UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALAȚI

FACULTATEA TRANSFERONTIERĂ ȘTIINȚE

UMANISTE, ECONOMICE ȘI INGINEREȘTI
DOMENIUL: EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

Referat

Tema: Inima

A elaborat: Coordonator științific:

studenta Furculiță Vera lector univ. Moroșanu Andreea

Chișinău 2019
 CUPRINS
Introducere
1. Inima- noțiuni de anatomie
2. Conformația externă a inimii
3. Conformația internă a inimii
3.1. Atriul drept
3.2. Ventriculul drept
3.3. Atriul stâng
3.4. Ventriculul stâng
4. Structura peretelui cardiac
4.1. Epicardul
4.2. Miocardul
4.3. Pericardul
5. Aparatul vulvar
6. Vascularizația inimii
6.1. Vascularizația arterială
6.2. Vascularizația venoasă
6.3. Vascularizația limfatică
7. Inervația inimii
Concluzie
Bibliografie
 INTRODUCERE
Unul dintre cele mai importante organe ale unui corp viu îl reprezintă inima.
În evoluția sa, inima apare sub diferite forme. Astfel, inima nevertebratelor și
vertebratelor împărțite pe categorii, ca structură diferă. Dacă ar fi să facem o studiu elimentar,
am putea menționa că inima nevertebratelor, în special, la râmă, nu este de facto, aceasta
reprezentând cinci arce aortice care deservesc acest rol. Multe nevertebrate, precum bivalvele
(scoicile), au un sistem circulator deschis, unde sângele circulă liber prin cavitatea corporală. La
aceste animale sângele este de obicei colectat într-o serie de cavități specializate, de unde este
îndreptat către inimă și reeliberat în organis.
În caazul vertebratelor, ca exemplu peștii, au inimi bicamerale un atriu și un ventricul. La
pești, sistemul este format dintr-un singur circuit. Sângele trece prin branhii, apoi în organism,
iar apoi ajunge la inimă. Inima este unicul mușchi care se contractă ritmic, pe tot parcursul vieții.
Amfibienii și reptilele (exceptând crocodilii) au inimă tricamerală, în care sângele
oxigenat de la plămâni și cel neoxigenat din organism intră prin atrii separate, și este trimis prin
valva spirală către vasul de sânge corespunzător - aorta pentru cel oxigenat și artera pulmonară
pentru cel neoxigenat. Valva spirală este esențială pentru a reduce gradul de amestecare a celor
două tipuri de sânge, permițând astfel animalului o rată metabolică mai înaltă, o activitate mai
intensă decât altfel.
În cele din urmă, crocodilii, păsările și mamiferele dețin inimi cu patru camere complet
separate. Există astfel două „pompe”, una pentru atrii și una pentru ventricule. Se consideră că
inima tetracamerală a păsărilor a evoluat independent de cea a mamiferelor.
Astfel, având în vedere faptul că anatomia se ocupă cu studierea corpului uman, oamenii
de știință au stabilit că omul face parte din cea din urmă categorie, în așa fel, inima acestuia
asemănndu-se cu cea a păsărilor și mamiferelor, adică, este constituită din 4 camere, 2 atrii și 2
ventricule.
După cum am mai spus, inima funcţionează asemenea unei pompe musculare ce
distribuie sângele ȋn ȋntreg organismul. Aceasta se contractă şi se relaxează asemeni oricărui
muşchi, ȋnsa este unică prin faptul că funcţionează pe baza principiului „totul sau nimic”, fiecare
contracţie făcându-se cu toată forţa pe care aceasta o are.
 1. Inima- noțiuni de anatomie
Inima sau cordul este organul reprezentativ al aparatului cardiovascular în cadrul
sistemului circulator, ea fiind situată în cutia toracică, în mediastin (spațiul dintre plămâni). Are
un rol vital în circulația sângelui și implicit în menținerea vieții.
Inima împreună cu pericardul este situată în torace, între cele două regiuni pleuro –
pulmonare, imediat deasupra diafragmei. Ocupă compartimentul mijlociu al etajului inferior al
mediastinului, două treimi la stânga liniei mediane şi o treime la dreapta liniei mediane.
 Inima are forma unui con turtit culcat oblic, cu vârful orientat antero – inferior şi spre
stânga, iar baza postero – superior şi spre dreapta. Axul inimii uneşte mijlocul bazei cu vârful
inimii și este orientat de sus în jos, postero – anterior şi de la dreapta spre stânga. În
general, dimensiunile inimii variază în funcţie de sex, vârstă, talie şi tipul
constituţional. Greutatea la adult variază între 250 – 300 grame. Alte surse vorbesc despre
dimensiunea inimii ca fiind aproximativ egală cu pumnul individului.
Consistenţa este fermă, iar culoarea este roşietică cu o tentă albăstruie în partea
dreaptă. Inima este formată din trei straturi: stratul extern – epicardul, aparţine pericardului;
stratul mijlociu muscular – miocardul; stratul intern – endocardul, care căptuşeşte cavităţile
inimii.
Inima este singurul organ muscular care se contractă ritmic, fără întrerupere, din viața
embrionară până la moarte. Automatismul cardiac este asigurat de un centru specializat (nodul
sinusal situat în atriul drept), de la care pornește stimulul cardiac și de unde este transmis mai
departe de nodulul atrioventricular (situat în septul inter-atrial), apoi de fasciculul His (din septul
interventricular) și rețeaua Purkinje (din pereții ventriculari a căror activitate electrică dau undele
pozitive și negative pe electrocardiogramă.

2. Conformația externă a inimii

Inima prezintă: un vârf, o bază şi patru feţe: sternocostală (anterioară), diafragmatică (inferioară)
şi două feţe pulmonare, dreaptă şi stângă. Suprafaţa externă a inimii este străbătută de o serie de
şanţuri:
 Șanţul atrio – ventricular sau coronar este dispus circular, fiind întrerupt anterior de
emergenţa aortei şi a trunchiului pulmonar. Împarte feţele inimii într-o porţiune atrială
către bază şi alta ventriculară spre vârful inimii. Acestuia i se descriu o porţiune
 anterioară (şanţul atrio – ventricular sau coronar anterior) şi o porţiune posterioară (şanţul
atrio – ventricular sau coronar posterior).
 Atriile sunt separate de şanţul interatrial anterior şi respectiv, posterior, iar ventriculii
de şanţul interventricular anterior şi respectiv, posterior. Şanţurile interatriale şi
interventriculare formează şanţul longitudinal care separă inima în două segmente: unul
drept, venos și altul stâng, arterial. Cu excepţia şanţului interatrial, celelalte conţin vase,
acoperite de țesut adipos.
      Raporturile inimii se realizează cu elementele anatomice învecinate prin intermediului
pericardului.
Vârful inimii este orientat antero – inferior şi spre stânga şi corespunde vârfului ventriculului
stâng. El se găseşte în spaţiului V intercostal stâng, pe linia medio – claviculară. La acest nivel se
simte şocul apexian.
Baza inimii aparţine celor două atrii. Este orientată postero – superior şi spre dreapta.
Şanţul inter-atrial posterior o împarte în două porţiuni:
 cea stângă aparţine atriului stâng şi prezintă orificiile celor patru vene pulmonare
(două drepte şi două stângi). Această porțiune prezintă raporturi cu: esofagul şi nervii
vagi, aorta toracică, vena azigos şi venele hemiazigos, ductul toracic, lanţurile simpatice
toracice, nodurile limfatice periesofagiene, recesurile pleurale preesofagiene şi
retroesofagiene, ligamentele esofago-pericardice şi vertebro-pericardice, vertebrale
toracale T5 – T8.
 cea dreaptă aparţine atriului drept şi prezintă orificiile celor două vene cave,
superioară şi inferioară. Extremităţile drepte ale orificiilor venelor cave sunt unite printr-
un şanţ terminal care corespunde în interior crestei terminale. Această porțiune prezintă
raporturi cu: pleura şi faţa mediastinală a plămânului drept, nervul frenic drept, vasele
frenice superioare drepte.
Faţa sternocostală prezintă la rândul ei două segmente:
 segmentul superior cuprinde dinspre anterior spre posterior următoarele planuri formate
de: planul I – cele două auricule, drept şi stâng; planul al II-lea – aorta şi artera
pulmonară; planul al III-lea – sinusul transvers Henle; planul al IV-lea – pereţii atriilor.
 segmentul inferior este separat de segmentul superior prin şanţul atrio – ventricular.
Şanţul inter-ventricular anterior străbate acest segment şi îl împarte în două zone: zona
dreaptă, mai mare, corespunde ventriculului drept; zona stângă mai mică, corespunde
ventriculului stâng.
      Faţa sternocostală vine în raport cu: pielea și țesutul celular subcutanat, glanda mamară
stângă și mușchiul pectoral mare stâng, plastronul sternocostal (stern, cartilaje costale, spaţii
intercostale, muşchii intercostali, pachetele vasculo – nervoase intercostale), muşchii
triunghiulari ai sternului, vasele toracice interne şi nodurile limfatice ale căii toracice interne,
timusul, la copil, sau insule de țesut timic, la adult, recesurile pleurale costo-mediastinale
anterioare şi marginile anterioare ale plămânilor.
Faţa diafragmatică este străbătută de şanţul atrio – ventricular care o împarte două
segmente:
 segmentul anterior, ventricular, străbătut de şanţul interventricular posterior ce
delimitează două zone: una drepată, mai mică, ce aparţine ventriculului drept; alta stângă,
mai mare, ce corespunde ventriculului stâng.
 segmentul posterior, atrial format din cele 2 atrii separate de şanţul interatrial. Segmentul
atrial se continuă fără o limită precisă cu baza inimii.
      Faţa diafragmatică vine în raport cu muşchiul diafragma şi prin intermediul acestuia, cu
lobul stâng al ficatului şi cu fornixul stomacului.
Faţa pulmonară stângă prezintă două segmente separate de şanţul atrio – ventricular:
segmentul antero – inferior ventricular ce corespunde ventriculului stâng; segmentul postero –
superior atrial ce corespunde atriului stâng şi auriculului stâng. Are raporturi prin intermediului
pericardului cu: faţa mediastinală a plămânului stâng, pleura mediastinală stângă, nervul frenic
stâng şi vasele frenice superioare stângi.
Faţa pulmonară dreaptă corespunde peretelui atriului drept. Prin intermediului pericardului,
prezintă raporturi cu: faţa mediastinală a plămânului drept, pleura mediastinală dreaptă.
 Marginea dreaptă este ascuţită şi se întinde de la vârful inimii până la orificiul venei cave
inferioare. Ea repauzează pe muşchiul diafragma. Marginile stângi (anterioară şi posterioară)
separă faţa pulmonară stângă de feţele vecine.

3. Conformaţia internă a inimii

Inima este alcătuită din patru cavităţi şi anume: 2 atrii şi 2 ventriculi.
Structura atriilor este uşor diferită de cea a ventriculilor, prezentând anumite caracteristici
generale:
 sunt alcătuite dintr-un perete mult mai subţire şi mai neted decât al ventriculilor;
 dimensiunile sunt mai reduse decât dimensiunile ventriculilor;
 la nivelul lor sângele ajunge prin intermediul venelor;
 fiecare prezintă câte un auricul stâng, respectiv drept;
 comunică cu ventriculii prin intermediul orificiilor atrioventriculare.
Structura ventriculilor prezintă de asemenea câteva caracteristici generale proprii şi anume:
 dimensiunile lor sunt semnificativ mai mari decât dimensiunile atriilor;
 pereţii sunt groşi, neregulaţi, prezintă trabecule şi cordaje tendinoase.

3.1. Atriul drept

Are forma unui cub ce prezintă spre anterior o prelungire reprezentată de auriculul drept.
Peretele lateral are aspect neregulat şi la acest nivel se pot identifica muşchii pectinaţi ai
atriului drept.
Peretele medial sau septal este alcătuit din septul interatrial (septul ce separă cele două
atrii). Acesta prezintă ȋn porţiunea centrală o depresiune ce poartă denumirea de fosa ovală,
aceasta corespunzând canalului interatrial a lui Bottalo din timpul vieţii intrauterine.
Peretele superior prezintă două orificii şi anume: orificiul de vărsare a venei cave
superioare şi orificiul de intrare ȋn auricul.
La nivelul peretelui inferior se pot identifica:
 orificiul de vărsare a venei cave inferioare ce prezintă valva venei cave inferioare
denumită şi valva lui Eustachio;
 anteromedial- orificiul sinusului venos coronar ce prezintă valva sinusului coronar
ce mai poartă denumirea şi de valva lui Thebesius;
 de la nivelul valvei lui Eustachio pleacă spre peretele septal o proeminenţă ce
poartă denumirea de banda sinusală ce conţine tendonul lui Todaro. Sub acest tendon se
poate identifica triunghiul lui Koch ce este delimitat: superior de tendonul lui Todaro,
inferior de valva tricuspidă, iar lateral se identifică orificiul sinusului venos coronar. Ȋn
profunzimea ariei triunghiului lui Koch se găseşte nodulul atrioventricular ȋmpreună cu
porţiunea incipientă a fasciculului lui Hiss.
Peretele posterior prezintă o proeminenţă ce poartă denumirea de creasta terminală,
aceasta fiind localizată la dreapta faţă de orificiile celor două vene cave. Superior de creasta
terminală se identifică nodul sinoatrial.
Peretele anterior este reprezentat de orificiul atrioventricular drept ȋmpreună cu valva
tricuspidă ce este alcătuită din trei cuspe şi anume: anterioară, posterioară şi septală.

3.2. Ventriculul drept

Se prezintă sub forma unei piramide triunghiulare, având trei pereţi, o bază şi un vârf.
 Peretele anterior este neregulat, prezentând numeroase trabecule cărnoase: de ordin I
reprezentate de muşchiul papilar anterior de la care se extind cordaje către cuspele anterioară,
respectiv posterioară a tricuspidei, dar şi trabecule de ordin II şi III.
Peretele posterior este de asemenea neregulat, prezentând trabecule cărnoase de ordin II
şi III şi unul singur de ordin I reprezentat de muşchiul papilar posterior cele trimite către cuspele
posterioară şi septală a valvei tricuspide.
Peretele medial sau septal este reprezentat de septul interventricular (septul ce separă cei
doi ventriculi). De asemenea prezintă numeroase trabecule cărnoase de ordin II şi III şi doar unul
singur de ordin I reprezentat de muşchiul papilar septal, ce trimite cordaje către cuspele septală şi
anterioară a valvei tricuspide. Dintre trabeculele cărnoase de ordin II se evidenţiază trabecula
septomarginală ce ȋnglobează ramul drept al fasciculului Hiss.
Vârful ventriculului drept este localizat ȋn apropierea vârfului inimii, doar la un cm mai
sus şi mai la drepata faţa de acesta.
Baza ventriculului drept prezintă două orificii şi anume: orificiul atrioventricular drept şi
orificiul trunchiului arterei pulmonare. Orificiul atrioventricular drept delimitează atriul drept de
ventriculul drept şi este prevăzut cu valva tricuspidă. Orificiul trunchiului arterei pulmonare este
prevăzut cu valva pulmonară ce este alcătuită din trei cuspe semilunare (ȋn cuib de rândunică) :
una anterioară şi două posterioare.
Cavitatea ventriculului drept ȋncepe de la nivelul orificiului atrioventricular până aproape
de vârful inimii şi poate fi ȋmpărţită ȋn trei regiuni diferite: o regiune de primire a sângelui de
la nivelul atriului drept, o regiune trabeculară, localizată apical, şi o regiune  distală, de
evacuare, ce mai este denumită şi conus sau infundibul. 
Regiunea de primire a fluxului de sânge este delimitată ȋntre orificiul atrioventricular şi
regiunea muşchilor papilari.
Regiunea trabeculară este localizata spre vârful ventriculului drept, fiind acoperită de
trabecule musculoase. Rolul acestora este de a ȋncetini viteza fluxul sanguin şi totodată participă
la fromarea structurii de rezistenţă a cordului.
Regiunea de evacuare sau conusul prezintă pereţi netezi şi are o formă conică. Datorită
pereţilor netezi din această regiune, viteza sângelui creşte.

3.3 Atriul stâng

Are forma unui cub, prezentând un perete lateral, un perete medial, un perete superior şi un
perete inferior.
Peretele lateral se continuă prin intermediul orificiului auricului stâng cu cavitatea
acestuia.
 Peretele medial sau septal este reprezentat de septul interatrial.
Peretele superior şi cel inferior nu prezintă elemente anatomice importante.
Perele posterior prezintă cele 4 orificii ale venelor pulmonare: două dreote şi două stângi.
Peretele anterior conţine orificiul atrioventricular stâng ce prezintă valva bicuspidă sau
mitrală, ce este alcătuită din două cuspe: una anterioară mai voluminoasă şi una posterioară cu
dimensiuni mai reduse.

3.4 Ventriculul stâng

Este cavitatea cordului ce prezintă cele mai mari dimensiuni, având aspectul unui con.
Prezintă un perete lateral, un perete medial, două margini, o bază şi un vârf.
Peretele lateral prezintă numeroase trabecule de ordin II şi III.
Peretele medial sau septal este reprezentat de septul interventricular şi prezintă trabecule
cărnoase.
La nivelul marginii anterioare se poate identifica muşchiul papilar anterior ce trimite
cordaje către cele două cuspe ale mitralei.
Vârful ventriculului stâng coincide cu vârful inimii şi prezintă trabecule cărnoase de ordin
II şi III.
Baza ventriculului stâng conţine două orificii:orificiul atrioventricular stâng şi orificiul
aortei.
Orificiul atrioventricular stâng este puntea de legătură dintre atriul stâng şi ventriculul
stâng şi la nivelul său se găseşte valva bicuspidă sau mitrală cu cele două cuspe.
Orificiul aortei se gaseşte la drepta faţă de orificiul atrioventricular stâng şi la nivelul
acestuia se identifică valva aortei ce este alcătuită din trei cuspe semilunare (ȋn cuib de
rândunică): una posterioară şi două anterioare.
Cavitatea ventriculului stâng poate fi ȋmpărţită ȋntr-o porţiune atrială la nivelul căreia
pătrunde iniţial fluxul sanguin şi o porţiune arterială ce mai poartă denumirea de vestibulul
aortic.

4. Structura peretelui cardiac

Peretele cardiac este alcătuit de la exterior spre interior din epicard, miocard și endocard.
 4.1. Epicardul

Este de fapt foiţa viscerală a pericardului seros şi are drept scop ȋmpiedicarea apariţiei
frecării ȋn timpul contracţiilor ritmice ale cordului.
Ȋntre epicard şi endocard se găseşte miocardul ȋmpreună cu scheletul fibros şi sistemul
excito-conductor al inimii.
Scheletul fibros al inimii este reprezentat de patru inele fibroase şi două trigoane fibroase.
Inelele fibroase mai poartă denumirea şi de inelele lui Lower şi sunt localizate la nivelul
orificiilor atrioventriculare şi la nivelul orificiilor arteriale reprezentate de aortă şi artera
pulmonară.Trigonul fibros stâng se găseşte ȋntre orificiul aortic şi orificiul mitral, iar cel drept se
găseşte ȋntre orificiul trunchiului arterei pulmonare şi orificiul tricuspid. La nivelul inelelor
fibroase atrioventriculare se inseră baza cuspelor atrioventriculare.
Scheletul fibros are drept scop stabilirea unei discontinuităţi electrofiziologice ȋntre atrii şi
ventriculi.

4.2. Miocardul

Prezintă un miocard contractil şi un sistem excitoconductor.

Miocardul contractil este reprezentat de fibre musculare miocardice atriale şi
ventriculare, cele atriale fiind scurte (situate profund) şi lungi (situate superficial), iar cele
ventriculare sunt ȋn vârtej sau ȋn spirală (situate superficial) şi ȋn straturi profunde
interventriculare. Pomparea sângelui se realizează cu miocardul. Când acesta se contractă,
sângele trece din ventricule în arterele pulmonare, respectiv în aortă, etapa numindu-se sistolă.
După contractare, urmează diastola, unde sângele intră în atrii din venele cavă superioară și
inferioară și din venele pulmonare, iar apoi în ventricule.
Sistemul excitoconductor este alcătuit din celule miocardice cu proprietăţi specifice
precum automatismul (generează impuls electric ȋn mod spontan) şi conducerea
impulsului.Celulele miocardului ce prezintă automatism mai sunt denumite şi celule miocardice
tip P sau pacemaker. Proprietatea de automatism este deţinută de celulele din nodul sinoatrial,
din fibrele atriale specializate sau fasciculul Bachmann, din nodul atrioventricular, din fasciculul
Hiss şi ramurile sale şi din reţeaua Purkinje.
Ȋn mod normal, activitatea electrică a inimii este controlată de nodul sinoatrial, acesta fiind
pacemakerul fiziologic al inimii. Mai poartă denumirea si de nodul Keith-Flack şi este localizat
la nivelul peretelui posterior al atriului drept, superior de creasta terminală.
Impulsurile trimise de acesta sunt cu o frecvenţă de 70-80/min.
Ȋn alcătuirea sa intră mai multe tipuri de celule şi anume:
 celulele P cu rol de pacemaker, disfuncţia acestora determinând apariţia pauzelor
sinusale, oprirea sinusală urmate de ȋnlocuirea ritmului cu unul din centrii
excitoconductori mai lenţi.
 celulele T tranziţionale, disfuncţia acestora determinând blocarea excitaţiei ȋnainte ca
aceasta să ajungă la nivelul miocardului atrial;
 celule nodale de tip Purkinje.
Nodul atrioventricular este localizat la nivelul septului interatrial inferior şi ȋn alcătuirea
sa intră aceleaşi tipuri de celule ca şi ȋn nodul sinoatrial. Mai poarta denumirea de nodul
Aschoff-Tawara şi produce impulsuri cu o frecvenţă de 40-50/min. La acest nivel este ȋntârziat
impulsul trimis de la nivelul nodului sinoatrial. Ȋntârzierea impulsului are două avantaje şi
anume:
- depolarizarea ventriculară este ȋntârziată până când atriile şi-au golit conţinutul ȋn ventriculi;
- limitează numărul maxim de stimuli ce pot determina depolarizarea ventriculilor pe unitatea de
timp.
Fasciculul Bachmann este situat ȋntre vena cavă superioară şi atriul drept, iar din el
pleacă fasciculul internodal anterior James.
Fasciculul internodal mijociu sau Wenckebach face legătura dintre nodul sinoatrial şi
atrioventricular.
Fasciculul internodal posterior sau Thorel realizează tot legătura dintre nodul sinoatrial
şi cel atrioventricular.
Fasciculul Hiss porneşte de la nivelul triunghiului lui Koch şi intră ȋn septul
interventricular, după care se ramifică ȋn două ramuri, unul drept şi unul stâng. El produce
impulsuri cu o frecvenţă de 25-30/min.

4.3. Pericardul

Cordul ȋmpreună cu vasele mari este ȋmbrăcat de pericard ce este un sac fibroseros. Acesta
este alcătuit din pericardul fibros şi pericardul seros.
Pericardul fibros are forma unui trunchi de con şi prezintă:
 faţă anterioară ce este ȋn raport direct cu pleura, plămânii, cutia toracică reprezentată de
stern şi coaste;
 o faţă posterioară ce este ȋn raport direct cu aorta descendentă toracică, esofagul-porţiunea
toracică, nervii vagi şi bronhiile principale;
 două margini laterale;
 o bază la nivelul vaselor mari, pe care se rasfrânge parţial;
 o bază ȋn raport cu diafragmul.
Pericardul este fixat la cuşca toracică prin intermediul mai multor ligamente:
 sternopericardice;
 cervicopericardice;
 vertebropericardice;
 frenopericardice.
Pericardul seros este alcătuit din două foiţe: una parietală ce căptuşeşte suprafaţa
interioară a pericardului fibros şi una viscerală sau epicard. Ȋntre cele două foiţe se găseşte o
lama fină de lichid pericardic. Cele două foiţe se reȋntâlnesc la nivelul vaselor mari, formând
două tunele vasculare:unul arterial ce cuprinde aorta şi trunchiul arterei pulmoare şi unul venos
ce cuprinde venele cave şi venele pulmonare. Prin reflexia pericardului seros, iau naştere
sinusurile pericardice: sinusul transvers, sinusul oblic, sinusul superior aortic, sinusul inferior
aortic, sinusul dintre vena cavă superioară şi vena pulmonară superioară dreaptă, sinusul dintre
venele pulmonare drepte, sinusul dintre vena cavă inferioară şi vena pulmonară inferioară
dreaptă, sinusul dintre venele pulmonare stângi.
Vascularizaţia pericardului este realizată de artera toracică internă, aorta descendentă
toracică şi artera musculofrenică.
Inervaţia este realizată de nervii vagi, frenici şi sistemul nervos simpatic.

5. Aparatul vulvar
Aparatul valvular este reprezentat de valvulele atrio – ventriculare şi valvulele semilunare,
care au rolul de a regla sensul circulaţiei sângelui. El se fixează pe scheletul fibros al inimii.
Valvulele atrio – ventriculare permit trecerea sângelui numai dinspre atrii spre ventriculi.
Sunt ataşate orificiilor atrio – ventriculare, deci există o valvulă dreaptă şi una stângă. Ele au
forma unei pâlnii membranoase și prezintă:
 circumferinţă mare – aderentă la orificiul atrioventricular;
 circumferinţă mică – care priveşte spre interiorul ventriculului și care prezintă incizuri
profunde ce împart valvula în cuspide sau valve;
 faţă axială – în raport cu curentul sanguin;
 faţă parietală – în raport cu peretele ventriculului.
 Pe faţa parietală şi pe circumferinţa inferioară mai mică şi mai neregulată se inseră corzile
tendinoase. Valvula atrio – ventriculară dreaptă este formată din trei valve (valvula tricuspidă),
iar valvula atrioventriculară stângă este formată din două valve (valvula bicuspidă).
Valvulele arteriale sau semilunare (sigmoide) permit trecerea sângelui numai dinspre
ventricule spre artere. Au forma unui cuib de rândunică și sunt în număr de trei pentru fiecare
orificiu arterial. Ele prezintă:
 margine aderentă la peretele arterial;
 margine liberă, orizontală cu lunula (Lunulae valvularum) la mijlocul căreia se găseşte un
mic nodul fibros (la aortă – nodulul lui Arantius, la pulmonară – nodulul lui Morgagni);
 faţă axială în raport cu fluxul sanguin;
 faţă parietală în raport cu peretele arterial cu care delimitează sinusurile valvulare
Valsalva.
Afectarea aparatului valvular poate duce la stenoză (îngustare) sau insuficienţă (dilatare) a
orificiilor, cu repercursiuni asupra funcționării inimii și care duce la apariția unor sufluri la
ascultarea focarelor.

6. Vascularizația inimii
6.1. Vascularizația arterială
Inima este irigată de cele două artere coronare, dreaptă și stângă, ramuri ale aortei
ascendente. În traiectul lor prin șanțul coronar, acestea înconjoară inima ca o coroană, de unde le
vine şi numele.
      Artera coronară dreaptă are originea în bulbul aortei, la nivelul sinusului aortic drept,
printr-un orificiu situat imediat deasupra valvulei semilunare drepte. De la origine descinde între
auriculul drept şi emergenţa trunchiului arterei pulmonare. Ajunge la şanţul coronar anterior
unde se inflectează spre dreapta, parcurge porţiunea dreaptă a acestui şanţ, apoi înconjoară
marginea dreaptă a inimii, trece în şanţul coronar posterior, străbate porţiunea dreaptă a acestui
şanţ şi, ajungând la şanţul interventricular posterior, se inflectează din nou, spre a descinde prin
acest şanţ spre vârful inimii. Această ultimă porţiune se mai numeşte şi artera interventriculară
posterioară. Artera coronară dreaptă vascularizează doar 25% din masa miocardului.
      În traiectul său, artera coronară dreaptă dă naştere la următoarele ramuri ascendente (atriale)
și descendente (ventriculare) destinate în principal pereților atriului și ventriculului drept:
 ramurile atrioventriculare, destinate atriului și ventriculului drept;
 ramura conului arterial, destinată feței anterioare a conului arterial;
 ramura nodului sinoatrial, destinată nodului sinoatrial;
  ramurile atriale, în număr de 4 – 5, mai importante fiind ramura atrială anterioară dreaptă
și ramura atrială a marginii drepte;
 ramura marginală dreaptă, descinde pe marginea dreaptă a inimii și vascularizează
miocardul ventricular drept;
 ramura atrială intermediară, irigă porțiunea mijlocie a atriului drept;
 ramura interventriculară posterioară, dă naştere mai multor ramuri interventriculare
septale, destinate porțiunii posteroinferioare a septului ventricular, dintre care una este
destinată nodului atrio – ventricular;
 ramura posterolaterală dreaptă, inconstantă destinată feței inferioare a ventriculului drept.
      Artera coronară stângă ia naştere din bulbul aortei, la nivelul sinusului aortic stâng, printr-
un orificiu situat imediat deasupra valvulei semilunare stângi. Ea irigă 75 % din masa
miocardului. De la origine se îndreaptă oblic în jos şi spre stânga, trecând posterior de trunchiul
arterei pulmonare. După un scurt traiect, ajunge în șanțul coronar anterior, unde se bifurcă, dând
naştere arterei interventriculare anterioare, ce poartă numele de „artera morţii subite” datorită
frecvenţei cu care este afectată în infarctul miocardic, şi arterei circumflexe sau atrio –
ventriculare.
      Ramura interventriculară anterioară, coboară de-a lungul şanţului interventricular
anterior până la vârful inimii. Este cea mai importantă ramură, având cel mai vast teritoriu
vascularizat (50%). În traiectul său, dă următoarele ramuri:
 ramura conului arterial, destinată feței stângi a conului arterial;
 ramura laterală, destinată marginii stângi a inimii;
 ramurile interventriculare septale, în număr de 5 – 7, destinate porțiunii anterosuperioare
a septului interventricular.
      Ramura circumflexă traversează partea stângă a şanţului coronar anterior, marginea stângă
a inimii, jumătatea stângă a şanţului coronar posterior, până unde acesta întâlneşte şanţul
interventricular posterior şi emite ramificaţii pentru atriul şi ventriculul stâng (vascularizează
doar 25% din masa miocardului). Din ramura circumflexă se desprind ramuri ascendente atriale
și descendente ventriculare:
 ramurile atriale anastomotice, destinate atriului stâng, se anastomozează cu ramurile
atriale provenite din artera coronară dreaptă;
 ramurile atrio – ventriculare, destinate atriului și ventriculului stâng;
 ramura marginală stângă, destinată ventriculului stâng, coboară pe marginea stângă a
inimii;
 ramura nodului sinoatrial şi ramura nodului atrio – ventricular, inconstante.
      Circulaţiei inimii poate fi considerată ca o circulaţie de tip terminal. Deși din punct de vedere
anatomic între ramurile coronariene există anastomoze, funcţional ele sunt ca şi
inexistente. Obstruarea lumenului unei ramuri duce la necroza teritoriului deservit de această
ramură, anastomoza existentă neputând suplini vascularizaţia teritoriului afectat.

6.2. Vascularizația venoasă

       Inima prezintă două tipuri de circulaţie venoasă: superficială şi profundă.
      Sistemul venos superficial este format din venele tributare sinusului coronar, care drenează
cam 60% din sângele venos al inimii. Sinusul coronar este situat la nivelul feţei diafragmatice a
inimii, în porţiunea stîngă a şanţului atrio – ventricular posterior. El se deschide la nivelul
peretelui inferior al atriului drept. Acest sinus prezintă două valvule: valvula lui Vieussens în
porţiunea sa incipientă și valvula lui Thebesius în porțiunea terminală, la vărsarea sa în atriul
drept. Afluenţii sinusului coronar sunt:
 vena coronară mare, are originea la vârful inimii și colectează cea mai mare parte a
sângelui venos al inimii. Ea urcă prin şanţul interventricular anterior, ca venă
interventriculară anterioară, apoi se inflectează spre stânga, merge prin şanţul coronar
anterior, înconjoară marginea stângă a inimii, trece în şanţul coronar posterior şi se varsă
în extremitatea stângă a sinusului coronar.
 vena oblică a atriului stâng, coboară oblic pe peretele posterior al atriului stâng pentru a
se vărsa în partea stângă a sinusului coronar.
 vena posterioară a ventriculului stâng, străbate oblic faţa inferioară a ventriculului stâng
pentru a se vărsa tot în extremitatea stângă a în sinusului coronar, sau în vena coronară
mare.
 vena coronară medie sau interventriculară posterioară, se anastomozează la vârful inimii
cu vena interventriculară anterioară. Ea parcurge şanţul interventricular posterior şi se
varsă la extremitatea dreaptă a sinusului coronar.
 vena coronară mică, străbate jumătatea dreaptă a şanţul coronar anterior, înconjoară
marginea dreaptă a inimii, trece în şanţul coronar posterior şi se varsă în extremitatea
dreaptă a sinusului coronar. Ea primește ca afluenți: vena infundibulară dreaptă, vena
cardiacă anterioară (care urmează direcția șanțului coronar drept și suplinește vena
coronară mică atunci când aceasta este deficitară), vena marginală dreaptă a lui Galien și
venele atriului drept.
      Sistemul venos profund este reprezentat de venele cardiace anterioare (venele cardiace
mici) şi de venele cardiace minime. Venele cardiace mici sunt în număr de 4 – 5, situate
subepicardic, pe faţa anterioară a ventriculului şi a atriului drept şi se deschid direct în atriul
drept. Venele cardiace minime sunt numeroase și foarte scurte, se găsesc la nivelul miocardului
şi se varsă în cavităţile inimii prin orificii foarte mici, mai numeroase în atrii şi în ventriculul
drept.

6.3. Vascularizația limfatică

   Inima prezintă trei reţele limfatice: reţeaua limfatică subendocardică, reţeaua limfatică
miocardică, reţeaua limfatică subepicardică. La nivelul ventriculilor se delimitează două teritorii
limfatice: stâng, mai mare, care cuprinde ventriculul stâng și o mică zonă adiacentă din
ventriculul drept și cel drept, mai restrâns. Prin cele trei reţele limfatice interconectate între ele,
limfa din rețeaua subepicardică se drenează spre două colectoare limfatice, drept şi stâng, pe
traiectul cărora deseori se întâlnesc 1 – 3 mici noduri limfatice. Colectorul limfatic drept ajunge
la nodurile limfatice mediastinale anterioare, iar cel stâng la nodurile limfatice traheo-bronhice.
Limfaticele atriilor sunt mult mai reduse și se drenează fie spre rețeaua limfatică subepicardică a
ventriculilor, fie spre nodurile limfatice latero-pericardice drepte, inter-traheobronșice, bronho-
pulmonare și ale căii venei cave superioare.

7. Inervaţia inimii
Inima prezintă o dublă inervaţie, intrinsecă şi extrinsecă. Inervaţia intrinsecă este
reprezentată de sistemul excito-conductor (miocardul embrionar) care asigură automatismul
cardiac. Acesta cuprinde: nodul sinoatrial, nodul atrioventricular, fasciculul His, reţeaua
subendocardică a lui Purkinje.
      Inervaţia extrinsecă este asigurată de fibre nervoase vegetative simpatice şi parasimpatice,
cu rolul de a adapta motilitatea cardiacă și calibrul vaselor coronare, astfel încât din punct de
vedere funcțional, se descriu nervi: cardioacceleratori, cardiomoderatori, vasomotori și senzitivi.
Fibrele simpatice ajung la inimă prin următorii nervi: nervul cardiac cervical superior din
ganglionul simpatic cervical superior, nervul cardiac cervical mijlociu din ganglionul simpatic
cervical mijlociu, nervul cardiac cervical inferior din ganglionul simpatic cervical inferior,
ramurile cardiace toracale din primii 4 – 5 ganglioni simpatici toracali. Fibrele parasimpatice
ajung la inimă prin ramuri ale nervilor vagi, astfel: nervul cardiac superior, nervul cardiac
mijlociu, nervul cardiac inferior.
      Nervii cardiaci simpatici și vagali converg spre baza inimii și formează două plexuri
cardiace: anterior sau arterial și posterior sau venos. Din acestea iau naștere ramuri atriale,
ventriculare și arteriale.
 Plexul cardiac anterior (arterial) este format de nervul cardiac cervical superior stâng
(simpatic) împreună cu nervii cardiaci vagali superiori, drept și stâng. Ramurile drepte
trec posterior de arcul aortic, iar cele stângi anterior și se anastomozează subaortic dând
naștere plexului nervos, care cuprinde un ganglion nervos (Wrisberg). Acest ganglion
este situat într-o lojă patrulateră delimitată de: aorta ascendentă (în dreapta), arcul aortei
(superior); ligamentul arterial Botalo (în stânga), artera pulmonară dreaptă (inferior). Din
plexul cardiac anterior iau naștere două plexuri coronare, drept și stâng, de-a lungul celor
două artere coronare. Prin anastomoza ramurilor eferente ale acestor plexuri, iau naștere
alte două plexuri: superficial, subepicardic (pentru epicard și stratul superficial al
miocardului) și profund (pentru stratul profund al miocardului și endocard).
 Plexul cardiac posterior (venos) este format de convergența celorlalți nervi cardiaci,
posterior de bifurcația trunchiului pulmonar și de sinusul transvers al pericardului.
Ramurile eferente ale acestuia se distribuie atriilor și subepicardic la nivelul feței lor
posterioare. Pe traiectul acestor eferențe se găsesc mici ganglioni nervoși care alcătuiesc
un plex ganglionar.
 CONCLUZIE
În urma celor relatate anterior putem concluziona că inima reprezintă motorul corpului
uman, astfel facând parte dintre cele mai importante organe vitale. Mai mult ca atât, configurația
și funcționalitatea inimii este unică în tot organismul uman. Spre deosebire de majoritatea
muschilor, a caror contractie este provocata de impulsuri nervoase, muschiul cardiac se poate
contracta independent. Anumite celule ale acestuia au abilitatea de a se contracta spontan si de a
genera semnale electrice care se raspandesc in restul inimii si ii provoaca contractia. O bataie
incepe intr-un grup mic de celule musculare specializate aflate in partea dreapta superioara a
atriului drept. Aceasta zona este cunoscuta ca nodulul sinoatrial. Celulele din nodulul sinoatrial
genereaza semnale electrice mai frecvente decat celulele din alte parti ale inimii, astfel incat
semnalele generate aici sincronizeaza impulsurile din intreaga inima.
Majoritatea părților corpului folosesc doar o treime din oxigenul adus de sânge; dar inima
utilizează trei sferturi din oxigenul adus de arterele coronare. Acest fapt arată cât de intens
lucrează inima, pompând în fiecare secundă a vieții noastre. De asemenea ne arată că în ceea ce
privește inima nu există nici o marjă de siguranță.
De aceea e necesar sa avem grijă de această pompă atât de valoroasă. Sănătatea inimii
poate fi păstrată printr-o dieta rațională, prin exerciții fizice, prin renunțarea la fumat și la
consumul moderat de alcool.
 Bibliografie

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Inim%C4%83
2. https://newsmed.ro/inima-notiuni-de-anatomie/
3. https://anatomie.romedic.ro/inima-cordul
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Aparatul_cardiovascular