Pericardul 11_06_2018

• Pericardul este un sac fibro-seros închis,

care acoperă la suprafaţă inima şi
rădăcinile a opt vase mari (aorta, artera
pulmonară, vena cavă inferioară, vena
cavă superioară şi cele patru vene
pulmonare). Pericardul este aşezat ca şi
inima, în regiunea mijlocie a
mediastinului inferior şi separă inima şi
porţiunile incipiente ale marilor vase de
formaţiunile înconjurătoare.
• Pericardul este format din trei
membrane care învelesc inima: două
seroase şi una fibroasă. La suprafaţă se
află pericardul fibros care are rol de
protecţie, iar sub el se află membrana
dublă, subţire, a pericardului seros care
face posibilă alunecarea inimii în timpul
funcţionării.
• În locul unde marile vase părăsesc sacul
pericardic, pericardul fibros se continuă
cu adventicea acestor vase, iar foiţa
parietală se reflectă şi se continuă cu
foiţa viscerală a pericardului seros.
 1. Pericardul fibros
Formӑ
• Pericardul fibros are formă de
trunchi de con cu:
• baza este situată în jos, fixată
pe diafragm şi
• vârful este situat în sus, în
dreptul vaselor mari şi
bifurcaţiei traheei.
• Sacul pericardic este ușor
apalaizat antero-posterior.
Dimensiuni
• Dimensiunile sacului pericardic (Testut):
• înălţime sau diametrul vertical: 12–
14cm. Diametrul vertical al sacului
pericardic proiectat pe scheletul
peretelui toracic anterior ȋntre baza
apendicelui xifoid și mijlocul manubriului
sternal
• lăţime maximă la nivelul celui de al 4-lea
spaţiu intercostal: 13–14cm. În dreptul
celui de al 2-lea spaţiu intercostal are
lăţimea de 7–8 cm
• diametrul antero-posterior este diferit în
funcţie de nivelul la care este măsurat: la
nivelul bazei este de 9–10cm, iar la
nivelul vârfului este de 6–7cm.
• Pericardul fibros prezintă pentru studiu
o bază care stă pe tendonul central al
muşchiului diafragm, un vârf, 2 feţe
(anterioră şi posterioară) şi 2 margini
laterale (dreaptă şi stângă).
• Baza sacului pericardic stă pe
tendonul central al Baza
muşchiului diafragm şi
anume pe foliola mijlocie a
acestuia şi puţin la stânga ei
cu 25–30mm (Testut)
formând o zonă de aderenţă
freno-pericardică. Suprafaţa
de aderenţă dintre pericard
şi convexitatea diafragmului
se află de o parte şi alta a
liniei mediane, pe o distanţă
transversală de 9–11 cm şi
antero-posterioară de 5–6
cm (Testut).
• Forma bazei, este comparată cu un
triunghi cu laturile curbe. Cele 3 laturi
sunt: anterioară, stângă şi dreaptă.
• Marginea anterioară trece prin
punctul cel mai anterior al foliolei
medii şi are direcţie transversală.
• Marginea stângă este lungă, oblică, cu
direcţie de la stânga la dreapta şi din
anterior spre posterior, trecând puţin
anterior de unghiul posterior al
centrului frenic (cca 10mm).
• Marginea dreaptă este mai scurtă şi
mai puţin oblică ca marginea
precedentă. Are direcţia de la dreapta
spre stânga şi din anterior spre
posterior. Această margine se găseşte
la unirea foliolei drepte cu cea
mijlocie.
• Unghiul prin care marginea dreaptă se
uneşte cu cea stângă se găseşte la
dreapta liniei mediane, în apropierea
marginii mediale a orificiului prin care
trece vena cavă inferioară.
Aderenţa dintre baza pericardului şi
centrul frenic nu este uniformă. În
funcţie de fermitatea aderenţei
putem descrie următoarele:
•Posterior, unirea între cele 2
formaţiuni este mai puţin fermă, aici
găsindu-se un ţesut conjunctiv lax
care permite despărtirea acestor
formaţiuni.
•În zona de trecere dintre posterior şi
anterior, fuziune dintre cele 2
elemente anatomice devine din ce în
ce mai fermă cu cât înaintăm spre
anterior.
•Anterior, adică în apropierea marginii
anterioare şi a jumătăţii anterioare a
marginii drepte, fuziunea între
elementele fibroase ale pericardului şi
centrului frenic este intimă, foarte
strână, inseparabilă.
• Vârful sacului pericardic se găseşte
superior, înconjurând vasele mari de la
baza inimii, cu a căror adventice se Vârful
continuă. Înălţimea până la care ajunge
pericardul fibos pe vasele mari de la baza
inimii diferă în felul următor:
• Anterior ajunge
– Pe faţa anterioară a arterei pulmonare
pericardul fibros urcă până la nivelul
bifurcaţieie acesteia, sau chiar puţin peste
– Pe aortă urcă până la emergenţa trunchiului
brahiocefali, uneori chiar şi puţin peste
emergenţa acestuia
• Posterior ajungeLa marginea inferioară a
ramurii drepte a arterei pulmonare unde se
împarte în 2 lame
• Una profundă, care trece pe sub marginea inferioară a
acestei artere de care aderă şi se continuă cu
adventicea acesteia
• Una superficială care urcă pe faţa posterioară a
ramurii drepte a arterei pulmonare drepte până la
crosa aortei unde se termină.
• Pe margini pericardul fibros ajunge la
înălţimi diferite pe venele cave şi venele
pulmonare unde se continuăcu adventitia
acestora.
 Faţa anterioară
Faţa anterioară este uşor înclinată de sus în jos
şi din posterior spre anterior. Ea este convexă
atât în sens vertical cât şi în sens transversal.
Faţa anterioară a pericardului este acoperită pe
părţile laterale de pleură şi plămâni. Din
acesată cauză faţa anterioară a pericardului
prezintă
• 2 porţiuni laterale, acoperite de porţiuni ale
feţelor mediale ale pleurelor şi plămânilor,
numite şi porţiuni retropulmonare.
• 1 porţiune situată central, între cele 2
porţiuni laterale, liberă sau extrapulmonară.
Aceasta are formă triunghiulară cu vârful în
sus, baza inferior şi 2 latrui (una dreaptă şi
alta stângă). Înălţimea triunghiului este
aproximativ egală cu lăţimea acestuia, de cca
4–5 cm, iar suprafaţa de 8 – 10cm2.(Testut)
Dimensiunile triunghiului vriază în funcţie de
momentul respirator: în inspiraţie ste mai
mic, iar în expiraţie mai mare.
– Vârful triunghiului este orientat
superior şi se găseşte în dreptul
originii trunchiului brahiocefalic
din crosa aortei.
– Baza este orientată spre stânga şi
inferior. Ea corespunde liniei
anterioare de fuziune a
pericardului fibros cu diafragmul.
– Latura dreaptă – este apropiată de
linia mediană şi aproximativ
verticală, paralelă cu marginea
dreaptă a sternului, fată de care se
află la o distanţă de cca 10–12mm
(Testut). Această margine este
formată de marginea anterioară a
plămânului drept.
– Latura stângă – este determinată
de marginea anterioară
plămânului stâng. Ea este mai
oblică decât cea stângă, cu direcţie
infrioră şi spre dreapta. În dreptul
spaţiului intercostal 4 sau 5,
distanţa faţă de linia mediană este
de 7–8 cm (Testut).
Raporturi ale feţei anteriore a
pericardului în triunghiul
extrapulmonar:
•peretele sterno-costal:
stern, coaste şi carilaje
costale, spaţii intercostale
•artera mamră internă
•pleure
•muşchiul tiunghiular al
sternului.
 Faţa posterioară
Are raporturi cu mediastinul
posterior dintre vertebrele toracale
T5 şi T9 împreună cu organele situate
în acest spaţiu.
•Pericardul are raporturi în porţiunea
posterioară cu esofagul, bronhiile
principale, aorta descendentă şi
nervii vagi. Lateral are raporturi cu
pleura mediastinală. Anterior are
raport cu peretele toracic anterior,
parţial direct, parţial prin intermediul
recesurilor costomediastinale şi
plămânilor. Pe suprafaţa sacului
pericardic coboară nervii frenici şi
arterele pericardiofrenice (ramuri din
artera mamară internă) care îi
însoţeşte.
Pericardul fibros este format dintr-o
membrană conjunctivă alcătuită din
fibre colagene şi elastice. Fibrele sunt
dispuse într-un strat intern şi unul
extern, care se întretaie în unghi drept.
Fibrele stratului superficial prezintă
unele fascicule care pornesc din dreptul
venei cave inferioare şi merg către
vârful inimii, arcul aortic şi venele
pulmonare şi altele care se întind de la
arcul aortic şi venele pulmonare către
vârful inimii. Anterior, fibrele
longitudinale aparţinând stratului
superficial fixează pericardul pe centrul
tendinos al diafragmului (ligamentele
frenopericardice) şi se continuă
superior cu adventicea vaselor mari de
la baza inimii.
Fibrele pericardice superficiale situate
posterior, care leagă centrul tendinos al
diafragnului de trahee şi prin ea de
laringe, os hioid şi baza craniului, poartă
numele de membrana
traheopericardofrenică. Fibrele
conjunctive ale stratului intern sunt
orientate apropape circular pe întreg
pericardul, cu excepţia orificiilor vaselor
mari unde sunt orientate circular.
Dispoziţia circulară, inextensibilă, a
acestor fibre, determină rezistenţa mare
a diafragmului la presiune (până la 2
atmosfere). Pericardul fibros are rol de
fixare a inimii şi protecţie a structurilor
mai fragile cum sunt atriile, auriculele şi
vasele de la baza inimii. În dreptul
acestora structura pericardului fibros
este mai solidă. Pericardul fibros este
menţinut în poziţie datorită: aderenţei la
centrul frenic al diafragmului,
formaţiunilor fibroase care îl leagă de
pereţii toracelui şi de organele din jur,
precum şi de continuitatea cu vasele de
la baza cordului.
Pericardul stă pe centrul tendinos al
diafragmului şi pe hemidiafragma
stângă. Au fost descrise mai multe
ligamente. Ligamentul
frenopericardic solidarizează
pericardul de diafragmă. Ligamentele
vertebro-pericardice pornesc de pe
fascia prevertebrală şi trec lateral de
esofag şi trahee, pentru a se
solidariza cu pericardul. Alte
ligamente leagă pericardul de trahee,
bronhii şi esofag. Anterior există
ligamentul sternopericardic superior
(porneşte din dreptul aortei şi merge
către manubriul sternal) şi
sternopericardic inferior (se întinde
între pericard şi baza apendicelui
xifoid). În jurul vaselor mari de la baza
inimii şi în dreptul atriilor, pericardul
fibros este mai gros, pentru a apăra
aceste structuri de ceştererea
presiunii intramiocardice.
 2. Pericardul seros
Pericardul seros se aseamănă cu pleura şi
peritoneul. Este format dintr-o foiţă parietală la
exterior şi una viscerală spre interior. Aceste foiţe
se continuă una cu alta la nivelul bazei inimii, pe o
linie de reflecţie situată pe vasele mari. Foiţa
externă a pericardului seros, numită parietală, este
aderă ferm de faţa internă a pericardului fibros.
Foiţa internă a pericardului seros, numită foaie
viscerală sau epicard, este aşezată direct pe
muşchiul cardiac şi acoperă toată suprafaţa
exterioară a inimii. Sub foiţa viscerală se găseşte
mai mult sau mai puţin ţesut gras, mai ales în
şanţurile în care se găsesc vasele şi nervii inimii.
Între cele două foiţe ale pericardului seros, care
sunt responsabile cu secreţia şi absorbţia continuă
a lamei subţiri de lichid pericardic, există un spaţiu
virtual numit cavitatea pericardică, în care se
găseşte o lamă foarte fină de lichid care uşurează
alunecarea. În anumite maladii, când se adună
cantităţi mai mari de lichid, care pot ajunge la 1-2
litrii, spaţiul virtual se transformă într-unul real (în
pericardite, hemopericard). În aceste situaţii,
activitatea inimii este jenată şi pot fi necesare
puncţii evacuatorii.
La baza inimii, foiţa viscerală a
pericardului seros se continuă cu
foiţa parietală a pericardului
seros, la nivelul unei linii de
reflexie asemănătoare cu litera T
culcat. Foiţa viscerală a
pericardului urcă circa 1 – 3 cm pe
originea vaselor mari şi se
continuă cu cea parietală. Linia de
reflexie înconjură orificiile venelor
cavă inferioară, cavă superioară şi
pulmonare. În acest fel cele două
foiţe învelesc rădăcina vaselor
mari de la baza inimii. La locul de
reflexie a celor două foiţe la
nivelul vaselor mari se formează
nişte funduri de sac numite
sinusuri: sinusul transvers, situat
între spatele trunchiurilor
arteriale şi în faţa atriilor şi sinusul
oblic, în formă de U răsturnat,
situat în spatele atriului sgtâng.
• Cele două seroase, care
delimitează între ele
cavitatea pericardică, sunt
formate dintr-un epiteliu
scuamos (mezoteliu),
constituit din celule
mezoteliale cubice sau
turtite, aşezate pe o
membrană conjunctivă.
Celulele mezoteliale au
aceleaşi caractere cu
celulele peritoneale şi
pleurale.
 Vasele pericardului
• Arterele pericardului provin
din mai multe surse. Cele mai
multe vase pornesc din artera
toracică internă (mamară
internă). Din artera toracică
internă pleacă mai multe vase
mici şi una mai mare, artera
pericardofrenică care coboară
din porţiunea superioară a
mamarei interne spre
diafragm, între pericard şi
pleura mediastinală alături de
nervul frenic. Celelalte surse
arteriale mai mici ale
pericardului sunt: arterele
bronşice, esofagiene, timice,
frenică superioară şi
inferioară.
• Venele pericadice se
adună în vena toracică
internă, vena franică
superioară, vena azigos,
brahiocefalice şi apoi în
vena cavă superioară.
• Limfaticele drenează
limfa în ganglionii
traheobronşici,
ganglionii venei cave
superioare, ganglionii
mediastinali inferiori şi
frenici.
• Nervii senzitivi ai
pericardului vin din plexul
cardiac, fiind unitară cu cea
a întregului cord. Fibrele
plexului provin din nervii
frenici, nervii vagi şi din
lanţul simpatic toracic.