Inima 2

4. Conformaţia interioară a inimii.

Inima este împărţită în interior în 4 cavităţi. Două dintre
cavităţi (situaue anterior stânga) se numesc ventriculi
(drept şi stâng), iar celelalte două, situate posterior
dreapta, se numesc atrii (stâng şi drept).
Atât inima dreaptă cât şi cea stângă sunt formate dintr-un
– compartiment de acumulare numit atriu şi
– unul de propulsie, denumit ventricul, care comunică cu precedentul
prin orificiul atrio-ventricular.
– La nivelul orificiilor atrio-ventriculare se găsesc valvele atrio-
ventriculare, care permit trecerea sângelui doar dinspre atriu spre
ventricul. Scurgerea sângelui se face unidirecţional, din ventriculi
spre cele două artere, deoarece la nivelul ostiilor arteriale se găsesc
două inele fibroase pe care se inseră câte o valvă formată din trei
valvule semilunare a căror orientare determină direcţia fluxului
sanguin. Aparatul valvular pulmonar desparte ventriculul drept de
artera pulmonară. Aparatul valvular aortic desparte ventriculul stâng
de aortă.
Inima dreaptă este despărţită de cea stângă printr-un sept
complet. Între cele două ventricule se află un sept
musculo-membranos interventricular. Partea musculară
(pars musculosa) este mai întinsă decât cea membranoasă
(pars membranacea). Porţiunea membranoasă a septului
interventricular se continuă cu septul atrio-ventricular şi
apoi cu septul interatrial.
Dacă inima este „in situ”, atriul şi ventricul drept stau mai mult
anterior decât la dreapta, faţă de atriul şi ventriculul stâng
(care stau mai mult posterior).
 5. Structura inimii
Sistemul circulator, în întregime, are structurǎ comună, formatǎ
din trei tunici concentrice:
- Intima (tunica internǎ), formatǎ din țesut endotelial
- Media, formatǎ din țesut muscular neted
- Adventiţia (tunica externǎ), formatǎ mai ales din fibre
colagene.
Inima care poate fi consideratǎ un vas cu structurǎ modificatǎ
adaptatǎ funcției de propulsie a sângelui, nu face excepție şi
este alcătuită tot din 3 tunici: endocard, miocard şi epicard.
Ţesutul muscular striat specializat, denumit miocard, sau ţesut
muscular cardiac, diferă de ţesutul muscular scheletic prin
faptul că celula musculară cardiacă are doar un singur nucleu,
situat aproape central.
Celulele musculare cardiace se leagă unele de altele în două
moduri:
•pe lângă legăturile comune care au caracter de desmozom,
•prezintă unele legături membranare intime, numite nexuri.
Nexurile sunt locurile pe unde se transmit cu predilecţie stimulii
cardiaci.
Musculatura miocardică este căptuşită pe interior de un
endoteliu numit endocard.
La exterior, miocardul este acoperit de pericardul seros, format
din două lame: o lamă care acoperă pe exterior muşchiului
cardiac (epicard) şi o altă lamă care se află deasupra primei,
spre pericardul fibros care se află la suprafaţă.
• Endocardul căptuşeşte întreaga suprafaţă internă
a proeminențelor şi depresiunilor pereților 5.1 Endocardul.
cavităţilor inimii: atriile, valvele arteriale şi atrio-
ventriculare, cordajele tendinoase, muşchii papilari,
ventriculele şi se continuă fără întrerupere cu
endoteliul venelor care se varsă în atrii şi cu
endoteliul marilor artere care pornesc din
ventricule.
• Endocardul formeazǎ 2 saci complet separți:
– unul pentru inima dreaptǎ, venoasǎ şi
– unul pentru cea stângǎ, arterialǎ.
• În viața intrauterinǎ cei 2 saci se continuǎ la nivelul
gǎurii Botalo, dar continuitatea se întrerupe o datǎ
cu închiderea acestui orificiu.
• Grosimea endocardului diferǎ în funcție de
cavitatea la care ne raportǎm.
• Grosimea endocardului este relaiv egalǎ în fiecare atriu
(mai gros în atriul stâng fațǎ de cel drept), dar mai mare
în atrii fațǎ de ventriculi.
• În ventriculi grosimea endocardului diferǎ destul de mult
în funcție ventricul (mai gros în ventriculul stâng decât în
cel drept) şi de zona ventricularǎ la care ne raportǎm.
Zonele topografice de endocard mai gros corespund
locurilor unde curgerea turbionarǎ a sângelui este mai
intensǎ, mai energicǎ. Endocardul feței axiale a
valvulalor este mei gros decât cel de pe fața parietalǎ,
externǎ. Endocardul este lipsit total de vascularizație
proprie.
Histologic, endocardul este format din 3 straturi:
• Stratul intern, endotelial, format din celule
epiteliale aşezate într-un strat continuu (epiteliu
simplu scuamos). Celulele sunt plate în diastolă
şi cubice în sistolă, aşezate pe o membranǎ
bazalǎ constituitǎ aproape în întregime din fibre
elastice (inegale, orientate neregulat) şi rare
fibre conjunctive.
• Stratul subendotelial. Sub membrana bazală se
găseşte o lamǎ foarte redusǎ de țesut
conjunctiv, numitǎ stratul subendotelial (țesut
conjunctiv dens subendotelial) Ţesutul
conjunctiv subendocardic, care separă
endocardul de miocard este un țesut conjunctiv
lax în general şi mai cu seamǎ pe faţa atrială a
cuspidelor valvulare (gelatina Tretiacoff).
Ţesutul conjunctiv subendocardic se continuă cu
cel interstiţial miocardic şi prin acesta cu ţesutul
conjunctiv subepicardic.
• Stratul subendocardic este absent în muşchii
papilari şi cordajele tendinoase. În ţesutul
conjunctiv subendocardic se gǎsesc fibre de
colagen, fibrele lui Purkinje şi mici vase de
sânge.
• Valvele cardiace sunt de fapt pliuri ale
endocardului, în grosimea cǎrora se gǎsesc
extensii deformabile dar inextensibile ale
inelelor fibroase.
Spre deosebire de endocard, care se continǎ la nivelul
vaselor, miocardul este un strat independent de 5.2 Miocardul
tunica muscularǎ a vaselor, deşi corespunde
tunicii medii a vaselor sanguine.
Numele de miocard dedescrie stratul muscular
cardiac, situat între epicard şi endocard, care
împreună cu scheletul fibros şi sistemul de
conducere, formează cel mai gros strat al inimii.
Miocardul este format din două tipuri de celule:
• fibrele miocardului contractil de lucru şi
• fibrele miocardice specializate în geneza şi
conducerea impulsului. Despărţirea morfo-
funcţională a celor două tipuri de celule
miocardice are loc imediat după apariţia tubului
cardiac.
Fibrele musculare sunt dispuse după o arhitectură
complexă, care concordă cu necesităţile
funcţionale ale inimii. Deşi în viaţa embrionară
musculatura atriilor se continuă cu cea a
ventriculelor, în viaţa extrauterină, prin apariţia
scheletului fibros, musculatura de lucru atrială se
desparte de cea ventriculară. Persistă doar o
legăturǎ care trece prin faţa inelului atrio-
ventricular drept, formată de fasciculul His sau
eventualele fascicule Kent.
Musculatura fiecǎrui atriu şi ventricul are un volum
diferit. Astfel: musculatura atriilor este mai redusă
decât cea a ventriculelor. Cea mai voluminoasă
musculatură o are ventriculul stâng.
Musculatura atriilor este despărţită
de musculatura ventriculară prin
inelele fibroase atrioventriculare,
pe care se inseră. În musculatura
atrială găsim fibre musculare
comune ambelor atrii, dar şi fibre
proprii fiecărui atriu.
Musculatura ventriculelor
• este compusă din fascicule musculare cu dispoziţie
complexă. Totuşi se pot deosebii 3 straturi musculare
strâns unite între ele:
• Lama musculară superficială este subţire, are
dispoziţie spiralată şi porneşte de la baza ventriculelor
(de pe trigoane în special, dar şi de pe inelele fibroase)
şi merge spre vârf, învelind ambele ventricule.
• Sub acest strat se găsesc 2 straturi proprii fiecărui
ventricul (stratul intermediar şi cel profund), care
formează cea mai mare parte a miocardului
ventriculelor.
– La nivelul apexului, fibrele miocardice superficiale
formează vârtejul inimii, după care se întorc ca lamă
spiralaltă internă (fibre spiralate, orientate aproape
longitudinal) dinspre apex spre bază, complementar faţă
de primele. Fibrele profunde urcă spre baza inimii şi se
inseră pe inelele fibroase de la acest nivel. Fibrele
profunde, situate subendocardic, intră în constituţia
muşchilor papilari şi trabeculelor cărnoase.
– Între cele două lame spiralate, în 2/3 superioare, se
găseşte stratul intermediar, format de o lamă musculară
groasă, puternică, dispusă transversal. Rolul lor principal
este în sistolă, când participă la expulzia sângelui din
ventricul. Această lamă intermediarǎ le desparte pe cele
spiralate şi nu ajunge până la apex, care este format în
întregime doar de cele două lame spiralate (superficială şi
profundă). Fibrele circulare se continuă şi ele cu fibrele
stratului profund.
• Între fibrele musculare miocardice atriale şi
ventriculare se găsesc fibre conjunctive (de colagen,
reticulină şi elastice), o bogată reţea sanguină,
limfatică şi terminaţii nervoase. În peretele atrial,
ţesutul conjunctiv este mai bine reprezentat decât cel
din ventriculi.
Epicardul
• Epicardul este foiţa de la suprafaţa
miocardului, fiind de fapt lama
viscerală a pericardului seros.
Histologic, ca şi alte membrane
seroase, epicardul este format dintr-
un strat de celule mezoteliale plate
(rol în alunecarea inimii în timpul
activităţii sale contractile), aşezate pe
o membrană bazală subţire, sub care
se află stratul subepicardic.
• Stratatul subepicardic este constituit
din ţesut conjunctiv areolar. Fibrele
sale colagene şi elastice se continuă
cu cele interstiţiale miocardice şi prin
acestea cu cele subendocardice. În
stratul subepicardic se găsesc vasele
mari ale inimii, înconjurate de ţesut
adipos, plexul venos subepicardic,
limfatice şi fibre nervoase.
• Pericardul fibros este un țesut fibro-
conjunctiv.
6. Structura funcţională a miocardului
Fiecare ventricul are un compartiment receptor şi
unul propulsor.
•Compartimentul receptor este situat spre vârful
inimii, în prelungirea aparatului valvular
atrioventricular, fiind format din fibre profunde
subendocardice.
•Compartimentul propulsor, premergător arterelor,
este aşezat către baza inimii. Acest compartiment
este situat mai la suprafaţă, fibrele musculare fiind
deci mai superficiale. Compartimentele propulsoare
ale ambelor ventricule sunt:
– compartimentul propulsor din dreapta aproape că se
identifică cu conul arterial, iar
– compartimentul propulsor de pe stânga se identifică
cu emergenţa aortei, fiind cuprins între cuspida
posterioară a mitralei şi septul interventricular.
•Contracţia ventriculară începe cu o contracţie
izometrică a compartimentului receptor care pune
sub tensiune sângele din ventricul şi închide astfel
valvele atrioventriculare. Contracția
compartimentului propulsor creşte presiunea creată
prin mecanismul anterior şi deschide valvele
arteriale prin care se ejectează aproape în totalitate
sângele aflat în ventricule.
 7. Scheletul fibros al inimii
Între musculatura atrială şi ventriculară se
interpun formaţiunile fibroase din jurul
orificiilor inimii, care formează
scheletul fibros al inimii. Pe scheletul
fibros se inserǎ fibrele miocardice.
Scheletul fibros este format din:
• 4 inele fibroase foarte dense, situate la
nivelul orificiilor atrioventriculare şi
arteriale ale inimii (numite şi
semicercurile tendinoase ale lui Lower),
• 2 trigonuri fibroase,
• porţiunea membranoasă a septului
interventricular şi atrio-ventricular,
• tendonul conului arterial şi
• tendonul Todaro.
• Toate aceste formaţiuni fibroase se
continuă cu ţesutul conjunctiv
miocardic, subendocardic şi
subepicardic.
 Inelele fibroase din orificiile atrio-ventriculare şi inelelele arteriale

• Inelele fibroase din orificiile atrio-ventriculare

oferă inserţii separate pentru muşchii atriilor şi cei
ai ventriculelor, astfel încât musculatura atriilor nu
se continuă cu cea a ventriculelor. Inelele atrio-
ventriculare sunt situate în interiorul orificiilor
corespondente, au formă circulară şi grosime
inegală de-a lungul circumferinţei. Postero-lateral,
cele două inele, mai ales cel drept, prezintă un
segment de circumferinţă format din ţesut
conjunctiv lax. Inelele fibroase sunt constituite în
cea mai mare parte din ţesut conjunctiv dens
format din fibre de colagen şi elastice. Uneori se
pot observa incluziuni de țesut cartilaginos şi chiar
calcificǎri, dar extrem de rar se poate observa
osificarea.
• Din inelele fibroase atrio-ventriculare pornesc
lamele fibroase care formează scheletul fibros al
valvulelor. În acest fel valvelele sunt fixate la inele.
Inelelele fibroase atrio-ventriculare au rol de
suport solid atât pentru valvulele care se inseră pe
circumferinţa lor internă, cât şi pentru fasciculele
musculare care se inseră pe circumferinţa exteră a
inelelor. Inelele atrio-ventriculare sunt întărite de
patru benzi fibroase numite fila coronaria, care fac
legătura cu cele două trigonuri fibroase (drept şi
stâng).
 Cele două trigonuri fibroase
• se găsesc între inelul aortic şi cele două
inele atrioventriculare. Din trigoanele
fibroase pleacă fibre colagene care
întăresc inelele ostiale. Cele 2 trigoane
fibroase sunt:
• Trigonul fibros drept este mai mare ca cel
stâng, este triunghiular, se interpune şi
aderă de inelele fibroase a trei orificii:
mitral, tricuspidial şi aortic. Trigonul fibros
drept este considerat prelungirea dreaptă
a corpului conjunctiv al inimii. Prin acest
trigon trece fasciculul His.
• Trigonul fibros stâng, de dimensiuni mai
mici, este situat între două inele: mitral şi
aortic.
• Cele două inele ale ostiilor
atrioventriculare şi inelul aortic se găsesc
în acelaşi plan. Inelele atrioventriculare
sunt contigue posterior. Anterior
delimitează un spaţiu de formă
triunghiulară în care se află inelul aortic.
 Inelelele arteriale
sunt diferite de cele atrioventriculare. Ele sunt
cilindrii fibroşi, puţin înalţi, care fac trecerea de la
musculatura ventriculilor la peretele arterelor mari
de la baza inimii. Pe extremităţile inferioare ale
cilidrilor se inseră, de-a lungul unei linii neregulate,
musculatura ventriculilor. Extremitatea superioară a
fiecărui cilindru fibros se continuă fără limită de
demarcaţie cu media peretelui arterelor de la baza
inimii. Inelul aortic este mai gros decât cel
pulmonar. Inelul pulmonar nu este tangent la nici
un alt inel. Este aşezat într-un plan superior şi
anterior fațǎ de planul precedentelor inele. Pe faţa
internă a cilindrilor fibroşi se inseră valvulele
sigmoide arteriale. Din partea posterioară a feţei
externe a inelului fibros pulmonar pleacă fibre
conjunctive către partea dreaptă a inelului aortic.
Pe acestă bandă de ţesut conjunctiv, numită
„tendon al conului pulmonar”, se inseră unele
fascicule musculare ale conului arterei pulmonare.

Închiderea valvelor atrioventriculare şi vibraţia

inelelor ostiilor lor la începutul sistolei ventriculare
produc primul zgomot al inimii. Zgomotul doi al
inimii este dat de închiderea valvelor arteriale şi de
vibraţia inelelor fibroase ale acestor valve.
 Valvele cardiace
fac parte din scheletul fibros al inimii. Există
patru valve care pot fi sistematizate astfel:
– 2 valve atrioventriculare (mitrală şi tricuspidă) şi
– 2 valve semilunare (aortică şi pulmonară).
• Valva aortică şi cea pulmonară sunt alcătuite
în acelaşi mod, din trei cuspide dispuse „în
cuib de rândunică”, care permit împingerea
lor spre perete de cǎtre fluxul sangiun în
timpul ejecţiei şi etanşeizarea orificiilor în
momentul încetării sistolei ventriculare. La
etanşeizarea valelor semilunare în
momentul închidereii lor în diatolǎ participǎ
şi nişte formațiuni nodulare fibro-
cartilaginoase situate câte unul pe mijlocul
marginii libere a fiecǎrei din cele 3 cuspide
pulmonare sau aortice:
– nodulii aortici Arantius, mai bine reprezentați şi
– nodulii pulmonari Morgagni, mai slab
reprezentați ca cei aortici.
• La nivelul valvei aortice, înapoia fiecărui
cuspid se formează dilataţiile sinusului
Valsalva.
Valvele atrioventriculare diferă între ele:
– valva mitrală (atrioventriculară stângă) are 2
cuspide inegale. Cuspida anteromedială este mai
mare, iar cea posterolaterală este mai mică.
– valva atrioventriculară dreaptǎ este tricuspidă.
• Suprafaţa orificiului mitral este de 4–6 cm², iar
cea a orificiului tricuspid este de 3 cm². Pentru
a putea etenşeiza perfect trecerea din atrii în
ventricule, prin închiderea valvelor
atrioventriculare, suprafaţa fiecărei valve este
dublă faţă de cea a orificiului său. Pe marginea
liberă a cuspidelor valvelor atrioventriculare se
inseră cordajele tendinoase care fac legătura
cu muşchii papilari (trei muşchi papilari pentru
valva tricuspidă şi doi muşchi papilari pentru
valva mitrală).
• Cele 2 valve atrioventriculare sunt constituite
dintr-un schelet conjunctiv (format din
substanțǎ fundamentalǎ de tip condroid şi
celule de tip condrocitar) central, acoperit pe
ambele fețe de endoteliu. Baza de inserție a
valvulelor poate prezenta câteva fibre
musculare, iar marginea liberǎ conține
substanțǎ fundmentalǎ bazofilǎ cu rol plastic,
care suferǎ în procesele inflamatorii
endocardice valvulare. La adult aceste valve
sunt avasculare cu excepția bazei de inserție,
unde se pot gǎsii foarte rare capilare.
Ostiile atrioventriculare sunt aşezate
în acelaşi plan, numit planul ventil al
inimii, care delimitează atriile de
ventriculi. Acest paln este mobil. În
sistola ventriculară coboară spre
vârful inimii care nu se deplasează, în
timp ce peretele atrial al bazei inimii
rămâne fixat de pericard şi vasele
mari. Astfel creşte presiunea
negativă din atriii, se măreşte
capacitatea lor şi creşte aspiraţia
sângelui venos în atrii în sistola
ventriculară, favorizând circulaţia
venoasă de întoarcere. În acest fel
inima este nu numai o pompă de
expulzie ci şi una aspirativă. În
diastola venriculară, prin relaxarea
fibrelor musculare şi eliberarea forţei
înmagazinate în fibrele elastice
cardiace, planul ventil revine la
poziţia iniţială.