APARATUL CARDIO-VASCULAR

Aparatul circulator sau cardiovascular este alcătuit din inimă şi arborele circulator.

INIMA

Inima este un organ muscular cavitar cu rol de pompă. Ea se află în etajul inferior
al mediastinului, între cei doi plămîni, deasupra diafragmului. Dimensiunile inimii
variază după individ, sex şi vîrstă. La bărbat, inima cîntăreşte,în medie,250—300 g
şi are o capacitate de 500-600 ml.

Configuraţia externă
Inima are forma unui con turtit şi prezintă, din punctul de vedere al configuraţiei
externe, o bază, un vîrf, două feţe şi două margini.
Baza inimii este formată în cea mai mare parte din atriul stîng şi o mică parte
din atriul drept. Aici se observă orificiile venelor şi arterelor mari . Baza inimii
vine în raport cu esofagul, vena azygos şi canalul toracic.
Vraful inimii se află în partea opusă bazei. El este rotunjit şi alcătuit în
totalitate din miocardul ventriculului stîng.
Faţa anterioară sau sternocostală este convexă şi vine în raport cu peretele
anterior al toracelui şi cu plămînii . Pe această faţă se observă un şanţ longitudinal,
care se întinde de la vîrful inimii pană la artera pulmonară, numit ş a n ţ u l
l o n g i t u d i n a l a n t e r i o r sau şanţul interventricular anterior. Acest şanţ
marchează, la exterior, limita dintre ventriculul drept şi cel sting. Tot pe faţa
anterioară se mai observă un şanţ transversal care trece pe sub originea arterei
pulmonare, numit ş a n ţ u l a t r i o - v e n t r i c u l a r sau şanţului coronar, care
marchează limita dintre atrii şi ventricule. Deasupra şanţului coronar, faţa
sternocostalâ a inimii este reprezentată de către artera aortă şî de trunchiul arterei
pulmonare, care au pe laturile lor atriile şi prelungirile acestora, numite urechiuşe.
Faţa inferioară sau diafragmatică este plană şi vine în raport cu muşchiul
diafragm, pe care stă culcată . Pe această faţă se observă, de asemenea, două
şanţuri, unul longitudinal, numit şanţul longitudinal inferior (sau posterior), care
se află în continuarea celui anterior, şi altul transversal, numit şanţul coronar. La
locul de întîlnire a celor două şanţuri longitudinale, anterior şi inferior, se găseşte
incizura vîrfului inimii
a)Atriile sunt cavităţi aproximativ cubice situate spre baza inimii şi care nu
comunică între ele. Ele se caracterizează prin aceea că pereţii lor sunt mai subţiri
decît cei ai ventriculelor.
Marginea dreaptă a i n i m i i este mai ascuţită şi vine în raport cu diafragmul,
în timp ce m a r g i n e a stingă este mai rotunjită şi vine în raport cu plămînul
sting. Din cauza rotunjimii ei, această margine poate fi considerată ca o faţă, de
unde şi denumirea ei de faţa pulmonară a inimii.

CONFIGURAŢIA INTERIOARĂ

Văzută pe dinăuntru, inima este împărţită în cavităţi prin nişte pereţi dispuşi
longitudinal şi transversal, numiţi septuri.
Peretele longitudinal (care corespunde la exterior şanţurilor longitundinale)
desparte inima în două părţi, dreaptă şi stingă.
Peretele transversal (care corespunde la exterior şanţului coronar) împarte fiecare
dintre cele două părţi în două cavităţi: una către baza inimii,numită atriu, şi alta
către vîrful inimii, numită ventricul. Inima are deci în interiorul ei patru cavităţi:
două atrii şi două ventricule, despărţite prin septuri.
Peretele transversal, care desparte atriile de ventricule este septul
atrioventricular. El are două părţi: una dreaptă, pentru inima dreaptă, şi alta
stingă, pentru inima stingă.
Peretele longitudinal, care desparte inima dreaptă de inima stingă, are şi el două
părţi: una care desparte atriile, numită sept interatrial, şi alta care separă
ventriculele, numită sept interventricular.
 Cavităţile inimii stingi nu comunică cu cavităţile inimii drepte. Atriul şi
ventriculul de pe aceeaşi parte comunică intre ele prin orificiile atrioventriculare .
Fiecare atriu are o prelungire, numită auricul sau urechiuşa. Cele două atrii sunt
despărţite prin septul interatrial, care are o porţiune mai subţire (fosa ovală), ce
reprezintă locul orificiului Botallo din perioada dezvoltării embrionare, care făcea
comunicarea între atrii şi care s-a închis ulterior.
Atriul drept are formă de cub neregulat, prezentînd şase pereţi: anterior,
posterior, superior, inferior, lateral şi medial.
Peretele anterior este neted, iar cel posterior este reprezentat de septul interatrial;
pe el se găseşte fosa ovală, rest al locului de comunicare embrionară dintre cele
două atrii (orificiul lui Botallo) Peretele superior este prevăzut cu un orificiu în
care se deschide vena cavă superioară, iar cel inferior cu un orificiu în care se
deschide vena cavă inferioară. In grosimea peretelui atrial, între cele două orificii
ale venelor cave, se află nodul sinoatrial (Keith-Flack). Această porţiune, situată
între cele două vene cave, este netedă şi prevăzută cu o creastă terminală. Peretele
medial are orificiul atrioventricular drept prevăzut cu o valvă, numită valva
tricuspida. Tot pe acest perete se află orificiul de comunicare cu urechiuşa dreaptă
(o cameră mică, al cărui interior are aspect de reţea). La unirea peretelui inferior cu
cel medial se găseşte orificiul sinusului coronar, care este prevăzut cu valvula
Thebesius. în apropierea acestui orificiu se găseşte nodului atrioventricular
(Aschoff-Tawara).
Atriul stang
In peretele posterior se găsesc cele patru orificii în care se deschid venele
pulmonare, iar în cel inferior se află orificiul atrioventricular sting, prevăzut cu
valva mitrală. Pe peretele lateral se găseşte orificiul de comunicare cu urechiuşa
stingă.
Ventriculele sunt două cavităţi de formă piramidală care se află spre vîrful inimii,
una aparţinînd inimii drepte, numită ventricul drept, iar cealaltă inimii stingi,
numită ventricul stîng. Cele două ventricule sunt despărţite între ele prin septul
interventricular. Ventriculele nu comunică între ele.
Spre deosebire de atrii, ventriculele se caracterizează prin aceea că au o
capacitate mai mare, pereţii lor sunt mult mai groşi şi prevăzuţi cu muşchi
papilari şi cu trabecule cărnoase care dau suprefeţei interioare a ventriculului
un aspect neregulat Trabeculele cărnoase sunt coloane musculare care fie câ
aderă pe toată lungimea lor pe perete, fie că trec ca o punte fixîndu-se doar
prin extremităţi. Muşchii papilari sunt şi ei nişte trabecule cărnoase, dar
care se prind cu baza de peretele ventricular şi cu virful de cuspidele valvu-
lelor atrioventriculare prin intermediul unor formaţiuni tendinoase, numite
cordaje tendinoase.
Ventriculul drept are trei pereţi: anterior sau sternocostal, inferior sau
diafragmatic şi posterior, reprezentat de septul interventricular.
Suprafaţa internă a ventriculului drept este neregulată din cauza reliefurilor pe care
le formează trabeculele cărnoase şi muşchii papilari. La baza ventricului drept se
găsesc orificiul atrioventricular drept şi orificiul trunchiului arterei pulmonare ,
Orificiul atriovenţricular drept face comunicarea intre atriul drept şi ventriculul
drept. El este prevăzut cu valva tricuspidă , alcătuită din trei valvule sau cuapide
de formă triunghiulară, care se insera cu baza lor pe inelul fibros al orificiului
atriovenţricular, iar vîrful îl au legat de muşchii papilari prin cordaje
tendinoase.
Orificiul trunchiului arterei pulmonare face comunicarea între ventriculul drept şi
artera pulmonară. Din ventriculul drept pleacă trunchiul arterei pulmonare, a cărei
origine poartă numele de con arterial (conul arterei pulmonare). Orificiul
trunchiului arterei pulmonare este prevăzut cu trei valvule ce au forma unor cuiburi
de rindunică, numite valvule semilunare sau sigmoide pulmonare. Ele au o
margine fixă, care aderă la perete, şi alta liberă, prevăzută la mijloc cu nodului
Morgagni.
Ventriculul stang are trei pereţi: anterior sau septal, posterior sau pulmonar şi
inferior sau diafragmatic.
Suprafaţa internă a ventrioulului stang este neregulată, ca şi cea a ventrioulului
drept, din cauza reliefurilor pe care le formează trabeculele cărnoase şi muşchii
papilari. Spre deosebire însă de ventriculul drept, pereţii ventriculului stang sunt de
trei ori mai groşi. La baza ventriculului stang se găsesc: orificiul atrioventricular
stîng şi orificiul arterei aorte.
Orificiul atrioventricular stang face comunicarea între atriul stang şi ventriculul
stang. El este prevăzut cu valva mitrală sau bicuspidă alcătuită din două valvule
sau cuspide de formă triunghiulară. Baza cuspidelor este fixată pe inelul fibfos al
orificiului, iar vîrful lor se prinde pe cei doi muşchi papilari prin intermediul
cordajelor tendinoase. Orificiul arterei aorte face comunicarea dintre ventriculul
stîng şi artera aortă. Din ventriculul stang pleacă artera aortă, al cărui orificiu este
prevăzut cu trei valvule semilunare sau sigmoide. Acestea sunt mai mari şi mai
groase decît cele ale trunchiului arterei pulmonare. Pe marginea lor liberă se găsesc
nodulii Arantius. In peretele arterei aorte, la nivelul valvulelor sigmoide anterioare,
se observă orificiile de origine ale celor două artere coronare: dreaptă şi stangă .
S T R U C T U R A PEREŢILOR I N I M I I

Peretele inimii este format din trei straturi: unul intern, numit endocard, unul
mijlociu, numit miocard şi altul extern, numit epicard.
Endocardul este o membrană lucioasă, transparentă, care căptuşeşte toate
cavităţile inimii, continuîndu-se cu tunica internă a arterelor şi venelor. El este
alcătuit dintr-un strat superficial format dintr-un endoteliu cu celule poligonale
turtite si dintr-un strat profund conjunctivo-elastic. Endocardul nu are vase
sanguine, nutriţia făcîndu-se prin imbibiţie. intre endocard şi miocard se interpune
un strat de ţesut conjunctiv, numit stratul subendocardic, în care se găsesc vase
sanguine, fibre nervoase şi ramificaţiile ţesutului nodal al inimii. Acest ţesut
conjunctiv pătrunde şi în miocard.
Miocardul alcătuieşte muşchiul cardiac. Structura acestui muşchi a fost descrisă la
ţesutul muscular. Trebuie să reţinem însă următoarele particularităţi: fibrele
miocardice de la nivelul atriilor sunt dispuse în fascicule circulare, iar cele de la
nivelul ventriculelor, în fascicule cu direcţie oblic spiralată, formînd spre vîrf aşa-
numitul vîrtej al inimii.
Musculatura din pereţii atriilor nu se continuă cu musculatura din pereţii
ventriculelor. Musculatura inimii se insera pe formaţiuni fibroase care constituie
scheletul fibros al inimii.
Acest schelet este alcătuit din patru inele fibroase care înconjură orificiile atrio-
ventriculare ş i arteriale (aortic si pulmonar), la care se adaugă alte două
formaţiuni denumite trigoane fibroase (drept şi sting), precum şi partea
membranoasă a septului interventricular.
I n masa muşchiului cardiac se află aparatul de conducere sau sistemul
excitoconductor, a cărui structură histologică a fost prezentată în capitolul despre
ţesutul muscular.
Reamintim care este distribuţia acestui ţesut în inima omului adult. în peretele
atriului drept, între cele două vene cave se află nodului sinoatrial (Keith-Flack), iar
în partea inferioară a septului interatrial, lîngă valva tricuspidă şi deasupra trigo-
nului fibros drept, se află nodul atrioventricular (Aschoff-Tawara).
De la nodul atriventricular pleacă fasciculul atriventricular sau fasciculul Hiss,
care coboară în interiorul septului interventricular şi se împarte într-o ramură
dreaptă, care merge la ventriculul drept, şi o ramură stangă, care merge la ven-
triculul stang.
 Cele două ramuri se ramifică sub endocard într-o reţea de fibre, numită reţeaua
Purkinje. La nivelul ţesutului nodal iau naştere stimulii contractili, care sînt
conduşi apoi la miocard, de unde şi denumirea acestui ţesut de aparat de
conducere.
Epicardul, tunica externă a pereţilor inimii, este o foită conjunctivă acoperită de
un strat de celule cubice sau turtite, numite celule mezoteliale, care au aceleaşi
caractere ca şi celulele pleurale sau peritoneale.Această foită nu este altceva decît
pericardul seros care se răsfrînge de pe pericardul fibros pe suprafaţa inimii.
VASCULARIZAŢIA ŞI INERVAŢIA INIMII

Arterele care hrănesc inima iau naştere din aorta ascendentă şi se numesc artere
coronare. Există două artere coronare: dreaptă şi stangă. Artera coronară stangă,
după ce ia naştere din aortă, se împarte în două ramuri: artera interventriculară
anterioară, care coboară paralel cu şanţul longitudinal anterior, şi artera
circumflexă. Aceste ramuri ale arterei coronare stangi irigă atriul stang, cea mai
mare parte din "ventriculul stang, 2/3 din partea anterioară a septului
interventricular şi o mică porţiune din peretele anterior al ventriculului drept (1 cm
la dreapta septului). Artera coronară dreaptă, după ce ia naştere din aortă, merge
în şanţul coronar şi coboară apoi în şanţul interventricular inferior, pînă aproape de
vîrful inimii. Dintre ramurile arterei coronare drepte, cea mai importantă este artera
interventriculară inferioară (posterioare). Artera coronară dreaptă hrăneşte atriul şi
ventriculul drept, treimea posterioară a septului interventricular şi o parte din faţa
inferioară sau diafragmatică a ventriculului stang.
Venele care culeg sîngele din capilarele miocardului sunt: marea venă coronară,
mica venă coronară şi vena intervenetriculară posterioară. Cea mai mare parte
a sangelui venos se varsă în atriul drept prin intermediul sinusului coronar, situat în
suntul coronar si considerat ca o extremitate dilatată a marii vene coronare. El se
deschide în atriul drept printr-un orificiu prevăzut cu o válvula, numită válvula
Thebesius. O mică parte din sangele venos este colectată de venele cardiace ac-
cesorii, care se deschid direct în atriul drept.
Limfaticele drenează limfa în ganglionii mediastinali anteriori.
Nervii inimii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic şi parasimpatic. Fibrele
simpatice sunt grupate în trei nervi, numiţi nervi cardiaci (superior, mijlociu şi
inferior), iar cele parasimpatice provin din nervul vag. Fibrele simpatice se
anastomozează cu cele parasimpatice formînd plexul cardiac superficial, aşezat
înaintea arcului aortic şi în dreptul bifurcaţiei trunchiului arterei pulmonare, şi
plexul cardiac profund- situat între arcul aortic şi bifurcaţia traheei. In plexul
cardiac se găsesc neuroni denumiţi celule ganglionare, Ei sunt masaţi în peretele
posterior al atriilor şi legaţi de ţesutul nodal. Din plexurile cardiace se desprind
fibre simpatice, care inervează miocardul şi arterele coronare, şi fibre para-
simpatice, care inervează preponderent ţesutul nodal.
 PERICARDUL

Pericardul este o membrană care înveleşte inima şi baza vaselor mari. El este
alcătuit dintr-o porţiune fibroasă, care formează pericardul fibros, şi alta seroasă,
care alcătuieşte pericardul seros.

Pericardul fibros are forma unui con cu baza fixată pe diafragm şi cu vîrful
pe vasele mari care pornesc de la inimă.
Din punct de vedere structural, el este alcătuit din ţesut conjunctiv fibros cu
numeroase fibre elastice.

Pericardul seros formează şi el un „sac fără fund", ca şi pleura şi peritoneul.

El este alcătuit dintr-o foiţă parietală care după ce căptuşeşte pericardul fibros
se răsfrînge pe baza vaselor mari şi pe pereţii inimii, alcătuind foiţa viscerală.

Foiţa parietală, care aderă intim de pericardul fibros, este formată din-tr-un
strat de celule cubice, sub care se află un strat de ţesut conjunctiv prin
intermediul căruia se prinde de pericardul fibros. Foiţa parietală se răsfrînge
în regiunea bazei inimii, eontinuîndu-se cu foiţa viscerală.

Foiţa viscerală, numită şi epicard, formează stratul extern al pereţilor

inimii. Din punct de vedere structural, ea seamănă cu foiţa parietală. între
foiţa parietală şi cea viscerală a pericardului seros se află un spaţiu virtual,
numit cavitate pericardică.

In această cavitate se află o cantitate foarte mică de lichid pericardic, care

are rolul de a umecta foiţele parietală şi viscerală şi a favoriza lunecarea lor
în timpul revoluţiei cardiace.
 ARBORELE CIRCULATOR

Arborele circulator este alcătuit din vasele sanguine: artere, capilare şi vene,

ARTERELE

Arterele sunt vase prin care circulă sîngele de la inimă la reţeaua capilară din
ţesuturi. Diametrul lor descreşte de la inimă spre reţeaua capilară. In raport
cu diametrul lor deosebim: artere mari, mijlocii, mici sau arteriole şi
metarteriole. Metarteriolele nu sunt altceva deoît capătul terminal al arterelor
mici care se desfac în capilare.
Totalitatea arterelor mari, mijlocii şi mici alcătuieşte sistemul arterial.
Acesta poate f i sub împărţit in :sistemul arterial al marii circulaţii sau sistemul
aortic (circulaţia sistemică) şi sistemul arterial al micii circulaţii (circulaţia
pulmonară).

STRUCTURA ARTERELOR

Peretele arterial este alcătuit din trei straturi: tunica internă sau intima, tunica
medie şi tunica externă sau adventicea. Structura microscopică a acestor trei
tunici este variabilă în raport cu calibrul arterelor.
Există totuşi unele elemente de structură microscopică comune. A s t f e l ,
tunica internă e s t e alcătuită dintr-un endoteliu format dintr-un singur strat de
celule turtite, poligonale, aşezate pe o membrană bazală.
Tunica medie este alcătuită din ţesut conjunctiv în care se găsesc multe fibre
elastice şi din ţesut muscular neted.
Tunica externă este formată din ţesut conjunctiv în care predomină fibrele
colagene şi elastice.
După structura tunicii medii (tunica dinamică a vasului), arterele sunt de două
tipuri: musculare şi elastice. Arterele musculare se caracterizează, în esenţă, prin
predominanţa ţesutului muscular neted în tunica medie iar cele elastice, prin
predominanţa în aceast ă tunică a ţesutului elastic . Arterele de calibru mic şi
mijlociu sunt de tip muscular, iar cele de calibru mare, de tip elastic.
Peretele arterial este inervat de fibre simpatice. Fibrele simpatice formează în
adventice un plex nervos, din care pleacă fibre efectoare ce pătrund pană la fibrele
musculare din tunica medie, unde se termină în butoni, inele sau buchete
ramificate.
Fibrele cerebrospinale formează şi ele plexuri întinse, din care pătrund în tunica
medie fibre ce se ramifică asemenea unui arbore şi care se termină în butoni sau
inele. Terminaţiile senzitive ajung în intimă la nivelul celulelor endoteliale, unde
alcătuiesc interoceptorii vasculari. Cele trei tunici ale arterelor sunt hrănite în mod
diferit. Intima şi partea internă a tunicii medii sunt nutrite prin imhibiţie de
plasma sîngelui circulant, iar partea externă a tunicii medii şi adventicea, prin
capilare, arteriole şi venule, care alcătuiesc vasa vasorum.
Arterele de calibru mic sau artriolele se găsesc în ţesutul conjunctiv al organelor
şi se continuă cu metarteriolele care, la randul lor, de desfac în capilare. Tunica
internă este alcătuită dintr-un endoteliu şi o membrană bazală, iar tunica medie, din
fibre musculare netede dispuse circular sau în spirală, printre care se găsesc şi
fibre elastice şi colagene, dar în număr mic. La arteriolele cu calibru mai mare,
între tunica internă şi tunica medie se interpune o panglică fină de ţesut elastic,
numită limitanta elastică internă, care are rolul de a menţine lumenul vascular
deschis. Tunica externă este formată din ţesut conjunctiv lax, alcătuit îndeosebi din
fibre colagene şi elastice, şi din puţine elemente celulare (fibrocite). Ea se continuă
cu ţesutul conjunctiv din jur.
Componenta aproape exclusiv musculară a tunicii medii conferă arteriolelor un
rol deosebit în determinarea rezistenţei periferice şi a tensiunii arteriale (vezi circu-
laţia sangelui în artere). Astfel, arteriolele, prin contracţia lor, opun o mare
rezistenţă circulaţiei sangelui, modificînd presiunea sanguină. Calibrul lor se
modifică permanent sub influenţa sistemului nervos vegetativ. In felul acesta,
arteriolele se comportă ca nişte robinete ale aparatului circulator, jucînd un rol
important în creşterea sau scăderea tensiunii arteriale şi în repartizarea cantităţii de
sange în diferite regiuni.
Arterele mijlocii au o structură întrucîtva deosebită de cea a arterelor mici sau a
arteriolelor. Astfel, în tunica internă a arterelor mijlocii, imediat sub membrana
bazală a endoteliului, se găseşte un strat de ţesut conjunctiv format dintr-o
substanţă fundamentală bogată în mucopolizaharide, fibrocite, histiocite, fibre
elastice dispuse în reţea şi fibre colagene şi de reticulină dispuse longitudinal.
Această pătură poartă numele de strat striat. Tunica medie este formată din mai
multe randuri de fibre musculare netede, printre care se găsesc fibre elastice mult
mai numeroase decat în tunica medie a arterelor de dimensiuni mici. Intre tunica
internă şi cea medie se află limitanta elastică internă, iar între tunica medie şi cea
externă, limitanta elastică externă, o lamă de ţesut conjunctiv elastic situată la
periferia tunicii medii. Tunica externă conţine capilare, arteriole şi venule, precum
şi plexuri şi terminaţii nervoase.
Bogăţia în fibre musculare netede a tunicii musculare imprimă arterelor de
dimensiuni mijlocii un caracter puternic contracţii. Ca şi în cazul arteriolelor, dar
în mai mică măsură, strîmtarea şi dilatarea vaselor de dimensiuni mijlocii reglează
debitul şi presiunea sanguină în teritoriul irigat.
Arterele d e calibru mare sunt reprezentate de arterele de la baza inimii (aortă şi
pulmonară) şi de principalele lor ramuri. Tunica internă a arterelor de calibru mare
se caracterizează prin prezenţa unui strat striat mult mai dezvoltat decît la arterele
de calibru mijlociu. Limitanta elastică internă lipseşte, fiind înlocuită de o reţea de
fibre elastice. Tunica medie are o structură caracteristică, fiind formată cu
predominanţă din fibre elastice. Acestea se dispun sub forma unor lame elastice
aşezate concentric. Lamele elastice sunt, la rîndul lor, unite între ele prin fibre
elastice subţiri aşezate oblic, formînd un sistem elastic spiralat. Ţesutul muscular
este slab reprezentat. Fibrele musculare netede sunt răspîndite printre lamelele
elastice de care se leagă. Adventicea este mult mai subţire decît la arterele de
dimensiuni mijlocii şi mici, iar în ţesutul conjunctiv al acesteia se găsesc fibre
musculare netede orientate longitudinal, vasa vasorum şi fibre nervoase.

SISTEMUL ARTERIAL AL MARII CIRCULAŢII

Sistemul arterial al marii circulaţii este format din artera aortă si ramurile ei de
unde şi denumirea de sistem aortic. Artera aortă pleacă din ventriculul stîng.
Traiectul ei se subîmparte în trei porţiuni, şi anume aorta ascendentă, arcul aortic si
aorta descendentă. Acest ultim segment al aortei este şi el împărţit în două porţiuni,
şi anume aorta toracală si aorta abdominală.
a) Aorta ascendentă şi ramurile ei. Aorta ascendentă începe din ventriculul
stang şi se termină la nivelul trunchiului brahiocefalic. Ea este prevăzută cu trei
valvule (valvulele sigmoide aortice). Din aorta ascendentă pornesc, la nivelul
valvulelor semilunare, cele două artere coronare — dreaptă şi stingă — care
hrănesc inima.
b) Arcul aortic şi ramurile lui. Arcul aortic se întinde de la trunchiul
brahiocefalic pană la ligamentul arterial (canalul arterial obliterat). Din arcul
aortic pornesc trei artere mari, şi anume trunchiul brahiocefalic sau artera
nenumită, artera carotidă comună stangă şi artera subclavie stangă.
Trunchiul brahiocefalic se bifurcă, la rîndul lui, în artera carotida comună
dreaptă şi artera subclavie dreaptă.
Artera carotidă comună se întinde de la origine pînă lâ marginea superioară a
cartilajului tiroid, unde se bifurcă în artera carotidă externă şi artera carotidă
internă. La locul de bifurcare, artera carotidă comună prezintă o uşoară dilatare,
numită sinus carotidian, în pereţii căruia se află glomusul carotidian, o formaţiune
cu rol în reglarea presiunii arteriale (conţine baroreceptori şi chemoreceptori).
Artera carotidă externă se întinde de la marginea superioară a cartilajului tiroid
pană la nivelul condilului mandibulei, unde se împarte în două ramuri terminale:
artera temporală superficială şi artera maxilară. Inainte de bifurcare, ea d ă
mai multe ramuri colaterale, ş i anume arterele tiroidiană superioară,
linguală, facială, occipitală, sternocleidomastoidiană, auriculară
posterioară ş i faringiană ascendentă.
Artera c a r o t i d ă externă, prin ramurile ei t e r m i n a l e şi colaterale,
vascularizează o mare parte din organele gatului şi capului, inclusiv dura
mater, în afară de encefal şi ochi.
Artera carotidă internă , după ce se desparte de carotida externă, p ă t r u n d e
î n craniu prin canalul c a r o t i d i a n , după care se împarte în mai multe
ramuri, şi anume arterele: cerebrală anterioară, cerebrală mijlocie,
coroidiană, oftalmică şi comunicantă posterioară. Prin ramurile ei, artera
carotidă internă irigă porţiunea anterioară şi laterală a enoefalului, globul
ocular şi anexele sale,
 Artera subclavie dreaptă porneşte din trunchiul brahiocefalic, iar cea
stangă direct din arcul aortic, Ambele artere subclaviculare au acelaşi traiect
si acelaşi teritoriu de irigare. Artera subclavie se întinde de la punctul de
origine panâ sub claviculă, unde se continuă cu artera axilară. Pe traiectul
ei, artera subclavie da mai multe ramuri; vertebrală, toracică internă,
tireocervicală ş i costocervicală.
Artera vertebrală pătrunde în orificiile arteriale ale apofizelor transvarse
cervicale, intră apoi în craniu ş i se uneşte cu cea de pe partea opusă, formînd
artera bazilară . Ramurile arterei bazilare, prin cele două artere cerebrale
posterioare, irigă trunchiul cerebral, cerebelul ş i o parte din emisferele cere-
brale. Artera bazilară se anastomozează cu ramurile cerebrale ale arterei
carotide interne formînd poligonul arterial W i l l i s , aşezat la baza creierului,
în jurul şeii turceşti.
Poligonul arterial Willis este format din artera comunicanta anterioară,
arterele cerebrale anterioare şi mijlocii, arterele comunicante posterioare şi
arterele cerebrale posterioare.
 Artera toracică internă, numită şi mamară internă, irigă prin ramurile ei
colaterale şi terminale o parte din peretele toracic, peretele abdominal, bronhiile şi
diafragma.
Trunchiul tireocervical irigă prin ramurile lui colaterale şi terminale tiroida,
faringele, esofagul, trahea, laringele şi muşchii coloanei cervicale.
Trunchiul costocervical irigă muşchii profunzi ai cefii şi primele două
spaţii intercostale.
Artera transversă cervicală hrăneşte o parte din muşchii centurii
scapulare.
Artera axilară se întinde de la marginea inferioară a claviculei pană la
marginea inferioară a muşchiului marele pectoral, de unde se continuă cu
artera brahială . Ea dă următoarele ramuri: toracală superioara,
toracoacromială, toracală laterală (mamara externă), subscapulară şi arterele
circumflexe . Artera axilară, prin ramurile ei, irigă o mare parte din regiunile
trunchiului.
Artera brahială se întinde de la marginea inferioară a marelui pectoral pînă
la linia de flexie a cotului, unde se bifurcă în două ramuri terminale, şi
anume artera radială şi ulnară . Prin ramurile sale colaterale (a. brahială
profundă şi a. colaterală ulnară), irigă braţul.
Artera radială se întinde de la cot pană în regiunea carpiană, în dreptul
degetului mare, unde se continuă cu arterele mîinii .
Artera ulnară se întinde tot de la cot pînă în regiunea carpiană, de unde se
continuă cu arterele mîinii . Prin ramurile lor colaterale, arterele radială şi
ulnară irigă antebraţul, iar prin ramurile terminale, mîna.
Arterele mîinii rezultă din anastomozarea arterei radiale şi ulnare prin
care se formează aşa-numitele arcade palmară superficială şi palmară
profundă. Din arcada palmară superficială pornesc arterele digitale, iar din
arcada palmară profundă — arterele metacarpiene .
 c) Aorta toracală şi ramurile ei.
Aorta toracală se întinde de la ligamentul arterial pană la diafragm. Din ea
pornesc două feluri de ramuri: viscerale şi parietale.
Ramurile viscerale sunt reprezentate de arterele esofagiene, care irigă
esofagul, de arterele pericardice, care irigă pericardul, şi de arterele bron-
şice, care irigă bronhiile.
Ramurile parietale sunt reprezentate de arterele frenice superioare şi de
arterele intercostale posterioare, care sunt în număr de zece perechi şi care
irigă peretele toracic. Arterele intercostale alcătuiesc împreună cu nervul
intercostal respectiv mănunchiul vasculonervos intercostal, care se află in
şanţul costal din marginea inferioară a coastei.
c)Aorta abdominală şi ramurile ei.
Aorta abdominală se întinde de la diafragm pană la bifurcarea ei în cele
două artere iliace comune, la nivelul vertebrei L 4 . Din ea pornesc trei
feluri de ramuri: viscerale (trunchiul celiac şi arterele mezenterică
superioară, mezentericâ inferioară, suprarenală medie, renală testiculară
sau ovariană), parietale (artera frenica inferioară şi arterele lombare) şi
terminale (arterele iliace comune)
Trunchiul celiac este prima ramură viscerală din care se desprind arterele
gastrică stìnga, hepatică şi splenică, ce irigă organele respective.
Artera mezenterică superioară dă următoarele ramuri: pancreatico-
duodenală, jejunale şi ileale, ileocolică, colică dreaptă şi colică medie. Prin
aceste ramuri, artera mezenterică superioară irigă pancreasul, intestinul
subţire şi jumătatea dreaptă a cadrului colic .
Artera mezenterică inferioară vascularizează restul colonului şi partea
superioară a rectului prin arterele colică stingă, sigmoidiene şi rectală
superioară.
Artera suprarenală medie irigă glanda suprarenală, cea renală, rinichiul, iar
arterele testiculară la bărbat şi ovariană la femeie irigă testiculul, respectiv
ovarul.
Artera frenică inferioară irigă diafragmul, iar arterele lombare, muşc h i i
spatelui şi muşchii laţi ai abdomenului.
 Aorta abdominală se bifurcă la nivelul vertebrei L4 în două ramuri
principale, numite arterele iliace comune. E l e se întind de la locul de
bifurcare a aortei abdominale pînă la articulaţia sacroiliacă, unde se bifurcă
în arterele iliacă internă şi iliacă externă.
Artera iliacă internă sau hipogastrică dă ramuri viscerale şi parietale.

Ramurile viscerale sunt reprezentate de arterele vezicale, care prin

ramurile lor irigă vezica urinară şi organele genitale, de artera uterină
prezentă la femeie, care irigă uterul, tuba uterină, ovarul şi vaginul, de artera
deferenţială, prezentă la bărbat şi care irigă canalul deferential, de artera rectală
mijlocie, care contribuie la irigaţia rectului, de artera ruşinoasă internă, care
irigă organele genitale externe şi muşchii perineului.
Ramurile parietale sunt reprezentate de arterele fesiere, care irigă muşchii
fesieri, de artera laterală, care irigă cavitatea pelviană, de artera ileolombară,
care irigă muşchii abdominali profunzi, şi de artera obturatoare, care irigă o
parte din muşchii coapsei.
Artera iliaca externă se intinde de la locul unde se bifurcă artera iliacă comună
pînă la ieşirea din bazin (ligamentul inghinal), unde se continuă cu artera femurală
De pe traiectul ei se desprind arterele circumflexă iliacă profundă, care hrăneşte
muşchii laţi ai abdomenului, şi epigastrică inferioară, care se anastomozează cu
epigastrică superioară.
A r t e r a f e m u r a l ă se întinde de la nivelul ligamentului inghinal pînă la
nivelul inelului tendinos al muşchiului adductorul mare, de unde se continuă cu
artera poplitee . De pe traiectul ei se desprind ramuri colaterale, dintre care cele
mai importante sunt: artera epigastrică superficială, care irigă pielea şi ţesutul
subcutanat din regiunea abdomenului inferior, artera circumflexa iliacă
superficială, care irigă tegumentele abdomenului inferior, artera femurală
profundă, care irigă articulaţia coxo-femurală şi o parte din muşchii coapsei.
A r t e r a p o p l i t e e se găseşte în spatiul popliteu (regiunea posterioară a
genunchiului), întinzîndu-se de la inelul tendinos al muşchiului adductor mare pînă
la inelul tendinos al muşchiului solear, unde se împarte în două ramuri terminale, şi
anume în arterele tibială anterioară şi tibíala posterioară. Ea dă ramificaţii
colaterale care irigă articulaţia genunchiului şi o parte din muşchii coapsei .
Artera tibială a n t e r i o a r ă s e întinde de la inelul tendinos al muşchiului
solear panâ la ligamentul cruciat, de unde se continuă cu artera dorsală a
piciorului (pedioasă). Prin ramurile ei colaterale irigă regiunile anterioară şi
laterală ale gambei . Artera dorsală a piciorului este o ramură terminală a arterei
tibiale anterioare. Ea se termină la nivelul primului spaţiu interosos, contribuind la
alcătuirea reţelei arteriale a piciorului .

A r t e r a t i b i a l ă posterioară se întinde de la inelul tendinos al muşchiului

solear pană la şanţul retromaleolar intern, unde se bifurcă în arterele plantare.
Ramurile ei colaterale irigă regiunea posterioară a gambei.

Arterele plantare (medială şi laterală) sunt ramuri terminale ale arterei tibiale
posterioare. Din artera plantară laterală ia naştere arcul plantar, din care pornesc
arterele metatarsiene plantare care, la rîndul lor, dau naştere arterelor digitale
plantare .
 SISTEMUL ARTERIAL AL MICII CIRCULAŢII

Sistemul arterial al micii circulaţii este format din trunchiul arterei pulmonare
şi din ramurile lui.
Trunchiul arterei pulmonare pleacă din ventriculul drept şi după 3 — 4 cm se
împarte în artera pulmonară stîngă şi artera pulmonară dreaptă.
Artera pulmonară stingă are un traiect orizontal şi o lungime de circa 3 cm.
După ce pătrunde în plămîn ea se împarte în două ramuri principale pentru cei doi
lobi pulmonari. Acestea, la rîndul lor, se divid în ramuri din ce în ce mai mici,
terminîndu-se în reţeaua capilară din jurul alveolelor pulmonare.
Artera pulmonară stangă este legată de aortă prin ligamentul arterial, care
rezultă din obstruarea canalului arterial (canalul arterial este prezent la embrion şi
făt şi face legătura între cele două vase mari).
Artera pulmonară dreaptă are un traiect aproape orizontal şi o lungime de
circa 5 — 6 cm. După ce pătrunde în plămîn, ea dă trei ramuri principale pentru cei
trei lobi pulmonari.

CAPILARELE
Capilarele, vase sanguine cu diametrul cel mai mic, se interpun sub forma unei
reţele între artere şi vene . El e sunt răspîndite în toate ţesuturile şi organele, iar
reţelele pe care le formează au ochiuri de forme şi mărimi diferite, în funcţie de
structura organului irigat. Peretele capilarelor este alcătuit dintr-un endoteliu.
Capilarele cu un diametru mai mare, numite şi precapilare sau metaarteriole, au
în structura lor un înveliş în plus, numit periteliu. Endoteliul capilar este alcătuit
din celule endoteliale şi dintr-o membrană bazală.
Celulele endoteliale sunt aşezate pe un singur rînd şi au o formă alungită, turtită,
cu un contur neregulat . Intre celulele endoteliale se află o substanţă intercelulară,
numită ciment intercelular, care este străbătută de pori de mărimi variabile. Atat
celulele endoteliale, cat şi substanţa intercelulară participă la schimburile dintre
sînge ş i lichidul interstiţial.
 Membrana bazală este alcătuită din substanţă fundamentală şi din fibre
conjunctive. Examinată la microscopul electronic, ea prezintă trei straturi: unul
care vine în raport cu celulele endoteliale, numit lamina fenestrata, unul mijlociu,
numit stratul de substanţă amorfă, şi altul extern, numit lamina densa, prevăzută cu
pori de dimensiuni mai mici decît cei din lamina fenestrata.
Celulele endoteliale alcătuiesc împreună cu membrana bazală o membrană
biologică filtrantă, cu proprietăţi de permeabilitate selectivă; ea lasă să treacă
oxigenul şi substanţele nutritive din sînge spre celule, iar bioxidul de carbon şi alte
substanţe catabolice, dinspre celule spre sînge.
Periteliul este o teacă conjunctivă subţire, alcătuită din fibre colagene şi elastice,
cărora li se adaugă celule conjunctive numite pericite (tibrocite, histiocite etc.). Tot
ca pericite sunt considerate şi celulele Rouget, de formă stelată, care prin contracţia
lor micşorează calibrul preoapilarelor.
Un tip special de capilare existente în anumite ţesuturi sunt capilarele sinusoide dm
ficat, ganglionii limfatici şi din măduva oaselor al căror calibru este neregulat şi al
căror perete nu este continuu, ci întrerupt. De asemenea, la nivelul glandelor
endocrine, al mucoasei intestinale şi al glomerulului renal găseşte un tip special de
capilare prevăzute cu pori, al căror diametru depăşeşte 30—50u. şi care poartă
numele de capilare fenestrate.

VENELE

Venele sunt vase prin care sîngele circulă de la reţeaua capilară din ţesuturi la
inimă. Diametrul acestora creşte de la reţeaua capilară spre inimă. Primele vene
care iau naştere din capilare poartă numele de venule.

STRUCTURA VENELOR

Pereţii venelor sunt mai subţiri decît cei ai arterelor. Ei sunt formaţi din aceleaşi
tunici, dar la marea lor majoritate este greu de făcut deosebirea dintre tunica medie
şi cea externă. In structura venelor predomină fibrele colagene, cele musculare şi
elastice fiind slab reprezentate. Adventicea venelor este bine dezvoltată, ea
cuprinzînd elemente colagene şi uneori chiar fibre musculare netede dispuse
longitudinal. Structura venelor variază atat de la o venă la alta, cat şi în cadrul ace-
leiaşi vene.
In raport cu structura tunicii medii, se deosebesc trei categorii de vene: fibroase,
fibroelastice şi musculare.
Venele fibroase au peretele constituit din ţesut fibros care, la rîndul lui, este
alcătuit din fibre colagene şi elastice. Fibrele musculare lipsesc. Peretele acestor
vene este căptuşit de un endoteliu format din celule poliedrice. In această categorie
intră venele cerebrale şi cerebeloase, precum şi sinusurile durei mater.
Venele fibroelastice au peretele format din cele trei tunici întîlnite la artere, cu
următoarele deosebiri: tunica medie este subţire şi constituită din fascicule de fibre
colagene aşezate circular şi din fibre elastice aşezate mai ales longitudinal, la care
se adaugă rare celule conjunctive. Adventicea este formată din fibre colagene şi
elastice dispuse longitudinal. Din această categorie fac parte venele gatului, vena
oftalmică, venele intercostale şi venele tiroidiene.
Venele musculare se caracterizează prin predominenţa fibrelor musculare în
tunica medie. Aceste fibre sunt aşezate fie circular, fie longitudinal, fie în ambele
sensuri. Venele de calibru mare, ca de exemplu vena cavă inferioară, au şi o limit
antă elastică internă subţire. Venele de tip muscular, în special cele ale membrelor
inferioare, sunt prevăzute cu valvule care împiedică refluxul coloanei de sînge.
Valvulele sunt nişte pliuri ale tunicii interne prevăzute la bază cu fibre musculare
netede. Ele se deschid numai cand sîngele circulă spre inimă şi se închid cand
acesta are tendinţa de a merge în sens invers. Din această categorie fac parte venele
extremităţilor, în special cele ale membrului inferior, şi venulele.
Inervaţia şi vascularizaţia venelor sunt asemănătoare cu cele ale arterelor.

SISTEMUL VENOS AL MARII CIRCULAŢII

Acesta este reprezentat de totalitatea venelor care conduc sangele în venele cavă
superioară şi cavă inferioară ce se deschid în atriul drept .
a) Vena cavă superioară şi afluenţii ei. Vena cavă superioară colectează
sangele venos de la nivelul extremităţii cefalice, al membrelor superioare şi al
trunchiului (partea supradiafragmatică a acestuia). Vena cavă superioară este
aşezată în mediastinul anterior, are o lungime de 6—8 cm şi se întinde de la carti-
lajul primei coaste pană la atriul drept. Ea are ca origine trunchiurile venoase
brahiocefalice, iar ca afluent marea venă azygos .
Marea venă azygos este aşezată în mediastinul posterior, pe flancul drept al
coloanei vertebrale. Ea are ca origine vena lombară ascendentă dreaptă, care
pătrunde în torace şi devine marea venă azygos. Aceasta colectează sangele din
pereţii trunchiului prin venele intercostale şi prin vena hemiazygos, situată pe
flancul stîng al coloanei vertebrale.
Venele brahiocefalice dreaptă şi stingă, numite şi venele anonime, sunt două
trunchiuri venoase care iau naştere din unirea venelor jugulare interne cu venele
subclaviare. Dintre afluenţii venelor brahiocefalice menţionăm venele tiroidiene
inferioare, vertebrale şi toracice interne. Ele culeg sangele din regiunile şi organele
sinonime.
Vena jugulară internă colectează sîngele venos din craniu, orbită şi parţial de la
faţă. Ea formează împreună cu artera carotidă comună şi cu nervul vag mănunchiul
vasculo-nervos al gîtului. Dintre afluenţii acestei vene menţionăm venele tiroidiene
superioare, faringiené, linguale, oftalmice şi faciale. Aceste vene colectează sîngele
din regiunile şi organele sinonime. Tot în vena jugulară se mai varsă sistemul
venos al craniului, format din sinusurile durei mater craniene, care sunt nişte
cavităţi săpate în grosimea acestei membrane căptuşite cu un endoteliu. In aceste
sinusuri este colectat, prin venele encefalice superficiale şi profunde, sîngele din
encefal. Dintre sinusurile durei mater le amintim doar pe cele mai importante, şi
anume sinusurile sagital superior, sagital inferior şi coronar, care sunt
nepereche, şi sinusurile transvers, cavernos, petros şi occipital, care sunt pereche.
Vena jugulară externă colectează sangele de la pielea capului, faţă şi gat. Ea
are un diametru mult mai mic decît jugulara internă şi se află în planurile
superficiale ale regiunii laterale a gîtului. Vena jugulară externă se varsă în unghiul
dintre vena jugulară internă şi vena subclavie.
Vena subclavie continuă vena axilară. Ea se întinde de la marginea externă a
primei coaste pînă la articulaţia sternoclaviculară, unde se uneşte cu vena jugulară
internă, formînd trunchiul venos brahiocefalic. Primeşte ca afluenţi venele jugulară
externă şi jugulară anterioară, care adună o parte din sîngele feţei, gîtului şi cefei,
precum şi venele toracoacromiale şi transverse ale gîtului, care adună sîngele din
regiunile respective
Vena axilară rezultă din unirea venelor branhiale la nivelul marginii inferioare a
muşchiului marele pectoral. Ea se întinde pană la marginea externă a primei coaste,
unde se continuă cu vena subclaviculară şi primeşte ca afluenţi venele peretelui
lateral ai toracelui şi venă cefalică.
Venele membrului superior sunt superficiale şi profunde.
Venele superficiale nu urmează traiectul arterelor, ele fiind aşezate sub piele.
La nivelul mîinii, venele superficiale sunt dispuse în două reţele: venosă dorsală a
degetelor şi venoasă dorsală a mîinii.
La nivelul antebraţului se deosebesc trei vene superficiale mai importante: vena
radială superficială sau cefalică, vena ulnară superficială sau bazilică şi vena
mediană a antebraţului.
La nivelul braţului se găsesc două vene superficiale mai importante, şi anume vena
cefalică, care continuă vena cefalică a antebraţului (aceasta din urmă urcă pe
marginea laterală a braţului pină aproape de umăr, unde se curbează, pătrunde în
profunzime şi se varsă în vena axilară), şi vena bazilică, care urcă pe partea
internă a braţului pînă la mijlocul lui, unde pătrunde în profunzime drenînd sangele
în vena brahială.
Venele profunde formează la nivelul mîinii arcadele palmare superficială şi
profundă, care constituie originea venelor profunde. Fiecare arteră este însoţită de
două vene.
In regiunea antebraţului există deci două vene ulnare şi două vene radiale care
primesc afluenţi. Acestea se unesc la nivelul cotului, formînd venele brahiale sau
numerale, care prin confluenţa lor formează vena axilară.
b) Vena cavă inferioară şi afluenţii ei.
Vena cavă inferioară adună sîngele venos din organele abdominale şi pelviene,
din pereţii cavităţii abdominale si din membrele inferioare, pe care îl varsă în atriul
drept. Ea rezultă din unirea celor două vene iliace comune şi urcă pe dinaintea
coloanei vertebrale, fiind aşezată la dreapta aortei. In drumul său este acoperită de
duoden, pancreas şi ficat.
Vena cavă inferioară străbate diafragmul, pătrunde apoi în pericard şi se varsă în
atriul drept. In vena cavă inferioară se varsă două categorii de vene afluente: visce-
rale, care aduc sîngele din viscerele abdominale şi pelviene şi parietale, care aduc
sîngele de la pereţii abdominali.
Venele viscerale afluente venei cave sunt: venele spermatice şi ovariene, care
colectează.sîngele de la nivelul organelor genitale, vena suprarenală dreaptă,
care colectează sîngele de la nivelul glandelor suprarenale, venele renale, care
colectează sangele de la rinichi, venele hepatice, care colectează sangele de la
viscerele abdominale, începînd de la cardia şi pînă le rect. Acestea din urmă strîng
sîngele adus de vena portă la ficat.
Vena portă ia naştere d i n unirea venei mezenterice superioare cu vena
splenică, după ce aceasta din urmă s a contopit cu vena mezenterică inferioară.
Vena splenică colectează sangele de la nivelul pancreasului (prin venele
pancreatice), stomacului (prin venele gastrice) şi duodenului (prin venele
duodenale).
Vena mezenterică superioară adună sîngele venos de la intestinul subţire (prin
venele intestinale) şi de la jumătatea dreaptă a colonului (prin venele colice drep-
te).
Vena mezentericâ inferioară colectează sîngele de la rect (prin venele rectale
superioare) şi de la jumătatea stîngă a colonului (prin venele colice stîngi). Vena
mezenterică inferioară se uneşte cu vena splenică.
Vena portă astfel formată ia parte la alcătuirea pediculului hepatic alături de
canalul coledoc şi de artera hepatică. Ajunsă în hilul hepatic, ea se divide în
ramuri din ce în ce mai mici care ajung în spaţiile dintre lobuiii hepatici (spaţiile
Kiern a n ) . Ramurile venei porte din aceste spaţii trimit ramificaţii în lobuiii
hepatici, unde se capilarizează. Din capilarele sinusoide iau naştere venele
centrolobulare, care se unesc la baza lobulilor în vene sublobulare, formînd în cele
din urmă venele hepatice, care colectează tot sîngele din ficat şi îl duc în vena cavă
inferioară. Reamintim că pe traiectul venei porte există o dublă capilarizare, şi
anume una în peretele viscerelor abdominale, care dă naştere venelor ce formează
vena portă, şi alta la nivelul ficatului, care dă naştere venelor hepatice. Această
dublă capilarizare poartă numele de sistem port venos.
Cele mai importante vene parietale care se varsă în vena cavă inferioară sînt
venele frenice inferioare (ele colectează sîngele de la diafragm) şi venele lombare,
care colectează sangele de la pereţii abdominali.
 Vena iliacâ comună este un trunchi venos lung de 3—4 cm rezultat din
confluenţa a două vene: iliacă internă şi iliacă externă. Această venă nu are
afluenţi.
Vena iliacâ internă, numită şi vena hipogastrică, prin afluenţii ei viscerali
alcătuiţi din plexuri venoase colectează sîngele de la uter, vagin, rect, vezica
urinară şi organele genitale externe, iar prin afluenţii parietali, alcătuiţi din venele
fesiere, obturatoare, sacrale laterale şi ileolombare, adună sîngele de la pereţii
bazinului.
Vena iliacă externă, o continuare a venei femurale, se întinde de la ligamentul
inghinal pînă la articulaţia sacroiliacă, unde se uneşte cu vena iliacă internă şi
formează vena iliacă comună. Pe traiectul ei primeşte ca afluent vena circumflexă
iliacă profundă şi vena epigastrică inferioară, care colectează sîngele din
peretele abdomenului inferior.
Venele membrului inferior sunt superficiale şi profunde. Venele superficiale
nu urmează traiectul arterelor, fiind aşezate sub piele. La nivelul piciorului, aceste
vene sunt dispuse in două reţele: reţeaua venoasâ dorsală şi reţeaua venoasâ
plantară. Din aceste reţele se formează două vene superficiale- mari, şi anume
vena safenă mare şi vena safenă mică.
Vena safenă mare ia naştere de pe faţa dorsală a piciorului, trece înaintea
maleolei interne şi urcă pe faţa internă a gambei, apoi a coapsei pană în regiunea
inghinală, unde se curbează şi se varsă în vena femurală. Pe traiectul ei primeşte
afluenţi din regiunile pe care le străbate.
Vena safenă mică ia naştere tot de pe faţa dorsală a piciorului, trece înapoia
maleolei externe, urcă pe faţa posterioară a gambei pînă la regiunea poplitee, unde
străbate fascia şi muşchii acestei regiuni, vărsîndu-se în vena poplitee.
Venele superficiale se anastomozează cu cele profunde prin venele comunicante
de la diferite nivele.
Venele profunde încep la nivelul degetelor cu venele digitale plantare, ce se
continuă cu venele interosoase plantare, care se varsă în arcada venoasă
plantară. Din această arcadă se formează venele tibiale anterioare şi
posterioare şi venele fibulare sau peroniere. Acestea urmează traseul ar-
terelor omonime şi formează vena poplitee, care se continuă cu vena
femurală.
 Vena femurală urmează traiectul arterei femurale, întinzîndu-se de la
inelul muşchiului adductor mare pînă la ligamentul inghinal, unde se
continuă cu vena iliacă externă. Pe traseul ei primeşte afluenţi care
colectează sîngele din muşchii coapsei (vena femurală profundă şi venele
circumflexe femurale) şi de la regiunea abdominală inferioară (venele
epigastrice inferioare, venele circumflexe profunde).