Inima 11_06_2018

Inima este organul central al

aparatului circulator, cu rol de 1. Date generale
pompă, care aspiră şi apoi
împinge sângele aspirat ȋn vasele
sanguine. De fapt inima este o
pompă dublă, dreaptă şi stângă,
care lucrează în paralel pompând
la presiuni diferite aceeaşi
cantitate de sânge. Capacitate
inimii este de cca 500 – 700 ml şi
pompeazǎ într-o orǎ cca 400 litri
de sânge, deci într-o zi circa
10.000 de litri. Inima este
constituitǎ din 4 cavitǎţi:
•2 atrii (drept şi stȃng) situate
mai sus faţǎ de cele
•2 ventricule (drept şi stȃng)
• Atriile aspirǎ sȃngele adus prin
sistemul venos, iar ventriculii
ȋmping sȃngele ȋn sistemul
arterial. Atȃt atriile cȃt şi
ventriculii ȋşi desfǎşoarǎ
activitatea alternȃnd diastola, ȋn
care compartimentul se ȋncarcǎ
cu sȃnge, cu sistola, ȋn care,
compartimentul ȋmpinge sȃngele
spre artere prin contracţia
musculaturii.
• Deşi are o mare autonomie
fucţională, datoritǎ sistemului
excitoconductor din structura sa,
inima se află şi sub control central
(neuroendocrin), fiind intergrtă în
economia întregului organism.
Activitatea inimii este influenţată
de existenţa unor receptori care
reacţionează în urma a diferiți
stimuli.
• Cordul este un organ nepereche,
musculocavitar, învelit în pericard, situat în
porţiunea mijlocie a mediastinului inferior,
1.1. Aşezare
deasupra diafragmului. De o parte şi de alta a
inimii se află plămânii, acoperiţi de pleure.
Anterior se află sternul şi cartilajele costale.
Silueta inimii are în mare formă trapezoidală.
• Inima are poziţie asimetrică, găsindu-se doar
parţial la stânga liniei mediane: 1/3 se află la
dreapta liniei medio-sternale, celelalte 2/3
situându-se la stânga acestei linii.
• Deplasarea inimii la dreapta se numeşte
dextrocardie, iar situarea acesteia mai la stȃnga
se numeşte sinistrocardie. Ȋn timul activitǎţii
sale, ȋn sistolǎ/diastolǎ, ȋn cursul unor mişcǎri
ale corpului, dar şi ȋn timpul respiraţiei,
inspiraţie/expiraţie, inima se deplaseazǎ ȋn mod
fiziologic. Astfel, ȋn inspiraţie, prin mişcǎrile
muşchiului diafragm, inima coboarǎ şi se
verticalizeazǎ, iar ȋn expiraţie ascensioneazǎ şi
se orizontalizeazǎ. Ȋn unele afecţiuni,
mobilitatea este redusǎ: pericardite, pleurezii,
pneumotorax, etc.
• Inima se compune din 2 jumătăţi complet
separate între ele. Între partea dreaptă şi cea 1.2. Circulaţia sângelui prin inimă
stângă a inimii nu există comunicare la adult.
Cele două jumătăţi sunt separate complet una
de alta, prin septurile interatrial şi
interventricular.
• Prin jumătatea dreaptă a inimii circulă doar sângele
venos (inima venoasă).
• Prin jumătatea stângă (inima stângă) circulă sânge
arterial, oxigenat (inima arterială).
• Fiecare jumătate a inimii este formată din câte
un atriu şi un ventricul. Atriul drept comunică cu
ventriculul drept prin intermediul orificiului
atrioventricular drept, iar atriul stâng comunică
cu ventriculul stâng prin intermediul orificiului
atrioventricular stâng.
• Deşi la nivelul inimii nu au loc schimburi
sanguine între partea dreaptǎ şi cea stângǎ, în
plămân poate avea loc, într-un procent redus,
schimburi între marea şi mica circulaţie, prin
intermediul unor segmente arteriale situate în
peretele bronşic. Acestea sunt anastomoze între
ramuri arteriale bronşice cu ramuri arteriale
pulmonare.
• Prin inima dreaptă circulă sângele venos, iar
prin cea stângă sângele arterial. Sângele venos Mica şi marea circulație
din marea circulaţie ajunge prin intermediul
venei cave superioare, venei cave inferioare şi a
sinusului coronar în atriul drept de unde începe
mica circulaţire. Prin orificiul atrioventricular
sângele trece din atriul drept în ventriculul drept.
De aici masa de sânge este expulzată prin artera
pulmonară şi prin ramurile dreaptă şi stângă de
bifurcaţie a acesteia, în cei doi plămâni. Între
capilarele şi alveolele plămânilor au loc
schimburile gazoase. Co2 tece din sânge în
alveole. O2 este preluat la celălalt capăt (capătul
venos) al capilarului pulmonar de sângele care se
întoarce oxigenat din plămâni în inima stângǎ.
Sângele oxigenat iese din plămâni prin cele 4
vene pulmonare şi ajunge în atriul stâng.
• Din atriul stâng (de unde începe marea
circulaţie), sângele oxigenat trece prin orificiul
atrioventricular stâng în ventriculul stâng şi este
împins prin artera aortă în marea circulaţie.
• La locul de vărsare al venelor cave se termină
marea circulaţie şi începe mica circulaţie. Din
mica circulaţie fac parte artera şi venele
pulmonare. Mica circulaţie se trmină la locul de
vărsare al venelor pulmonare în atriul stâng,
undr începe marea circulaţie.
Forma inimii
• Forma inimii este de con turtit
anteroposterior, cu vârful
globulos. În timpul contracţiilor,
inima în totalitate, ia formă
globuloasă.
• Inimii i se descriu o bază, un
vârf, două feţe şi două margini.
Baza este fixată. Ea priveşte
oblic în spate, puţin în sus şi la
dreapta. Vârful este mobil,
rotunjit, orientat înainte, la
stânga şi în jos, putând să atingă
peretele toracic în timpul
contracţiilor. În acest fel şocul
apexian poate fi simţit prin
palpare.
Axul inimii
• Marele ax al inimii, adică axul care
pleacă de la mijlocul bazei către vârf,
are o triplă oblicitate: din spate în
faţă, de sus în jos şi de la dreapta la
stânga. Acest ax formează cu cele trei
planuri ale corpului (sagital, frontal şi
orizontal) câte un unghi de 400 – 450.
La suprafaţa toracelui, axul inimii se
proiectează pe linia care uneşte
umărul drept cu rebordul costal
stâng, trecând prin vârful inimii.
Mărimea inimii
• În mod clasic, mărimea inimii unei
persoane este comparată (Laeneck)
cu mărimea pumnului acelei
persoane. Mărimea inimii diferă de la
individ la individ în funcţie de mai
mulţi factori: sex, vârstă, tip
constituţional şi eventualele stări
patologice care afectează mărimea
normală a inimii.
Diametre
• Diametrul longitudinal al inimii, de la
vârf la bază este de cca 12 – 15 cm, iar
cel măsurat de la originea aortei la vârful
inimii este de 8,5 – 9 cm (Ranga).
• Diametrul transversal măsurat la baza
ventriculilor este de 9,2 – 10,5 cm
(Ranga), dar poate ajunge chiar la 12 – 14
cm.
• Grosimea inimii, măsurată între originea
aortei şi faţa diafragmatică (masurată la
baza ventriculilor) este de 6 – 7 cm.
• Inima la sexul feminin, în cocnordanţă cu
aliura acestora, este mai mica cu ca 1–1,5
cm decât cel al sexului masculin.
• Diametrele inimii au valori diferite ca cele
normale în anumite boli. Ele pot
– creşte. Mărirea diametrelor inimii poartă
numele de hipertrofie. Hipertrofia poate fi
• globală când cresc toate diametrele inimii
• ventriculară stângă, când creşte ventriculul
stâng şi diametrul longitudinal
• ventriculară dreaptă când apare hipertrofia
ventriculului drept şi creşterea diametrului
transversal.
– scade. În aceste cazuri diametrele diminuate
poartă numele de atrofie. Aceată
manifestare apare în caşexii, anemii.
Greutatea inimii În medie
greutatea absolută a inimii la
adultul de sex masculin este
în medie de 300 g, iar cel de
sex feminin de cca 250 cm,
dar poate varia în funcţie de
factorii amintiţi. Faţă de
greutatea întregului corp,
inima reprezintă cca 0.45% la
bărbaţi şi 0.40% la femei.
Volumul inimii se raportează în
mod clasic la mărimea
pumnului drept al persoanei
respective. Dimensiunile
inimii variază şi în funcţie de
alţi parametrii: vârstă,
mărimea persoanei, sex,
starea normală sau
patologică a inimii.
Capacitatea inimii este de
500 – 700 ml.
Posterior inima este proiectată la nivelul aşa
numitelor vertebre cardiace descrise de
Giacomini (vertebrele cardiace Giacomini). 1.7. Proiecţia inimii pe torace
Acestea sunt vertebrele toracale 4 – 8.
Deşii unii autori (Repciuc) consideră că nu sunt
justificate proiecţiile exacte ale atriilor şi
ventriculelor, alţii consideră justificate
proiecţiile diverselor compartimente ale
cordului:
• pe vertebra T4 numită şi vertebra
supracardiacă se proiectează vasele mari
• pe T5 conul arterei pulmonare, infundibulul
aortic şi valvulele sigmoide
• pe T6 (în planul apofizei spinoase) se
proiectează atriile, auriculele (vertebra
auriculară) şi partea superioară a
ventriculelor. În cazuri patologice, cum ar fi
stenoza mitrală, când urechiuşa este
hipertrofiată sau dilatată, urechiuşa are
raporturi mult mai întinse cu peretele toracic
posterior. În aceste cazuri, în spaţiul
intervertebro-scapular se poate percuta o
zonă de matitate netă.
• pe T7 se proiectează venticulii (vertebra
ventriculară),
• pe T8 vârful inimii (vertebra vârfului inimii).
Proiecţia inimii pe peretele anterior al
toracelui se face pe o arie de formă
patrulateră, cu laturi convexe spre
lateral, inegale ca lungime şi direcţie.
Cele 4 margini ale ariei cardiace situate
în zona precordială (regiunea, spaţiul
precordial) rezultă din unirea a 4
puncte stabilite de Testut. În clinică se
deosebesc 2 arii ale matităţii inimii:
Una este aria matităţii relative, o arie
mai largă care cuprinde şi zona inimii
acoperită anterior de pleură şi
pericard.
În cazuri patologice, când inima se
măreşte, şi aria de proiecţie creşte mai
ales spre stânga şi în jos: vârful inimii
coboară sub spaţiul 5 intercostal şi
poate depăşii linia medioclaviculară
(normal se găseşte medial de linia
medioclaviculară la un lat de deget).
Cea de a doua este aria matitităţii
absolute, circumscrisă în prima
arie, corespunde zonei cardiace
care vine în contact direct cu
plastronul sternocostal,
excluzând zona cardiacă peste
care se aşează pleura şi
plămânul, care despart astfel
inima de plastronul sternocostal.
Această arie este triunghiulară
 2. Conformaţia exterioară a inimii şi separarea la exterior a
cavităţilor inimii
Conformaţia exterioară a inimii este supusă influenţei mai multor elemente observabile de pe suprafaţa sa:
unul din aceste elemente este reprezentat de o serie de şanţuri mai mult sau mai puţin vizibile, care indică la
suprafaţa inimii, uneori destul de neclar, situaţia pereţilor despărţitori ai cavităţilor. Prin aceste şanţuri trec
vasele inimii (artere alături de vene), înconjurate de un strat mai mare sau mai mic de grăsime. Practic există 2
tipuri de şanţuri:
– Un şanţ este longitudinal, orientat pe lungimea inimii, care are 3 segmente:
• pe faţa sternocostală, începând de la şanţul coronar până la vrful inimii se întinde şanţul interventricular anterior
• la nivelul incizurii vârfului inimii se continuă cu şanţul interventricular posterior, care se termină la nivelul şanţului coronar
• şanţul interatrial posterior care prelungeşte pe baza inimii.
– Un şanţ este cel coronar (sulcus coronarius), numit şi atrioventricular, trasversal pe lungimea inimii, care desparte atriile de
ventricule. Acest şanţ este semicircular deoarece este întrerupt în porţiunea sa anterioară de emergenţa arterei aorte (unde
îşi au originea cele 2 artere coronare) şi arterei pulmonare. În mod convenţional, acestui şanţ i se descrie o porţiune continuă,
posterioară şi una anterioră incompletă, împărţită într-o porţine stângă şi una dreaptă de către artera aortă şi artera
pulmonară. Inima este împărţită de acest şanţ în atrii şi auriculele spre baza inimii şi ventricule spre vârful inimii. Auriculele
(numite şi urechiuşe) încadrează porţiunea iniţială a aortei şi a trunchiului arterei pulmonare. În spatele acestor vase se află
atriile. În porțiunea posterioarǎ a şanţului coronar stâng, înconjurat de ţesut cardiac, găsim sinusul coronar, care se varsă în
atriul drept după ce trece la dreapta de şanţul interventricular posterior. Sinusul este cea mai mare venă colectoare a inimii, în
el deschizându-se alte 3 vene mari ale inimii:
• De la vârful inimii pleacă vena mare a inimii, care trece prin şanţul interventricular anterior, intră în şanţul coronar stâng şi se continuă
cu sinusul coronar stâng.
• În şanţul interventricular posterior se află vena medie a inimii, care se varsă în sinusul coronar.
• În şanţul coronar din dreapta se adăposteşte vena mică a inimii, care se varsă tot în sinusul coronar.
• Limita dintre cele două atrii este
vizibilă doar pe faţa posterioară a
inimii (şanţul interatrial există doar pe
fața posterioarǎ). Pe faţa anterioară
atriile sunt acoperite de emergenţa
aretrelor aortă şi pulmonară.
• Faţa sternocostală este împărţită prin
şanţul interventricular anterior într-o
zonă situată la dreapta acestuia, mai
mare, formată de ventriculul drept şi o
zonă situată spre stânga, mai mică,
reprezentată de ventriculul stâng.
Şanţul interventricular anterior urcă
oblic în sus, de la incizura vârfului
inimii până pe flancul stâng al conului
arterei pulmonare. Atriul drept
prezintă în porţiunea superioară, spre
artera pulmonară o zonă bombată,
destul de îngustă, numită con arterial
sau infundibul (conus arteriosus,
infundibulum).
• Pe faţa diafragmatică, atriile sunt
reprezentate de o fâşie îngustă, situată în
spatele şanţului atrioventricular. De pe
faţa diafragmatică, atriile se continuă fără
delimitare precisă cu baza inimii. Cea mai
mare parte a feţei diafragmatice este
formată de ventricule. Şanţul
interventricular posterior împarte această
faţa într-o porţiune anterioară mai puţin
întinsă, formată de ventriculul drept şi o
porţiune situată în spatele acestui şanţ,
care este mai întinsă şi formată din
ventriculul stâng.
• un alt element care determină
configurația inimii este prezenţa vaselor
mari de la baza inimii.
– Emergenţa arterei aorte şi pulmonare la
nivelul şanţului coronar, de pe faţa
sternocostală a inimii, împart porţiunea
anterioară a şanţului coronar într-un segment
stâng şi altul drept.
– Venele de la baza inimii sunt orientate
caracteristic.
• Venele cave (superioară şi inferioară) sunt
dispuse pe aceeaşi linie verticală.
• Venele pulmonare din dreapta şi din stânga
sunt orientate pe aceeaşi orizontală,
perpendiculară pe prima. Se formează în acest
fel aşa numita cruce venoasă a inimii, care
înlesneşte punerea în poziţie a inimii izolate.
 Feţele inimii
Înima prezintă la suprafaţă:
• 2 feţe (deoarece faţa
pulmonară descrisă de unii
autori este considerată drept
margine stângă a inimii),
– faţa sternocostală
– faţa diafragmatică
• 2 margini
– marginea dreaptă
– marginea stângă
• o bază şi
• un vârf.
 Faţa anterioară sau sternocostală
este convexă, orientată anterior şi în sus. Faţa sternocostală este
împărţită de şanţul coronar în două porţiuni:
•Porţiunea atrială situată mai sus, în 1/3 dreaptă şi posteriroară,
este formată din atrii şi vasele mari. Pe faţa sternocostală, atriile
formează o concavitate, accentuată de cele două urechiuşe care
prelungesc anterior atriile.
– Urechiuşa dreaptă este triunghiulară, voluminoasă şi comunică cu
atriul prin marginea sa posterioară. Uneori la limita dintre urechiuşe
şi atriu, pe marginea superioară se poate observa o incizură (Ranga).
Prin marginea inferioară participă la delimitarea şanţului
atrioventricular corespunzător. Ea se mulează pe faţa laterală a
aortei ascendente.
– Urechiuşa stângă este mai sinuoasă, mai subţire şi mai lungă decât
cea dreaptă. Prin marginea posterioară comunică cu atriul stâng.
Marginea inferioară participă la delimitarea porţiunii stângi a
şanţului atrioventricular anterior. Marginea superioară intră în
contact cu ramura stângă a arterei pulmonare. Prin faţa concavă
vine în raport cu faţa laterală a trunchiului arterei pulmonare.
Atriile împreună cu urechiuşele formează
concavitatea numită corona cordis, care
îmbrăţişează porţiunea iniţială a aortei şi a arterei
pulmonare. În şanţul coronar din dreapta se află
artera coronară dreaptă însăşi. Prin şanţul coronar
stâng trece ramura circumflexă a arterei coronare
stângi.
• Porţiunea ventriculară situată mai jos, la stângă şi
anterior. În 2/3 stângi, fata anterioară a inimii este
formată de cei doi ventriculi, separaţi prin şanţul
interventricular anterior, care începe din stânga
arterei pulmonare şi are o direcţie oblicăspre vârful
inimii. Şanţul interventricular, de pe faţa anterioară a
inimii se continuă cu şanţul interventricular de pe faţa
diafragmatică, prin dreapta vârfului inimii, adică prin
incizura apicis cordis. Prin acest şanţ trec vase
înconjurate de ţesut adipos. Cele două şanţuri
interventriculare pleacă de la şanţul coronar şi se
unesc anterior, pe marginea dreaptă a inimii, în
apropierea vârfului, în incizura apicis cordis.
– În zona mijlocie a acestei feţe se află conul arterial al
ventriculului drept, din care pleacă trunchiul arterei
pulmonare. Posterior de emergenţa trunchiului pulmonar
vedem emergenţa aortei, care pleacă din ventriculul stâng.
În traiectul său oblic ascendent, porţiunea iniţială a aortei
se aşează la dreapta trunchiului pulmonar. Porţiunile
iniţiale ale celor două artere mari fac invizibile feţele
anterioare ale celor două atrii.
– Ventriculii sunt mai bine delimitați. Cei 2 ventriculi sunt
separați pe fața anterioarǎ de şanţul interventricular
anterior, prin care trece artera interventriculară anterioară,
ramură a arterei coronare stângi. Posterior, cele două
ventricule sunt separate prin şanţul interventricular
posterior, în care se află artera interventriculară
posterioară, ramură a arterei coronare drepte.
• Faţa sternocostală are
raporturi cu peretele anterior
a toracelui prin intermediul
pericardului. Până la nivelul
coastei 4 între pericard şi
perete se interpun recesurile
costomediastinale anterioare
şi marginea plămânului.
Aceste raporturi cu plămânul
explică apariţia suflurilor
extracardiace. În momentul
sistolei ventriculare cordul se
contractă şi atunci aerul
pătrunde brusc în langheta
pulmonară învecinată
producând apariţia suflului.
 Marginea dreaptă
(margo dexter) sau marginea ascuţită
(margo acutus), cum era denumită mai
demult.
Faţa sternocostală se continuă cu fața
diafragmatică printr-o margine
ascuţită pe inima în diastolă şi mai
rotunjită în sistolă, orizontală, numită
marginea dreaptă.
Marginea dreaptă merge de la vârful
inimii până la şanţul terminal, la
vărsarea venei cave inferioare în atriul
drept. In situ ea priveşte uşor inferior.
Este marginea cea mai evidentă, deşi
la omul viu este destul de ştearsă. Ea
este constituită mai ales din peretele
VD. La vârful cordului, peste marginea
dreaptă trece şanţul interventricular
anterior. La nivelul acestei intersecţii
se formează incizura apicis cordis.
 Marginea stângă
sau marginea obtuză (margo obtusus)
sau faţa pulmonară, priveşte posterior şi
stânga. Fiind groasă şi rotunjită, aceasta
este considerată în nomenclatura
internaţională drept faţă pulmonară
(facies pulmonalis). Peste această
margine trece porțiunea stangǎ a
şanţului atrio-ventricular, care o împarte
în 2 zone: o zonă formată în principal de
ventriculul stâng, situată inferior şi spre
stânga şi o altă zonă, formată de atriul şi
urechiuşa stângă, situată superior şi la
dreapta.
Prin intermediul pericardului,
marginea stângă vine în raport cu pleura
mediastinală stângă şi prin intermediul
acesteia cu plămânul stâng, unde
determină apariţia impresiunii cardiace.
Între pericardul fibros şi pleura
mediastinală trece nervul frenic stâng şi
vasele pericaro-frenic.
 Faţa diafragmatică
sau faţa inferioară, (aproape plană) este aşezată pe centrul
tendinos al diafragmului şi are o poziţie aproape orizontală, mai
ales în diastolă. Faţa diafragmatică este compusă aproape în
totalitate de ventriculi, cu precădere cel stâng. Această faţă este
alcătuită din
•un segment foarte îngust, uşor convex, situat la dreapta şi mai
sus de hemicircumferinţa posterioară a şanţului atrioventricular,
reprezentat de porţiunea sinusală a atriului drept unde se
deschide vena cavă inferioară. Porţiunea atrială a feţei
diafragmatice se continuă cu baza inimii fără limită de demarcaţie
•un segment inferior, situat la stânga şi inferior de şanţul atrio–
ventricular, reprezentat de cei doi ventriculi (în principal de VS –
3/4 şi în mai mică măsură de VD – 1/4) separaţi prin şanţul
interventricular posterior.
•Centrul tendinos diafragmatic mediază raporturile feţei
diafragmatice cu unele organe intraabdominale: pe dreapta cu
faţa diafragmatică a ficatului unde se observă o impresiune
numită impresiunea cardiacă a ficatului şi fornixul gastric spre
stânga. Raportul cu fornixul gastric explică tulburările cardiace ce
apar în aerogastrie (sindromul gastrocardiac transdiafragmatic
Vasquez) Ianculescu.
 Baza inimii
• (basis cordis, denumită de unii faţa
posterioară) este orientată posterior, spre
dreapta şi în sus. În ortostatism, baza
cordului se priectează pe vertebrele T4 – T8.
Baza cordului se continuă cu faţa
sternocostală fără limită de demarcaţie şi în
unghi cu faţa diafragmatică (Ranga).
• Baza inimii este mărginită în jos de şanţul
coronar posterior. Forma sa patrulateră este
modificată de vasele mari care se varsă la
inimă. Baza inimii este despărţită în 2
porţiuni printr-un şanţ, puţin vizibil, numit
şanţul interatrial. Anterior, limita dintre cele
2 atrii este puţin vizibilă şi mascată de
originea arerelor aortă şi pulmonară. Baza
inimii este formată din feţele posterioare ale
atriilor în felul următor:
• faţa posterioară a AS în cea mai mare parte,
situată la stânga şanţului interatrial şi
• faţa posterioară a AD, situată la dreapta
şanţului interatrial, este reprezentată de
porţiunea sinusală a AD, situată între cele 2
vene cave. Această porţiune este netedă şi
îşi are originea în sinusul venos. Anterior,
regiunea sinusală a AD este delimitată prin
şanţul terminal (sulcus terminalis) de
porţiunea care derivă atriul primitiv.
Vasele mari care vin sau pleacă din inimă sunt
aşezate astfel:
• anterior de atrii se găsesc vasele care pleacă de
la bază (artera aortă şi artera pulmonară),
• posterior se găsesc vasele care aduc sângele la
inimă (venele cave şi venele pulmonare).
• În unghiurile superior şi inferior al atriului drept
se varsă cele două vene cave, care au direcţie
verticală. La nivelul atriului drept, în apropierea
vărsării venei cave inferioare, se poate observa
uneori o ectazie, o denivelare, a peretelui,
numită reces auricular. (Ianculescu)
• Pe atriul stâng, în zona unde esofagul vine în
raport cu acesta, se observă o depresiune
situată între vnele pulmonare din dreapta şi
din stânga. Raportul cu esofagul explică
tulburările de deglutiţie apărute prin
compresiunea determinatǎ de dilataţia AS. La
dreapta şi la stânga acestei depresiuni, pe AS, se
varsă câte două vene pulmonare, care au
direcţie orizontală, perpendiculară pe direcţia
venelor cave.
Anterior de atrii se găseşte sinusul pericardic
transvers, anterior de care se găsesc artera
aortă şi pulmonară.
 Vârful inimii
denumit apex cordis, mobil faţă de bază, este
orientat anterior, în jos şi stânga. Vârful inimii
este rotunjit şi constituit aproape în întregime din
ventriculul stâng. Pe partea dreaptă a vârfului se
vede şanţul numit incizura apicis cordis, prin care
trece o ramură a arterei coronare stângi. Vârful
este proiectat în spaţiul V intercostal stâng, uşor
medial faţă de linia medioclaviculară, sau la circa
10 cm de linia mediană. Locul în care percepem
şocul apexian dă informaţii utile cu privire la
poziţia şi mărimea inimii. În decubit lateral stâng,
şocul apexian se deplasează cu 2 – 3 cm la stânga.
În decubit lateral dreapt, şocul se deplasează cu 1
cm la dreapta. În unle boli care implică
împingerea diafragmului dinspre abdomen, cum
ar fii tumori, ascită, meteorism, vârful inimii este
împis în sus. Invers, în unele afecţiuni pulmonare
cum ar fii emfizemul pulmonar sau rahitism,
vârful este împins în jos.
 3. Raporturile inimii.
Inima este fixată doar la nivelul bazei prin
• pericard, care la rândul său este fixat destul de
rigid de formaţiunile învecinate şi
• baza vaselor mari, care sunt mijloace mai elastice
de fixare, care ancorează inima de organele vecine
şi de pericard.
În rest inima este liberă în interiorul sacului
pericadric şi prezintă mişcări fiziologice, rimice,
determinate de sistolă şi diastolă, sau mişcări
imprimate de respiraţie. Poziţia inimii poate fi
deplasată şi ca urmare a unor modificări
patologice.
– Fziologic, în timpul respiraţiei, poziţia inimii se modifică. În
inspiraţie diafragma coboară şi ca urmare coboară şi inima
care se verticalizeaz şi vârful inimii se deplasează anterior.
Ca urmare, privitădin faţă, silueta inimii se îngustează
transversal. În inspiraţie profundă inima coboară şi mai mult,
chiar sub nivelul apendicelui xifoid. În expiraţie, silueta inimii
ia o transversală şi urcă o dată cu diafragmul.
– Patologic, inima poate fi împinsă în sus datorită unor
afecţiuni sau a unor stări fiziologice ale organelor
intraabdominale, care împing în sus diafragmul şi o dată cu
acesta şi inima. Spre exemplu: tumorile abdominale şi
graviditatea.
Raporturile inimii sunt mijlocite de sacul pericardic.
 Raporturile feţei sternocostale
• Prin intermediul pericardului inima intră în raport cu peretele
toracic anterior format din stern, coaste, spaţiile intercostale,
muşchiul transvers al toracelui, vasele toracice interne, numite şi
mamaere interne, care coboară vertical la 1–1,5 cm de marginea
sternului.
• Între faţa sternocostală şi peretele anterior al toracelui se află
mediastinul anterior. Spaţiul mediastinal anterior, dintre stern şi
pericarul fibros, este umplut de o atmosferă de ţesut adipos în
care se găsesc ligamentele sternopericardice superioare şi
inferioare, câţiva ganglioni limfatici şi ramuri mediastinale fine
plecate din vasele toracice (mamare) interne. În spaţiul
mediastinal anterior se găsesc şi recesurile costomediastinale
anterioare, în care pătrund marginile anterioare ale celor doi
plămâni.
• Recesurile costomediastinale anterioare acoperă parţial
pericardul, adică până la nivelul perechii costale 4 şi lasă
dedesubt o arie pericardică triunghiulară destul de mică, cu
vârful în sus, care nu este acoperită de pleură. În recesurile
costomediastinale anterioare pătrund mai mult sau mai puţin, în
funcţie de momentul respirator, maginile anterioare ale
plămânilor. Raporturile inimii cu plămânii explică existenţa
suflurilor extracardiace, care nu traduc o leziune cardiacă.
• După deschiderea pericardului, la baza inimii observăm trei vase
mari. La dreapta se vede vena cavă superioară, la mijloc aorta, la
stânga trunchiul arterei pulmonare.
Aplicaţii clinice
• Raportul feţei sternocostale a inimii cu peretele
toracic anteror explică predominenţa leziunilor
traumatice ale ventriculului drept.
• La omul viu, cu ajutorul pecuţiei se poate delimita
proiecţia inimii.
• În acest fel se delimitează o arie mai mică, numită
aria matităţii absolute, unde, la percuţie, se
decelează un suntet mat absolut, datorat
contactului direct dintre inima învelită în pericard
şi peretele toracic. Deci în aria matităţii absolute
se proiectează porţiuni din cei doi ventriculi. Aria
matităţii absolute nu este sinonimă cu porţiunea
de pericard care intră în raport direct cu peretele
toracic anterior. În această arie este inclusă şi
porţiunea acoperită de pleură, dar în care nu se
găseşte plămân. Aria matităţii absolute este
delimitată dor de prezenţa plămânului, nu şi a
recesurilo pleurale, între pericad şi peretele
toracic.
• În afara ariei matităţii absolute se găseşte aria
matităţii relative în care sunetul percutoriu este
relativ mat. Acest sunet se datorează interpunerii
plămânului între inimă şi pericard pe de o parte şi
peretele toracic pe de altă parte. Aria matităţii
relative corepunde proiecţiei inimii pe toracele
anterior.
 Raporturile feţei diafragmatice
• Faţa diafragmatică a inimii are
raport cu foliola anterioară a
centrului frenic, iar prin
intermediul acesteia cu unele
organe intraperitoneale
supradiafragmatice: lobul
stâng al ficatului, fornixul
gastric. Prin zona
posterolaterală dreaptă a
proiecţiei inferioare a inimii de
pe diafragmă pătrunde vena
cavă inferioară.
Marginea dreaptă
• Se găseşte între peretele
toracic şi diafram.
Marginea stângă
• Marginea stângă are raport cu
faţa medială a plămânului
stâng, asupra căruia lasă o
depresiune numită
impresiunea cardiacă sau
patul inimii (Pansch).
• Printre pericard şi pleură
coboară nervul frenic şi vasele
diafragmatice superioare
drepte.
 Raporurile vârfului
• La nivelul spaţiului V intercostal stâng,
medial de linia medioclaviculară, sau la 8 –
10 cm de planul sagital, vârful inimii intră
în raport cu peretele toracic. Şocul
apexian se palpează pe o suprafaţa cam
de 4 cm2 în jurul acestui reper. La bărbat
se palpează medial şi inferior de mamelon.
• În clinică, şocul apexian ne permite să
apreciem mărimea şi localizarea inimii.
Şocul inimii se deplasează
• lateral stânga, în afara mamelonului şi în
jos, în al 6-lea spaţiu intercostal sau chiar
al 7-lea în hipertrofiile miocardice (ex
leziunile mitrale)
• lateral dreapta, apropiânu-se de stern în
pleureziile stângi
• în dextrocardii sau situs inversus, care
sunt malformaţii congenitale în care inima
este deplasată în hemitoracele drept,
şocul cardiac se palpează în spaţiul IV
intercostal drept, şub şi medial de
mamelonul drept.
 Raporturile bazei
În raporturile bazei se se
disting 2 zone, una dreaptă şi
una stângă.
•Zona dreaptă a bazei este
reprezentată de atriul drept
care priveşte postero - lateral
drept şi are raport cu faţa
medială a plămânului drept.
•Zona stângă a bazei este
reprezentată de atriul stâng
care priveşte posterior