti de o seroasa (pleura) formata
din doua foite:
a) parietala, ce acopera si adera de suprafata interna a cutiei toracice;
b) viscerala, ce acopera si adera de plaman, patrunzand in scizurile dintre lobi.
Intre cele doua foite exista un strat subtire de lichid (cca 10 ml), secretat de vasele foitei
parietale. El permite lunecarea plamanilor in timpul actului respiratiei, dar realizeaza si aderarea dintre
cele doua foite, deci a plamanului de cutia toracica.

Toracele si plamanul, sunt doua structuri elastice cu tendinte opuse: Plamanul de a se retracta,
el fiind tractionat de cutia toracica (deschiderea cutiei toracice determina colabarea plamanului dar si
marirea de volum a cutiei toracice;
Cutia toracica de a-si mari volumul fiind tractionate de plaman ( in emfizem cand elasticitatea
plamanului scade, cutia toracica isi mareste volumul).
Cele doua structuri elastice se gasesc in echilibru la sfarsitul unei expiratii de repaos, dar fiecare
avand tendinta de retractie, creeaza in spatiul pleural o presiune mai mica decat cea atmosferica, numita
presiune negativa, cu o valoare de 2,5mm Hg(4-5 cm H 2O). Dovada acestei presiuni negative este ca, in
27
momentul introducerii unui ac in spatiul pleural, aerul atmosferic patrunde in acest spatiu
(pneumotorax).
Aceasta presiune negative este mentinuta de absorbtia continua a lichidului pleural de vasele
limfatice din pleura viscerala si dupa cum vom vedea se modifica cu miscarile respiratiei si cu pozitia
corpului.

Componenta respiratorie a plamanilor este reprezentata de caile respiratorii. Ele incep in fosele
nazale si au o componenta extrapulmonara, reprezentata de fosele nazale, faringe, laringe, trahee si cele
doua bronhii principale. Traheea si bronhiile prezinta cartilagii in potcoava ce impiedica colabarea. In
portiunile libere de cartilagii se gaseste musculatura neteda, a carei contractie creste viteza de expulzie
a aerului in timpul expectoratiei din tuse.
Bronhiile principale patrund in plamani la nivelul hilului si se divid in doua, apoi iar in
doua,etc. prezentand cca 23 de diviziuni successive numite generatii ( generatia 0 – traheea, generatia
1- cele 2 bronhii principale, etc.) In primele 10 generatii bronhiile prezinta cartilagii in pereti. Din
generatia a 11-a cartilagiile dispar si capata denumirea de bronhiole, cu un diametru sub 1mm.
Stratul muscular devine tot mai bine reprezentat. Bronhiolele sunt mentinute deschise prin
ancorarea de structurile din jur si prin existenta in jurul lor a unei presiuni negative. Ele sunt
susceptibile colabarii in timpul expiratiei. Aproximativ generatia a 16-a este reprezentata de bronhiole
terminale.
Intreg acest segment (inclusive bronhiolele terminale) al arborelui bronsic joaca rol de
conducte. Are un volum de cca 100-150ml si se numeste spatiu mort pentru ca nu participa la
schimburi respiratorii.
In tot acest segment epiteliul este cubic unistratificat, cu numerosi cili ce bat spre faringe. In
epiteliu se gasesc celule ce secreta mucus. Acesta e secretat si de glandele submucoase si acopera
intreaga suprafata a mucoasei.
In acest segment aerul inspirat este incalzit, umidificat si filtrat deoarece diferitele particule sunt
fixate in mucus, iar cilii imping spre faringe mucusul cu particule inglobate in el.
Aproximativ la generatia 17 incep sa apara alveole in peretii bronhiolelor ele capatand
denumirea de bronhiole respiratorii, densitatea alveolelor crescand spre generatia 19.
Generatiile 20-22 se numesc ducte alveolare, au peretii complet acoperiti de alveole. Ductele se
termina in sacii alveolari (generatia 23).
Structurile ce deriva dintr-o bronhiola terminala formeaza unitatea respiratorie terminala sau
acinul pulmonar (cca 60.000 in cei 2 plamani) si reprezinta datorita prezentei alveolelor regiunea in
care se fac schimburile respiratorii. Ele sunt umplute cu aer alveolar ce corespund cailor respiratorii
CRF (capacitatea reziduala functionala) avand un volum de cca 2.300ml in timpul respirator de repaos.
Suprafata de sectiune a traheei este de 2,5cm 2 , ea ajunge la 180 cm2 la nivelul bronhiolelor
terminale. Este cauza scaderii vitezei de deplasare a aerului.Pana la nivelul generatiei 16 deplasarea
aerului se face prin convectie ea scade treptat si la nivelul acinului difuziunea gazelor devine mai
rapida decat convectia.
Schimbul de gaze intre sange si aer are loc la nivelul alveolelor – structuri emisferice, cu un
diametru de 75-300 µm. Numarul lor este de 300 mil. In cei 2 plamani, au o suprafata de 50-100 mp si
un volum de 5-6l (alveolele maresc foarte mult suprafata – o sfera cu un volum de 5,5l. Peretele
alveolei e format dintr-un strat de celule epiteliale – pneumocite de tip I si de tip II.
Cele de tip I sunt mai plate, cele de tip II sunt cuboide si sintetizeaza surfactant depozitat in
corpii lamelari.

28
 Pneumocitul de tip I acopera 90-95% din suprafata si reprezinta calea cea mai scurta de
difuziune a gazelor respiratorii. In caz de lezare a pneumocitului de tip I, cele de tip II prolifereaza
restabilind continuitatea epiteliului.
Alveolele sunt inconjurate de o retea de capilare. Membrana alveo-capilara e formata din
epiteliul alveolar, cele 2 membrane bazale si endoteliul capilar si in cazul pneumocitului de tip I are o
grosime de 0,15-0,30 µm. Capilarele din jurul alveolelor provin din circulatia pulmonara. Au un
diametru de 8 µm si un eritrocit strabateun capilar in repaos in 0,75 sec. In peretele alveolar se mai
gasesc macrofage alveolare cu rol de aparare. Ele capteaza si degradeaza particulele ajunse la acest
nivel. Cand particulele sunt in numar mare, macrofagele elibereaza enzime producand inflamatie si
distructii tisulare. La fumatori, prin eliberarea elastazei din macrofage, este distrus tesutul elastic, ceea
ce duce la emfizem.
In peretele alveolar se intalnesc si limfocite, plasmocite si mastocite. Acestea din urma contin
heparina, histamine, polipeptide ce participa la reactiile alergice.

CURS 8
Respiratia externa sau pulmonara presupune:

1. ventilatia pulmonara;
2. perfuzia pulmonara;
3. difuziunea O2 si CO2 prin membrane alveo-capilara.

1. Ventilatia pulmonara consta in preschimbarea aerului alveolar. Se realizeaza prin miscarile

respiratorii de inspiratie si expiratie, miscari ce se desfasoara fara pauza, raportul dintre
expiratie si inspiratie fiind de 1,3.
Volumul total al cailor respiratorii este de 5-6l. Fiziologii au stabilit o serie de volume , ce nu
corespund unei anumite regiuni anatomice dar determinarea lor aduce informatii utile pentru aprecierea
starii si evolutiei unei afectiuni respiratorii.
Aceste volume sunt:
a.Volumul respirator curent (VC) ce reprezinta aerul ce intra si iese din plamani in timpul unei
respiratii de repaos. El este de aproximativ 500 ml sau 15% din capacitatea vitala (CV);
b.Volumul inspirator de rezerva (VIR) reprezinta aerul ce patrunde in plaman intr-o inspiratie
maxima dupa o inspiratie de repaos; reprezinta cca 60% din CV;
c.Volumul expirator de rezerva (VER) ce reprezinta aerul ce se elimina din plaman intr-o
expiratie fortata dupa o expiratie de repaos precedata de o inspiratie de repaos. Reprezinta cca 25% din
CV.
d.Volumul residual (VR) ramane in plaman dupa o expiratie maxima.
Combinatia volumelor amintite poarta denumirea de “capacitati”.Acestea sunt:
- Capacitatea inspiratorie : VC+VIR;
- Capacitatea expiratorie: VC+VER;
- Capacitatea reziduala functionala (CRF): VR+VER;
- Capacitatea vitala: VC+VIR+VER.
- Capacitatea totala: VC+VIR+VER+VR

In mod current se determina CV pentru a urmari evolutia unei afectiuni pulmonare.

29
 Un alt parametru care se determina este Volumul expirator maxim pe secunda (VEMS)
detrminat printr-o inspiratie maxima urmata de o expiratie cu maxim de effort. Volumul expirat in
prima secunda se nueste VEMS si reprezinta 70-80% din CV. Acest procent se numeste indice de
permeabilitate bronsica (IPB).
Determinarea volumelor si capacitatilor amintite se face in sala de lucrari.
Ventilatia este realizata prin miscari de inspiratie si expiratie.
Inspiratia este partea activa a respiratiei deoarece e realizata prin contractia muschilor
inspiratori. In inspiratia de repaos se contracta:
- m. diafragm;
- m. intercostali externi.
` Muschiul diafragm are forma unei emisfere cu convexitatea orientata in sus. El se insera pe un
centru tendinos si pe coaste. Are o suprafata de cca 270 cm 2 .Prin contractie coboara, marind diametrul
longitudinal al cutiei toracice cu cca 1,5cm, ce corespunde unui volum de cca 400ml.Contractia lui e
comandata prin nervii frenici ce deriva din coarnele anterioare C3-C5.
Muschii intercostali externi inervati prin nervii intercostali proveniti din nervii toracali. Ei
ridica si cotesc coastele impingand sternul inainte si in sus. In acest fel maresc diametrul antero-
posterior si lateral transversal.
Intr-o inspiratie fortata intervin muschii accesori, scaleni, sternocleidomastoidieni, pectorali,
care in mod normal au insertia fixa pe cutia toracica si cea mobila pe oasele capului si gatului.
Contractia lor determina miscari ale capului si gatului.
In inspiratia fortata ei isi schimba insertiile: cea fixa pe oasele capului si gatului si cea mobila
pe coaste, marind volumul cutiei toracice. In acelasi timp deplasarea diafragmului se poate face pe o
distanta de pana la 15cm, m.diafragm fiind principalul muschi inspirator.
Expiratia este componenta pasiva a respiratiei. In expiratia de repaos muschii inspiratori se
relaxeaza si toate structurile elastice tensionate in inspiratie isi revin.
In expiratia fortata intervin muschii accesori, principalii fiind muschii abdominali. Prin
contractia lor presiunea din abdomen creste si diafragmul este impins in sus.

Presiunea din cutia toracica si din alveole

Cutia toracica e considerata spatiul dintre plaman si cutia toracica si se refera la spatiul
intrapleural, spatiul dintre plamani si diafragm si la mediastin.
La sfarsitul unei expiratii de repaos, cele 2 structuri elastice, plamanul si cutia toracica sunt
echilibrate avand tendinte opuse: plamanul de a se retracta, cutia toracica de a expansiona, din aceasta
cauza creindu-se in spatiul dintre aceste structuri o presiune mai mica decat cea atmosferica – numita
presiune negativa avand o valoare medie de -5cm H2O. In timpul unei inspiratii de repaos aceasta
presiune scade pana la -7,5 cm H2O, iar intr-o inspiratie fortata scade mai mult, putand ajunge la -
10…..-15cm H2O.
De mentionat ca aceasta presiune negativa este influentata si de pozitia corpului astfel: in
ortostatism, din cauza actiunii fortei gravitationale presiunea este mai scazuta la varf (-10cm H 2O)
decat la baza (-2cm H2O).
Aceasta presiune negativa intratoracica este forta care expansioneaza plamanul determinand
intr-o inspiratie de repaos o presiune intraalveolara de -1cm H 2O, ceea ce determina patrunderea in
plamani cca 500 ml aer (VRC).
In expiratie presiunea intratoracica devine mai putin negativa, presiunea din alveole ajung la
1+1cm H2O ceea ce determina eliminarea celor 500 ml aer din plaman.

30
 Daca se introduce un ac in spatiul intrapleural aerul patrunde aici presiunea devenind egala cu
cea atmosferica, realizandu-se pneumotoraxul.Lipsind presiunea negativa din spatial intrapleural care
sa contracareze reculul elastic alveolele colabeaza si rezulta atelectazia.
Pentru a expansiona plamanul pana la volumul CRF trebuie realizata o anumita presiune
transpulmonara Ptp=Palv-Pip. Aceasta presiune se poate realiza fie crescand presiunea alveolara, fie
scazand Pip pana la obtinerea valorii de 5cm H2O.
Fortele care se opun distensiei si care tind sa colabeze plamanul sunt:
1.Forte elastice;
2.Forte neelastice.
1.Fortele elastice sunt reprezentate de:
- tesutul elastic din structura plamanului, reprezentate prin fibre de elastina si fibre de colagen;
- tensiunea superficiala.
2.Fortele neelastice sunt reprezentate de:
- rezistenta pe care o opun caile aeriene la trecerea aerului;
- rezistenta tesuturilor determinata de frecarea dintre diferitele componente tisulare in timpul miscarilor
respiratorii.
Cele ce au valoarea cea mai mare sunt fortele elastice, tensiunea superficiala reprezentand 2/3
din fortele elastice.
Tensiunea superficiala se exercita la interfata dintre lichidul ce obduce suprafata interna a
alveolelor si aerul din alveole. Moleculele de apa de pe suprafata lichidului sunt puternica atrase unele
de altele realizand o forta ce actioeaza paralel cu suprafata lichidului. In cazul unei interfete apa-aer
aceasta forta are valoarea de 70dine/cm, in cazul lichidul de pe suprafata alveolara are valoarea de
50dine/cm. Aceasta forta tinde sa colabeze alveolele. Ea reprezinta 2/3 din forta reculul elastic ce se
opune distensiei.

Tensiunea superficiala de pe suprafata interna a alveolelor este redusa de surfactant.

Surfactantul este secretat de pneumocite de tipII de la nivelul alveolelor si de celulele claza din
bronhiole. Este un amestec format din lipide 90% , proteine 10% si Ca. Jumatate din lipide sunt
reprezentate de dipalmit oil lecitina deasemenea exista si sosfatidilcolina. Proteinele sunt reprezentate
de 4 apoproteine SPA, SPB, SPC, SPD, favorizeaza patrunderea surfactantului pe suprafata lichidului
si raspandirea lui pe suprafata.
Componenta lipidica patrunde din sange in celule, componenta proteica e sintetizata in
celule.Celulele depoziteaza surfactantul fie nou format, fie reciclat in corpii lacunari.
In celule surfactantul este depozitat in corpii lamelari. In fiecare ora se secreta in alveole 10%
din materialul existent in corpii lamelari.
Surfactantul se dispune pe suprafata lichidului cu gruparile hidrofile spre solutie si cu cele
hidrofobe spre aer. El se interpune intre moleculele de apa de pe suprafata si astfel scade tensiunea
superficiala de la 50 la 5-30 dine/cm. Prin aceasta scade presiunea necesra distensiei pulmonare. La
nou nascutii prematuri la care surfactantul este in cantitate mica apare “boala membranelor hialine”
caracterizata prin dificultatea distensiei pulmonare.
Prezenta surfactantului are urmatoarele consecinte:
1. Scade tensiunea superficiala usurand distensia pulmanara;
2. Stabilizeaza alveolele, adica permite coexistenta alveolelor de diferite dimensiuni.

Conform legii Laplace P=2T/R, din care reiese ca pe masura scaderii razei unei alveole,
presiunea necesara pentru mentinerea alveolei deschise trebuie sa creasca, ori in plaman presiunea in
toate alveolele este aceeasi, deci ar trebui ca alveolele mici sa colabeze si sa ramana doar cele mari, ori
31
surfactantul, in alveolele mari se distribuie lasand spatii de mai multe molecule de apa deci scade mai
putin TS, in cele mici stratul de surfactant e aproape continuu scazand mai mult TS, ceea ce le mentine
pe toate deschise indiferent de marimea lor.
Pe de alta parte daca in timpul inspiratiei intr-o alveola patrunde mai mult aer surfactantul
neacoperind suprafata lichidului alveolar scade putin TS deci scade viteza de patrundere si deci
distensia alveolei, in cele in care patrunde mai putin aer scade mai mult TS favorizand distensia ei si
astfel uniformizeaza in oarecare masura dimensiunea alveolelor.
Un alt rol este cel de scadere a filtrarii la nivelul capilarelor pulmonare deci se opune instalarii
edemului.
Distensibilitatea plamanului se apreciaza prin complianta= variatia de volum (ΔV) pentru o
variatie de presiune transpulmonara de 1cm H2O.
Variatia de volum se apreciaza inspirand dintr-un spirometru o cantitate cunoscuta de aer (de
ex. 500ml), iar presiunea intrapleurala se determina cu ajutorul unui balonas introdus in partea
mediastinala a esofagului si conectat cu un manometru. Se constata ca prin introducerea a 500ml aer,
presiunea intrapleurala (masurata pacientului oprind respiratia si avand glota deschisa, deci P a =0 )
scade de la -5 la -7,5cm H2O, deci pentru ΔP=1cm H2O, volumul creste cu 200ml. Complianta are
valoarea de 200ml/1cm H2O.
In cazul compliantei dinamice se determina modificarea de presiune in timpulmiscarilor
respiratorii. In acest caz trebuie depasita si inertia si rezistenta tesuturilor si rezistenta opusa de caile
aeriene si a moleculelor de aer.
Rezistenta cailor aeriene reprezinta 80% din rezistenta pulmonara totala si la omul sanatos are
valoarea de 1,5cm H2O/l/sec (0,6-2,3).
In astm si afectiuni cardio vasculare creste rezistenta la nivelul cailor mici – sub 2mm diametru
– de la 0,3-3,5 deci cca 12 ori).
Rezistenta creste sub actiunea SNPS (la fumatori spasm prin vag), SNS si mai ales adrenalina
dilata bronhiolele; histamina contracta ductile alveolare.

32
CURS 9
Fiziologia aparatului locomotor

Corpul omenesc şi-a dezvoltat un dispozitiv de postură şi mişcare adecvat activităţilor sale
complexe prin interacţiunea sa continuă cu mediul înconjurător. Înţeleasă în sensul deplasării
ansamblului organismului sau al unor părţi din acesta în spaţiu, activitatea locomotorie ia formele cele
mai diferite în cursul dezvoltării filogenetice. Încă din viaţa uterină, fiinţa umană este dotată cu
necesitatea reflexă a mişcării. Odată cu naşterea, copilul face o serie de mişcări dezordonate începând
de la prima lună şi până la vârsta de 5 ani, funcţia locomotorie parcurge o lungă şi complicată cale de
dezvoltare. Locomoţia are, la rândul său, o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării vorbirii, gândirii şi
tuturor celorlalte activităţi nervoase superioare proprii fiinţei umane.

Elemente de morfo-fiziologie osoasă

Aparatul locomotor dirijează întreaga stato-dinamică de postură şi mişcare a organismului. El
este alcătuit în principal din două sisteme, unul cu rol de susţinere şi de mobilizare pasivă, reprezentat
de sistemul de pârghii osteo-articulare şi altul care acţionează activ asupra primului, format din
ansamblul de muşchi cu nervii lor motorii, cunoscut sub numele de sistem neuro-muscular.

Osul ca ţesut
Oasele sunt incluse, alături de ligamente, tendoane şi cartilaje, în clasa ţesuturilor conjunctive şi
reprezintă o importantă parte atât a suportului mecanic şi de menţinere a integrităţii structurale
scheletice, cât şi a celui de transmitere a forţei de la elementele active (neuro-musculare) la cele pasive
(osteo-articulare) ale aparatului locomotor. Oasele sunt compuse din două compartimente majore:
celule şi matricea extracelulară. Celulele (condroblaste, condrocite, osteoblaste, osteocite şi fibroblaşti)
ocupă 3% din volumul total osos şi iau parte la sinteza şi secreţia componentelor organice. Sunt
asamblate într-o reţea sub forma unei matrice extracelulare, în care componenta organică osteoidă este
puternic mineralizată şi vascularizată. Conţinutul hidric reprezintă 8% din volumul total osos; 65 % din
greutatea uscată este reprezentată de minerale şi 35 % de matricea organică, în care derivaţii de colagen
sunt majoritari (95%).
Formarea oaselor:
a) Osteogeneza intramembranară implică osteoblastele diferenţiate care secretă matricea osteoidă
utilizată ca substrat pentru mineralizare. Acest tip stă la baza formării oaselor craniului şi
masivului facial, parţial a claviculei şi mandibulei şi a întregului ţesut periostic.
b) Osteogeneza endocondrală asigură formarea restului scheletului din ţesut cartilaginos. Trecând
prin stadii succesive spre maturare, iniţial se produce o hipertrofie a condrocitelor din zona
centrală a diafizei, urmată de invazia în teritoriu a vaselor nutritive, apariţia centrilor primari de
osificare şi, în final, formarea centrilor secundari de osificare epifizară.
Creşterea osoasă este însoţită de mărirea masei şi grosimii oaselor prin depunere periostică în cadrul
procesului de osificare intramembranară, în timp ce canalul medular se extinde prin resorbţie endostală,
iar oasele se alungesc prin osificare endocondrală.
Discul cartilajului de creştere dintre diafiză şi epifiză este sediul osificării endocondrale. Prezintă zone
distincte de osteogeneză, unde procesul este mai rapid.
Procesele fundamentale de creştere şi maturare osoasă sunt sub controlul permanent a numeroşi factori
modulatori, la care se adaugă zestrea genetică, evoluţia neonatală, factorii nutriţionali – metabolici,
biochimici, farmacologici, circulatori, de vârstă şi cei biomecanici din solicitările fizice.

33
 Factorii modulatori ai creşterii osoase sunt modulatori organici ex-nutriţionali ai modelării şi
remodelării din timpul creşterii osoase, prin facilitarea fie a resorbţiei, fie a osteoformării:
- factorii stimulatori ai osteolizei sunt de natură hormonală: parathormon, glucocorticoizi. O serie
de factori locali: - factori de creştere de tip epidermal (EGF), fibroblastic (FGF), transformator
(TGF), factorul de activare a osteoclastelor, prostaglandine de tip E.
- factori stimulatori ai osteosintezei au trei surse:
▪ umorală: insulina, STH, somatomedina –C [IGF-I (insulin – like growth factor)],
hormonii tiroidieni;
▪ osoasă: proteina morfogenetică osoasă (BMP), factorul de creştere scheletic
(SGF), factori de creştere derivaţi din os (BDGF);
▪ tumorală (factorul carcinomului prostatic, factorul carcinomului de sân).
Mecanismele modulatoare:
- hormonul de creştere (STH) acţionează indirect, prin somatomedina –C, care măreşte sinteza de
ADN şi colagen şi stimulează oxidarea glucozei, transportul de oxigen şi sinteza proteinelor.
(STH) hipofizar stimulează creşterea osului în lungime şi grosime. Deficitul la copil întârzie creşterea
(nanism hipofizar), iar excesul (adenom eozinofil hipofizar) antrenează prepubertar gigantismul, iar
postpubertar acromegalia.
- hormonul tiroidian este indispensabil creşterii: deficitul său la copil perturbă creşterea şi
maturaţia scheletului.
- hormonul paratiroidian stimulează resorbţia osoasă prin activarea osteoclastelor şi inhibarea
osteoblastelor.
Atât tiroxina, cât şi parathormonul, prin creşterea resorbţiei osteoclastice şi periostale, simultan cu
scăderea absorbţiei intestinale a calciului şi intensificarea calciuriei, ocupă un loc important în controlul
mineralizării şi morfogenezei osoase.
- insulina operează prin enzime biosintetice, crescând direct sinteza de colagen în osteoblaste, iar
calcitonina prin inhibarea resorbţiei osoase.
Hormonul de creştere, hormonul paratiroidian (PTH), insulina şi vitamina D influenţează deopotrivă
creşterea şi metabolismul osos prin stimularea sintezei de colagen, osteocalcină şi alte fosfoproteine.
- cortizonul şi glucocorticoterapia prelungită, tiroxina şi PTH favorizează resorbţia osteolitică.
Excesul de glucocorticoizi, prin inhibarea osteoformării, reduce masa osoasă (osteoporoza indusă de
cortizol) în paralel cu efectele hipocalcemice şi întârzierea creşterii (boala Cushing, hipercorticism
terapeutic etc.).
- hormoni sexuali (estrogeni, androgeni, anabolizante de sinteză) favorizează cu precădere
osteoformarea.
▪ Androgenii stimulează maturaţia scheletului şi creşterea prin favorizarea
anabolismului proteic, postpubertar. Hiperandrogenismul, prin sudarea
prematură a cartilajelor de creştere, ar explica statura redusă a subiecţilor.
▪ Estrogenii prezintă efecte mai reduse, dar dozele mari accelerează maturarea
scheletului.
Factorii nutriţionali – metabolici: aportul nutritiv normal de protide, calciu şi fosfor, alături de
vitaminele C şi D ar favoriza osteoformarea şi creşterea osoasă.
Insuficienţa sărurilor fosfo-calcice şi a vitaminei D în timpul creşterii favorizează resorbţia osoasă,
inhibarea creşterii, reducerea rezistenţei mecanice osoase, cu apariţia deformărilor osoase de tip rahitic

34
(curbări, tensionări etc.). Hipocalcemia alimentară şi avitaminoza C sunt însoţite de osteoporoză, iar
hipofosfatemia prin avitaminoză D împiedică mineralizarea osteoidului, ducând la osteomalacie şi
rahitism.

Factori circulatori: tulburările vasomotorii determină osteoporoze algice posttraumatice.

Factori genetici: osteopatii „genotipice”.

Vârsta: osul suferă modificări structural – funcţionale pe tot parcursul vieţii. Copilăria este
marcată prin elasticitatea oaselor, iar bătrâneţea, printr-o creştere a mineralului, având drept urmare o
creştere a fragilităţii în consecinţă fracturilor.
În ţesutul osos spongios osteoformarea diminuează odată cu vârsta adultă, iar resorbţia osoasă
rămâne stabilă şi antrenează o osteoporoză lentă, progresivă.

Factorii biomecanici de solicitare fizică: ortostatismul şi locomoţia determină la nivelul osului

o stare de tensiune prin acţiunea unor factori mecanici reprezentaţi de greutate, tonus, contracţie,
acţiune, torsiune, compresie etc. Aceştia acţionează asupra arhitecturii osului.
Mişcarea, presiunile, tracţiunile sunt factori mecanici necesari stimulării activităţii
osteoblastice. Imobilitatea şi neutralizarea mişcării favorizează procesele de osteoliză şi determină
osteoporoza.
Ţesutul osos are tot atâta nevoie de exerciţiu ca şi ţesutul muscular. Consolidarea unei fracturi,
cel puţin în prima fază, impune însă o strictă imobilizare.
Imobilizarea completă şi prelungită a unui segment de membru (din poliomielită sau TBC
osteoarticular) poate încetini creşterea în lungime a unui os, grăbind dispariţia cartilajelor sale de
conjugare.
Imobilizările prelungite (la pat), starea de imponderabilitate (zboruri spaţiale) care evoluează cu
un bilanţ negativ al calciului, demineralizarea, rarefacţiile osoase şi apariţia de calculi renali pun
problema intervenţiei factorilor mecanici (gravitaţie, tracţiune musculară) în reglarea echilibrului calcic
în os.
Există presiuni favorabile formării osului (presiuni funcţionale), evaluate între 8 şi 15 kg/cm 2 .
Atât remodelarea, cât şi procesele reparative scheletice sunt însoţite de importante modificări
ale potenţialelor electrice zonale generate de proprietăţile piezoelectrice ale osului.
Activitatea electrică osoasă include potenţiale generate de întindere (de natură piezoelectrică) şi, pe
de altă parte, biopotenţiale membranare.
- potenţiale generate de întindere apar în timpul deformării prin mobilizarea sarcinilor electrice
fixate pe moleculele de colagen în matricea mineralizată.
- Biopotenţiale membranare: sunt produse de electrogeneza celulelor osoase.

35
CURS10
Osul ca organ funcţional
Osul este format dintr-o varietate de ţesuturi, cel osos este majoritar alăturându-se variate de
ţesut conjunctiv (cartilaginos, fibros etc), ţesut adipos si vascular.
18.2.2.1 Caracteristici structural – funcţionale
a) Ţesutul osos - Osul, ca amestec a două variante de ţesut osos (cortical şi spongios) cu
implicaţii funcţionale diferite, prezintă o organizare arhitecturală strict legată de aranjamentele interne
ale acestora.
Ţesutul cortical (lamelar) este de tip haversian, având ca unitate funcţionala osteonul sau
„sistemul lamelar haversian” şi este format dintr-o succesiune de lamele concentrice, situate în
jurul unui canal central (haversian), dispus paralel cu axul osului şi care conţine arteriole,
venule şi nervi. Comunicarea osteonului la cavitatea medulară se face printr-un sistem de canale
transverse (Volkmann).
La nivelul sistemului sunt localizate osteocitele interconectate prin canicule care permit
vehicularea nutrimentelor şi hormonilor spre canalul central haversian pentru schimburi metabolice şi
ionice.
Distribuţia ţesutului osos compact şi a celui spongios lamelar în arhitectura amintită depinde de
implicaţiile funcţionale ale osului.

Ţesutul compact este prezent în oasele implicate în realizarea funcţiei de susţinere (plante,
bazin) sau de mişcare (pârghii osoase diafizare).
Ţesutul spongios asigură o rezistenţă crescută la un minim de material distribuit trabecular
susţinând şi protejând unele organe.
La nivelul osului lung există o arhitectură care formează trei suprafeţe distincte (periostică,
haversiană şi endostală), delimitate de două membrane: periostul la exterior şi endostul la partea
internă.
Endostul delimitează spre canalul medular conţinutul măduvei osoase, fiind căptuşit de un
bogat pat vascular, de celule endoteliale, capilare şi fibre reticulare.
Suprafaţa haversiană, alcătuită din pereţi lacunari şi canaliculari mărginiţi de osteocite, participă alături
de suprafaţa endostală la homeostazia mineralului osos.

b) Măduva osoasă – Cavităţile osoase conţin ţesutul hematopoietic reprezentat de măduva roşie.
Aceasta participă atât la generarea elementelor figurate sanguine, cât şi la procesele de nutriţie,
formare şi creştere a oaselor prin conţinutul mare în osteoblaste, osteoclaste, vase sanguine şi nervi.
Măduva roşie suferă variaţii cantitative şi calitative începând de la naştere şi copilărie (unde ocupă
locul major), cu transformarea ei în măduvă galbenă în timpul creşterii (localizată în oasele lungi) şi, în

36
final, în măduvă cenuşie la vârstnici, unde, în paralel, se produce şi transformarea oaselor în structuri
rigide şi casante.

c) Reţeaua vasculară osoasă – Osul este un organ bogat vascularizat (aproximativ 10% din
debitul cardiac).
Sursele sanguine variază în raport cu forma şi mărimea osului, dar pentru un os lung luat ca
model irigaţia sanguină provine din patru sisteme distincte: (1) artera nutritivă; (2) artera metafizară;
(3) artera epifizară; (4) arterele periostice (atrofiate la adult).
Sistemul circulator periostal în special constituie o rezervă cu un debit minim în condiţii normale, care
creşte după fracturi sau distrucţii medulare.
Sistemul venos medular prezintă o capacitate de 6-8 ori mai mare decât la cel arterial şi joacă un rol de
„poartă de intrare” a tinerelor celule sanguine generate în sistemul hematopoietic medular.

d) Reţeaua nervoasă somato-vegetativă – ţesuturile periarticulare şi periostul sunt prevăzute cu o

inervaţie senzitivă bine reprezentată, ceea ce explică sindroamele algice din anumite afecţiuni
ale aparatului locomotor (reumatoide, traumatice, neoplazice etc.).

Funcţiile sistemului osos

Funcţiile mecanice. Privesc rolul de susţinere, rezistenţă statică şi dinamică, a pârghiilor osoase în
realizarea posturii şi mişcării ca parte pasivă a aparatului locomotor.
a) Funcţiile de susţinere şi protecţie:
- suport pentru cap, trunchi şi extremităţi;
- punct de inserţie a tendoanelor musculare şi ligamentelor;
- adăpost pentru organele interne (toracice şi pelvine), creier, măduva spinării şi organele de simţ.
b) Funcţiile de postură şi locomoţie sunt posibile datorită asamblării sub formă de pârghii a
oaselor lungi şi scurte, conectate prin articulaţii mobile, puse în mişcare, ca bază a întregului
comportament.
Funcţii biologice:
a) Definitivarea şi menţinerea formei corpului uman se realizează prin programarea genetică a
osteoformării şi adaptarea metabolismului pentru sintezele componentelor osteo-articulare.
b) Participarea la metabolismul mineral se face prin rolul de depozit mineral, zonă de schimb
ionic şi asigurarea homeostaziei fosfo-calcice.
c) Participarea în hematopoieză şi apărarea organismului sunt posibile prin conţinutul în
măduvă roşie generatoare de elemente figurate sanguine .
Elemente de morfo-fiziologie articulară
Asamblarea pieselor osoase ale scheletului este realizată prin intermediul unor formaţiuni
anatomo-funcţionale denumite articulaţii.
Articulaţia se prezintă ca un organ de unire a două sau mai multe piese osoase.
Articulaţiile sunt clasificate în trei tipuri: (1) fibroase; (2) cartilaginoase; (3) sinoviale.
1) Articulaţiile fibroase permit o mişcare minimă (suturi craniene, articulaţia tibio-peronieră
distală).
2) Articulaţiile cartilaginoase sunt cu mobilitate moderată (simfiza pubiană, articulaţiile
intravertebrale).
3) Articulaţiile sinoviale prezintă o mare mobilitate (articulaţiile centurilor, radio-carpiene,
interfalangiene).
37
 Extremităţile osoase sunt acoperite de cartilaj articular şi scăldate de lichidul sinovial, care conferă
o fricţiune redusă şi o rezistenţă crescută la forţele (compresie, tracţiune) generate de gravitaţie sau
activitatea musculară.
Întreaga articulaţie este învelită de o capsulă articulară străbătută de vase şi nervi şi acoperită de o
membrană sinovială.
După numărul de piese articulare, articulaţiile pot fi: (1) simple (interfalangiană); (2) compuse
(articulaţia cotului); (3) complexe (articulaţia rotuliană); (4) combinate (articulaţia temporo-
mandibulară).
După formă şi gradul de libertate, ele se clasifică în:
1) Articulaţii uniaxiale (plane sau cilindroide), unde mişcarea se execută într-un singur plan
(apofizele articulare cervicale) sau asemănător balamalelor (articulaţia cotului), aceasta putând
fi de flexie, extensie, rotaţie mediană sau laterală.
2) Articulaţii biaxiale (elipsoide şi selare), au libertatea mişcărilor în două sensuri (flexie-extensie
şi lateralitate), mişcarea de rotaţie nefiind posibilă (articulaţia radio-carpiană sau carpo-
metacarpiană);
3) Articulaţii pluriaxiale numite şi total libere şi orice mişcare este permisă, adică flexie, extensie,
mişcări de lateralitate, adducţie şi abducţie, rotaţie şi circumducţie. Ex: articulaţiile scapulo-
humerală şi coxo-femurală.
Componentele articulare la o articulaţie de tip diartroză prezintă toate elementele unei articulaţii
clasice (extremităţi osoase, cartilaje articulare, capsulă articulară), fiecare având o structură şi un rol
funcţional particulare.
Extremităţile osteo-articulare. Sunt formate din ţesut osos spongios, cu travee orientate în direcţia
liniilor de forţă şi separate de cartilajele articulare printr-o lamă osoasă subcondrală.
Nivelul de inserţie al muşchilor periarticulari joacă un rol preponderent în modelarea extremităţilor.
Buna funcţionare a articulaţiilor este legată de adaptarea perfectă a suprafeţelor osteo-articulare prin
care liniile de forţă se transmit, păstrând aceeaşi direcţie.
Cartilajul articular – formaţiune cartilaginoasă hialină, puternic hidratată (70-80% apă), netedă,
lucioasă, umedă şi uşor albăstruie.
Cartilajul articular (lipsit de pericondru) are o structură neomogenă, care variază morfologic, ca
mărime şi orientare intramatriceală a controcitelor şi fibrelor de colagen.
Variaţia compoziţiei matriceale şi fibrilare stă la baza proprietăţilor fizice ale cartilajului articular de tip
hialin: rezistenţă la forţele de tensiune şi forfecare, compresibilitate şi elasticitate.
Cartilajul articular este în acelaşi timp rezistent şi elastic, jucând rolul unui excelent amortizor
de presiune. Condromucoproteina cartilajului formează împreună cu acidul hialuronic al lichidului
sinovial un lubrifiant extrem de eficace cu coeficient de frecare foarte redus.
Îmbătrânirea condrocitelor, scăderea sintezei de condroitin 6-sulfat, creşterea progresivă a
condroitin 4-sulfatului şi keratan sulfatului determină reducerea hidratării şi o creştere evidentă a
rigidităţii.
Lipsa vascularizaţiei (sanguine şi limfatice) şi a inervaţiei imprimă cartilajului articular
particularităţi nutriţional-metabolice care cer anumite precizări.
Absenţa vaselor sanguine este compensată de prezenţa lichidului sinovial, care asigură nutriţia
condrocitelor şi o continuă epurare metabolică.
Circulaţia şi repartiţia substanţelor nutritive în cartilaj sunt asigurate prin mişcări continue ale
apei în structura acestuia. Mişcarea şi mobilizarea articulară sunt necesare cartilajului, favorizând
mecanismul de imbibiţie care stă la baza nutriţiei sale.

38
 Compresiunea intermitentă a cartilajului acţionează ca o pompă care favorizează mişcarea
componentelor lichidului sinovial. O mare parte a cartilajului se hrăneşte prin imbibiţie pe seama
elementelor nutritive conţinute în lichidul sinovial, în care trec şi produşii săi de catabolism.
Lipsa vascularizaţiei îi limitează capacitatea de cicatrizare sau regenerare, dar, cartilajul
articular rezistă totuşi la diverşi factori agresivi mult mai bine ca ţesutul osos.
Cartilajul articular răspunde prin câteva caracteristici esenţiale: (1) specializarea sa structurală
pentru mişcări la frecare joasă; (2) distribuţie uniformă la încărcare şi transmisie; (3) amortizarea
controlată a şocurilor mecanice şi prin proprietăţi biomecanice, cum ar fi: compresibilitatea,
elasticitatea şi porozitatea.
Compresibilitatea permite cartilajului sa joace rolul de amortizor pentru ţesutul osos subiacent
care s-ar eroda prin frecare. Acesta rezistă la presiuni foarte mari (350 kg / cm 2) şi, până la o anumită
limită, deformarea este reversibilă. Presiunile exercitate cu intermitenţă şi nu continuu favorizează
nutriţia cartilajului.
Elasticitatea asigură posibilitatea cartilajului de a se aplatiza sub efectul unei sarcini şi de a-şi
regăsi rapid grosimea normală după ce sarcina a fost îndepărtată.
Deshidratarea atrage după sine o micşorare a elasticităţii cartilajului, reprezentând una din
cauzele artrozelor senile.
Porozitatea: structura de „burete” permite cartilajului articular îmbibarea cu lichid sinovial.
Existenţa unor contacte directe la nivelul porozităţilor şi spaţiilor medulare ale spongioasei explică
prezenţa unei continuităţi hidrice.
Elementele anexe. Sunt reprezentate de anumite formaţiuni anatomice: burelet fibro-
cartilaginos, discuri sau meniscuri, înserându-se pe marginea cavităţilor şi a capsulei articulare.
Capsula articulară. Este formată din ţesut conjunctiv fibros rezistent şi puţin elastic, întărită de
ligamente capsulare şi redusă pe alocuri până la completa dispariţie. Prin aceste hiatusuri membrana
sinovială se extinde în funduri de sac, care permit o mai bună alunecare a tendoanelor şi muşchilor
peste articulaţii. Capsula articulară, ligamentele şi tendoanele inserate în zona extraarticulară realizează
o contenţie solidă şi, în acelaşi timp, suplă a articulaţiilor.
La menţinerea contactului între suprafeţele articulare, cu rol de contenţie sau de limitare a
mişcărilor maximale, alături de ansamblul capsular şi formaţiunile ligamentare participă şi o serie de
muşchi periarticulari ca ligamente active, tonice.
Sinoviala. Partea intensă a capsulei articulare conţine vase sanguine şi limfatice, capilare
fenestrate şi filete nervoase.
Funcţiile sinovialei:
a) organul sensibil al articulaţiei, prin terminaţiile sale proprioceptive şi dureroase.
b) un rol de apărare şi protecţie, fiind o membrană de înveliş şi macrofagică, capabilă de a
debarasa cavitatea articulară de acumulări lichidiene.
c) implicată în procesele de permeabilitate, cu rol de membrană de filtrare, prin care trec în
lichidul sinovial substanţele dizolvate din sânge (proteine plasmatice).
Permeabilitatea mare în ambele sensuri asigură evacuarea substanţelor pătrunse în lichidul sinovial şi
trecerea rapidă din sânge a substanţelor medicamentoase antiinflamatoare.
d) rol secretor, participând la elaborarea acidului hialuronic din lichidul sinovial.
e) rol plastic, umplând golurile dintre suprafeţele articulare în repaus şi spaţiile
interarticulare formate în timpul unor mişcări.
f) acoperă, în afara capsulei articulare, şi o zonă care poate fi afectată precoce printr-un
proces distructiv însoţit de o intensă proliferare reactivă a sinovialei. Membrana
sinovială poate fi extirpată fără să afecteze grav funcţia articulară, capabilă de refacere
în câteva luni.
39
 Lichidul sinovial. Se găseşte în articulaţiile umane în cantităţi foarte reduse, dispus sub forma
unui film continuu la suprafaţa cartilajelor articulare. Este un lichid clar, vâscos, de culoare galben pai,
rezultat din ultrafiltrarea plasmei, cu un conţinut redus în elemente celulare: 10-100/mm 3 , în special
monocite şi sub 25 % neutrofile, limfocite şi fagocite până la 300/mm3 .
Compoziţia în electroliţi şi molecule mici este similară cu cea plasmatică, conţinutul în proteine
este mai redus (1,5 – 2 g/dl), cu predominanţa albuminelor. Proteinele cu moleculă mare (fibrinogen,
complement) sunt reţinute de capilare în procesul de ultrafiltrare, ceea ce explică absenţa coagulării
spontane a lichidului. Glucoza este în concentraţie aproape egală cu cea sanguină.
Inervaţia capsulo- sinovială este de o importanţă particulară:
1) rolul formaţiunilor nervoase articulare în postură, locomoţie şi kinestezie (vezi analizatorul
kinestezic, analizatorul de mişcare).
2) senzaţiile dureroase şi acţiunile reflexe care însoţesc orice atrofie.
Inervaţia articulară provine din sistemul nervos somatic, prin nervii spinali, şi din sistemul
vegetativ, prin terminaţiile simpatice postganglionare vasomotorii care însoţesc vasele sanguine.
Zonele capsulare sunt cel mai puternic inervate senzitiv, încât articulaţia apare ca un veritabil organ
senzorial periferic.
Fibrele nervoase aferente conţin: terminaţii proprioceptive (corpusculii Ruffini şi mici
corpusculi lamelari) la nivelul capsulei şi ligamentelor, cu rol în postură şi în mişcare şi terminaţii
libere, cu sediul în planul capsulo-ligamentar, sensibile la torsiune şi întindere.
Componentele articulare şi musculo-tendinoase se găsesc în raport de strânsă interdependenţă.
Membrana sinovială „secretă” lichidul sinovial, acesta hrăneşte cartilajul şi protejează osul; ligamentele
orientează mişcarea, muşchii o produc, mişcarea fiind necesară pentru viaţa osului şi a cartilajului.
Explorarea sistemului osteo-articular în cadrul aparatului locomotor va ţine seama atât de
aspectul general al regiunii examinate (aspectul tegumentelor, temperatura, volumul articulaţiei şi al
musculaturii, sensibilitatea), cât şi de statica şi dinamica articulară. Anumite deformări ale regiunii
atrag după ele o deviaţie a axelor articulare şi o schimbare în orientarea suprafeţelor articulare, cu
răsunet asupra mobilităţii staticii şi locomoţiei.
După planul în care articulaţia asigură direcţia mişcării segmentelor osoase, are loc o grupare a
mişcărilor după cum urmează: a) mişcări în plan frontal (orizontal) – flexie şi extensie; b) mişcări în
plan sagital (vertical) – adducţie şi abducţie; c) mişcări giratorii (de rotaţie); d) mişcări circulare (de
circumducţie).
Rolul funcţional al articulaţiilor în organism:
1) postural, prin menţinerea poziţiei corpului;
2) kinetic, prin deplasarea unor segmente în raport cu altele;
3) locomotor, prin deplasarea corpului în ansamblu în spaţiu;

CURS 11

40
 Musculatura scheletică la nivelul întregului organism

Aproximativ 600 de muşchi scheletici acoperă 40-45% din greutatea corporală. În jurul fiecărei
fibre musculare se află ţesut conjunctiv denumit endomisium, care conţine vase de sânge şi nervi. Mai
multe fibre musculare prezintă un înveliş comun numit perimisium. Ţesutul conjunctiv care
organizează fibrele sub forma muşchiului ca organ se numeşte epimisium. Cele trei straturi conjunctive
se află în continuitate şi la capatul muşchiului formează tendoanele.
Aranjamentul fibrelor musculare în muşchi este variabil:
1) fibre paralele cu axul lung al muşchiului, (pectineu, biceps brahial), au capacitatea de a se scurta
pe distanţe mari.
2) fibre oblice faţă de axul lung al muşchiului, cu mai multe variante: unipenat (flexor propriu al
policelui), bipenat (drept anterior), circumpenat (tibial anterior), multipenat (deltoid), dezvoltă
rapid forţă pe distanţe mici.
3) fibre cu aranjament radial sau triunghiular (mic pectoral, lung adductor)
Muşchii care dezvoltă o forţă mare, dar la care gradul scurtării este limitat, prezintă o structură
multipenată, cu tendoanele dispuse în septuri multiple pe două planuri. Acest aranjament face ca
diametrul transversal efectiv să fie mult mai mare decât cel anatomic.
Muşchii sunt ataşaţi de la un os la altul prin tendoane sau aponevroze, trecând peste una sau mai
multe articulaţii. Punctele de ataşare musculară proximală şi distală se numesc origine şi, respectiv,
inserţie, cea din urmă aflându-se de obicei pe osul mobilizat de muşchi.
Tendoanele sunt formate din ţesut conjunctiv flexibil, dar practic inextensibil.
Filamentele de colagen ale tendoanelor se întind pe suprafaţa fibrelor musculare, realizând un
contact strâns cu acestea. Mărimea tendonului depinde de cea a muşchiului de care aparţine, existând
un anumit unghi între axul fibrelor musculare şi cel al tendonului. Acest unghi, care nu depăşeşte 10-
200, previne ruperea tendonului ca urmare a creşterii diametrului muscular în timpul contracţiei.
Lungimea fibrei musculare între tendoane este de obicei mult mai mică decât lungimea totală a
muşchiului, scurtarea maximă a fiecărei fibre este menţinută în anumite limite (circa 30% din lungimea
normală a muşchiului).
Pentru o mişcare fină se utilizează un număr redus sau chiar o singură unitate motorie. Creşterea forţei
de contracţie se realizează prin intrarea în acţiune a mai multor unităţi motorii, simultan cu creşterea
numărului de impusuri nervoase eferente.
Realizarea oricărei mişcări implică participarea mai multor muşchi, care sunt denumiţi agonişti,
sinergişti şi antagonişti. Muşchiul care produce acţiunea se numeşte agonist, iar cel care se opune
acesteia, antagonist. Muşchii sinergişti acţionează în acelaşi sens, dar nu pot realiza separat mişcarea
respectivă. Antagonistul este inhibat reflex atunci când agonistul este pus în mişcare.
Nu toţi muşchii striaţi acţionează în cadrul deplasării sau al menţinerii posturii. Unii dintre ei
înconjoară orificii (buze, pleoape, anus) şi au rol de sfinctere. În două treimi superioare ale esofagului
se află muşchi striaţi care contribuie la realizarea deglutiţiei. Diafragmul este un muşchi striat care
participă la realizarea inspirului.
Există muşchi cu cel puţin o inserţie cutanată, cum ar fi muşchii faciali ai mimicii.

Inervaţia musculară
Spaţiile dintre fibrele musculare sunt străbătute de o reţea de nervi somatici motori şi senzitivi,
al căror loc de pătrundere este denumit „punct motor”. Majoritatea fibrelor vegetative merg
perivasculare.

41
a. Inervaţia senzitivă

Inervaţia senzitivă sesizează starea tonică şi nivelul funcţional al muşchilor sau prezenţa unor
influenţe nociceptive (dureroase).
Atât muşchii, cât şi tendoanele sunt prevăzute cu o importantă reţea nervoasă senzitivă ataşată
unor formaţiuni receptoare (fusuri neuro-musculare, corpusculi tendinoşi Golgi).
Informaţia de întindere este preluată de la nivelul fusului neuro-muscular. Terminaţiile senzitive
primare semnalează atât lungimea instantanee a muşchilor, cât şi viteza cu care aceştia sunt întinşi.
Fusul neuro-muscular mai primeşte şi terminaţii nervoase pentru transmiterea sensibilităţii
dureroase a muşchiului.
Corpusculi Golgi sau „organe tendinoase” informează asupra tensiunii la care este supus
tendonul, declanşând la o anumită limită de întindere o relaxare bruscă a muşchiului.

b. Inervaţia motorie

Participă trei formaţiuni: nervii motori (axonii neuronilor motori); joncţiunea neuro-musculară
(placa motorie); unitatea motorie.
Nervii motori. Sunt reprezentaţi de fibre nervoase eferente ale sistemului nervos prin reţeaua
de nervi cranieni şi rahidieni.
Fibrele motorii rahidiene au originea în cornul anterior al măduvei. Cornul anterior medular
conţine două tipuri de neuroni motori (alfa şi gamma). Acţionează direct asupra contracţiei musculare,
asigurând inervaţia fibrelor musculare striate propriu-zise prin două tipuri de neuroni: fazici şi tonici:
▪ motoneuronii fazici inervează fibrele musculare cu contracţie rapidă;

▪ motoneuronii tonici deservesc fibrele musculare cu contracţie lentă;

▪ motoneuronii gamma inervează fibrele intrafusale ale proprioceptorilor fusali, implicaţi

în controlul muşchilor.
Unitatea motorie. Fiecare fibră nervoasă prezintă numeroase ramnificaţii axonale terminale
care abordează izolat un număr de fibre musculare. Celula nervoasă musculară, împreună cu fibrele
musculare inervate de ramnificaţiile sale axonale constituie unitatea motorie, considerată drept unitate
morfo-funcţională a sistemului neuro-muscular.
Muşchii implicaţi în controlul unor mişcări fine sunt constituiţi din unităţi motorii cu un număr
redus de fibre (10 per U.M.),iar muşchii ataşaţi unor mişcări grosiere (muşchii posturali) prezintă un
număr mare de fibre per U.M. (peste 2000 de fibre).
Un fascicul muscular nu conţine neapărat fibrele dintr-o unitate motorie unică. În acest fel,
stimularea unei unităţi motorii va determina o contracţie uşoară şi extinsă la o zonă musculară mai
largă.
Joncţiunea neuro-musculară (placa motorie).
Zona de contact, situată în partea mijlocie a fibrei musculare împreună cu terminaţiile axonale,
constituie joncţiunea neuro-musculară. La contactul cu fibra musculară terminaţia pierde teaca de
mielină şi se continuă la nivelul sarcolemei cu membrana conjunctivă Henle, de care este separată prin
membrana axonală a butonilor terminali sinaptici. Aceştia conţin numeroase mitocondrii şi mici
vezicule, de 200-300 Å, cu rol în stocarea şi eliberarea acetilcolinei (mediator colinergic), implicată în
transmiterea sinaptică a mesajului motor contractil.
După spaţiul sinaptic, se află elementul postsinaptic, reprezentat de sarcolema fibrei musculare,
mai îngroşată la nivelul joncţiunii, unde ia denumirea de placă motorie. Aceasta prezintă multiple
42
invaginări, sub forma unor repliuri. Placa motorie conţine numeroşi receptori colinergici şi receptori
enzimatici (acetilcolinesterazici).
Particularităţi ale contracţiei musculare în organism
Contracţia musculară reprezintă principala forţă internă implicată în realizarea mişcării, la
producerea căreia participă: transmiterea neuro-musculară a mesajului, cuplul excitaţie-contracţie,
sistemul contractil şi sistemul energogen.
Contracţia modifică lungimea iniţială a structurilor musculare cu antrenarea componentelor
osteo-articulare în actul locomotor.
Contracţia musculară voluntară este rezultatul unei sumaţii de secuse individuale, având ca
rezultat apariţia contracţiei tetanice.
a) contracţia izometrică (mobilitate 0) – menţinerea unei anumite poziţii egale cu învingerea
forţei gravitaţionale echivalează cu un travaliu static.
Muşchii antigravitaţionali sau muşchii masticatori în momentul sfărâmării alimentelor
efectuează contracţii izometrice, care se însoţesc de un consum energetic crescu, iar travaliul efectuat
duce rapid la oboseală.
b) contracţia izotonică declanşează mişcări prin aplicarea forţei unui vector, furnizând astfel
un travaliu „dinamic”. Aceasta însoţeşte deplasarea membrelor în procesul de mers, în ridicări de
greutăţi şi în realizarea mişcărilor în spaţiu;
c) contracţia în alungire apare când forţa ce se opune mişcării depăşeşte forţa musculară şi
întinde muşchiul. În ce priveşte dezvoltarea musculaturii, contracţiile izometrice au ca rezultat creşterea
volumului şi greutăţii musculare (în consecinţă, a forţei), în timp ce în contracţiile izotonice forţa se
modifică foarte puţin.
Forţa musculară
Legată în principal de puterea contractilă a muşchiului, forţa este direct dependentă de suprafaţa
de secţiune, dispoziţia paralelă a fibrelor musculare, viteza de contracţie raportată la sarcină,
temperatură, gradul de oboseală şi starea de nutriţie.
Forţa de contracţie este dependentă de lungimea normală a muşchiului în poziţia sa de alungire
maximă şi de caracteristicile mecanice ale sistemului de pârghii osoase.
Lungimea normală a unui muşchi în poziţia de întindere maximă corespunde forţei maximale de
contracţie. Scurtarea progresivă, cât şi alungirea peste limite normale alterează forţa de contracţie.
Forţa exercitată de un muşchi în contracţie este exprimată de relaţia dintre viteza de scurtare şi
sarcină. Viteza de contracţie este cu atât mai mare, cu cât rezistenţa opusă este mai mică şi diminuează
progresiv când sarcina sau rezistenţa cresc. Viteza este maximă când sarcina este zero, în cazul în care
aceasta depăşeşte posibilităţile de ridicare, viteza devine 0.
Limitările anatomice ale articulaţiilor, inserţiile mecanice pe pârghiile osoase, ca şi rezistenţa
muşchilor antagonişti modifică mult gradul de scurtare şi forţa dezvoltată în contracţie. Astfel, forţa
musculară dezvoltată depinde de lungimea braţului de rezistenţă, inerţia, unghiul de tracţiune al
muşchiului în raport cu pârghia, gradul lui de întindere, acţiunea muşchilor sinergici şi antagonişti.

Oboseala musculară
Oboseala musculară este favorizată de o depăşire a limitelor normale de activitate musculară
printr-un efort prelungit şi susţinut.
Oboseala diminuează excitabilitatea, puterea şi durata în timp a contracţiei musculare, prin
scăderea numărului de unităţi motorii antrenate în actul motor. Amplitudinea fiecărei contracţii este
diminuată de oboseală prin scăderea numărului de fibre musculare stimulate şi prin reducerea
capacităţii de scurtare a fiecărei fibre.

43
 Semnul caracteristic al oboselii musculare este reprezentat de diminuarea reversibilă a activităţii
sale, la care se poate adăuga diminuarea preciziei mişcărilor şi apariţia de tremurături.
O primă teorie acordă fenomenelor chimice (epuizarea rezervelor energetice şi creşterea
deşeurilor acide: acid lactic) rolul principal în diminuarea randamentului muşchiului obosit,
considerând ca unele modificări electrice din muşchi şi nerv sunt secundare.
Teoria nervoasă consideră că la nivelul scoarţei cerebrale oboseala musculară este resimţită sub
forma unei senzaţii specifice, care are drept consecinţă diminuarea numărului şi frecvenţei
descărcărilor în neuronii motori. Primii sunt afectaţi neuronii motori din scoarţă, apoi placa neuro-
musculară şi în cele din urmă muşchiul propriu- zis.
Celula musculară consumă o cantitate considerabilă de O 2 , care este stocat intracelular pe o
cromoproteidă sarcoplasmatică (mioglobină). Aceasta îl fixează reversibil într-o cantitate de 350 ml în
raport cu rezerva totală de 1000 ml existentă în organism (600 ml în sânge şi 50 ml intratisular).
Evaluarea simultană a lucrului mecanic al unui muşchi în activitate (W) şi a consumului de O 2
pe baza căruia se calculează energia calorică eliberată (Q) permite calcularea randamentului activităţii
musculare.
Are o valoare de 20-30% fiind realizat la temperatura corpului în care energia chimică se
transformă direct în energie propulsoare contractilă şi în alte forme de energie (electrică, termică,
osmotică). În activitatea normală, de repaus şi efort moderat, 2/3 din energie este asigurată de lipide şi
1/3 de glucide, în efortul susţinut, majoritatea energiei să fie furnizată pe seama glucidelor.
În eforturile epuizante şi de scurtă durată (metabolism de tip anaerob), activitatea musculară
este întreţinută pe seama glucozei, în calitate de carburant energetic esenţial, în timp ce lipidele sub
formă de AGL sunt utilizate în efortul prelungit de intensitate moderată, în care oxigenul este pe deplin
disponibil.
Problema consumului suplimentar de oxigen din perioada recuperării nu are nici o legătură cu
reconstituirea glicogenului muscular sau procesele de eliminare a acidului lactic rezultat din activitatea
musculară.

Troficitatea musculară
Stimularea permanentă a nervului prin influxurile nervoase centrale sau pe cale electrică
menţine ţesutul muscular într-o stare de funcţionare şi troficitate direct legate de nivelul activităţii
locomotorii a organismului.
Influenţe toxice slabe sunt suficiente pentru menţinerea muşchiului într-o stare normală, în timp
de dispariţia influxului nervos de la nivelul medular sau nervos central antrenează în scurt timp o
atrofie a fibrelor musculare. Cu cât un muşchi funcţionează mai mult, cu atât cresc forţa şi dimensiunile
sale.
Hipertrofia musculară este însoţită, în general, de o creştere eficienţei contracţiei musculare.
Hipertrofia rezultă chiar dacă această activitate se exercită doar câteva minute pe zi (ca în cazul
exerciţiilor zilnice de gimnastică).
La nivelul muşchiului hipertrofiat s-a identificat o cantitate mai mare de glicogen, substanţe
lipidice şi alte nutrimente de rezervă. Procesele de excitare nervoasă ar facilita transportul de
nutrimente prin membrana fibrei musculare, de unde şi rolul trofic al proceselor fizioterapeutice de
stimulare electrică a unor grupe musculare afectate în vederea recuperării şi păstrării integrităţii
funcţionale.

44
 CURS 12

Postura şi locomoţia umană

Este capacitatea aparatului locomotor de a menţine staţiunea verticală bipedă (funcţia de postură
şi echilibru) şi de a deplasa diferitele sale segmente şi întregul corp. Cele două funcţii sunt inseparabile
şi se condiţionează reciproc, astfel încât orice postură se menţine sau se schimbă printr-o mişcare şi
orice mişcare porneşte de la o postură armonioasă şi perfect coordonată.
Termenul de „poziţie” desemnează o anumită orientare a corpului în spaţiu, (ex: staţiunea
bipedă). Poziţiile fiziologice de clinostatism (decubit dorsal şi ventral) sau de ortostatism (staţiunea
verticală). La acestea se adaugă diverse poziţii (stând pe un picior, pe genunchi, ghemuit, şezând, stând
pe mâini sau sprijinit culcat), întâlnite obligatoriu în executarea unor activităţi motrice sau impuse în
diverse exerciţii de cultură fizică.
Poziţiile particulare pot fi observate în diverse boli, în atitudini antalgice sau create de procesul
patologic în plină evoluţie.
Mijloacele kineziterapeutice actuale, asociate diverselor procedee electro şi mecanofizice ce au
ca scop recuperarea unor defecţiuni ale diferitelor segmente ale aparatului locomotor, intră în
preocuparea centrelor de reeducare şi recuperare funcţională înainte de utilizarea recuperării se impune
evitarea apariţiei unor deformări în statica şi locomoţia umană prin utilizarea poziţiilor corecte în
diverse condiţii de muncă. Ex: (studiul acestor poziţii şi obţinerea unui randament maxim al muncii
prestate fac obiectul unei ştiinţe relativ tinere pe plan mondial, cunoscută sub numele de ergonomie).
Aceasta furnizează principiile generale privind organizarea muncii şi a locurilor de muncă, poziţiile
fiziologice direct legate de o funcţionare optimă a aparatului locomotor uman. Menţinerea poziţiei se
găseşte în conflict cu forţa gravitaţională (staţiunea bipedică) şi acest fapt pune în joc mecanisme de
conservare a echilibrului static şi dinamic.
Criterii anatomo–biomecanice şi fiziologice ale stării de postură
În studiul unei anumite poziţii de fond se va respecta obligatoriu tratarea următoarelor probleme:
Descrierea poziţiei diferitelor segmente. Fiecare stare posturală impune o descriere a poziţiei
segmentelor implicate şi a raporturilor dintre ele. Unghiurile unui segment faţă de celălalt, precum şi
planurile (orizontal, frontal, sagital) în care se găsesc acestea în poziţiile de flexie, extensie, rotaţie,
abducţie sau adducţie, suspinaţie sau pronaţie etc.
Baza de susţinere (poligonul de sustentaţie). Este suprafaţa geometrică variabilă delimitată fie
de marginile exterioare, fie de punctele prin care segmentele corpului omenesc iau contact cu solul.
Poate fi redusă la un punct (balet), sau la o linie (patinajul sau mersul pe sârmă). Menţinerea
echilibrului devine cu atât mai dificilă, cu cât baza de susţinere îşi diminuează suprafaţa.
Poziţia centrului de greutate. Determinarea acesteia se face luând în consideraţie locul centrului
de greutate şi greutatea fiecărui segment în parte.
Cunoscând poziţiile mijlocii ale centrelor de greutate şi greutatea a două segmente vecine
izolate, se poate găsi centrul de greutate al ambelor segmente reunite.
45
 Prin combinarea din aproape în aproape a centrelor de greutate ale diferitelor părţi ale corpului,
se poate găsi poziţia centrului de greutate al întregului corp aflat într-o poziţie oarecare.
Unghiul de stabilitate. Este proiecţia centrului de greutate cu dreapta care îl uneşte cu marginea
bazei de susţinere. Cu cât acest unghi este mai mare, cu atât stabilitatea devine mai mare. Teoretic,
unghiul de stabilitate este cu atât mai mare, cu cât centrul de greutate este situat mai jos, iar baza de
susţinere mai mare.
Mecanisme posturale. Diverse poziţii sau stări posturale se menţin datorită travaliului static al
grupelor musculare, prin contracţiile lor izometrice, declanşate şi reglate prin reflexele de postură.
Mecanismele de postură reflexe şi de echilibru sunt provocate de stimuli de origine diferită,
informaţiile fiind primite de la organele proprioceptive ale urechii interne (labirintice) privind poziţia
capului în spaţiu, de la proprioceptorii musculaturii gâtului asupra poziţiei capului faţă de trunchi, de la
proprioceptorii musculaturii trunchiului şi membrelor (fusurile neuro-musculare) asupra poziţiei
membrelor în spaţiu, de la receptorii retinieni vizuali asupra poziţiei întregului corp faţă de corpurile
înconjurătoare şi exteroreceptorii cutanaţi care intră în contact cu punctele de sprijin ale corpului pe sol
sau cu obiectele înconjurătoare.
Toate aceste informaţii ajung la diferite etaje ale axului cerebro-spinal (măduvă, trunchi
cerebral, nucleii cenuşii cerebrali, scoarţă cerebrală şi cerebel), declanşând o serie de reacţii:
- reacţii statice locale, reacţii statice segmentare şi reacţii statice generale.
Elementul de bază în mecanismul posturii este reflex, participarea centrilor superiori corticali este
indispensabilă, iar menţinerea poziţiilor (posturii) nu este posibilă fără menţinerea echilibrului corpului.
Conform legii echilibrului, starea de echilibru se realizează atunci când proiecţia verticală a
centrului de greutate al corpului cade în interiorul bazei de susţinere.
Poziţia anormală a capului în spaţiu modifică percepţiile senzoriale la nivelul retinei şi
labirintului, determinând reflexe de redresare a muşchilor cefei, care readuc capul şi, succesiv, corpul
în poziţie normală.
Grupele musculare posturale principale. Practic intervin toate grupele musculare cu precădere
grupul extensorilor intervine şi cu efectuarea unui travaliu static. Toate grupele agoniste şi antagoniste
acţionează ca nişte cupluri de forţă, neutralizându-se reciproc.
Mijloacele de stabilizare pasivă şi participarea pârghiilor osteo-articulare. Un rol deosebit
revine echilibrului intrinsec al coloanei vertebrale, capsulei şi ligamentelor unor articulaţii hiperextinse,
punerea sub tensiune a fasciilor şi aponevrozelor sau intrarea în contact a unor segmente osoase care
blochează mişcarea.

Poziţia ortostatică bipedă

În staţiunea bipedă, centrul de greutate este localizat la încrucişarea planului dorso-sacral, care
trece prin partea superioară a celei de-a doua vertebre lombare (L 2), cu planul medio-frontal. Din faţă
cade în mijlocul bazei de susţinere, reprezentată de o suprafaţă trapezoidală, limitată de marginile
externe ale plantelor. În sprijinul biped, centrul de greutate principal mai are doi centri secundari,
plasaţi în mijlocul articulaţiilor coxo-femurale, astfel încât proiecţia lor cade în zonele plantare undeva
mai la mijloc şi mai înapoia lor.
Obligaţia impusă picioarelor şi gambelor de a suporta greutatea corpului a dus la dezvoltarea şi
întărirea acestor elemente. Pelvisul s-a adaptat, de asemenea, la staţiunea verticală, în timp ce trunchiul
a suferit o angulaţie la nivelul articulaţiei lombo-sacrate, ce reprezintă o zonă de extremă slăbiciune pe
plan mecanic (dicopatiile lombare).
Apar modificări structurale ale organelor de susţinere, în psecial aşezarea traveelor osoase, s-a
orientat în direcţie verticală, după liniile principale de forţă ce acţionează vertical asupra corpului
omenesc.
46
 Mecanisme posturale ortostatice.
Mecanismul de menţinere a staţiunii bipede se realizează prin rezistenţa opusă greutăţii
corpului, care tinde să flecteze genunchii şi şoldurile. Aceasta atrage după sine întinderea extensorilor,
stimularea fusurilor neuro-musculare, contracţia reflexă a extensorilor care fixează genunchii
restabilind după sine poziţia ortostatică.
Un om în poziţie verticală pasivă poate cădea în orice direcţie: înainte, înapoi, sau într-o parte.
Muşchii care se opun căderii, în special cei din grupul extensorilor, joacă un rol antigravitaţional. Când
corpul se apleacă în faţă, extensorii trunchiului şi flexorii gambei se contractă cu o forţă suficientă
pentru a restabili echilibrul, ca urmare a unor reflexe miotatice declanşate şi coordonate de un veritabil
dispozitiv kinestezic. Când corpul se răstoarnă în spate , se contractă marii drepţi abdominali şi
extensorii gambei.
Aceste răspunsuri sunt de origine reflexă şi rezultă de la receptorii de întindere din trunchi,
membrele inferioare şi de la receptorii cefalici, mai ales ai ochilor. Se constată ca staţiunea verticală cu
ochii închişi este puţin stabilă, fiind însoţită de oscilaţii ale trunchiului. Această observaţie poate uşor
dovedi ca aferenţele vizuale joacă un rol important în menţinerea reflexă a staţionării verticale la om.
Reglarea posturii normale la corpul intact depinde, în consecinţă, de activitatea integrală a tuturor
mecanismelor reflexe.

Mecanismele generale ale locomoţiei

Mişcarea corporală în ansamblu sau a diferitelor sale segmente reprezintă unul din mijloacele
principale de relaţie şi adaptare continuă a organismului la condiţiile mediului.
Nou-născutul vine pe lume cu o activitate motorie de bază şi o dotare în mişcări dezordonate
care ulterior, se vor putea individualiza în raport cu evoluţia sa.
În primele săptămâni de viaţă, nou-născutul prezintă chiar un „mers automat tip primar”, în
cazul în care este susţinut de axile. Acesta dispare şi reapare abia către sfârşitul primului semestru sau
chiar al primului an de viaţă. În tot acest interval, se instalează o stare de astazie, caracterizată prin
absenţa echilibrului în poziţie ortostatică. Când staţiunea bipedă este pe deplin câştigată, la 4-5 ani, se
poate vorbi de un început al educaţiei motorii. Schemele motorii în vederea însuşirii unor mişcări
elementare se dezvoltă în cursul primilor 3 ani de viaţă.

Noţiuni generale de dinamică şi cinematică locomotorie

Locomoţia – deplasarea apare ca o modificare a poziţiei corpului, în general, sau a unor părţi
din acesta, în particular.
Mişcările care realizează locomoţia corpului omenesc sunt rezultatul acţiunii combinate a unui
ansamblu de componente biomecanice active şi pasive, care fac parte integrantă din alcătuirea
aparatului locomotor. În acest sens întră în joc elemente anexate aparatului locomotor (receptori, nervi,
centri nervoşi) şi, pe de alta, a unor componente proprii ale acestuia (muşchi, pârghii osoase,
articulaţii).
Începând cu mesajul senzitiv, mesajul motor (voluntar sau reflex), contracţia musculară şi
terminând cu mobilizarea sau fixarea poziţională a componentelor osteo-articulare.
O mişcare poate fi declanşată voluntar printr-un mesaj senzitiv, particular vizual, care iniţiază
suita ulterioară de evenimente în ordinea amintită. În cazul unei mişcări reflexe, de redresare, are loc o
antrenare iniţială a componentelor osteo-articulare, cu solicitarea ulterioară a receptorilor de întindere

47
fusali şi tendinoşi declanşatori ai unui mesaj senzitiv inconştient, urmat de succesiunea celorlalte
evenimente.
Implicaţi în realizarea mişcărilor voluntare, semivoluntare sau reflexe, în exercitarea unui act
motor intervin, în afara muşchilor principali (agonişti), şi alte grupe musculare, din care deosebim:
- Motorul primar este muşchiul care controlează efectuarea continuă şi gradată a mişcării.
- Muşchii de fixare susţin segmentul în poziţia cea mai utilă.
- Muşchii neutralizatori sunt antagoniştii care suprimă mişcarea „motorului principal”,
intervenind după terminarea mişcării.
Interacţiunea dintre muşchii sinergici şi antagonişti măreşte supleţea şi precizia mişcării, care
creşte odată cu creşterea numărului de muşchi antrenaţi în mişcare. Cu cât relaxarea antagoniştilor este
mai mare, cu atât mişcarea este mai rapidă şi mai puternică.
Prin acţiuni armonice sincronizate într-o anumită succesiune, dezvoltă întreg ansamblul de mişcări
particulare unei anumite activităţi motorii.
În condiţiile întregului organism, contracţiile sunt obţinute în majoritatea cazurilor de ambele
tipuri (contracţie de tip izotonic sau izometric) şi în special sub forma lor fuzionată se secuse multiple –
cunoscute sub denumirea de tetanos, generate prin impulsurile nervoase reflexe sau voluntare.
Scheletul poate fi considerat ca o combinaţie de pârghii ce alcătuiesc dispozitivul pasiv osteo-articular.
Tipul, amplitudinea şi forţa mişcărilor sunt guvernate de lungimea pârghiilor osoase şi natura
articulaţiilor care leagă segmentele mobile de dispoziţia, forma şi numărul muşchilor care acţionează
asupra acestora şi de sarcinile care trebuie să fie mobilizate.
Se precizează 3 puncte de aplicare a forţelor la nivelul pârghiei: două aparţin forţelor statice de
sprijin (S) şi rezistenţă (R); al treilea punct aparţine forţei motorii (F).
La pârghia reprezentată de un oarecare segment osos, sprijinul (S) este reprezentat de axa biomecanică
a mişcării sau de punctul de sprijin pe sol; rezistenţa (R) este dată de greutatea corpului sau a
segmentului care se deplasează, la care se poate adăuga şi greutatea sarcinii de mobilizat, iar forţa (F)
este reprezentată de inserţia pe segmentul osos a muşchiului care realizează mişcarea. Pârghiile se
clasifică în: pârghii de gradul I (cu sprijinul la mijloc), de gradul II (cu rezistenţa la mijloc) şi de gradul
III (cu forţa la mijloc).
Pârghiile de gradul I sunt cunoscute ca pârghii de echilibru, cele de gradul II ca pârghii de forţă,
iar cele de gradul III ca pârghii de viteză. Pârghiile în care forţa de aplicare este mai apropiată de
punctul de sprijin sunt etichetate ca fiind şi de viteză, iar cele în care aceasta este apropiată de punctul
de rezistenţă sunt utilizate ca pârghii de forţă, acţionând însă cu viteze mult mai scăzute. Mobilitatea
articulară trebuie considerată ca un factor activ, în acest caz, articulaţiile nu au numai un simplu rol
pasiv în executarea mişcărilor, forma lor şi gradul de libertate de mişcare pe care îl oferă reprezentând
factori importanţi care dirijează şi sensul mişcărilor, putând limita, în acelaşi timp, şi amplitudinea
acestora.
Din punct de vedere al mobilităţii articulare, pe plan funcţional nu se pot distinge decât două
categorii de articulaţii: unele concepute pentru mişcarea pieselor scheletice (articulaţiile membrelor şi
mandibulei), mobile, iar altele dimpotrivă au rol în sudarea acestora şi fixitatea lor (articulaţiile oaselor
craniene), sau articulaţii imobile.
La realizarea funcţiei de locomoţie li se opun o serie de factori ai mediului extern cu care
aparatul locomotor interacţionează în timpul activităţilor sale specifice. Atrag atenţia: greutatea
corpului impusă de forţa gravitaţională tinde să atragă corpul spre pământ, inerţia care tinde să
prelungească şi să menţină o stare dată, presiunea atmosferică ca o componentă a forţei gravitaţionale,
cu rol deosebit pentru menţinerea în contact a suprafeţelor articulare, rezistenţa mediului care tinde să
se opună mişcării corpului, forţa de frecare în contactul componentelor corporale cu solul şi forţa de
reacţie a suprafeţei de sprijin, egală şi de sens opus forţei gravitaţionale.
48
 Analiza cinematică a mişcării porneşte de la stabilirea reperelor de mişcare (planuri şi axe), a
tipurilor, direcţiilor şi amplitudinii mişcărilor. Planurile anatomice sunt suprafeţe care secţionează
imaginar corpul omenesc sub o anumită incidenţă:
- planul sagital dispus pe direcţia suturii sagitale a craniului, pe direcţiile verticală şi antero-
posterioară împarte corpul în două jumătăţi, dreaptă şi stângă.
- Planul frontal urmează direcţia suturii fronto-parietale sau coronare a craniului. Dispus vertical
şi împarte corpul în într-o parte anterioară şi o parte superioară.
- Planul transversal, orizontal împarte corpul în două părţi: superioară şi inferioară.
Punctul de intersecţie a celor trei planuri reprezintă centrul de greutate al corpului.
Axele biomecanice articulare. Articulaţiile mobile (în special diartrozele) pot reprezenta unul, două sau
chiar trei grade de libertate.
Axa de mişcare reprezintă linia situată într-un anumit plan (sagital, frontal sau transversal), în jurul
căruia unul din segmentele osoase se deplasează faţă de celălalt.
Există trei axe fundamentale perpendiculare una pe alta: axa sagitală, axa frontală, şi axa longitudinală.
- axa sagitală este orientată şi dirijată dinainte înapoi, permiţând mişcări de abducţie şi adducţie
în plan frontal;
- axa frontală situată în plan frontal, în direcţie orizontală şi dirijată transversal; permite mişcări
de flexie şi extensie în plan sagital;
- axa longitudinală este verticală, permite mişcări de rotaţie internă şi externă în plan transversal.
În funcţie de planurile şi axele de referinţă deosebim:
1) flexia şi extensia
2) abducţia şi adducţia, abducţia depărtează, iar adducţia apropie de acest plan toate segmentele
membrelor;
3) înclinarea (inflexia) laterală. Desemnează mişcări de lateralitate ale capului, gâtului şi
trunchiului, într-un plan frontal, în jurul axei sagitale. La aceste mişcări se asociază şi o rotaţie;
4) rotaţia. Se efectuează în jurul axului longitudinal şi în plan transversal pentru toate părţile
corpului, în afară de omoplat şi claviculă.
5) bascula se utilizează pentru a defini anumite mişcări ale bazinului şi omoplatului. În cazul
omoplatului, bascula traduce o rotaţie în jurul axei sagitale, în timp ce pentru bazin aceasta
poate fi în anteversie (anterior), retroversie (posterior) sau laterală (spre stânga sau dreapta).
6) circumducţia – mişcarea care se execută simultan pe mai multe planuri, fiind o combinaţie
succesivă de mişcări de flexie, extensie, abducţie şi adducţie, care descriu o mişcare circulară
particulară;
7) glisarea şi hiperextensia. Sunt mişcări care depăşesc limitele fiziologice. Glisarea se produce la
nivelul suprafeţelor articulare plane sau foarte uşor incurbate, în timp ce hiperextensia
semnifică depăşirea limitelor fiziologice ale rezistenţei.
Mişcările mai pot fi clasificare în: (1) mişcări de tensiune slabă (scrisul, mişcările de fineţe şi
îndemânare); (2) mişcări de tensiune rapidă (mişcări de forţă); (3) mişcări balistice (aruncări, loviri
etc.); (4) mişcări de oscilaţie (pendulări).
Fazele mersului. Primul impuls în pornirea mersului este declanşat în apropierea centrului de
greutate, când trunchiul se apleacă înainte pentru ca proiecţia centrului de greutate să treacă înaintea
bazei de susţinere; aproape concomitent, membrul inferior de sprijin se extinde şi corpul este proiectat
înainte şi puţin mai sus, celălalt membru inferior, care devine pendulant, părăseşte solul şi este proiectat
înaintea membrului de sprijin şi fixat din nou pe sol. Fazele se repetă apoi cu membrele în poziţie
înversă.
Mersul se compune astfel dintr-o serie de perioade de sprijin unilateral, separate între ele prin
perioade de sprijin dublu.
49
 În cazul alergării sau al fugii, care ajută la deplasarea mai rapidă a corpului, înaintarea se face
prin trecerea succesivă a unui membru inferior înaintea celuilalt, sprijinul efectuându-se însă numai pe
câte un picior. Între două momente de sprijin au loc mici sărituri prin aruncarea corpului înainte şi
suspendarea sa pentru scurt timp în aer.
Centrii de greutate în aterizare nu se deplasează rectiliniu, descriind un traiect sinusoidal în plan
vertical şi orizontal. Spre deosebire de mers, în fugă corpul se detaşează de pământ înainte ca piciorul
anterior sa-l fi atins.
În săritură, omul realizează chiar o desprindere momentană de sol, în unele cazuri suficient de
mare (ex: în volei, baschet) săritura în lungime sau în lăţime etc. În toate aceste desprinderi, participă
aproape întreaga musculatură a aparatului locomotor pentru realizarea echilibrului şi mişcării.

50
CURS 13

FIZIOLOGIA EFORTULUI SPORTIV

SISTEME ENERGETICE

Exista mai multe forme de energie: chimica, electrica, electromagnetica, termica, mecanica si
nucleara. Energia nu se pierde niciodata si nu poate fi creata din nimic. Energia se transforma dintr-o
forma in alta.
Fiintele vii se hranesc cu energia generata de soare. Evident, nu in mod direct. Reactiile chimice
din plante (fotosinteza) convertesc lumina in energie chimica, pe care apoi o depoziteaza la nivel
celular. Oamenii isi iau energia consumand plante sau animale care consuma plante.
Energia este pastrata in alimente sub forma de carbohidrati, proteine si lipide in diferite
procente.
Pentru ca in cele din urma toata energia se transforma in caldura, cantitatea de energie eliberata
in reactiile biochimice se calculeaza in functie de cantitatea de caldura produsa si se masoara in
kilocalorii. 1 kilocalorie (kcal) este cantitatea de energie necesara pentru a crste cu 1 grad Celsius
temperatura unui kilogram de apa (de la 14,5 la 15,5 grade Celsius). Ca sa faceti o comparatie, arderea
unui bat de chibrit genereaza 9 kcal.
Energia este utilizata la nivel celular pentru crestere si reparare, pentru transportul activ al unor
substante (cum ar fi calciul si glucoza prin membrana celulara), dar si pentru a produce miscare (asa
cum spuneam, generarea fortei la nivel muscular se produce prin alunecarea filamentelor de actina si
miozina).

SURSE DE ENERGIE

Hrana noastra este compusa in principal din carbon, hidrogen, oxigen si azot. Legaturile
moleculare din alimente sunt slabe si genereaza putina energie cand sunt desfacute, de aceea hrana nu
este utilizata direct, ci aceasta energie este inmagazinata sub forma de ATP (adenozintrifosfat).
Carbohidratii si lipidele reprezinta principalele surse de energie pentru metabolismul celulei
musculare. Proteinele au o importanta mai redusa in producerea de energie, dar joaca un rol extrem de
important in cadrul anabolismului, adica a construirii de noi tesuturi.
In eforturile de intensitate moderata, energia este produsa pe cale aeroba, adica in prezenta oxigenului,
prin arderea glucozei, glicogenului si/sau acizilor grasi liberi.
In timpul eforturilor foarte intense, energia este asigurata pe cale anaeroba, deci in lipsa oxigenului,
prin implicarea sistemului ATP-CP si arderea rezervelor de glucide intracelulare (glucoza, glicogen).

51
 In privinta eforturilor de lunga durata, trebuie spus ca rezervele de glicogen nu sunt suficiente si
de aceea se apeleaza la cea mai mare rezerva de energie a organismului, grasimile. Pe masura ce efortul
se prelungeste, arderea acizilor grasi liberi devine foarte importanta, deoarece ei pot acoperi 80-90%
din necesitatile energetice ale muschilor.

Carbohidratii se gasesc in majoritatea alimentelor de origine vegetala, dar si in cele animale,

insa in proportii mai mici. Ei sunt convertiti in glucoza si transportati la tesuturi. Organismul are
capacitatea de a depozita glucoza sub forma de glicogen, care va fi reconvertit la glucoza atunci cand
este nevoie de el. Acesta este pastrat in ficat (110g, 451 kcal) si in muschi (250 g, 1025 kcal). Dupa
cum vedeti, aceste rezerve sunt limitate si trebuie sa le realimentam continuu.

Lipidele elibereaza o cantitate mai mare de energie in timpul eforturilor prelungite si mai putin
intense. O persoana de aproximativ 70 kg, cu 12% grasime corporala are aproximativ 8400 g grasime
in corp, adica 75600 kcal inmagazinate subcutanat, la care se adauga aproximativ 160 g grasime
intramusculara (adica in jur de 1460 kcal). Grasimile sunt mai putin accesibile metabolismului celular,
fiindca trebuiesc metabolizate pana la stadiul de acizi grasi liberi pentru a fi utilizati in formarea ATP-
ului. 1 gram de lipide genereaza 9 kilocalorii, in timp ce 1 g carbohidrati genereaza doar 4 kcal.

Proteinele pot fi si ele utilizate ca energie dupa ce au fost transformate in glucoza in procesul
numit gluconeogeneza. 1 gram de proteine genereaza 4,1 kcal.

Sa vedem ce se intampla din punct de vedere energetic, atunci cand mergem la antrenament.
Initierea oricarui efort este asigurata de energia ce rezulta prin descompunerea anaeroba a ATP-ului
(adenozintrifosfat). Acest ATP este o molecula specializata cu rol energetic, care are in structura asa-
numite legaturi macroergice, care atunci cand sunt "rupte", transfera o mare cantitate de energie catre
alte molecule. Molecula de ATP consta in combinatia intre adenozina (adenina + riboza) si trei grupuri
de fosfat anorganic. Sub actiunea enzimei ATP-aza, ultimul grup fosfat este desprins cu eliberarea
subsecventa a unei cantitati de energie (7,3 kcal) rezultand ADP (adenozindifosfat).
Pentru ca muschiul sa se contracte, adica filamentele de actina si miozina sa se cupleze dupa
cum va spuneam mai inainte, este necesar ca miozina sa dispuna de ATP ca sursa de energie. Celalate
surse de energie nu pot fi utilizate direct din cauza actiunii lente a sistemului cardio-respirator, caruia ii
trebuie un timp pentru a se adapta.

ATP --> ADP + fosfat + energie

Cu alte cuvinte, compusii macroergici sunt cei care vor asigura energia atunci cand facem un
efort important, cum ar fi ridicarea unei greutati sau un sprint.
Cantitatile de ATP din muschi sunt limitate si suficiente pentru a sustine contractia musculara doar
cateva secunde (8-10 secunde).

Procesul prin care energia este stocata formandu-se ATP din alte surse chimice se numeste
fosforilare, care se poate desfasura in absenta sau in prezenta oxigenului (fosforilare oxidativa).

ATP-ul poate fi generat pe trei cai:

1. sistemul ATP-CP
2. sistemul glicolitic
52
3. sistemul oxidativ

SISTEMUL ATP-CP

Pe langa ATP, organismul mai contine o molecula cu proprietati energetice numita creatinfosfat
(sau fosfocreatina), care are rolul de a regenera ATP-ul in timpul eforturilor de scurta durata si cu
intensitate crescuta, cum ar fi o serie de genuflexiuni sau un sprint de 100 metri. O enzima speciala,
creatinkinaza transfera grupul fosfat de pe CP pe ADP, astfel formandu-se o noua molecula de ATP.

ADP + CP --> ATP + creatina

Energia eliberata din CP nu este folosita direct in celula, ci este utilizata pentru a reinoi ATP-ul.
Procesul se desfasoara in absenta oxigenului, de aceea se poate afirma ca sistemul ATP-CP este
anaerob. In primele secunde ale unei activitati musculare intense (cum este si ridicarea unei greutati
mari) ATP-ul este mentinut la un nivel relativ constant, insa CP se reduce deoarece este utilizat pentru
refacerea continua a ATP. Capacitatea CP de a mentine nivelul de ATP este redusa, de la 3 la 15
secunde. Dupa acest interval, muschii trebuie sa se bazeze pe alte procese bichimice ce refac ATP-ul:
sistemul glicolitic si cel oxidativ.

SISTEMUL GLICOLITIC

Se numeste "glicolitic" deoarece presupune glicoliza, adica degradarea glucozei cu ajutorul

unor enzime specializate. Glucoza reprezinta 99% din glucidele care se gasesc in sange si provine din
digestia carbohidratilor si din glicogenul hepatic.

Intrand in sistemul glicolitic, glucoza este trecuta prin mai multe transformari pana ajunge la
acid piruvic. Pentru fiecare mol de glicogen ce intra in acest sistem se formeaza trei moli de ATP, iar
pentru fiecare mol de glucoza se formeaza doi moli de ATP. Castigul nu este foarte mare, insa
avantajul este ca sistemul glicolitic impreuna cu sistemul ATP-CP permit muschilor sa isi desfasoare
activitatea chiar atunci cand aportul de oxigen este limitat, in primele minute ale unui efort de mare
intensitate.

O alta limitare este reprezentata de formarea acidului lactic din acid piruvic si acumularea
acestuia in muschi. Cresterea aciditatii la nivelul fibrelor musculare inhiba functionarea muschilor si
deci capacitatea lor de a se contracta. Apare senzatia de oboseala.

Rata de consum energetic in timpul efortului a unei fibre musculare este de aproximativ 200 de
ori mai mare decat in repaus. Sistemele prezentate pana acum nu pot asigura necesarul de energie decat
cateva minute.

Aici intervine rolul sistemului oxidativ

SISTEMUL OXIDATIV
53
 Acesta este cel mai complex sistem, cu ajutorul caruia organismul consuma "nutrientii" in
prezenta oxigenului pentru a genera energie, asadar este un proces aerob.
Acest proces are loc in mitocondrii, care in muschi se gasesc adiacent miofibrilelor sau raspandite in
sarcoplasma. Sistemul oxidativ are o capacitate foarte mare de producere a energiei si este calea
principala utilizata in timpul antrenamentului de rezistenta.

Producerea oxidativa a ATP-ului implica trei procese: glicoliza aeroba, care presupune
metabolizarea glucozei in prezenta oxigenului, ciclul Krebs si lantul de transport al electronilor, o alta
serie de reactii chimice prin care hidrogenul eliberat anterior este combinat cu oxigen si de produce
apa, alaturi de 34 de moli de ATP. Cantitatea finala de energie produsa in urma acestor reactii chimice
este de 38 de moli ATP.

In cazul in care efortul continua peste pragul de 20-30 secunde, singura cale de a asigura
necesarul de ATP la nivelul muschilor este prin utilizarea glucozei. Glucoza se gaseste in corp fie sub
forma circulanta in sange (glicemia fiind una dintre analizele uzuale), fie depozitata in muschi, ficat si
alte tesuturi sub forma de glicogen, un polimer de glucoza. Atunci cand glucoza din sange este
consumata, glicogenul intramuscular este utilizat, fiind chiar o sursa mai convenabila din punct de
vedere energetic, deoarece nu trebuie sa fie transportat in sange sau sa traverseze membrana celulara si
produce mai mult ATP ca glucoza.

Glucoza adusa in celula din sange sau desfacuta din glicogen, va intra in procesul de glicoliza,
adica un ansamblu de reactii prin care este transformata, in absenta oxigenului, in acid lactic, acel
compus care da starea de oboseala dupa un efort intens. Acidul lactic creaza un mediu acid in muschi,
care va inhiba activitatea enzimelor, astfel ca muschii nu se mai pot contracta si individul este obligat
sa intrerupa efortul, fiindca o crestere excesiva a aciditatii ar putea conduce la distrugerea proteinelor
intracelulare. De aceea, acidul lactic trebuie privit ca pe un mecanism de protectie si nu ca pe o
"toxina" sau un metabolit fara rost. Pe de alta parte, acidul lactic va fi folosit ca sursa de energie in
perioada de refacere, adica atunci cand organismul isi "plateste datoria de oxigen".

GLUCOZA → 2ATP + acid lactic

Glicoliza realizata in regim anaerob poate sustine efortul doar pana la 60-90 de secunde. Atunci
cand efortul depaseste durata de 1 minut, producerea de energie pe cale aeroba, care are loc in
mitocondrii, devine din ce in ce mai importanta.

GLUCOZA → ATP + CO2 + H2O

Sistemul aerob genereaza energie necesara eforturilor la intensitate medie de lunga durata, cum
ar fi alergarea sau inotul. Spre deosebire de ceea ce se intampla in procesul anaerob, in sistemul aerob,
pe langa glucoza mai pot fi metabolizate si grasimile sub forma de acizi grasi liberi. Din acest punct de
vedere, efortul aerob, precum alergarea in ritm moderat este mai eficient pentru cei ce vor sa scape de
surplusul adipos, decat exercitiile forta, care presupun efort anaerob.

ATP-ul, sursa de energie pentru contractia musculara, este refacut succesiv de catre creatinfosfat si apoi
prin glicoliza anaeroba si metabolizarea aeroba a glucozei, glicogenului, acizilor grasi si uneori a
54
aminoacizilor. Aceste procese nu se desfasoara intr-o succesiune temporala stricta, ci se suprapun in
functie de mai multi parametrii.

Exercitiile cu greutati sunt considerate ca fiind tipul de efort anaerob, insa este important modul cum
sunt efectuate, cu ce greutate, in ce ritm, cu ce pauze intre serii. Daca se lucreaza cu greutati mici si
repetari multe, intr-un tempo moderat, atunci efortul poate fi considerat de tip aerob.

OXIDAREA LIPIDELOR

Tesutul adipos impreuna cu grasimea din muschi stocheaza in jur de 70-75.000 kilocalorii in
cazul unui adult normoponderal.

Trigliceridele reprezinta sursa majora de energie, ele fiind compuse dintr-o molecula de glicerol
si trei molecule de acizi grasi liberi, care prin lipoliza vor fi transformati in energie. Acizii grasi liberi
patrund din sange in fibrele musculare prin difuziune. Acolo incepe prima etapa a metabolizarii - beta-
oxidarea - prin care fiecare molecula de acid gras liber este scindata in unitati de acid acetic care vor fi
convertite in acetil CoA. De aici inainte, acestea vor urma calea ciclului Krebs.

Pentru ca acesti acizi grasi liberi au mai mult carbon in structura se vor forma mai multe molecule de
acetil CoA si astfel mai multa energie decat in metabolismul glucidic

CURS 14

CE ESTE METABOLISMUL?

Acest cuvant - metabolism - este frecvent pe buzele celor care sunt interesati de sport. Fiindca
pana acum am discutat despre sistemele energetice ale organismului, haideti sa ne indreptam atentia
catre modul in care energia este utilizata, adica despre metabolism.

Metabolismul reprezinta multitudinea proceselor fizice si chimice in organism, prin care

substantele sunt produse, mentinute sau distruse si prin care energia este pusa la dispozitia celulelor. Cu
55
alte cuvinte, metabolismul este suma proceselor biochimice ce au loc la nivelul tesuturilor, si consta in
anabolism, adica acele reactii care transforma moleculele mai mici in molecule mai mari, si catabolism,
acele reactii care convertesc moleculele mari in molecule mai mici, incluzand aici atat moleculele mari
endogene, deci cele apartinand organismului, cat si biodegradarea xenobioticelor.

Rata metabolismului bazal (RMB) reprezinta rata consumului energetic a unui individ care se
gaseste in pozitie culcata, dupa 8 ore de somn si cel putin 12 ore de post alimentar. Valoarea RMB
arata cantitatea minima de energie necesara indeplinirii in conditii normale a functiilor fiziologice
esentiale ale organismului. RMB este in directa legatura cu masa slaba (nonadipoasa) a organismului,
ceea ce se refera in principal la masa musculara si se exprima in kilocalorii pe kilogram pe minut.

Factorii de care depinde metabolismul

Principalul factor care determina cel mai intens efect asupra ratei metabolismului este efortul
fizic. Efortul fizic maximal poate creste in cateva secunde productia de caldura de 50 de ori fata de
normal. Ganditi-va numai cat transpirati si cat de cald va este dupa de alergati ca sa prindeti
autobuzul... De aceea, este foarte important ca cei ce vor sa slabeasca sa constientizeze, ca efortul fizic
este un ajutor esential.
mai multe celule care trebuie sa fie mentinute in functiune, ceea ce presupune mai multa
energie. Pe de alta parte, pentru a misca un corp mai greu, e nevoie de implicarea mai multor fibre
musculare, deci mai multa energie consumata. Compozitia corpului este de asemenea un factor
important, deoarece sunt convins ca stiti ca tesutul muscular este un tesut metabolic foarte activ, aici
avand loc mare parte dintre procesele metabolice numite popular "arderi", in timp ce tesutul adipos este
un tesut aproape inert din punct de vedere metabolic. Iata deci cum un corp mai musculos va "arde"
mai multe grasimi in timpul efortului fizic, decat unul cu masa musculara redusa.
Pornind de la ideea anterioara, putem sa realizam ca barbatii, care au masa musculara mai dezvoltata
decat a femeilor, vor avea si o rata metabolica mai crescuta. Deci si sexul este un factor de luat in
seama.
Varsta este un element important, care influentaza metabolismul. Dupa 30 de ani, rata
metabolismului incepe sa se reduca treptat. Conform studiilor, practicarea regulata a exercitiilor fizice
contribuie esential la pastrarea masei musculare, deci indirect contribuie la mentinerea unui metabolism
optim.
De fiecare data cand mancam ceva, are loc procesul de digestie, proces care presupune consum caloric.
Iata deci cum alimentatia, proces consumator de energie, are o influenta directa asupra ratei
metabolice.
Hormonii sunt secretii organice ce controleaza principalele procese biochimice ale
organismului. Acestia intervin in diverse moduri asupra metabolismului. Tiroxina, hormon tiroidian,
accelereaza rata de activitate a multora dintre reactiile chimice, in toate celulele organismului. Absenta
completa a secretiei tiroidiene reduce rata metabolismului la 50-60% fata de normal. Pe de alta parte,
secretia de adrenalina si noradrenalina creste rata metabolismului in majoritatea tesuturilor
organismului.
V-ati intrebat vreodata ce este tremuratul? Ei bine, este o succesiune rapida de contractii musculare, cu
rol de a produce caldura. Si cand tremuram? Cand ne este frig. Iata cum si vremea sau temperatura
ambientala pot influenta metabolismul. Ar mai fi de amintit alti factori precum medicamentele,
cafeina si nicotina fiind cele mai la indemana exemple si starea psihica, stresul crescand intr-o oarecare
masura consumul energetic.

56
Peste toate acestea, ereditatea da tonul, stabilind de la bun inceput in ce categorie ne plasam: mai activi
metabolic sau din contra.

Cum putem practic sa influentam metabolismul? In principal, prin efort fizic si alimentatie.

RMB variaza intre 1200 si 2400 kcal/zi in functie de caracteristicile individuale. Atunci cand corpul
trece de la starea de repaus la activitate, nevoile energetice cresc, la fel si rata metabolica. Cantitatea de
energie consumata pentru diferite activitati variaza in functie de intensitatea si tipul efortului sustinut,
asa cum o sa vedeti in capitolele urmatoare. Consumul energetic al multor activitati a fost determinat
monitorizand consumul de oxigen, calculandu-se ulterior cantitatea de kilocalorii per minut

ADAPTARILE ORGANISMULUI LA EFORTUL FIZIC

Care este secretul performantei? Cum poate un om sa devina mai eficient? Simplu: prin
antrenament.
Vom intra mai in detaliu in ceea ce priveste adaptarile metabolice pe care le induce stimularea repetata
prin antrenament.

De la inceput trebuie sa va spun ca nu toate mecanismele sunt pe deplin intelese, insa in urma studiilor
au putut fi trase unele concluzii pe care le voi prezenta in continuare.

Antrenamentul sistematic produce o serie de modificari structurale si fiziologice. In functie de

solicitarile la care este supus organismul, cuantificate prin volum (cantitate), frecventa si intensitate
(incarcatura de lucru), modificarile adaptative poti fi mai mari sau mai mici, iar acestea sunt
observabile prin cresterea dimensiunilor musculare, insa in afara de hipertrofie, adaptarile apar si la
nivelul sistemului nervos central, coordonarii neuromusculare, cardiovascular, metabolic si in ceea ce
priveste compozitia corpului.

Retineti ca antrenamentul are valoare doar atata timp cat obliga corpul sa se adapteze la stresul indus.
Daca organismul este supus unei solicitari mai mare decat cea cu care era obisnuit, el va lupta pentru a
se adapta acestei solicitari devenind mai mare si mai puternic

CRESTEREA IN DIMENSIUNI A MUSCHILOR

Iata, in sinteza, cateva date despre acest proces fiziologic foarte interesant.

Corpul nostru este in mod natural "lenes" si va dezvolta exact atata masa musculara cat are nevoie
pentru a face fata solicitarilor la care este suspus. Daca sunteti genul "soarece de biblioteca" este clar ca
nu veti ajunge niciodata ca cei de pe copertile revistelor de culturism, in schimb daca faceti munca
fizica ce presupune manevrarea unor greutati, sansele sa va dezvoltati masa musculara devin mult mai
mari.
57
 Evident, fara mult efort depus sistematic si cu o anumita logica, asa cum veti vedea in
continuare, fara alimentatie adecvata si odihna si fara a va inarma cu rabdarea de a accepta progrese
treptate, rezultatele nu vor fi pe masura asteptarilor.
Asa cum stiti deja, muschii sunt alcatuiti din numeroase fibre (celulele musculare). Fiecare fibra este
formata din numeroase miofibrile, care sunt la randul lor alcatuite din unitati longitudinale,
sarcomerele, iar acestea sunt compuse din filamentele de actina si miozina.
Forta produsa de un muschi este produsul activitatii acestor subunitati musculare. O fibra
musculara produce o cantitate de forta care este proportionala cu numarul de filamente de actina si
miozina, deci este limitata de numarul de miofibrile care lucreaza in paralel.
Exercitiile de forta au capacitatea de a mari numarul de miofibrile pentru fiecare muschi, dar si
densitatea zonei de filamente, inregistrandu-se astfel o crestere atat in dimensiuni, cat si in forta.
Cel mai vizibil semn al adaptarii musculare este cresterea dimensiunilor, denumita stiintific
hipertrofie, adica marirea ariei transversale de sectiune a fibrelor musculare. Opus hipertrofiei este
atrofia, adica reucerea dimensiunilor musculaturii, fenomen care apare in urma perioadelor de
inactivitate.

Tipuri de hipertrofie musculara

Hipertrofia tranzitorie (pe termen scurt), care dureaza cateva ore si apare de obicei dupa un
antrenament sau un efort intens. Este acea senzatie de muschi "pompat" sau "umflat" pe care o
experimentam atunci cand am terminat un antrenament de forta. Se datoreaza acumularii de lichid in
spatiile interstitiale si intercelulare (edem). Acest lichid provine din plasma sanguina. In cateva ore
lichidul revine in sange si muschiul capata dimensiunile initiale.

Hipertrofia cronica apare dupa perioade lungi de antrenamente de forta si este rezultatul unor
modificari structurale la nivel muscular, fie prin cresterea numarului de fibre musculare (hiperplazia
fibrelor), fie prin cresterea dimensiunii fibrelor individuale existente (hipertrofia fibrelor).
In legatura cu acest subiect exista o multime de controverse si dezbateri in lumea stiintifica, in
incercarea de a explica mecanismele ce stau la baza fenomenului.

HIPERTROFIA MUSCULARA

Nu cred ca va spun nici o noutate atunci cand afirm ca dimensiunea unui muschi creste atunci
cand este supus unui regim de antrenament de forta. Studiile au aratat ca hipertrofia musculara este
principala cale prin care muschii cresc.
Hipertrofia musculara se produce in doua moduri: la nivel sarcoplasmic sau la nivel miofibrilar.

Sarcoplasma este continutul semifluid ce exista intre fibrele musculare. In cazul hipertrofiei
sarcoplasmice, aceasta creste in cantitate, alaturi de proteinele necontractile (cele care nu contribuie
direct la productia de forta musculara). In felul acesta diametrul muschilor creste, insa densitatea
fibrelor este mai redusa. Acest gen de hipertrofie se inregistreaza in mod special la culturisti.

58
 Spre deosebire de aceasta, hipertrofia miofibrilara reprezinta o crestere a fibrei musculare prin
marirea numarului de miofibrile si cresterea dimensiunii portiunii contractile a muschilor, sarcomerul.
Acest tip de hipertrofie conduce la cresterea importanta a fortei musculare si apare de obicei la
halterofili. Diametrul muschilor creste mai putin decat in cazul hipertrofiei sarcoplasmice, in schimb se
constata o crestere a densitatii musculare.

Exercitiile de forta declanseaza ambele tipuri de hipertrofie, insa in proportii diferite. Ceea ce
face diferenta este obiectivul propus si calea prin care acesta trebuie atins. Halterofilii urmaresc
depasirea performantelor in ridicarea unor greutati. Ei nu sunt interesati de dezvoltarea masei
musculare, decat prin prisma obtinerii performantelor amintite. Antrenamentul lor va fi diferit fata de al
culturistilor, care au ca scop dezvoltarea masei musculare si nu obtinerea de recorduri la ridicarea de
greutati. Astfel, halterofilii vor adopta un gen de antrenament bazat pe miscari explozive, in serii cu
putine repetari si greutati foarte apropiate de repetarea cu greutate maximala, deci tipul de antrenament
forta in regim de viteza, in timp ce culturistii se antreneaza folosind miscari lente, cu greutati
submaximale, care sa le permita efectuarea de serii a cate 8-10 repetari (in medie).

Oamenii cu un numar mai mare de fibre musculare par sa fie mai puternici si mai masivi decat
cei cu mai putine fibre. Cercetarile au aratat ca numarul fibrelor este determinat genetic si mult timp s-a
crezut ca ramane constant intreaga viata. Astfel, cresterea in dimensiuni a muschilor putea fi explicata
numai prin procesul de hipertrofie a fibrelor, produs prin cresterea cantitatii de miofibrile, filamente de
actina si miozina, sarcoplasma si tesut conjunctiv.
Antrenamentul cu greutati mari are capacitatea de a mari numarul de punti transversale, ceea ce
conduce la cresterea ariei de sectiune a fibrelor si la cresterea fortei maxime de contractie.
Hipertrofia fibrelor musculare individuale in urma antrenamentului rezistiv pare sa fie rezultatul unei
cresteri nete a sintezei proteice musculare. In muschi, sinteza si degradarea proteinelor se afla intr-un
flux continuu, dar care variaza in functie de solicitarea la care este supus organismul. In timpul
efortului, sinteza proteinelor se reduce, iar degradarea se accentueaza.

In perioadele postefort, modelul se inverseaza, avand loc o sinteza proteica sustinuta. Exista o
relatie de directa proportionalitate intre hipertrofia musculara si sinteza proteica pe termen lung. O
dieta ce aduce un aport mare de proteine sustine acest proces. Exercitiul cu greutati activeaza
catabolismul proteic, ceea ce creeaza conditiile necesare pentru sinteza (faza anabolica) a proteinelor
contractile in timpul perioadei de repaus. In timpul antrenamentului de forta, o parte din proteinele
musculare sunt degradate in substante mai simple, pentru ca in timpul fazei anabolice, care are loc in
perioada postantrenament, sinteza proteinelor musculare sa fie activata.

O alta teorie care doreste sa explice hipertrofia aduce in prim plan testosteronul, principalul
hormon sexual masculin. Desi nu exista diferente fiziologice intre muschii barbatilor si ai femeilor,
chiar daca sunt supusi la acelasi program de antrenament, barbatii vor dezvolta masa musculara mai
bine reprezentata. Aceast fapt ar putea fi explicat de prezenta testosteronului in cantitate de 10 ori mai
mare in organismul masculin (dar nu este singurul determinant al hipertrofiei). O alta teorie aduce in
discutie posibilitatea transformarii fibrelor lente in fibre cu contractie rapida. Desi nu exista studii care
sa dovedeasca clar acest aspect, unii cercetatori au observat reducerea procentului de fibre cu contractie
lenta ca rezultat al antrenamentului rezistiv.

59
 O concluzie preliminara, mai curand o speculatie, ar fi aceea conform careia un tip de fibra
poate lua caracteristicile celuilalt tip ca raspuns la antrenament si chiar se poate converti la celalalt tip
ca urmare a stimularii cronice.
Hipertrofia fibrelor este considerata de catre specialisti un mecanism de supracompensare, dependent
de intensitatea antrenamentului si volumul acestuia (numarul de repetari).
Aceasta este principala teorie care incearca sa explice mecanismul dezvoltarii musculare. Poarta
numele "teoria distrugerilor musculare". Exista o multime de moduri de producere a traumatismelor
musculare, majoritatea avand un efect negativ asupra structurii musculare, insa pentru a induce
hipertrofia este nevoie sa se produca microtraumatisme, care afecteaza doar o parte limitata a fibrelor
musculare. Aceste microtraumatisme sunt cele care produc febra musculara pe care o simtim timp de
cateva zile dupa un antrenament puternic.
Studii de microscopie electronica au aratat ca structura muschilor se schimba dupa un antrenament de
forta, remarcandu-se numeroase intreruperi in tesut, adica exact aceste microtraumatisme despre care
aminteam. Este interesant de stiut ca aceste rupturi apar in special in faza "negativa" (excentrica) a
exercitiului, adica atunci cand greutatea este coborata. Se explica in acest fel de ce este atat de
important sa controlam greutatea pe tot parcursul miscarii, inclusiv in faza negativa, cand ar trebui
coborata lent si intr-o forma stricta, luptand impotriva gravitatiei.

Supracompensarea este un mecanism general de protectie prezent in toate sistemele

organsimului. Practic, atunci cand intervine un factor de stres puternic, in mod repetat, care
traumatizeaza intr-o masura mai mare sau mai mica organsimul - in cazul nostru exercitiile cu greutate
mare - se vor declansa mecanisme cu rol de reparare, dar care nu numai ca vor reface structura initiala,
ci vor face modificari suplimentare, care pot fi vazute ca imbunatatiri cu rol de protectie impotriva
viitoarelor momente de stres.
In acesta lumina, hipertrofia musculara poate fi privita drept un mecanism de protectie (organismul se
pregateste sa faca fata cu succes solicitarilor induse de un nou antrenament de forta).
Supracompensarea nu functioneaza la infinit si nu poate avea loc decat in anumite conditii: asigurarea
unui necesar energetic optim si a unei perioade de refacere care dureaza in medie intre 24 si 72 de ore
dupa efort.

Durerea musculara ce apare a doua zi dupa antrenament se pare ca este provocata de

inflamarea structurilor musculare. Distrugerea membranei celulare deschide orificii microscopice prin
care ies in spatiul extracelular o multime de substante, unele dintre acestea influentand sinteza proteica
in celulele din jur, care au ramas neafectate.
Tot ca urmare a efortului intens, se acumuleaza in celule produsi de metabolism care stimuleaza
secretia unor hormoni ce creaza mediul propice pentru stimularea hipertrofiei musculare.
Cel mai cunoscut metabolit este acidul lactic; dupa unele studii recente, acumularea acestuia in
muschi in cantitati mari are un efect de stimulare a secretiei de testosteron, principalul hormon
anabolizant al organsimului.
Pe langa testosteron, se inregistreaza secretie crescuta de hormon de crestere (GH), insulina si IGF1
(insulin-like growth factor = factor de crestere asemanator insulinei), o somatomedina cu rol
anabolizant. In cazul GH, cresterea nivelului seric este semnificativa numai daca exercitiile sunt
efectuate cu greutati mari (70-85%).

HIPERPLAZIA FIBRELOR MUSCULARE

60
 Hiperplazia musculara este un fenomen mai putin cunoscut si nu este acceptat de catre toti
oamenii de stiinta ca explicatie pentru dezvoltarea musculaturii in urma antrenamentului de forta.
Totusi, se presupune ca dupa multi ani de antrenament, cand organismul isi atinge potentialul de
dezvoltare musculara prin hipertrofie, fibrele musculare pot suferi un proces de divizare, in urma caruia
rezulta noi fibre de dimensiuni mai mici, care se vor hipertrofia la randul lor. Dupa unii cercetatori,
hiperplazia apare numai in cazul in care programul de antrenament include atat exercitii de forta in
regim de viteza, cat si in regim de rezistenta, ambele cu incarcatura mare.

Atunci cand greutatea este ridicata exploziv, stresul indus poate fi considerat extrem (si de
aceea poate fi periculos pentru sportivii care nu au experienta necesara), ceea ce conduce la hiperplazie.
Pentru culturistii cu ani de antrenament in spate, dar care au atins un prag in dezvoltare pe care nu il pot
depasi, introducerea exercitiilor executate "exploziv" poate fi o idee buna.

Studiile au aratat ca antrenamentele de forta foarte solicitante produc divizarea longitudinala a

fibrelor musculare, care apoi cresc la dimensiunile fibrei din care au provenit. Din pacate, majoritatea
studiilor au fost realizate pe animale, existand doar cateva studii cu subiecti umani. Unele studii
efectuate pe culturisti au constatat ca acestia au un numar mai mare de fibre per unitate motorie, dar
dimensiunea fibrelor (aria de sectiune) este identica cu cea de la persoanele neantrenate, ceea ce
sugereaza existenta hiperplaziei. Alte studii au aratat ca din contra, fibrele musculare ale culturistilor au
o arie de sectiune semnificativ mai mare decat a persoanelor neantrenate sau a persoanelor care nu fac
sport de performanta.

Ramane ca aceasta problema sa fie aprofundata prin studii mai ample. Unii cercetatori aduc in
discutie si posibilitatea ca fibrele noi sa nu fie rezultatul unei diviziuni, ci activarea celulelor satelite
(celule stem miogenice), adica un fel de "rezerve" necesare regenerarii musculaturii scheletice, care
sunt implicate in refacerea structurii musculare dupa accidentari. Se stie ca antrenamentul intens, in
special cel cu miscari excentrice produce intr-un grad mare microdistrugeri la nivel muscular, deci
aceasta teorie ar putea sa explice aparitia noilor fibre musculare

ATROFIA MUSCULARA SI REDUCEREA FORTEI

Daca pana acum am vorbit despre efectele pozitive ale antrenamentului, haideti sa analizam si
reversul, adica procesul de dezadaptare si dezantrenare, care se traduc prin atrofie musculara si
reducerea fortei.

Atunci cand un muschi antrenat devine inactiv datorita imobilizarii, se produc modificari
majore care conduc la reducerea dimensiunilor lui.
Inca din primele ore se constata reducerea ratei sintezei proteice, urmata in timp de pierderea de
proteine musculare. In prima saptamana de inactivitate, forta se reduce cu 3-4% pe zi. Efectuandu-se
studii asupra atrofiei s-a constatat ca fibrele cu contractie lenta sunt in principal afectate, ele fiind
distruse prin necroza.

Totusi, muschii se refac atunci cand activitatea este reluata. Perioada de refacere este mai lunga
decat perioada de atrofie, dar mai scurta decat perioada anterioara de antrenament.
61
 Pentru a preveni pierderea fortei castigata in cadrul antrenamentelor rezistive, este necesar sa
mentineti un program de intretinere, care sa solicite suficient muschii astfel incat atrofia sa nu se
instaleze

ADAPTARILE STRUCTURALE LA NIVELUL OASELOR, LIGAMENTELOR SI

TENDOANELOR

Unele cercetari au aratat ca antrenamentele cu incarcatura foarte mare pot reduce rezistenta
matricei osoase, daca strategia de antrenament nu este gandita astfel incat solicitarea sa fie crescuta
progresiv, de la putin la mult.

Stresul mecanic fara o perioada progresiva de adaptare reprezinta o agresiune asupra oaselor. In
comparatie, pentru incepatori, antrenamentele de joasa intensitate au un rol stimulant asupra cresterii in
lungime si grosime a oaselor.

Scopul antrenamentelor este sa solicite corpul in asa fel incat sa se produca adaptarea si nu
agresarea lui.
Si adaptarea la efort a tendoanelor este un aspect important. Tendoanele se adapteaza mai lent la
solicitari si de aceea dezvoltarea musculara nu trebuie sa se produca intr-un ritm prea rapid

ADAPTARILE SISTEMULUI NERVOS CENTRAL

Forta nu este o proprietate doar a muschilor, asa cum cresterea fortei prin intermediul
antrenamentului nu se datoreaza numai maririi masei musculare. Forta este o proprietate a unitatilor
motorii, in care componenta nervoasa are un rol deosebit de important. Procesul de recrutare a
unitatilor motorii poate explica in parte castigurile de forta ce apar in absenta hipertrofiei, precum si
relatarile unor intamplari incredibile in care copii sau adulti obisnuiti, pusi in situatii deosebite au
ridicat greutati pe care in mod normal nici nu le-ar fi clintit (se citeaza exemplul unui copil care a reusit
sa ridice singur cativa zeci de centimetrii automobilul care cazuse peste tatal sau, care se afla sub el
pentru a-l repara). Unitatile motorii sunt recrutate asincron in timpul efortului, adica nu in acelasi timp,
ci pe rand. Ele sunt controlate de neuroni cu rol excitator sau inhibitor; in functie de suma impulsurilor
sosite simultan la mai multe unitati motorii, muschiul se va contracta sau va ramane relaxat. Cu cat sunt
recrutate simultan mai multe unitati motorii, cu atat capacitatea muschiului de a dezvolta forta va fi mai
mare. Pe de alta parte, blocand sau reducand impulsurile inhibitorii, se confera posibilitatea mai multor
unitati motorii sa fie recrutate. Un astfel de raspuns adaptativ se obtine numai prin antrenament cu
greutati mari, chiar maximale si este sigur numai ca tendoanele s-au adaptat la randul lor la
antrenamente cu intensitate crescuta.

La nivelul sistemului neuromuscular exista mecanisme inhibitorii cu rol de protectie, care

previn aparitia unor contractii musculare atat de puternice incat sa conduca la smulgerea tendoanelor
din insertia lor pe oase.
62
 Acest mecanism poarta numele de inhibitie autogenica (sau reciproca). Cand tensiunea la
nivelul tendoanelor depaseste un anumit prag, receptori specializati (organul Golgi) semnalizeaza acest
lucru sistemului nervos central care va inhiba actiunea neuronilor motori (efectori), prevenind astfel
accidentarea. Prin antrenament se ajunge la capacitatea de a reduce aceste impulsuri inhibitorii,
permitand muschilor sa dezvolte forta la un nivel mai inalt.
Si alti factori contribuie la cresterea fortei prin antrenament rezistiv. Este vorba de mecanismul
de coactivare a muschilor agonisti si antagonisti. Spre exemplu, daca bicepsul si tricepsul s-ar contracta
simultan in aceeasi masura, nu s-ar produce nici o miscare a antebratului. Deci pentru a mari forta
generata de agonisti este necesar sa se reduca gradul de coactivare.

Un alt factor este frecventa de descarcare a impulsurilor nervoase catre unitatile motorii. Se
presupune ca o contributie la cresterea fortei musculare poate fi atribuita si cresterii acestui parametru,
frecventa de descarcare.

Toate aceste adaptari ale sistemului nervos au ca efect ameliorarea coordonarii nervoase a
muschilor implicati, ceea ce mareste eficienta antrenamentelor de forta. Efectul invatarii motorii are o
importanta majora in primele stadii ale antrenamentului si este absolut obligatorie pentru a face
progrese. Un grup de muschi bine coordonat consuma mai putina energie in timpul contractiei, ceea ce
conduce la o mai buna performanta.
Incepatorii trebuie sa fie constienti ca primele semne ale adaptarii la antrenament sunt la nivel nervos si
se traduc prin invatarea exercitiilor (miscarile devin mai sigure, mai coordonate, fara componente
inutile sau ajutatoare). Conform studiilor, in primele 8 saptamani de antrenament, hipertrofia musculara
este nesemnificativa (fapt constatat prin biopsii musculare), iar cresterea fortei se datoreaza in cea mai
mare parte adaptarii nervoase.
Acesta este punctul in care multi sportivi incepatori devin frustrati de asa-zisa stagnare sau lipsa
de progres si renunta sau cauta solutii de "scurtatura" (gen steroizi, programe de
antrenament-"minune").

Desi nu se pot face generalizari, deoarece fiecare individ raspunde diferit la stimulul dat de
antrenament, se poate afirma ca dupa 8-10 saptamani hipertrofia devine mecanismul important, in timp
ce adaptarea nervoasa isi pierde din valoare

ADAPTAREA METABOLICA

Metabolismul reprezinta toate schimbarile care au loc in corpul uman, prin care substantele sunt
produse, mentinute sau distruse si prin care energia este pusa la dispozitia celulelor, iar antrenamentul
induce o serie de transformari care pot fi considerate adaptari ale metabolismului. Aceste adaptari
variaza in functie de specificul antrenamentului. Un program de antrenament complex va acoperi mare
parte din adaptarile posibile.

Spre exemplu, antrenamentul de forta combinat cu cel cardio, va conduce la cresterea cantitatii
de mioglobina, compusul care depoziteaza oxigenul la nivel muscular. De asemenea, va mari
capacitatea muschilor de a stoca glicogen, adica polimeri de glucoza, care sunt desfacuti si pusi la
dispozitia celulelor in timpul efortului. Mai mult decat atat, antrenamentul mareste capacitatea

63
organismului de a utiliza grasimea ca sursa de energie, aspect important mai ales pentru cei ce vor sa
slabeasca.

De asemenea, in urma antrenamentelor capacitatea muschilor de stocare a ATP si CP

(creatinfosfat) creste, aceste resurse energetice fiind utilizate in eforturile scurte si intense.

Sportivii adaptati la efort produc mai putin acid lactic, un metabolit in directa legatura cu
aparitia senzatiei de oboseala musculara.
Pentru culturisti este foarte importanta si adaptarea la efort a sistemului cardiovascular, care se
traduce printr-o frecventa cardiaca la efort mai mica decat a unui individ neantrenat, cresterea
volumului-bataie (adica volumul de sange pe care il pompeaza inima la o singura bataie) si reducere a
tensiunii arteriale. Aceste beneficii se obtin in special prin antrenamente de tip cardio, care utilizeaza
grupe mari de muschi: alergare, pedalare, stepper, inot.
Cea mai vizibila forma de adaptare a organismului la programul de antrenament este modificarea
compozitiei corpului, respectiv proportia intre tesutul adipos si masa slaba (reprezentata in special prin
musculatura).

In urma unui program combinat de antrenament de forta si antrenament cardio, depozitele

adipoase se reduc datorita utilizarii acizilor grasi ca resursa energetica, iar masa musculara se mareste
prin mecanismele prezentate anterior.

ADAPTARILE LA ANTRENAMUNTUL AEROB

Rezistenta cardiorespiratorie este o componenta pe care multi dintre cei care urmaresc
dezvoltarea masei musculare o ignora. Se gandesc probabil ca nu are nici un rost sa iroseasca timp
pretios cu un tip de antrenament care nu le mareste performanta in directia pe care o urmaresc ei.
Totusi acestia pierd din vedere faptul ca antrenamentul de forta este o activitate ritmica, care necesita
rezistenta.
Nu ma refer aici la rezistenta musculara, adica acea capacitate a muschilor de a sustine eforturi
repetate de mare intensitate, ci la rezistenta cardiorespiratorie, care se refera la corp ca la un intreg si
reprezinta capacitatea de a sustine eforturi prelungite. Un antrenament de 60-90 minute poate fi
considerat fara indoiala un efort prelungit, chiar daca el este compus din alternanta de etape de efort
aproape maximal si pauze de odihna.
Este important de observat nivelul de pregatire fizica de la care se pleaca, fiindca si in functie
de acesta, performantele obtinute pot fi de o amploare mai mica sau mai mare (e clar ca o persoana
antrenata va inregistra o crestere mai redusa a performantelor decat o persoana anterior sedentara). Cele
mai importante cresteri de performanta apar in primele 4 saptamani de antrenament.

Adaptari cardiovasculare

Ca raspuns la antrenament apar cateva modificari adaptative care privesc urmatoarele aspecte:
volumul inimii, volumul-bataie, frecventa cardiaca, debitul cardiac, fluxul sanguin, presiunea sangelui,
volumul de sange.
o Pentru ca inima este nevoita sa faca fata unor solicitari suplimentare in timpul
antrenamentului, greutatea si volumul ei vor creste, precum si grosimea peretelui ventriculului stang si
dimensiunea camerelor ei.
64
 La fel ca si muschii scheletici, muschiul cardiac se hipertrofiaza. Asa-numita "inima de atlet"
reprezinta pentru multi un motiv de ingrijorare, deoarece in medicina marirea inimii reflecta existenta
unei stari patologice. Totusi in cazul sportivilor de performanta, hipertrofia cordului este recunoscuta
drept o adaptare la antrenamentul de anduranta (rezistenta). Si in cazul culturistilor apar modificarile
amintite. Principala diferenta apare atunci cand masa ventriculului stang este raportata la masa totala a
corpului. Se remarca atunci faptul ca cei ce practica sporturi de anduranta prezinta o marire relativa a
cordului mai importanta decat in cazul practicantilor sporturilor de forta.
o Un alt parametru care se modifica este volumul-bataie, adica acea cantitate de sange pe care
inima o pompeaza la o singura bataie (contractie). In urma unei perioade de antrenament, volumul-
bataie creste atat in repaus, cat si la efort submaximal sau maximal.
o Frecventa cardiaca (pulsul) sufera si ea modificari la sportivi. Frecventa cardiaca de repaus se
reduce considerabil ca rezultat al antrenamentului de anduranta si in mai mica masura in cazul
antrenamentului rezistiv.
Pentru a intelege mai bine conceptul de optimizare a relatiei dintre frecventa cardiaca si volumul-
bataie, puteti face un test simplu. Incepeti sa respirati cat de adanc puteti. La un moment dat incercati
sa respirati cat de rapid puteti. Evident ca nu veti reusi sa respirati in acelasi timp si profund si rapid. E
nevoie de o combinatie optima intre frecventa respiratorie si volumul de aer inspirat pentru a produce o
ventilatie eficienta. Acelasi lucru se petrece si in cazul relatiei frecventa cardiaca / volum-bataie.
o In ceea ce priveste tensiunea arteriala, trebuie sa lamurim un aspect important. Un mit
frecvent intalnit este cel conform caruia antrenamentul de forta poate produce hipertensiune arteriala.
Este adevarat ca in timpul antrenamentului atat tensiunea arteriala sistolica, cat si cea diastolica cresc,
insa expunerea cronica la exercitii cu greutati nu induce hipertensiune arteriala, ba din contra, produce
o scadere a tensiunii arteriale de repaus (in limite normale).
o In privinta volumului de sange, antrenamentul de anduranta induce o crestere a sa in principal
pe baza cresterii volumului de plasma si mai putin a numarului de hematii. Cresterea volumului
plasmei reduce vascozitatea sangelui si astfel amelioreaza circulatia si disponibilitatea oxigenului.

Adaptari musculare

La nivelul musculaturii se produc o serie de modificari structurale si functionale care privesc

tipul fibrelor musculare, numarul capilarelor, continutul de mioglobina, mitocondriile si enzimele
oxidative.
o Asa cum aminteam intr-un capitol anterior, activitatile aerobe se bazeaza pe fibrele musculare
cu contractie lenta, care drept urmare a solicitarii prin antrenament isi modifica intr-o oarecare masura
volumul. Au fost observate modificari mai subtile si la nivelul fibrelor cu contractie rapida: fibrele
tipIIb sunt mai putin folosite decat fibrele IIa si cu capacitate aeroba mai redusa. Dupa mai multi ani de
antrenament aerob unele dintre fibrele IIb capata caracteristici similare cu cele IIa.
o O alta adaptare importanta la antrenamentul aerob este cresterea numarului de capilare ce
insotesc fiecare fibra. Dupa lungi perioade de antrenament, numarul capilarelor se mareste cu
aproximativ 15% ceea ce va facilita schimburile de gaze, nutrienti, caldura intre sange si fibre.
o Cand oxigenul intra in fibra musculara se leaga de mioglobina, un compus similar
hemoglobinei. Fibrele cu contractie lenta au un continut mai mare de mioglobina (de aceea au culoare
rosie), spre deosebire de fibrele cu contractie rapida. Mioglobina stocheaza oxigenul si il elibereaza
spre mitocondrii in timpul efortului (in special la debutul acestuia).
o Si numarul de mitocondrii (acele organite celulare la nivelul carora se produce energie) creste
ca urmare a antrenamentului; ba mai mult, volumul fiecarei mitocondrii se mareste cu 30%.

65
 Activitatea enzimatica la nivelul mitocondriilor este accelerata, ceea ce face ca un efort de o
anumita intensitate sa produca un dezechilibru mai redus al homeostaziei, decat in cazul unui individ
neantrenat. O urmare directa a acestui fapt este scaderea producerii de acid lactic, ceea ce in fiziologia
sportiva se defineste prin cresterea pragului de lactat.

Efectele antrenamentului aerob asupra muschilor

o mareste concentratia de enzime aerobe necesare catabolizarii carbohidratilor si lipidelor in scopul

producerii de energie (ATP)
o creste volumul si numarul mitocondriilor
o mareste capacitatea muschilor de a utiliza lipidele ca sursa de energie
o creste dimensiunile fibrelor musculare implicate in antrenament - antrenamentele lungi cu intensitate
redusa amelioreaza capacitatea oxidativa a fibrelor cu contractie lenta, in timp ce antrenamentele de
intensitate mare amelioreaza capacitatea oxidativa a fibrelor cu contractie rapida
o creste cantitatea de mioglobina in fibrele musculare - o substanta care se gaseste in muschi si care
reprezinta un "depozit" de oxigen
o creste numarul de capilare ce deservesc fibrele musculare

Adaptari energetice

Adaptarea cea mai importanta a organismului la efort aerob este cresterea eficientei producerii
de energie marind astfel timpul pana la aparitia senzatiei de oboseala.
o Glicogenul muscular este utilizat in timpul antrenamentului, iar mecanismele responsabile
pentru resinteza lui sunt stimulate dupa ce efortul inceteaza. Muschii indivizilor antrenati pot stoca o
cantitate mai mare de glicogen decat cei ai indivizilor neantrenati, asta in conditiile in care dupa
antrenament se asigura o alimentatie bogata in carbohidrati si odihna suficienta. Rezervele mai mari de
glicogen le permit acestora sa reziste mai bine la eforturile ulterioare.
o In plus, muschii acestor sportivi contin mai multe trigliceride, care sunt utilizate ca resurse
energetice. Metabolismul lipidelor este mai eficient la cei ce se antreneaza aerob. Astfel, folosind
lipidele pentru energie, o parte din glicogenul muscular si hepatic este "salvat" ceea ce face ca
rezistenta la efort sa fie mai indelungata.

Adaptari respiratorii
o Antrenamentul aerob nu modifica dimensiunile plamanilor, insa amelioreaza rezistenta si
eficienta muschilor respiratori, ceea ce permite o mai buna utilizare a capacitatii personale.
Antrenamentul reduce volumul rezidual, adica acea parte din plamani care ramane nefolosita. Volumul
rezidual creste cu varsta si inactivitatea si conduce la reducerea volumului pulmonar, ceea ce reduce
capacitatea de rezistenta la efort. Scaderea este treptata si nu se remarca usor, iar antrenamentul aerob
limiteaza acest declin.
o Eficienta respiratiei se traduce in practica prin cresterea volumului de aer inspirat si reducerea
frecventei respiratorii in timpul efortului. Astfel, daca este nevoie de 60 litri/minut in timpul efortului, o
persoana neantrenata va face 30 de respiratii a cate 2 litri, in timp ce o persoana antrenata va face 20 de
respiratii a cate 3 litri. In aceasta ultima situatie aerul va ajunge mai profund la mai multe alveole unde
schimbul oxigen-dioxid de carbon se efectueaza. In plus, antrenamentul mareste difuziunea oxigenului
din plamani in sange.

66
Adaptari ale sistemului nervos

Antrenamentul are cateva efecte subtile, dar importante asupra sistemului nervos central, printre
care se numara eficienta miscarii si a sistemului cardiovascular. Eficienta se refera la utilizarea unei
cantitati mai reduse de energie pentru sustinerea unui anumit nivel de efort. Aceasta eficienta se
remarca in special la inotatori si skiori, dar si la alergatori sau ciclisti. In privinta cresterii eficientei
sistemului cardiovascular, s-a constatat ca terminatiile nervoase de la nivelul fibrelor musculare pot sa
"simta" conditiile la care este supus muschiul si sa induca modificarea frecventei cardiace prin
intermediul conexiunilor nervoase de la nivelul creierului. Daca frecventa cardiaca e mai redusa, inima
are mai mult timp la dispozitie pentru a se umple cu sange, ceea ce mareste volumul-bataie.

Adaptarile tesuturilor de sustinere

Oasele, ligamentele si tendoanele raspund la stresul la care sunt supuse, avand loc adaptari. In
oase se produce o crestere a densitatii, ca masura de protectie impotriva unor solicitari si mai mari.
Inactivitatea conduce la reabsorbtia calciului si demineralizare osoasa, adica osteoporoza (in special la
femeile trecute de menopauza). Aportul oral de calciu este util, dar insuficient in lipsa unui program de
exercitii.

In ce conditii se pot obtine aceste modificari adaptative?

Toate aceste adaptari au loc in situatia in care organismul este supus la solicitarea optima. Desi
exista diferente semnificative intre indivizi, s-a ajuns la concluzia ca antrenamentul "optim" ar trebui sa
induca un consum energetic mediu de 5000-6000 kcal/saptamana (adica in jur de 780 kcal/zi).
Volumul antrenamentului este un parametru important, insa s-a constatat ca prezinta o limitare
in ceea ce priveste cresterea performantei, in sensul ca la o anumita valoare nu se mai produc
modificari adaptative. Cu alte cuvinte, sportivul va creste progresiv numarul de kilometri pe care ii
alearga la fiecare antrenament saptamanal si va obtine rezultate pana la un prag de la care orice crestere
a volumului de antrenament nu va mai aduce beneficii notabile. Aici intervine rolul modificarii
intensitatii antrenamentului, ceea ce in cazul antrenamentelor aerobe inseamna introducerea
intervalelor de efort de intensitate crescuta, cu scurte pauze de odihna intre ele (de exemplu intervale de
3 minute de inot rapid, cu pauze de 10 secunde intre ele).
Alta varianta este antrenamentul continuu de intensitate mare, care insa este preferat de mai putini
sportivi.

67