Anatomia cordului curs 1

Cordul este un organ cavitar, cu structura fibromusculară, de formă conică. Prezintă o bază, un  apex,
trei feţe şi o margine. Cordul prezintă patru cavităţi:  - două cavităţi mai mici - atriile (stâng şi drept), situate 
în partea superioară (spre baza)  - două cavităţi mai mari - ventriculele (stâng şi drept),  situate în partea
inferioară (spre vârf) 
Cordul se află în sacul pericardic împreună cu care  se găseşte în mediastinul mijlociu.  
Poziţia oblică a cordului poate fi descrisă prin  asemănarea cu o piramidă deformată, cu baza dispusă 
posterior şi la dreapta, iar apexul - anterior şi la stânga. 
Cordul adult măsoară, în medie, 12 cm de la bază la  apex, 8-9 cm diametrul transversal şi 6
cm diametrul  anteroposterior. Greutatea cordului, la adult, variază în  limitele de 325 ± 75 g la bărbat şi
275 ± 75 g la femeie.
Baza cordului  
- formă patrulateră orientată posterior şi spre dreapta  - situată în dreptul vertebrelor toracice T4-T8,  -
corespunde atriului stâng şi unei mici porţiuni din  partea posterioară a atriului drept.  
- limita superioară se află la nivelul bifurcaţiei arterei  pulmonare, iar cea inferioară corespunde şanţului 
coronar.  
Apexul cardiac - corespunde vârfului  ventriculului stâng, orientat inferior, anterior şi la  stânga. 
Faţa sternocostală este orientată anterior şi  superior şi este alcătuită, în raport cu şanţul coronar,  dintr-o
porţiune atrială, situată superior şi la dreapta, şi o  porţiune ventriculară, inferior şi la stânga. Porţiunea 
atrială aparţine aproape în întregime atriului drept, atriul  stâng fiind în mare parte acoperit de aorta
ascendentă şi  trunchiul arterei pulmonare 
Între cele două auricule, prelungite lateral, se  formează o concavitate deschisă anterior,
numită coroana  cordului (corona cordis), care cuprinde aorta ascendentă  şi trunchiul pulmonar.  
Din porţiunea ventriculară a feţei sternocostale, o  treime aparţine ventriculului stâng, iar
restul de două  treimi celui drept. Septului interventricular îi corespundepe aceasta faţă şanţul
interventricular anterior.
Faţa diafragmatică este o suprafaţă orizontală mare  care în apropierea vârfului, se curbează
spre inferior şi  anterior. Este reprezentată de ventriculi, în principal cel  stâng, limita dintre cei doi
ventriculi fiind marcată prin  şanţul interventricular posterior.  
Faţa diafragmatică se sprijină, în cea mai mare  parte, pe centru tendinos al diafragmei, iar o
mică parte,  pe partea musculară stângă a acestuia. Astfel, această faţă  are raporturi cu faţa diafragmatică a
lobului stâng hepatic  şi fornixul gastric. Posterior se găseşte o mică zonă,  formată din atrii. 
Faţa pulmonară formată, în cea mai mare parte, de ventricululstâng; doar o mică zonă,
situată posterior de şanţul coronar, este  formată de atriul stâng. La acest nivel, între pleură şi pericard, se 
găsesc nervul frenic stâng şi vasele pericardofrenice. 
Şanţul coronar este dispus între atrii şi ventricule. Pe  faţa sternocostală, el coboară spre
dreapta, separând atriul  drept de marginea dreaptă a cordului, pe care o depaşeşte  trecând pe faţa
diafragmatică; conţine artera coronară dreaptă  şi vena coronară mică.  
În continuare, se curbează spre stânga, trece pe faţa  pulmonară, sfârşind pe faţa
diafragmatică; această porţiune  conţine artera circumflexă. 
Şanţul interventricular anterior situat pe faţa  
sternocostală, coboară de la trunchiul arterei pulmonare,  oblic, spre marginea dreaptă, unde determină
incizura  apexului; conţine artera interventriculară anterioară şi vena  mare a cordului. 
Şanţul interventricular posterior se găseşte pe faţa  diafragmatică şi este situat aproape de
marginea dreaptă. El  continuă şanţul interventricular anterior, conţinând ramura  interventriculara
posterioară a arterei coronare drepte şi vena  medie a cordului.
Structura inimii
Scheletul fibros al inimii este reprezentat de inelele  fibroase de la nivelul ostiilor
atrioventriculare şi arteriale, de  trigonul fibros drept şi cel stâng şi de partea membranoasă a  septului
interventricular. 
- inelele fibroase atrioventriculare corespund topografic  planului ventil al inimii. Pe ele se insera baza
cuspidelor  atrioventriculare. Inelele mitral şi tricuspid sunt aproape  coplanare şi orientate către apexul
cardiac.  
 - inelele fibroase arteriale, aortic şi pulmonar, se continuă cu  tunica medie a arterelor; ele sunt unite
printr-un fascicul fibros,  numit tendonul conului arterial.
Rolurile scheletului fibros al inimii sunt: 
- mentine ostiile atrioventriculare şi arteriale deschise şi  previne superdistensia lor 
- asigură suportul pentru inserţia valvelor atrioventriculare şi  arteriale 
- asigură suport pentru inserţia miocardului ventricular, care  este format dintr-o banda musculară continuă
când este  desfăşurat şi care are originea pe inelul fibros pulmonar şi  inserţia după spiralare pe inelul fibros
aortic. 
- este izolator electric între atrii şi ventricule, singura legatura  electrica dintre acestea fiind reprezentată de
fasciculul His 
Pericardul :
epicard – lama viscerala  
endocardul – continuarea endocardica a  endoteliului marilor vase care pleaca /vin la inima 
Miocardul – partea musculara a inimii. Structura  miocardului ventricular este lamelara si stratificata. 
Trei straturi :
- superficial – fibre oblice, 
- mijlociu cu fibre circulare  
- profund care este trabecular, fibre  oblice, invers fata de stratul superficial.
Miocardul ventricular este considerat o structura formata din  fibre interdigitate, a caror orientare variaza in
functie de zona in care  se gasesc si in functie de fazele ciclului cardiac, realizind o structura  cu aspect
penat sau de evantai japonez. Acest aranjament spatial ce se  modifica in permanenta poate explica: 
- trecerea de la forma elipsoidala la cea sferica in sistola;
- usoara rotare spre stinga a axului longitudinal si apropierea virfului inimii de peretele toracic in sistola; 
- cresterea grosimii peretilor ventriculari in timpul contractiei, fara cresterea masei musculare; 
- modificarile de stres (tensiunea/unitatea de suprafata) in timpul  ciclului cardiac; stresul se repartizeaza
neuniform, in functie de  curbura peretilor miocardici, ce variaza continuu in diferite zone, la  aceeasi
presiune intracavitara  Rezultatul este o miscare extreme de eficienta.

Modificarile geometriei ventriculare in timpul ciclului cardiac

VS in timpul contractiei trece de la forma elipsoidala la  cea sferica prin scurtarea axei virf-baza, datorata
coboririi  planului valvei mitrale spre apex, care urca spre baza inimii si  prin alungirea axei transversale,
asociata cu ingrosarea peretilor  ventriculari, ceea ce face ca per global, diametrul intracavitar  transversal sa
scada.
Atriul drept  
Este situat posterolateral, spre dreapta. Pe imaginea  radiologică antero-posterioară, el
formează marginea  laterală dreaptă.
Atriul drept primeşte atât sângele drenat de  sistemul venos prin venele cave superioară şi
inferioară,  cât şi cea mai mare parte a sângelui venos cardiac, colectat  de sinusul coronarian. Vena cavă
superioară se deschide în partea superioară şi posterioară, iar vena cavă inferioară  se varsă în partea
postero-inferioară.  
Septul interatrial este oblic, astfel încât atriul drept  se află anterior şi la dreapta atriului
stâng. 
Anterior si lateral, atriul drept se află în raport cu  plamanului drept.
Configuraţia internă a atriul drept prezinta şase pereţi:
- peretele posterior, reprezentat de septul interatrial
- peretele superior, prezintă ostiul venei cave superioare
- peretele inferior, prezintă ostiul venei cave inferioare
- peretele anterior, corespunde părţii musculare pectinate a  atriului drept 
- peretele lateral, drept, corespunde feţei mediastinale a  plamânului drept şi se găseşte
posterior de şanţul terminal
- peretele medial corespunde ostiului atrioventricular drept  
Partea posterioară a AD conţine o mică depresiune,  sinusul venos, unde se deschid venele cave şi sinusul
coronar.
 La nivelul ostiului venei cave inferioare se află o  valvă semilunară rudimentară -
Eustachio- valva  sinusului coronar - subţire, acoperă partea inferioară a  orificiului previne regurgitarea
sângelui din sistola  atriala. 
Partea anterioară a atriului drept constituie atriul  propriu-zis.  
Atriul şi auriculul drept sunt separate de sinusul  venos prin crista terminalis ce porneşte de la partea 
superioară a septului şi trece anterior de ostiul venei cave  superioare. La exterior, corespunde şanţului
terminal. În  partea superioară, crista terminalis conţine nodul sinoatrial.
Septul atrial are o componentă interatrială şi una  atrioventriculară.  
Porţiunea interatrială formează peretele posterior al  atriului drept şi prezintă o depresiune
ovală, situată în partea  inferioară, fosa ovală, superior şi la stânga de ostiul venei cave infereioare. Fosa
prezinta o margine muscular situata antero inferior numită limbul fosei ovale şi o membrană centrală
fibroasă  (valva).  
La 2/3 dintre subiecţi, foramen ovale (5-6 mm) se închide  anatomic în timpul primului an de viaţă, astfel
încât valva fosei  ovale devine permanent ataşată de limb. La 1/3 valva se închide  funcţional numai atunci
când presiunea din atriul stâng este mai  mare decât în cel drept; aceasta constituie aşa-numită foramen
ovale patenta. Foramen ovale rămâne patent deschisă, la  aproximativ o treime dintre persoanele între 1-29
de ani, la o patrime din cei30-79 ani si la o cincime cei de peste 80 de ani. 
Componenţa atrioventriculară a septului atrial este  dispusă anterior de componenţa
interatrială şi separă atriul  drept de ventriculul stâng.  Este în principal musculară, dar conţine şi o
porţiune membranoasa antero superior (portiunea antero superioară a septului membranos). La acest nivel
se descrie o  arie triunghiulară delimitată de inelul fibros tricuspidian, de  marginea antero-medială a
ostiului sinusului venos  coronarian şi de tendonul Todaro; această arie, cunoscută şi  sub denumirea de
trigonul Koch reprezintă un reper  anatomic important, pentru descoperirea nodulului  atrioventricular şi
fasciculului atrioventricular.  
Tendonul Todaro reprezintă o structură fibroasă  subendocardică, ce se întinde de la
trigonul fibros drept la  valva venei cave inferioare.
Valva atrioventriculară dreaptă (tricuspidă)  
Alcătuită din ostiul atrioventricular tricuspid cu inelul  asociat, cuspidele, cordajele
tendinoase şi muşchii papilari.
- ostiul tricuspid este cel mai larg dintre orificiile atrioventriculare  (circumferinţa sa
măsoară 11,4 ± 1,1 cm la barbaţi, 10,8 ± 1,3 cm la  femei); forma sa variază foarte mult în timpul ciclului
cardiac,  putând fi ovală, aproape rotundă sau triunghiulară. Deşi marginile  nu sunt în acelaşi plan,
orientarea sa poate fi considerată aproape  verticală şi la 45 de grade faţă de planul sagital. 
- fiecare cuspidă cuprinde trei porţiuni: rugoasă, netedă şi  bazală. Zona rugoasă este relativ groasă, opaca şi
neregulată pe  ambele feţe, mai ales pe cea ventriculară, unde se inseră multe  dintre cordajele tendinoase.
Zona netedă este translucidă cu  puţine cordaje tendinoase. Zona bazală cuprinde 2-3 mm din  porţiunea de
langă inserţie, este groasă, vascularizată, contine  mult ţesut conjunctiv, dar şi celule miocardice atriale.
Cuspidele valvei tricuspidiene : 
- cuspida anterioară (cuspis anterior) este cea mai mare;  - cuspida septală (cuspis septalis) este cea
mai mică;  - cuspida posterioară (cuspis posteriori) are inserţia în  întregime de-a lungul peretelui
posterior.  
Cordajele tendinoase sunt fascicule de fibre de collagen. Ele pornesc din mici proeminente
aflate pe vf sau marginile treimii superioare a muşchilor papilari,  uneori şi de la baza acestora sau chiar de
pe pereţii  ventriculari (inclusiv septul). 
Muşchii papilari din ventriculul drept sunt 
- muşchiul papilar anterior este cel mai mare; baza sa se  gaseşte pe peretele ventricular antero-lateral,
inferior de comisura antero-posterioară şi se întrepătrunde cu  extremitatea dreaptă a trabeculei septo-
marginale. Ajung  în zonele corespondente de pe cuspidele anterioară şi  posterioară.
- muşchiul papilar posterior porneşte din miocardul ventriculoseptal, inferior de comisura postero-septală.
Cordajele tendinoase  ajung pe cuspidele septală şi posterioară, pe comisurile lor şi incizuri.
- muşchiul papilar septal poate fi absent sau prezent doar sub forma  unor fibre musculare neregulate. Mult
mai des, un grup de mici  formaţiuni papilare se desprind de la nivelul peretelui septal  infundibular,
inferior de creasta supraventriculară, şi ajung la nivelul  părţii apicale a comisurii antero-septale 
Ventriculul drept  
Are forma de piramida triunghiulară, cu baza - ostiului  atrioventricular drept şi trei pereţi, anterior,
posterior şi septal. Lungimea de la apex la inelul tricuspidian este în sistola, de 6,5 ± 1  cm, iar în diastola
de 8 ± 1 cm. Cavitatea ventriculară dreaptă are un  volum diastolic de 120 ± 20 ml şi unul sistolic de 40 ±
10 ml.  
Grosimea peretelui ventricular drept variază foarte mult, dar  este mai mică (in medie, 3-5
mm) decat a ventriculului stâng, într-un  raport de 3:1. Grosimea medie a peretelui variază între 0,4 şi 0,6
cm  în partea inferioară şi 0,2-0,4 cm în partea superioară. 
Suprafaţa anterosuperioară, convexă este separată de peretele  toracic doar prin pericard.
Superior şi la stânga are raporturi cu  pleura stângă şi cu marginea anterioară a plamânului stâng. Inferior 
are raporturi cu centru tendinos al diafragmului.
Ventriculul drept este imparţit într-un compartiment  de recepţie al sângelui şi unul de
ejecţie, prin benzi  musculare grupate într-o formaţiune inelară formată din  trabecula septomarginală
numită şi banda moderatoare  (impiedica distensia exagerată a ventriculului în timpul  diastolei) care se
continuă superior, pe peretele septal cu  creasta supraventriculară .  
In ventriculul drept sângele are un traiect de forma  literei “U”, el schimbându-şi directia cu
aproximativ 140  grade; distanta dintre orificiul de intrare (ostiul  atrioventricular drept) şi cel de ieşire
(ostiul pulmonar)  este de aproximativ 2 cm. 
Trabecula septomarginală se prezintă ca o punte  musculară ce se află în continuarea
muşchiului papilar  anterior, conţine si ramura dreaptă a fasciculului  atrioventricular His.  
Creasta supraventriculară este un arc muscular masiv  situat între septul atrioventricular şi
ostiul pulmonar; este  oblic, curbat înainte şi se întinde de la septul  interventricular la peretele ventricular
anterior drept. 
Compartimentul de recepţie - între inelul tricuspidian şi  apex, este separat de infundibulum
prin creasta supraventriculară şi  banda moderatoare. Septul, cat şi peretele ventricular sunt acoperiti  de
trabecule carnoase, fascicule, coloane, benzi sau protruzii  musculare neregulate - acoperite de endocard,
care premină în  cavitate.  
Compartimentul de ejecţie începe de la marginea  inferioară a crestei supraventriculare,
traiectul sau fiind  ascendent către stânga şi posterior, până la nivelul inelului  valvei pulmonare. Are forma
unui canal muscular de formă  conică (infundibulum). Porţiunea proximală are numeroase  trabecule, în
timp ce porţiunea distală are pereţii netezi de-a  lungul suprafaţei septale şi conţine, de-a lungul peretelui, 
trabecule carnoase, scurte şi groase. 

Atriul stâng  
Situat pe linia mediană, în partea postero-superioară. Are formă cuboidală şi se prelungeşte
în spatele atriului drept,  de care este separat prin septul interatrial. Auriculul stâng este  lung, subţire şi mai
curbat decât cel drept, iar marginile sale  prezintă crestături mai adânci.  
Are un volum mai mic decat atriul drept, dar prezintă  pereţi mai groşi.  
Atriul stâng, în virtutea poziţiei lui posterioare, nu  contribuie la formarea imaginii radiologice antero-
posterioare.  Auriculul sau situat lateral faţă de atriul stâng, atunci când este  mărit, poate forma o porţiune
din marginea stângă a inimii,  între ventriculul stâng şi trunchiul arterei pulmonare.
Raporturi atriul stang 
- atriul stâng este acoperit anterior de aorta şi de trunchiul arterei  pulmonare 
- posterior, pe linie mediana, între atriul stâng şi corpurile vertebrale,  se afla esofagul în dreapta şi aorta
descendentă toracică în stânga. 
- artera pulmonară stângă şi bronhia principală stângă se află în  raport cu faţa superioară a atriului, iar
sinusurile aortice, posterior şi  stâng, pot proemina puţin în peretele atrial, ca torus aorticus,  deasupra
porţiunii fibroase dintre valvele mitrală şi aortică.
- peretele exterior al atriului are forma unui dom, care  colectează sângele venelor pulmonare, şi un
apendice auricular  lateral (auricula sinistra). Partea lui posterioară alcatuieste cea  mai mare parte a bazei
anatomice a cordului.
Auriculul stâng are traiect anterior şi la stânga faţa de  trunchiul arterei pulmonare şi acoperă
porţiunea sa proximală de la  ieşirea din ventriculul drept; el este aşezat în şanţul atrio-ventricular,  superior
de porţiunea proximala a arterei coronare circumflexe.  Interiorul sau este neregulat şi conţine numeroşi
muşchi pectinaţi  mici şi câteva funduri de sac.  
 Cele patru vene pulmonare se deschid în partea superioară a  feţei postero-laterale, câte
două pe fiecare parte; ostiile lor sunt ovale,netede şi nu prezintă valve; orificiile de aceeaşi parte sunt
apropiate  între ele, iar venele stângi prezintă, de multe ori o deschidere comună. Muşchii pectinaţi sunt mai
puţin numeroşi şi mai mici  decat cei din atriul drept; prezenţa lor se limitează la auricul. Peretele atriului
stâng are o grosime de 1-3 mm.  
Septul prezintă valva fosei ovale (valvula foraminis ovalis-falx  septi); aceasta poate conţine
una sau mai multe fenestraţii, care  reprezintă ostium secundum embrionar. 
Valva mitrală (atrioventriculară stângă)  
Alcătuită din: ostiul atrioventricular stâng, inelul ostiului,  cuspidele mitrale, coardaje
tendinoase şi muşchii papilari. 
- ostiul atrioventricular stâng se observă cel mai bine dinspre  cavitatea atriului stâng; este
mai mic decat ostiul tricuspid  (circumferinţa medie - 9 cm la barbaţi şi 7,2 cm la femei).
- planul inelului mitral este orientat anterior, către stânga, şi puţin  inferior, către apexul
ventricular. Inelul valvular mitral nu este un  simplu inel fibros, ci contine diferite elemente conjunctive,
care se  continuă cu laminele fibroase ale valvulelor. Orificiul işi schimba  forma în cadrul ciclului cardiac
eliptic în timpul sistolei, el devine  aproape circular în diastola. 
- cuspidele mitrale, în numar de două, anterioară şi posterioară, se  prezintă ca niste structuri în formă de
voal, care se insera pe întreaga  circumferinţa a orificiului mitral; marginile lor libere prezintă  incizuri.
Două sunt adânci şi primesc fibrele cordajelor tendinoase  comisurale ale muşchilor papilari. 
Aceste incizuri adânci formează comisurile antero laterală şi postero-medială Deşi cele
două comisuri nu se extind  până la nivelul inelului, ele separa în mod complet valvulele  anterioară şi
posterioară  
Cuspida anterioară este mare, de formă semicirculară  sau triunghiulara, iar incizurile de pe
margini sunt rare sau  chiar absente. Datorita poziţiei sale intracavitare, această  cuspida imparte ventriculul
stâng într-un compartiment de  recepţie şi unul de evacuare. Cuspida prezintă o zona  semilunars rugoasă,
pe care se insera cordajele tendinoase;  creasta care delimitează marginea acestei zone reprezintă limita
suprafaţelor de contact cu cuspida posterioară, în timpul  inchiderii valvei mitrale. între zona rugoasă şi
inelul valvular se  delimitează o zona neteda, lipsita de inserţii tendinoase, deşi  lamina fibrosa conţine
prelungiri de la cordajele inserate în  zona rugoasă. Cuspida anterioară nu are porţiune bazală.
Cuspida posterioară - suprataţa de inserţie pe inelul  mitral este mai mare decat la cuspida
anterioară (in medie, 5,4  cm la barbaţi şi 4,3 cm la femei). Cordajele tendinoase  ramificate divid cuspida
posterioară într-o porţiune care  proemină sub forma unui dom, relativ larga, situată în zona  mijlocie şi
două porţiuni proeminente  
Cordajele tendinoase sunt asemanatoare celor din  ventriculul drept; ele se desprind de la
nivelul fiecăruia dintre  cei doi muşchi papilari şi se insera atât la nivelul comisurilor  respective, cat şi pe
ambele valvule. Cordajele complexului  mitral se impart în cordaje comisurale (intervalvulare) şi  cordaje
valvulare. Multe dintre ele se divid în ramuri imediat  după ce trunchiul comun se desprinde din treimea
apicala a  muşchiului papilar în care işi are originea; altele se divid numai  în proximitatea zonei de inserţie.
Tensionarea cordajelor tendinoase se face imediat înaintea şi în  timpul sistolei ventriculare, prevenind
astfel prolabarea  cuspidelor în atriul stâng. 
Muşchii papilari mitrali se găsesc în treimea mijlocie a  axei baza-apex a ventriculului stâng,
atât în cordul normal, cat  şi în cel hipertrofiat sau dilatat. Doi muşchi proeminenti - muşchiul papilar
anterior (musculi papillaris anterior) şi  muşchiul papilar posterior (musculi papillaris posterior)  pornesc
de la trabeculele carnoase ale pereţilor antero-lateral şi  postero-medial, posterior de comisurile mitrale 
corespunzatoare. Trabeculele carnoase ancorează muşchii  papilari şi formează punti musculare între cele
două grupe de  muşchi, contribuind la inchiderea valvei.
Aprecierea segmentelor cuspelor mitrale
Segmentele (scallops)  cuspelor mitrale anterioara si  posterioara permit evaluarea ecocardiografica a
structurii si functiei fiecarui segment. Ambele cuspe sunt notate cu A1, A2 si A3 pentru VMA si P1, P2, P3
pentru  VMP.  
Are utilitate practica in  chirurgia valvei mitrale (mai ales in  prolaps)
Ventriculul stâng  
- are forma unei jumataţi de elipsoid, conică sau de piramida  triunghiulară, fiind mai lung şi mai îngust
decat cel drept; are o  poziţie posterioară şi la stânga, iar pe imaginea radiologica  formează marginea
stângă.  
- distanta de la inelul mitral la apex, în diastola şi cea de la apex la  inelul aortic, în sistola, sunt de 7,5 ± 1
cm.  
- cavitatea ventriculară stângă are un volum de 125 ±15 ml în  sistola; volumul de sânge evacuat în timpul
sistolei de 80 ± 15 ml,  iar fracţia de ejecţie, de 70% ± 10%.  
- grosimea peretelui ventricular este de 0,8 ±0,1 cm în diastola şi de1,4 ± 0,2 cm în sistola. Peretele are o
grosime mai mare la bază şi seîngustează către apex. Septul muscular ventricular are o grosime  medie de
0,8 ± 0,2 cm în diastola şi de 1,2 ± 0.2 cm în sistola; el  este mai subţire la baza porţiunii superioare şi mai
gros în  porţiunea mijlocie, prin contributia benzii septale. Septul  membranos atinge rar o grosime mai
mare de 1 cm.
Raporturile ventricului stang sunt : 
- acoperit de sacul pericardic şi de pleura mediastinală, vine în  raport la stânga cu faţa mediastinală a
plamanului stâng, pe care determină impresiunea cardiacă şi incizura marginii sale  anterioare, intre
acestea interpunându-se nervul/vasele frenice  - o mică parte din peretele anterior al ventriculului stâng, din 
apropierea şanţului interventricular anterior, vine în raport cu  peretele toracic anterior, corespunzator
spaţiilor intercostale lV  şi V, pe marginea stângă a sternului, medial de recesul pleural  costomediastinal
stâng ( din aria de proiecţie a trigonului  pericardic). 
- postero-inferior, corespunzator feţei diafragmatice, vine în  raport, prin intermediul centrului tendinos al
diafragmei, cu  fornixul gastric, mai rar şi cu lobul stâng hepatic
Ventriculul stâng prezintă o baza, un vârf şi trei pereţi :
• baza corespunde ostiului atrioventricular stâng şi valvei mitrale 
• vârful corespunde şi formează vârful cordului.  
• pereţii sunt în numar de trei, anterior, posterior şi septal. Cavitatea VS este împărţita într-un compartiment
de recepţie  a sângelui din atriul stâng şi unul de evacuare către aorta;  compartimentarea este realizata de
un spaţiu delimitat de cuspida  anterioară, cordajele tendinoasse ale muşchiului papilar anterior şi  peretele
septal  
- compartimentul de recepţie se intinde de la inelul valvei mitrale  la apex, fiind delimitat de partea antero-
laterală şi cea inferioară a  peretelui ventricular, de porţiunea inferioară a septului ventricular şi  de cuspida
mitrală anterioară. 
- compartimentul de evacuare se intinde de la apex la inelul valvei  aortice şi este delimitat de peretele
anterior, partea anterioară a  septului ventricular şi cuspida mitrală anterioară.
Endocardul pereţilor compartimentului de evacuare este  neted (ca şi cel al infundibulului
ventriculului drept). Peretele septal (septul interventricular) poate fi împărţit  în două zone: musculară şi
membranoasă.  
- partea musculară este concavă la stânga, completând  conturul circular al ventriculului
stâng. 
- partea membranoasă a septului este o zonă ovală sau  rotundă, care cuprinde fibrele
conjunctive ce se continuă cu  ţesutul de susţinere ale valvulelor aortică anterioară şi  posterioară. Septul
membranos este delimitat de septul muscular,  de valvulele aortice dreaptă si posterioară şi de trigonul
fibros  drept.  
In ventriculul stâng schimbarea direcţiei fluxului sanguin  este de două ori câte 90 de grade,
deci în total de 180 de grade;  această schimbare de direcţie se face în jurul cuspidei anterioare  mitrale.
Valva aortica 
Este mai solida ca structură, valva aortică seamana cu valva  pulmonară, având un inel
fibros, trei valvule semilunare, care se  insera pe acesta, şi trei dilataţii ale peretelui aortic, sinusurile
aortice,  câte unul fiecărei valvule.  
Inelului aortic are o arie în medie, de 3,1 ± 0,6 cm2. Suprataţa  şi circumferinţa inelului
variază considerabil o dată cu vârsta şi  mărimea corpului. Fiecare valvulă are o înalţime medie de 1,4 ± 0,4 
cm şi o laţime de 0,4 cm. Deoarece inelul reprezintă o formaţiune  complexa, este greu de definit un plan
valvular. În general, planul  valvei aortice este orientat superior, la dreapta şi puţin anterior; valva  se
găseşte antero-superior şi puţin la dreapta faţă de orificiul mitral,  având forma unui trunchi de con. Prin
 poziţia centrala în interiorul  cordului, valva aortică şi sinusurile sale au raporturi cu toate cele  patru
cavităţi cardiace. 
Valvulele semilunare aortice sunt dispuse două anterior  (coronare) dreaptă şi stângă - şi una
posterior - valvula posterioară  (noncoronariana).
Valvulele reprezintă falduri ale endocardului, cu o lamina f ibrosa ingrosata în partea
centrala. Fiecare valvulă prezintă o  margine bazala de inserţie groasă şi una libera orizontală,  destul de
subţire, cu exceptia porţiunii mijlocii, unde ţesutul  conjunctiv este dispus sub forma unei formaţiuni
nodulare  (noduli valvularum aortae). De la acest nodul pleaca fibre  radiale de colagen către marginea de
inserţie, unde fibrele  bazale ingrosate se întrepătrund cu ale inelului. De fiecare partea nodulului, lamina
fibrosa prezintă lunule (lunulae valvularum  aortae), formaţiuni conjunctive valvulare translucide, uneori 
fenestrate.  
Suprataţa aortică a fiecărei valvule este mai ingrosata  decat cea ventriculară.
Sinusurile aortice (Valsalva) sunt mai dezvoltate decat  cele din trunchiul arterei pulmonare;
ambele reprezintă dilataţii  ale peretelui arterial, superior de inserţia fiecărei valvule. Limita  superioară a
fiecărui sinus formează o creastă supravalvulară pe întreaga circumferinţa a lumenului. Arterele coronare
se deschid  în mod obisnuit lânga această creastă, din partea superioară a  sinusului, ostiul arterei coronare
stângi fiind puţin mai jos. Pereţii  sinusului din proximitatea inelului sunt largi, bogati în fibre de  colagen
dar, în rest, cantitatea de colagen scade în favoarea fibrelorelastice; aici se pot gasi şi fibre miocardice.  
Grosimea peretelui sinusului în porţiunea sa mijlocie este  aproximativ jumatate din cea a
peretelui aortic supravalvar şi mai  puţin de un sfert din cea a crestei supraventriculare. La acest  nivel,
diametrul transvers al radacinii aortice este aproape dublu  faţă de cel al aortei ascendente, această
porţiune purtând numele  de bulb al aortei.
Vascularizatia inimii – arterele coronare
Vascularizaţia arteriala a inimii este asigurată de arterele  coronare, dreaptă şi stângă; acestea
au originea în aorta  ascendentă, la nivelul sinusurilor aortice drept şi stâng. 
Diametrul arterelor coronare este cuprins între 1,5 şi 5,5  mm, la origine. 
Arterele principale şi ramurile lor majore se găsesc de obicei subepicardic, iar cele din
şanţurile coronare şi  interventriculare sunt situate profund, câteodata fiind  acoperite de fibre miocardice.
1. Artera coronară stângă (trunchiul coronarian) - artera coronară stângă irigă aproape în
întregime ventriculul şi  atriul stângi, cu exceptia dominantei coronare drepte, când artera  coronară dreaptă
irigă o porţiune posterioară a ventriculului stâng.- trunchiul arterei coronare stângi poate avea o lungime de
25 mm  dar, în 75% dintre cazuri, lungimea sa este cuprinsa între 6 şi 15  mm; diametrul mediu este de 3-6
mm.  
- initial situat între trunchiul arterei pulmonare şi auriculul stâng,  asezandu-se în continuare în şanţul
coronar stâng, pot exista mici  ramuri atriale şi, uneori, se poate desprinde o arteră a nodului  sinoatrial;
insa, de obicei, când aceasta este o ramură a arterei  coronare stângi, are originea în artera circumflexă  - de
obicei, din TC nu se desprinde nici o ramură înainte de  impartirea sa în ramurile interventriculară
anterioară (IVA) şi  circumflexă coronară – CX (la nivelul şanţului coronar), dar IVA  continuand traseul
arterei
A. Artera interventriculară(descendenta) anterioară  IVA, coboară oblic înainte şi la stânga,
în şanţul interventricular  anterior; ea este situată profund, fiind traversată de marile vene  cardiace (şi
tributarele lor) şi punti de celule miocardice. Artera  interventriculară anterioară ajunge aproape intotdeauna
la  nivelul vârfului inimii; la o treime din cazuri se termină aici iar  în rest înconjoară marginea dreaptă, în
dreptul incizurii  vârfului cordului şi intră în şanţul interventricular posterior  unde se termină ca artera
apexiana posterioară. Ramurile IVA  sunt: ramuri ventriculare anterioare, drepte şi stângi şi ramuri  septale
anterioare.
- ramurile ventriculare anterioare stângi (diagonale), în  numar variabil între două până la nouă, se
desprind în unghi  ascutit şi traversează în diagonală faţa sternocostală a  ventriculului stâng; una dintre ele,
de obicei larga, poate avea  originea şi separat, în trunchiul arterei coronare stângi (care se  sfârşeşte în acest
caz printr-o trifurcaţie). Ramurile ventriculare  anterioare stângi irigă peretele anterior al ventriculului
stâng,  vârful cordului şi muşchiul papilar anterior. 
- ramurile ventriculare anterioare drepte sunt mici, rareori  mai mult de una sau două, vascularizează o
faşie îngusta de  până la 1 cm, din peretele anterior al ventriculului drept, şi  partial muşchiul papilar
anterior drept. 
 - ramurile septale anterioare se desprind aproape perpendicular şi pătrund în septul interventricular,
pe care îl  irigă în două treimi anterioare; ultimile ramuri septale anterioare  vascularizează întreaga
treime apicala ale septului ventricular.  Pot vasculariza, fasciculul atrioventricular His (variabil),
ramura  sa stângă şi hemiramura stângă anterioară. 
B. Artera circumflexă (CX) de calibru comparabil cu IVA, se  curbează la stânga în şantul
coronar stâng, trece peste faţa  pulmonară şi sfârşeşte pe faţa diafragmatică a cordului, inferior de  sinusul
venos coronar; uneori, se continuă ca artera  interventriculară posterioară. In partea proximala, este
acoperită  de auriculul stâng. Irigă faţa pulmonară şi, în parte pe cea  diafragmatică a ventriculului stâng;
ramurile ei pot fi  sistematizate astfel: 
- ramuri ventriculare anterioare (1-5 ramuri, de obicei 2-3) au un  traiect paralel cu artera diagonală, în
locurile unde aceasta este  prezentă, şi o înlocuiesc, acolo unde nu exista (ramuri marginale).  
- ramuri ventriculare posterioare sunt mici şi rare, peretele  posterior al ventriculului stâng fiind vascularizat
partial de către  artera interventriculară posterioară, din artera coronară dreaptă;  când este mică sau nu
exista, aceasta este înlocuita de o ramură  terminală ( ramura interventriculară posterioară stângă) a CX 
- ramuri atriale ale arterei circumflexe, anterioară, laterală şi  posterioară, irigă atriul stâng. 
In 90% dintre cazuri, o ramură ventriculară mare, artera  marginală stângă, se desprinde
perpendicular din ea şi traversează  faţa pulmonară până la vârful cordului.  
Prezintă, inconstant, câteva ramuri: 
- artera nodului sinoatrial (35% dintre cazuri) irigă atriul  stâng, înconjurând ostiul venei cave superioare, la
fel ca ramura  nodala a arterei coronare drepte; deşi trimite o ramură mare către  nodul sinoatrial, ea irigă
predominant atriul. Această ramură se  poate desprinde direct din artera circumflexă sau poate avea 
originea într-o ramură a ei, repectiv artera atrială a marginii stângi 
- artera nodului atrioventricular este ramura terminală a  arterei circumflexe, în 20% dintre cazuri
2.Artera coronară dreaptă(ACD) are originea în sinusul aortic drept; de la origine are traiect
anterior şi puţin la dreapta, între auriculul drept şi trunchiul arterei pulmonare; în şanţul atrioventricular
drept (coronar), traiectul devine aproape vertical şi se curbează în jurul marginii drepte a cordului pentru a
trece pe faţa diafragmatică unde se continuă cu ramura ei interventriculară posterioară, din şanţul omonim.
Ramurile sale irigă AD şi VD şi, în mod variabil, o parte din cavităţile stângi.
- prima ramură (50-60% dintre subiecti) este artera dreaptă a conului. vascularizeaza partea inferioară a
conului pulmonar şi cea superioară a ventriculului drept. Se anastomozează cu ramura similară din artera
coronară stâng (cerc anastomotic neregulat în jurul trunchiului arterei pulmonare).
Din primul segment (origine şi marginea dreaptă a cordului) se desprind două grupuri de ramuri, atriale şi
ventriculare:
- ramurile atriale, în unghi drept, sunt destinate pereţilor anterior şi lateral ai AD, inclusiv bazele valvulelor
tricuspide; în 55-65% dintre cazuri, CD asigură irigaţia nodului sinoatrial prin artera acestui nod (artera
atrială anterioară – ramurile ei înconjoară baza VCS ca o bucla).
- ramurile ventriculare anterioare drepte (2-3 au traiect paralel cu marginea dreaptă a cordului, îndreptandu-
se către vârf şi şanţul interventricular anterior. Uneori aceste ramuri sunt înlocuite de o singura artera mare,
respectiv artera marginală dreaptă (artera marginii drepte).
Din al doilea segment (intre marginea dreaptă şi şanţul interventricular posterior) :
- ramuri ventriculare posterioare drepte ce irigă peretele posterior al VD
- 1-3 ramuri interventriculare posterioare dintre care numai una este situată în şanţul interventricular
posterior; când aceasta este singură, da câteva ramuri pentru peretele posterior al VD şi, variabil, pentru
pentru o faşie îngusta din pertele posterior al VS, din apropierea şanţului interventricular posterior. În 10%
dintre cazuri este înlocuita de o ramură a arterei coronare stângi.
- ramurile septale sunt relativ scurte (din ramura inter-ventriculară posterioară) irigă 1/3 posteroinferioară a
SIV. Ele sunt relativ numeroase dar, în mod obisnuit, nu ajung la partea apicala a septului (irigată prin
ramurile terminate septale ale IVA).Ramurile septale irigă nodul atrioventricular în 80% dintre cazuri,
fasciculul atrioventricular His, ramura dreaptă a fasciculului His, hemiramul stâng posterior al fasciculului
şi, variabil, o mică parte din peretele posterior al VS, inclusiv muşchiul papilar mitral posterior.
Variantele distribuţiei coronariene afectează, în principal, faţa diafragmatică a ventriculilor, ceea ce se
numeşte dominantă irigaţei coronare de către artera coronară stângă sau cea dreaptă. în dominantă dreaptă
 (67%), artera interventriculară posterioară se desprinde din coronară dreaptă; în cea stângă (15%), ea
sedesprinde din artera coronară stângă. în codominantă (18%),exista ramuri de la ambele coronare.
Exista o relaţie de proportionalitate inversă între lungimile CD şi CX în şanţul coronar posterior: dacă una
dintre ele este lunga, cealaltă este scurta. Dacă CD traversează crux cordis (in 90% dintre cazuri), aceasta
este predominantă. Dacă CX traversează crux cordis (in celelalte 10% dintre cazuri), ea este cea care
predomină.
Sistemul excitoconductor al inimii
Este format din miocite modificate, de tip embrionar,organizat în două componente:
- una condensată, sub formă de noduli
- alta diseminata, sub formă de fascicule şi reţele
1. Nodul sinoatrial (Keith-Flack) - pacemaker-ul inimii, localizat în partea superioară a şanţului terminal,
la dreapta ostiului venei cave superioare,
- în mod fiziologic nodulul sinoatrial imprima frecvenţa batăilor cordului
- are formă alungită, cu un traiect postero-inferior pană în partea superioară a cristei terminalis.
- dimensiunile sale sunt, în general, de 20 mm lungime, 2 mm grosime şi 3 mm laţime
- el are o parte superioară, subepicardică şi o parte inferioară,subendocardică.
Histologic :
- miocitele nodale (celulele P) - de formă rotundă, poligonala, fusiformă sau stelata - se găsesc doar la centrul
nodului sinoatrial, dispuse circumferenţial în jurul arterei nodale şi neregulat în exteriorul ei. Se consideră ca
aceste celule au un rol de pacemaker; ele realizează un contact functional cu miocitele tranziţionale adiacente,
care sunt mult mai mici decat celulele miocardice obisnuite
- miocitele tranziţionale sunt un grup mai complex de celule scurte şi subţiri , care conduc lent impulsul
electric, fiind interpuse între celulele P, celelalte celule miocardice sau celulele Purkinje.
- celulele Purkinje conduc rapid impulsul electric; acesta este transmis apoi miocardului atrial contractil,
prin unde de depolarizare concentrice sau “ ca o pată de ulei pe apa “ cu o viteza de aproximativ 1m/s şi prin
intermediul acestuia, mai departe nodului atrioventricular.
Exista căi preferenţiale, aberante de conducere a stimulului şi anume:
- fasciculul interatrial Bachman
- fascioculele internodale James şi Merideth (între cei doi noduli)
- fasciculele atrioventriculare Palladine- Kent (între atriul şiventriculul corespunzator)
- fasciculul James – ce uneste atriul cu partea inferioară a nodulului atrioventricular
- “colateralele înalte” ale lui Mahaim, care pleaca din nodulul atrioventricular sau fasciculul His, cu rol de
conducere rapidă pe fetele septului interventricular
Stimulul gaseste o cale mai scurta de activare a miocardului ventricular realizand clinic sindromul de
preexcitaţie Wolff-Parkinson-White (WPW).
2.Nodulul atrioventricular (Aschoff-Tawara) – structură subendocardică a AD, formă ovală, alungit
anteroposterior (7 /3 /1mm).
- este situat în partea inferioară a feţei drepte a septului interatrial, posterior de baza de inserţie a cuspidei
dorsale drepte, la 1 cm sau mai puţin deasupra marginii septale a ostiului sinusului coronar, fiind înconjurat
de tendonul Todaro (trigonul Koch).
- inervaţia simpatică şi parasimpatică influentează foarte mult functia sa; în imediata apropiere a nodului, se
găsesc numeroşi ganglioni parasimpatici.
- ca şi nodul sinusal, cel atrioventricular este alcătuit din celule musculare specializate, conţinute într-o
stroma conjunctiva. La extremitatea distala a nodului, celulele incep sa fie dispuse sub forma unor fascicule
paralele, care vor forma fasciculul atrio-ventricular His.
In mare parte nodul atrioventricular este alcătuit din miocite tranziţionale, dispuse neregulat în partea
dorsala, dar ordonandu-se progresiv în tracturi longitudinale prelungite spre fasciculul atrioventricular.
întreaga suprataţa a nodului atrioventricular este acoperită de celulele Purkinje.
- numarul mare de miocite tranziţionale, cu conducere lentă, din nodul atrioventricular este responsabil de
intarzierea impulsului electric de la nivelul acestui nod (viteza impulsului scade la aproximativ 0,2 m/s) ceea
ce asigură o intarziere minima, necesară departajarii şi succesiunii sistolelor atrială şi ventriculară.
- când activitatea nodulului sinoatrial este afectata, functia sa poate fi preluata de nodulul atrioventricular,
care va imprima astfel cordului un ritm nodal.
3.Fasciculul atrioventricular este format din prelungirile miocitelor care converg spre polul anteroinferior
al nodului atrioventricular. Acesta se subtiaza repede fiind înconjurat de un ţesut conjunctiv fin, bine
vascularizat; în secţiune, capată o formă ovală, patrulatera sau triunghiulară, la nivelul intrării în trigonul
fibros drept.
- în interiorul trigonului fibros drept. fasciculul atrioventricular are raporturi cu inelele valvelor aortică,
mitrală şi tricuspidiana.
- fasciclul atrioventricular măsoară 7-20 mm în lungime şi 1-2 mm în diametru.
- la joncţiunea parţii membranoase cu cea musculară a septului interventricular, fasciculul se divide în două
ramuri, dreaptă şi stângă:
Ramura dreaptă măsoară aproximativ 50 mm în lungime şi are un diametru de 1 mm; traiectul sau este situat
de-a lungul septului şi al trabeculei septomarginale (bandei moderatoare), pentru a ajunge la baza muşchiului
papilar anterior drept.
- de-a lungul traiectului sau da câteva ramuri spre peretele ventricular dar la nivelul muşchiului papilar
anterior se divide în multiple fibre subendocardice fine, care se indreaptă către muşchii papilari ai
ventriculului drept, se intorc apoi spre baza ventriculului, pentru a se distribui tuturor zonelor parietale
ventriculare. Alte fascicule de ţesut excitoconductor se găsesc la nivelul trabeculelor carnoase.
Ramura stângă traversează septul interventricular prin dreptul fostului orificiu interventricular embrionar şi
se dispune sub forma unor fibre subendocardice de-a lungul feţei ventriculare stângi a septului
- se imparte în două sau trei fascicule, incomplet delimitate; acestea se indreaptă către vârful ventriculului
stâng şi muşchii papilari.
- ramura stângă se imparte distal, obisnuit de-a lungul fatei stângi a septului interventricular, în două
hemiramuri, anterior şi posterior, care corespund muşchilor papilari. Toate aceste fibre sunt dispuse
subendocardic. Ramuri fine se desprind din aceste hemiramuri, formand reteaua subendocardică Purkinje,
care înconjoară mai intai muşchii papilari, apoi se distribuie întregului miocard ventricular.
Primii se contracta muşchii papilari, după care unda de excitaţie şi de contracţie care ii succede merge de la
vârful la baza ventriculului ( contractia muşchilor papilari înaintea miocardului ventricular permite ca în
timpul fazei izometrice a sistolei ventriculare ca ostiile atrioventriculare sa ramana deschise iar umplerea
ventrculară sa se faca complet).
- deoarece reteaua Purkinje este situată subendocardic, excitaţia ventriculului se propaga de la endocard spre
epicard.
- lezarea fasciculului atrioventricular determină disociatia atrioventriculară, în care atriile se contracta după
un ritm sinusal iar ventriculele după un ritm propriu, mult diminuat, numit ritm idioventricular.
Inervaţia inimii – este vegetativa, simpatică şi parasimpatică.
- fibrele parasimpatice apartin nervilor vagi; fibrele preganglionare vagale au originea la nivel bulbar
respectiv nucleul dorsal al vagului. Din nervul vag se desprind apoi ramuri cardiace cervicale superioare
şi inferioare care ajung la plexul cardiac, de la baza inimii.
- fibrele simpatice preganglionare au originea în substanţa cenuşie laterală de la nivelul maduvei toracale
T2-T5. Fibrele preganglionare fac sinapsa în ganglionii simpatici cervicali şi toracali T2-T5 cu fibrele
postganglionare, respectiv nervii cardiaci cervicali şi toracali simpatici care ajung la plexul cardiac.
- miocardul atrial, nodulul sinoatrial şi partea superioară a celui atrioventricular primesc atât inervaţie
simpatică cat şi parasimpatică
- miocardul ventricular şi fasciculul atrioventricular primesc doar inervaţie simpatică

Inervaţia vegetativa a inimii modulează activitatea acestuia, fără a influenţa determinant automatismul
cardiac; parasimpaticul este cardiomoderator, în timp ce simpaticul este cardioaccelerator şi
coronarodilatator.
Inervaţia senzitiva a cordului – durerea viscerala raportata
- inima nu prezintă receptori proprii pentru stimuli tactili, termici sau taieturi, rupturi
-ischemia şi acumularea consecutiva de produsi metabolici în miocard stimulează receptorii de durere
- fibrele aferente ale sensibilitaţii dureroase iau calea nervilor cardiaci cervicali simpatici inferior şi mijlociu,
precum şi cei toracici, în special de partea stângă
- durerea cardiacă, viscerala raportata este durerea resimtita de pacient ca o durere somatica resimtita de
pacient în regiunile precordiale ale toracelui şi în membrul superior stâng; frecvent durearea anginoasă este
perceputa precordial sau infrasternal, spre umarul stâng şi faţa medială a membrului superior stâng. Această
regiune a membrului superior este inervata senzitiv de nervii cutanaţi brahial şi antebrahial mediali; nervul
cutanat brahial medial se anastomozează cu primii trei nervi intercostali prin nervii intercostobrahiali,
aceasta putând fi una dintre explicaţii pentru durerea raportata.
Pericardul este format dintr-o anvelopa fibroasă, respectiv pericardul fibros şi, la interior, din pericardul
seros.
Pericardul fibros este asemanat în general cu un trunchi de con, cu o dispoziţie inversă faţă de cea a
cordului, respectiv cu baza inferior şi vârful superior, spre vasele mari de la baza cordului.
- se găseşte în mediastinul mijlociu, aproape inextensibil, lipsit de elesticitate
- are rol de protecţie mecanică şi de fixare a inimii
- suprataţa externa a pericardului fibros adera ferm la porţiunea tendinoasă a diafragmei, dar este slab
aderentă la stern, pleura parietală, esofag şi aorta descendentă toracică; prin toate aceste legaturi, pericardul
este bine ancorat şi mentine cordul în poziţia sa normala.
- aorta ascendentă, trunchiul arterei pulmonare şi 2-4 cm din porţiunea terminală a venei cave superioare se
afla situate în interiorul cavităţii pericardice, scurta porţiune din venele pulmonare şi din vena cavă
inferioară
Pericardul seros
- strat mezotelial subţire, care captuseste faţa internă a pericardului fibros şi acoperă la exterior cordul. Este
alcătuit dintr-o foiţa parietală şi una viscerala .
- foiţa viscerala (epicardul) acoperă cordul şi vasele mari, apoi se reflecta formând foiţa parietală care
captuşeşte, la interior, pericardul fibros; el acoperă arterele şi venele coronare, fibrele nervoase vegetative,
vasele limfatice şi cantităţi variabile de ţesut adipos care ocupa cu predilecţie şanţurile coronare,
interventriculare şi interatriale.
- de-a lungul marilor vase, joncţiunea foiţelor viscerala şi parietală formează partea reflectata a pericardului
care participa la delimitarea unor spatii numite sinusuri pericardice
- sinusul oblic – se formează prin reflexia pericardului seros de-a lungul venelor cave şi pulmonare;
- sinusul transvers – se prezintă sub forma unui tunel delimitat astfel: anterior aorta ascendentă şi trunchiul
pulmonar, posterior vena cavă superioară, superior artera pulmonară dreaptă şi inferior atriile

Intre foiţele viscerale şi parietale ale pericardului se găseşte un spaţiu virtual, cavitatea pericardică, care
conţine, în mod normal, 10-20 ml lichid. Acest lichid permite celor două suprafaţe sa alunece, una faţă de
cealaltă, fără fricţiune.
- cavitatea pericardică poate deveni reală atunci când la nivelul ei se pot acumula colecţii lichidiene
(pericardite, hemopericard); în aceste cazuri colecţiile trebuie evacuate în timp util, pentru a preântâmpină
tamponada cardiacă, prin puncţie pericardică sau pericardocenteza
- cunoscând raporturile feţei anterioare a pericardului şi proiecţiile recesurilor pleurale costomediastinale se
poate preciza locul pericardocentezei, respectiv în spatiile intercostale V sau Vl, pe marginea stângă a
sternului; de asemenea cavitatea pericardică poate fi punctionata, introducând acul infrasternal, în direcţie
posterioară şi superioară sau chiar prin toracotomie de urgenţă.

Anatomie topografica. Proiecţia inimii şi a pericardului.Focarele de auscultaţie

Proiecţia apexului cardiac (socul apexian) se realizează într-o zona situată medial faţă de linia
medioclaviculară stângă, în spaţiul V intercostal stâng, la aproxi-mativ 9-10 cm distanta de linia
mediosternală.
Proiecţia cordului şi ostiilor arteriale şi atrioventriculare - Cordul se proiectează pe peretele toracic anterior
sub forma unui patrulater:
- marginea sa dreaptă corespunde unei linii de la limita superioară a celei de-a III-a articulatii condrocostale,
la 1,2 cm de marginea dreaptă a sternului, la a Vl-VII- a articulaţie condrocostală; forma sa este convexa
spre exterior, iar distanta maxima de la linia medio-sternală (3-4 cm) se afla în dreptul spaţiului IV
intercostal. Această linie reprezintă profilul lateral al atriului drept (superior - marginea dreaptă a venei cave
superioare, iar inferior - cea a venei cave inferioare). Marginea inferioară este reprezentată de o linie care
uneste extremitatea inferioară a marginii drepte cu al V-lea spaţiu intercostal stâng. Linia traversează zona
de joncţiune sternoxifoidiana şi, în mare, corespunde marginii inferioare a ventriculului drept, dar include şi
porţiunea apicala a ventriculului stâng.
- marginea stângă este reprezentată de o linie cuprinsă între al II-lea spaţiu intercostal stâng, la aproximativ
1,2 cm de marginea stângă a sternului, şi al V-lea spaţiu intercostal stâng, pe linia medioclaviculară stângă
(socul apexian); este convexa superior şi la stânga şi corespunde marginii stângi a ventriculului stâng şi,
superior, auriculului stâng.
- marginea superioară, completează proiecţia cordului şi este reprezentată de o linie între extremitatea
superioară a marginilor stângă şi dreaptă, care marchează în mod aproximativ limitele atriale superioare.
Ostiul pulmonar se proiectează pe o linie orizontală care trece posterior de cartilajul costal lll stâng şi partial
posterior de stern, până la linia mediosternală.
Ostiul aortic se afla posterior şi puţin la dreapta faţă de cel pulmonar. Proiecţia sa corespunde unei linii
oblice care porneste de la extremitatea medială a celui de-al III-lea spaţiu intercostal stâng, coborand
spre dreapta aproximativ 2,5 cm sau pe linia ce uneste articulatia sternocostală lll din stânga cu articulatia
sternocostală lV din dreapta, până la linia mediosternală.
Ostiile atrioventriculare stâng şi drept se proiectează pe linia oblica, care uneste articulatia sternocostală lll
din stânga cu articulaţia sternocostală Vl din dreapta, limita dingtre proiecţiile celor două ostii fiind
linia mediosternală.

Focare de auscultaţie - proiecţiile ostiilor, pe suprataţa corpului, nu corespund celor mai bune focare de
auscultaţie.
Focarul pumonarei se găseşte în spaţiul intercostal ll, pe marginea stângă a sternului.
Focarul aortic se găseşte în spaţiul intercostal ll, pe marginea dreaptă a sternului.
Focarul mitralei se găseşte în spaţiul intercostal V stâng, în zona de proiecţie a apexului cardiac.
Focarul tricuspidian corespunde proiectiei sale anatomice.
Proiecţia pericardului depaseste usor pe cea a cordului

- tetralogia Fallot- septarea incorectă a trunchiului arterial prin anomalie de evoluţie a septului spiral; este o
malformaţie complexă, care constă în:
- stenoza de trunchi pulmonar
- aorta călare pe sept- preia sângele din ambele ventricule
- hipertrofia ventriculului drept
- defect septal interventricular

- transpoziţia marilor vase - cauza este o anomalie în evoluţia septului spiral

- aorta va avea originea în ventriculul drept

- trunchiul pulmonar în ventriculul stâng
- se asociază cu defect septal interventricular

- stenoze şi atrezii valvulare pulmonare

- stenoze şi atrezii valvulare aortice
- persistenţa ductului arterial (Botalo)- normal se fibrozează la 1-3 luni după naştere, formând ligamentul
arterial. El se află între artera pulmonară stângă şi crosa aortei şi scurtcircuitează în viaţa intrauterină
circulaţia pulmonară, nefuncţională.
- coarctaţia de aortă- îngustarea considerabilă a lumenului aortei pre sau postductală (superior sau inferior
de ductul arterial)