ANATOMIE

ANUL II

APARATUL CIRCULATOR

( CURSUL I )

Prof. univ. Dr. Dr. h.c. Gabriel PREDOI

1
 GENERALITĂȚI

Sistemul cardiovascular cuprinde cordul, vasele de sânge și vasele

limfatice. Cordul este un organ musculocavitar, cu rolul de a pompa sângele în
complexul vascular.
Vasele de sânge includ arterele, care transportă sângele de la cord în
organism, în timp ce venele readuc sângele către cord. Arterele se ramifică
progresiv, în cele din urmă formând arteriole, cu un diametru mai mic, la rândul
lor acestea transformându-se în capilare, vasele cu cel mai mic diametru. Sângele
din rețeaua capilară va fi colectat de venule, care la rândul lor devin vene ce
readuc sângele spre cord.
Circulația sistemică sau marea circulație transportă sângele oxigenat
dinspre cord către toate organele corpului și readuce sângele neoxigenat înapoi în
cord. Circulația pulmonară sau mica circulație transportă sângele neoxigenat din
cord spre țesutul pulmonar, unde este oxigenat înainte de a fi readus în cord.
Contracția musculară a ventriculului stâng trimite sângele în aortă. Prin
acest vas, sângele oxigenat ajunge la țesuturi și organe. Din paturile capilare
sângele neoxigenat este colectat de venule care vor genera vene cu un calibru din
ce în ce mai mare, în cele din urmă rezultând venele cavă cranială și caudală,
care alimentează atriul drept. Acesta este traseul marii circulații.
Din atriul drept sângele trece în ventriculul drept (pasiv și prin contracție
atrială) și de acolo în trunchiul pulmonar și arterele pulmonare, care ajung la
pulmoni, unde are loc schimbul de gaze. Venele pulmonare transportă sângele
oxigenat de la pulmon în atriul stâng. Astfel se închide circuitul micii circulații.
Vasele limfatice formează un sistem de drenaj, care aduce o parte
importantă a lichidului tisular din interstitii în sângele circulant. Drenajul limfatic
începe cu capilarele limfatice care formează plexuri extinse, răspândindu-se prin
majoritatea țesuturilor. Aceste capilare colectează lichidul interstițial, inclusiv
molecule mari, cum ar fi proteinele, care nu pot intra în vasele de sânge, mai
puțin permeabile. Vasele limfatice mai mari își au originea în aceste plexuri. Ele
2
converg în cele din urmă în câteva trunchiuri mari, care unt tributare venelor mari
din cavitatea toracică.

Schema micii circulații (mc) și marii circulații (MC)

Ad- atriu drept; As- atriu stâng; Vd- ventricul drept; Vs- ventricul stâng
1- artera aortă; 2- venele cave; 3- vene pulmonare; 4- artere pulmonare

3
 1. ASPECTE GENERALE PRIVIND CONFORMAȚIA ȘI
STRUCTURA CORDULUI LA MAMIFERE

Cordul, organ central al sistemului circulator, variază ca mărime şi aspect

în funcţie de specie, conturându-se o serie de caracteristici comune seriei
animale. Organ musculos, coniform, cu vârful orientat ventrocaudal, acoperit de
pericard (sacul pericardic), cordul este situat aproximativ în jumătatea inferioară
a cavităţii toracice, asimetric faţă de planul median (paramedian stânga) (Fig. 1).

Fig. 1 Topografia cordului la ecvine

1- coasta I; 2- orificiul pulmonar; 3- coasta VI; 4- orificiul atrioventricular stâng; 5- orificiul aortic

Este cunoscută sub denumirea „arie de proiecție cardiacă” suprafața

delimitată de conturul organului pe pielea din regiunea toracelui. Trebuie înțeles
că nu este vorba de zona de contact direct între cord și peretele toracic, deoarece
pulmonii se interpun pe o mare parte a ariei de proiecție între cord și pereți. La
mamiferele domestice, această arie de proiecție descrie pe peretele lateral al
toracelui aproximativ un triunghi a cărui latură dorsală corespunde bazei cordului
iar celelalte două laturi corespund marginilor masei ventriculare. Marginea
4
dorsală este situată aproximativ la jumătatea înălțimii totale a toracelui. Această
limită este deplasată ceva mai dorsal la carnivore (cordul fiind el însuși deplasat
ușor dorsocranial), comparativ cu ongulatele. În ceea ce privește întinderea
craniocaudală a ariei de proiecție, ea nu depășește patru coaste (trei la
rumegătoare). Cranial poate ajunge până în spațiul al III-lea intercostal la
animalele mari sau al IV-lea intercostal la carnivore. Marginea caudală, ce
corespunde ventriculului stâng, depășește ușor coasta a VI-a. Apexul este situat
în spațiul intercondral respectiv, ușor deasupra proiecției sale fiind perceptibil
șocul precordial.

1.1. Pericardul
Complex de învelitori de forma unui sac conic, pericardul este compus
dintr-o parte externă, fibroasă (pericardul fibros) şi una internă, seroasă
(pericardul seros) (Fig. 2).
Pericardul fibros derivă din septumul mediastinal al fasciei
endotoracice. Se inseră pe originea marilor vase, înveleşte cordul, iar prin vârf se
continuă cu ligamentul sternopericardic (ecvine, rumegătoare) sau
frenopericardic (suine, carnivore), formaţiune care face joncţiunea cu fascia
endotoracică la nivelul sternului, respectiv la nivelul porţiunii aponevrotice a
diafragmului. Faţa internă a sacului fibros este căptuşită intim de lama externă a
pericardului seros, raportul strâns dintre cele două foiţe nepermiţând izolarea
acestora.
La exterior pericardul fibros este tapetat intim de pleură.
Pericardul seros este reprezentat de un sac complet închis, format din
două lame: lama parietală (externă), în contact intim cu sacul fibros şi lama
viscerală sau epicardul, în contact cu muşchiul cardiac pe toată întinderea sa, de
la vârf la bază, unde se răsfrânge, continuându-se cu precedenta. Între aceste
două lame seroase se delimitează cavitatea pericardică, spaţiu ce conţine o
redusă cantitate de lichid seros – lichidul pericardic.

5
 Fig. 2 Schema pericardului – fața stângă a cordului
1- auricul drept; 2- auricul stâng; 3- septumul mediastinal ce se prinde pe originea marilor vase
și din care deriva pericardul fibros; 4- aorta; 5- trunchi brahiocefalic; 6- trunchiul pulmonar; 7- venele
pulmonare; 8- pleura mediastinală; 9-pericard fibros; 10- lama parietală a pericardului seros; 11- lama
viscerală a pericardului seros (epicardul); 12- fascia endotoracică; 13- pleura pericardică; 14- ligamentul
sternopericardic; 15- stern; 16-cavitate pericardică.

1.2. Conformaţia externă a cordului

Examinând viscerul (după îndepărtarea pericardului), se constată că masa
acestuia de formă conică apare ca având o bază largă, de la nivelul căreia se
desprind marile base, şi un vârf mai mult sau mai puţin rotunjit. Suprafaţa
organului este parcursă de trei şanţuri: unul transversal şi două longitudinale.
Şanţul coronar, atrio-ventricular sau transversar împarte conul cardiac în
două porţiuni inegale - una dorsală, reprezentată de atrii şi alta ventrală,
reprezentată de masa ventriculară (Fig. 3).

6
 Baza cordului prezintă în partea stângă originea arterei aorte (aorta
primitivă sau ascendentă) şi a trunchiului pulmonar, iar în dreapta masa atrială
(Fig. 4).
La nivelul vârfului (rotunjit şi uşor deviat în stânga) fibrele musculare
superficiale formează o buclă caracteristică (vortex), nivel de la care trec în plan
profund.
Masa atrială
Privită din exterior, masa atrială are formă semilunară, cu concavitatea
spre stânga, înconjurând originea marilor vase. Faţa convexă este orientată spre
dreapta (Fig. 4). Un şanţ interatrial şters delimitează atriul drept (situat anterior)
de atriul stâng (situat posterior).

Fig. 3 Schema șanțurilor cordului – faţa auriculară (stângă)

1- auriculul drept; 2- auriculul stâng; 3- ventriculul drept; 4- ventriculul stâng; 5- șanțul coronar; 6- șanțul
longitudinal interventricular paraconal; 7- șanțul interventricular longitudinal subsinusal; 8- aorta; 9-
trunchiul brahiocefalic; 10- trunchiul pulmonar; 11-ligamentul interarterial; 12- venele pulmonare ; 13-
margine cranială ; 14-margine caudală.

Atriul drept este marcat dorso-cranial de deschiderea venei cave craniale,

iar caudo-lateral de cea a venei cave caudale. Ventral deschiderii venei cave

7
caudale se observă deschiderea sinusului coronar. Extremitatea cranială a
atriului drept se recurbează spre stânga, înconjoară originea arterei aorte (până la
baza trunchiului pulmonar), sub forma unei urechiuşe cu marginile mai mult sau
mai puţin festonate, constituind auriculul drept.
Atriul stâng, dispus caudal, prezintă în peretele caudo-dorsal 4-6 orificii
largi, reprezentând deschiderea venelor pulmonare. Extremitatea sa caudală ce se
prelungeşte pe partea stângă, înapoia arterei aorte, până la baza trunchiului
pulmonar, constituie auriculul stâng.

Fig. 4 Schema masei atriale – vedere dorsală

1- vena cava cranială; 2- vena cava caudală; 3- aorta; 4- trunchiul pulmonar; 5- vene pulmonare; 6-
auricul drept; 7- auricul stâng; 8- septum interatrial cu fosa ovală în centru; 9-porțiunea sinusului venelor
cave; 10- șanțul terminal.

Masa ventriculară
Foarte dezvoltată şi uşor aplatizată dintr-o parte în alta, masa ventriculară
prezintă două feţe, două margini, o bază şi un vârf. Faţa stângă sau auriculară
(denumită astfel deoarece de pe această față sunt vizibile auriculele) este
străbătută oblic de şanţul longitudinal interventricular paraconal (Fig. 3).
Acest şanţ corespunde septumului interventricular, care separă cele două
cavităţi ventriculare. Faţa dreaptă sau atrială este parcursă de la bază spre apex de

8
şanţul longitudinal interventricular subsinusal. Marginea ventriculului drept,
situată cranial, cu o direcţie oblică ventro-caudală este convexă în ambele
sensuri. Marginea ventriculului stâng, orientată caudal, este mult mai groasă şi
aproximativ rectilinie. La rumegătoare, suine şi uneori carnivore la acest nivel se
observă un evident şanţ longitudinal intermediar. Toate aceste şanţuri sunt
ocupate de vasele coronare şi de o cantitate variabilă de ţesut adipos.

1.3. Conformaţia interioară a cordului

Cordul prezintă la interior patru cavităţi neregulate şi inegale, dintre care
două cavităţi atriale, dispuse dorsal şi două cavităţi ventriculare situate ventral
(Fig. 5). Atriul drept şi ventriculul drept – cordul drept (constituie partea ce
vehiculează sânge neoxigenat) sunt separate de atriul şi ventriculul stâng – cordul
stâng (ce vehiculează sânge oxigenat), printr-un perete vertical denumit septum
cardiac. Acesta prezintă o porţiune interatrială, mai subţire în zona centrală,
reprezentată de fosa ovală şi o porţiune interventriculară, mai groasă şi uşor
curbată cranial.
Cavitatea atrială dreaptă este subîmpărţită în sinusul venelor cave şi
un diverticul conic, ce aparţine auriculului drept. Sinusul venelor cave reprezintă
spaţiul dintre deschiderea venelor cave şi orificiul atrioventricular corespunzător.
Pereţii cavităţii atriale sunt netezi, cu excepţia celui drept şi a zonei auriculare,
care prezintă o multitudine de creste musculare ce constituie muşchii pectinati
sau pilierii de ordinul III.
Deschiderile venelor cave sunt separate prin tuberculul intervenos, relief
muscular ce contribuie la direcţionarea fluxului sangvin spre orificiul
atrioventricular corespunzător. Ventral deschiderii venei cave caudale se poate
identifica orificiul sinusului coronar. Peretele posterior sau septal este constituit
de faţa anterioară a septului interatrial, având în centru fosa ovală delimitată de
un inel fibros. Podeaua este perforată de orificiul atrioventricular drept.
Cavitatea ventriculară dreaptă, conică şi anfractuoasă, este situată în
partea anterioară a masei ventriculare.

9
 Fig. 5 Schema conformaţiei interioare a cordului
1-atriu drept; 2-atriu staâng; 3- auriculul drept cu mușchii pectinați (pilieri de ordinul III); 4- auriculul
stâng cu mușchii pectinați (pilieri de ordinul III); 5-ventricul drept; 6- ventricul stâng; 7-vena cavă
cranială; 8-vena cavă caudală; 9- vena azigos (ecvine, canide); 10- tuberculul intervenos; 11- trunchiul
brahiocefalic; 12- aorta; 13- trunchiul pulmonar ce se împarte în două artere; 14- venele pulmonare; 15-
șanțul terminal ; 16-creasta terminală ; 17-orificiul atrioventricular drept prevăzut cu o valvă cu trei
cuspizi ; 18-orificiul atrioventricular stâng prevăzut cu o valvă cu doi cuspizi; 19-orificiul trunchiului
pulmonar prevăzut cu o valvulă cu trei valvule semilunare; 20 -orificiul aortic prevăzut cu o valvă cu trei
valvule semilunare ; 21-cuspizi ; 22-septumul interatrial cu fosa ovală în centru ; 23-septumul
interventricular prevăzut cu o zonă fibroasă în centru, vestigiul embrionar al orificiului interventricular;
24-creasta supraventriculară; 25-mușchiul marele papilar; 26-mușchiul papilar secundar; 27-mușchiul
papilar subarterial; 28-mușchiul papilar subatrial; 29-mușchiul papilar subauricular; 30-trabecule septo-
marginale, pilieri de ordinul al II-lea; 32-pilieri de ordinul al III-lea la vârful ventriculelor; 33-cordaje
tendinoase; 34-ligament interarterial.

10
 Baza sa, situată dorsal, comunică cu atriul drept printr-un orificiu -
orificiul atrioventricular prevăzut cu o valvulă tricuspidă (alcătuită din trei
cuspizi). Acest orificiu este separat de conul arterial (originea arterei
pulmonare) prin creasta supraventriculară.
Peretele anterior, concav, prezintă în apropierea bazei o proeminenţă
numită muşchiul marele papilar, de la care se detaşează cordoane (cordaje)
tendinoase spre doi din cei trei cuspizi valvulari.
Peretele posterior sau septal, de formă triunghiulară, prezintă două
denivelări: muşchiul papilar secundar (în dreapta) şi muşchiul papilar
subarterial (în stânga), de la care se desprind deasemenea cordaje tendinoase
spre cuspizii valvei atrioventriculare. Muşchii papilari sau pilierii de ordinul I
constituie cele mai importante reliefuri. Se poate constata că fiecare muşchi
papilar trimite cordaje tendinoase la doi cuspizi, iar fiecare cuspid primeşte
cordaje tendinoase de la doi muşchi papilari.
Trabeculele septomarginale sau pilierii de ordinul II, în număr de 2-3,
pornesc de pe septumul interventricular orientându-se ventro-cranial către
peretele anterior pe care se prind de regulă bifurcat. La vârful cavităţii
ventriculare există numeroase reliefuri musculare reprezentate de pilierii de
ordinul III sau muşchii pectinaţi.
Orificiul atrioventricular drept este larg, prevăzut cu o valvă triplu
incizată, formată din trei cuspizi. Baza cuspizilor este inserată pe circumferinţa
inelului fibros ce delimitează orificiul atrioventricular, iar marginea liberă se
întreţese cu cordajele tendinoase emise de muşchii papilari. Orificiul trunchiului
pulmonar este situat în stânga, cranial şi într-un plan superior faţă de orificiul
atrioventricular. Prezintă o valvă – valva pulmonară, constituită din trei valvule
semilunare (sigmoide).
Aceste valvule, asemănătoare unor cuiburi de rândunică, prezintă fiecare:
o margine convexă, ataşată la conturul orificiului şi o margine liberă, mai subţire,
dominată central de un mic nodul fibros. Faţa superioară, foarte concavă,
delimitează împreună cu peretele arterial trei spaţii valvulare constituind
sinusurile pulmonare.

11
 Cavitatea atrială stângă este situată caudal originii arterei aorte şi arterei
pulmonare. Peretele anterior corespunde feţei caudale a septumului interatrial. Pe
plafon şi în partea dreaptă se deschid 4-6 orificii ale venelor pulmonare.
Extremitatea caudală corespunde unui diverticul saciform aparţinând auriculului
stâng, "ornat" de numeroase reliefuri cărnoase - pilierii de ordinul III. Podeaua
este prevăzută cu orificiul atrioventricular stâng.
Cavitatea ventriculară stângă ocupă partea caudală a masei ventriculare.
Peretele anterior sau septal este mai gros în centru, la animalele tinere şi mai ales
la carnivore prezentând o zonă fibroasă - vestigiul embrionar al orificiului
interventricular. Pe peretele posterior se disting două reliefuri enorme, rotunjite,
reprezentate de muşchii papilari: subauricular sau stâng şi subatrial sau drept.
Există deasemenea pilieri de ordinul II sau trabecule septomarginale, iar la vârful
cordului pilieri de ordinul III. Baza ventriculului prezintă două mari orificii:
orificiul atrioventricular stâng, situat caudal, prevăzut cu o valvă bicuspidă sau
mitrală şi orificiul aortic situat într-un plan superior, la stânga şi înaintea
orificiului precedent. În cazul orificiului aortic elementul de închidere este format
de valva aortică compusă din trei valvule semilunare (Fig. 5)

1.4. Structura cordului

Cordul este constituit din fibre musculare cardiace (miocardul), formaţiuni
fibroase conjunctive, ţesut nodal, vase şi nervi. La interior cavităţile cordului sunt
căptuşite de endocard.
Structurile fibroase sunt reprezentate de patru inele care circumscriu
orificiile atrioventriculare, aortic şi pulmonar şi care pot fi identificate pe
suprafaţa unei secţiuni realizate la nivelul şanţului coronar. Inelul fibros aortic
include două formaţiuni cartilaginoase (una în stânga şi cealaltă în partea
dreaptă) care se pot osifica la animalele în vârstă (ecvine, taurine) constituind
oasele cardiace (Fig. 6).
Miocardul este răspunzător de contracția ritmică și spontană a cordului.
Fibrele sale, cu un aranjament destul de complicat și sunt repartizate în două mari
sisteme: unul atrial și celălalt ventricular.

12
 Fig. 6 Schema structurilor fibroase
ale cordului
1- partea sângă (auriculară); 2-partea
dreaptă (atrială); 3- inelul fibros
atrioventricular drept; 4- inelul fibros
atrioventricular stâng; 5- inelul fibros
al trunchiului pulmonar ; 6- inelul
fibros aortic ; 7, 7’- oase cardiace.

Sistemul atrial este reprezentat la rândul lui de fibre superficiale și fibre

profunde. Primele sunt comune ambelor atrii pe care le unește, iar celelalte sunt
proprii fiecărui atriu și auricul. Fibrele proprii pleacă de pe inelul fibros
atrioventricular, întorcându-se pe aceeași formațiune fibroasă. Formează cea mai
mare parte a peretelui atrial și sunt dispuse profund. Fibrele unitive formează
stratul superficial. Ele au inserție pe un inel, urcă spre tavanul atriului de partea
opusă, inserândus-se pe inelul fibros corespunzător ultimului.
Sistemul ventricular conține de asemenea fibre proprii și fibre unitive,
dispuse de data aceasta în trei straturi. Fibrele proprii sunt cele superficiale. Ele
pleacă de la nivelul șanțului coronar unde se prind pe inelele fibroase atrio-
ventriculare, apoi coboară oblic către apex, urmărind un traiect spiralat. Cele de
pe fața atrială se îndreptă către marginea ventriculară dreaptă, pentru a trece pe
fața auriculară. Cele de pe fața auriculară sunt oblice spre marginea ventriculară
stângă, curbându-se spre fața atrială în cele din urmă. Ajunse la apexul fiecărui
ventricul, fibrele superficiale formează un fel de vârtej observabil în special în
vârful ventriculului stâng, zonă denumită vortexul cordului. La acest nivel,
peretele este foarte subțire, stratul mijlociu fiind întrerupt de fibrele stratului
superficial- fibrele unitive, care pătrund în interiorul cavităților, continându-se

13
cu fibrele stratului profund. În zona de terminare, vor da naștere pilierilor de
ordinul I sau papilari. Stratul mijlociu este format în general din fibre proprii
fiecărui ventricul, ca și cele atriale. Extremitățile fibrelor proprii fiecărui
ventricul se găsesc atașate pe inel fibros corespunzător. Se înțelege că fibrele
unitive vor forma stratul superficial și profund al miocardului ventricular, iar cele
proprii vor constitui în mare parte stratul mijlociu.

Fig. 7 Schema topografiei fibrelor musculare cardiace

1- fibre atriale proprii profunde (albastru); 2- fibre ventriculare proprii (verde); 3- fibre atriale unitive
(superficiale)|; 4- fibre unitive ventriculare, inițial în plan superficial; 5- vârtejul la vârful cordului de
unde fibrele superficiale unitive trec în plan profund; 6- fibre profunde, provenite din cele superficiale ce
contribuie la formarea mușchilor papilari.

Țesutul nodal sau țesutul conducător al cordului este sistemul care ține
sub dependența sa automatismul și ritmul contracțiilor. Este un țesutul muscular
de tip particular, cu striații discrete în care se înregistrează variații spontane și
ritmice de permeabilitatea ale membranelor celulare care reprezintă inițial toate
fibrele contractile din cordul primitiv. Acest sistem este reprezentat de două

14
porțiuni distincte prin topografie și structură, dar în perfectă continuitate: o
porțiune aglomerată generatoare de excitații și o porțiune difuză ce transmite
influxul la restul miocardului. Prima prezintă două porțiuni celulare sau noduri
situate în peretele atriului drept. Unul se află la joncțiunea sinoatrială, iar altul în
septumul interatrial. Ultimul nod se prelungește printr-un fascicul ce coboară prin
septumul interventricular, divizându-se în două ramuri câte una pentru fiecare
ventricul. Aceste ramuri se vor termina printr-o rețea densă subendocardică ce
constituie partea difuză (Fig. 8).
Nodul sinoatrial este situat la nivelul crestei terminale. Nu poate fi
evidențiat prin disecție decât la speciile de talie mare. El comandă sistola atriilor,
dar la cele mai multe mamifere nu se poate observa o rețea celulară ce asigură
difuzia influxului, posibil datorită transformării celulelor nodale în fibre
miocardice tipice. Cercetările histologice au demonstrat totuși la unele ungulate o
cale interatrială de țesut nodal. Același lucru este valabil pentru conexiunea
dintre nodul sinoatrial și nodul atrioventricular, fiind descris la cal un fascicul
subțire sinoatrial care însă nu a putut fi evidențiat la restul speciilor.
Nodul atrioventricular este mai voluminos decât cel precedent. Este
situat la nivelul septumului interatrial în contact cu inelul fibros drept, sub fosa
ovală. Subțiat la partea distală se continuă fără demarcație cu fasciculul
atrioventricular.
Fasciculul atrioventricular (denumit și fascicul His) începe printr-un
trunchi simplu și scurt ce se îndreaptă către marginea superioară a septumului
interventricular. La acest nivel, se divide în două ramuri stângă și dreaptă.
Ramura dreaptă se va plasa subendocardic pe fața ventriculară dreaptă a
septumului. La inserția septală a trabeculei septo-marginale va trimite fibre
peretelui opus al ventriculului și mușchiului marele papilar. Trimite diviziuni
destinate și altor pilieri, formând în toate zonele o rețea ce constituie partea
difuză a sistemului nodal. Ramura stângă se comportă asemănător în ventriculul
omolog.

15
 Endocardul este o tunică endotelială care tapetează cavităţile
cordului, continuându-se cu intima arterelor şi venelor. Contribuie la formarea
cuspizilor valvei tricuspide şi mitrale, precum şi la realizarea orificiului aortic şi
al trunchiului pulmonar.

Fig. 8 Țesutul nodal al cordului – schemă

1- nodulul sinoatrial; 2- nodulul atrioventricular; 3- fasciculul His; 4- ramură dreaptă a fasciculului His;
5- ramura stângă a fasciculului His; 6- rețeaua diseminată subendocardică ; 7-vena cava cranială ; 8-
aorta ; 9-trunchiul pulmonar ; 10-orificiul atrioventricular drept ; 11-orificiul atrioventricular stâng ; Ad-
atriu drept ; As-atriu stâng ; Vd-ventricul drept ; Vs-ventricul stâng.

1.5. Vascularizaţia cordului

Arterele cordului sunt reprezentate de două artere coronare, dreaptă şi
stângă, desprinse din porţiunea iniţială a arterei aorte (bulbul aortic). Ele şi
terminalele lor sunt plasate în şanţul coronar şi şanţurile longitudinale
corespunzătoare (paraconal şi subsinusal) (Fig. 3).
Artera coronară dreaptă se desprinde din partea cranială a bulbului
aortic, se angajează pe faţa dreaptă a trunchiului pulmonar, pe sub auriculul drept
pentru a aborda şi parcurge şanţul coronar până la originea şanţului subsinusal,
16
unde se termină prin ramura interventriculară subsinusală, care urmăreşte
şanţul omonim şi ramura circumflexă dreaptă, redusă, dispusă orizontal (la
nivelul şanţului coronar). La canide şi rumegătoare artera coronară dreaptă este
mai redusă, ramura interventriculară subsinusală provenind din artera coronară
stângă (Fig. 9)
Artera coronară stângă, scurtă şi voluminoasă faţă de precedenta, se
desprinde în acelaşi plan, dar pe partea stângă a bulbului aortic. Se orientează
caudal faţă de originea arterei pulmonare, iar la nivelul şanţului interventricular
paraconal, la toate speciile se împarte în ramura interventriculară paraconală şi
ramura circumflexă stângă (ultima ajungând la rumegătoare şi canide până la
originea şanţului subsinusal, unde va emite ramura interventriculară subsinusală)
(Fig. 9).

Fig. 9 Schema distribuției arterelor coronare

A -ecvine:1-artera coronară dreaptă; 2-artera coronară stângă; 3- ramura subsinusală; 4- ramura
circumflexă dreaptă; 5- ramura paraconală; 6- ramura circumflexă stângă; 7-bulbul aortic; 8-orificiul
trunchiului pulmonar; 9-orificiul atrioventricular drept; 10-orificiul atrioventricular stâng;
B-rumegătoare: 1-artera coronară dreaptă; 2-artera coronară stângă; 3- ramura subsinusală; 4- ramura
intermediară; 5- ramura paraconală; 6- ramura circumflexă stângă; 7-bulbul aortic; 8-orificiul trunchiului
pulmonar; 9-orificiul atrioventricular drept; 10-orificiul atrioventricular stâng;

Venele cordului acompaniază în general arterele, cu toate că nu sunt

desemnate cu aceeaşi denumire. Punctul terminus al principalelor vene îl
constituie sinusul coronar, un trunchi extrem de scurt, gros, ce se deschide în
atriul drept ventral orificiului venei cave caudale. EI reprezintă porţiunea dilatată
a extremităţii terminale a venei cardiace mari, plasată în şanţul coronar, dorsal

17
faţă de ramura circumflexă stângă. Ea îşi are originea la vârful cordului, urcă pe
partea stângă prin şanţul paraconal, apoi se orientează caudal prin şanţul coronar,
pentru a ajunge pe partea dreaptă. La rumegătoare şi suine primeşte ramura
intermediară plasată în şanţul omonim. Vena cardiacă mijlocie urcă prin şanţul
subsinusal, descărcându-se în acelaşi sinus coronar. În afara acestora există vene
cardiace drepte, care descarcă sângele exclusiv de la ventriculul drept direct în
atriul corespunzător (Fig. 10).

Fig. 10 Sistemul venos al cordului – schemă (fața atrială)

1- aorta; 2- trunchiul pulmonar; 3- vene pulmonare; 4- vena cava caudală; 5- vena cava cranială; 6- vena
azigos ; 7-marea venă cardiacă ; 8-sinusul coronar; 9- vena cardiacă mijlocie ; 10-micile vene cardiace.

18
 2. ORIGINEA MARILOR VASE DE LA BAZA CORDULUI

De la baza cordului se desprind două mari artere, a căror origine este

mascată de concavitatea masei atriale: trunchiul pulmonar și artera aortă.
Trunchiul pulmonar este acoperit în cea mai mare parte de inserţia
sacului pericardic. La ieşirea din pericard se poate observa un cordon elastic –
ligamentul interarterial (reprezentând un vestigiu al canalului arterial) care
leagă trunchiul pulmonar de artera aortă (Fig. 3).
După un traiect scurt, trunchiul pulmonar se divide în două artere
pulmonare - dreaptă şi stângă, care pătrund în pulmoni, urmărind bronhiile
până la ramurile lor terminale.
Trunchiul comun brahiocefalic (aorta primitivă, aorta ascendentă) se
desprinde din aortă, delimitând astfel lungimea porţiunii ascendente a acesteia.
La ecvine şi rumegătoare din trunchiul comun brahiocefalic se desprind
arterele subclaviculară stângă şi apoi subclaviculară dreaptă, după care se
continuă ca trunchi bicarotic. Ultimul va da naştere celor două artere carotide
comune.
La suine artera subclaviculară stângă se detaşează direct din cârja
aortică.

Fig. 11. Trunchiul brahiocefalic la mamiferele domestice

A-ecvine şi rumegătoare; B-suine; C- carnivore
1-aorta ascendentă; 2-aorta descendentă; 3-trunchiul brahiocefalic; 4-a brahiocefalică; 5-a.
subclaviculară stângă; 6-a. subclaviculară dreaptă; 7-a. carotidă comună stângă; 8-a. carotidă comună
dreaptă.

19
 La carnivore artera subclaviculară stângă se desprinde din cârja aortică
(ca la suine). Un aspect particular îl constituíe desprinderea din trunchiul
brahiocefalic a arterei carotide comune stângi, înaintea arterei subclaviculare
drepte, ceea ce face ca la aceste specii să lipsească trunchiul bicarotic (Fig. 11).

20
 2. PARTICULARITĂȚI ALE CORDULUI LA MAMIFERELE
DOMESTICE

2.1. Cordul la cal

La ecvine cordul are o greutate medie de 3.2 kg și reprezintă aproximativ
1/135 din greutatea corporală, fiind în general mai dezvoltat la mascul.
Capacitatea fiecărui compartiment este de aproximativ 700 cm3.
Forma este conică, aplatizată dintr-o parte în alta, vârful este bont iar
baza relativ largă. Grăsimea subepicardică are culoare galbenă, este moale,
uleioasă. Topografic, cordul drept este situat mai cranial față de alte specii,
motiv pentru care, in situ, auriculul drept este foarte vizibil de pe partea stângă.
Marginea ventriculară a auriculului stâng prezintă câteva incizuri reduse. Venele
pulmonare formează trei grupe: puternicul trunchi median primind venele lobare
caudale de la cei doi pulmoni. Este încadrat de două grupe mai reduse, una
dreaptă și una stângă, fiecare primind venele lobare și mijlocii ale pulmonului
corespunzător. Nu există venă azigos stângă. Vena azigos dreaptă se deschide
în vena cavă cranială.
Conformația interioară
Septumul interventricular este foarte gros - 45-48 mm. În ventriculul drept
marele papilar, parietal, este voluminos și are o bază largă. Micul papilar este
inserat pe partea dreaptă a septumului. Mușchiul papilar subarterial este situat pe
septum mai dorsal și spre stânga, subdivizat în mici reliefuri neregulate.
Trabecula septomarginală este subțire, calibrul său nedepășind 3 mm. Se
constatată totuși excepții, la caii de de sport, la care acesta este foarte gros (până
la 5 mm) (Fig. 14) Câteva trabecule accesorii, mai subțiri, se orientează spre
apex. În ventriculul stâng, cei doi mușchi papilari sunt bine reprezentați, cu baze
largi, legate prin mici trabecule neregulate.
Topografia
Se caracterizează prin orientarea relativ oblică a organului, al cărui ax
mare formează cu sternul un unghi de 450. mai puțin de două treimi sunt situate
la stânga planului median. Apexul este plasat la mică distanță de stern: 0,5-3 cm.
Aria cardiacă se întinde în general de la marginea cranială a celei de-a treia
coaste la marginea caudală a celei de-a șasea. Există și variații individuale, când

21
marginea cranială poate ajunge la al doilea spațiu intercostal sau se situează la
marginea caudală a celei de-a treia coaste, în timp ce marginea caudală ajunge la
al șaselea spațiu intercostal sau nu depășește marginea cranială a celei de-a
cincea. Baza cordului se proiectează după o linie curbă a cărei porțiune cea mai
ridicată se situează în dreptul celui de-al patrulea spațiu intercostal, ușor ventral
de mijlocul înălțimii totale a toracelui. șocul precordial este perceput cu maximă
intensitate între cel de-al șaselea și al șaptelea cartilaj costal. Ostium pulmonar se
proiectează la nivelul celui de-al treilea spațiu intercostal și sub porțiunea
adiacentă a celui de-a cincea coastă. Ostiumul aortic, mai oblic în direcție
ventrocranială, se găsește sub cel de-al patrulea spațiu intercostal și sub mijlocul
corespunzător coastelor adiacente. Ostiumul atrioventricular stâng, cel mai
caudal și cel mai vemntral, se proiectează sub cel de-al cincilea spațiu intercostal
și porțiunii adiacente a celei de-a cincea coaste. Cel de-al patrulea ostium, cel
atrioventricular drept, este plasat mai la dreapta față de celelalte, proiectânduse
de la al treilea la al patrulea spațiu intercostal.
Din punct de vedere structural, sunt puține particularități remarcabile.
Trigoanele fibroase sunt reprezentate prin două cartilaje: unul principal drept, și
unul accesoriu, caudal de aortă și pe partae stângă. Primul are o lungime de doi
sau trei cm în tim ce accesoriu nu depășește un cm. La animalele în vârstă sunt
parțial calcificate, dar nu se osifică.
Arterele cordului au un volum aproape egal, cea stângă fiind de regulă
mai largă. Artera coronară dreaptă se termină printr-o ramură
interventriculară subsinusală și o ramură atrioventriculară (circumflexă
dreaptă), ultima mai voluminoasă decât la alte specii. Prima ramură a arterei
feței auriculare a ventriculului drept este voluminoasă și suplinește teritoriul
arterei marginii ventriculare drepte, relativ redusă. Artera coronară stângă are o
distribuție obișnuită. Ramura circumflexă este totuși scurtă. Ramura
interventriculară paraconală trece de incizura apexului și se termină pe partea
dreaptă prin două ramuri divergente: una apexiană și alta retrogradă. Dintre
colaterale, un teritoriu bine reprezentat îl are ramura diagonală și prima ramură
septală. În ceea ce privește artera circumflexă, ramura marginii ventriculare
stângi este slab reprezentată.

22
 Fig. 12 Cordul la cal – fața stângă (original)
1-ventricul drept; 2-ventricul stâng; 3-șanț longitudinal interventricular paraconal; 4-auricul drept; 5-
auricul stâng; 6-trunchiul pulmonar; 7-cârja aortică; 8- trunchi brahiocefalic; 9-artera subclaviculară
stângă; 10-artera subclaviculară dr.; 11- trunchi bicarotic; 12-ligament interarterial; 13- pericard; 14-
artera coronară stângă; 15- ramură paraconală din -artera coronară stângă; 16- ramura circumflexă stângă
din -artera coronară stângă

23
 Fig. 13 Cordul la cal – fața dreaptă (original)
1-ventricul stâng; 2-ventricul drept; 3-atriu drept; 4- șanț longitudinal interventricular subsinuos; 5-artera
coronară dreaptă; 6-aorta; 7- trunchi brahiocefalic; 8- vena cavă cranială; 9-vena azigos dr.; 10-vena cava
caudală; 11, 11’- artere pulmonare dr. și stg.; 12-vene pulmonare

24
Fig. 14 Aspect din interiorul ventriculului drept la cal, deschis prin secționarea peretelui, înaintea
șanțului longitudinal paraconal (original)
1-mușchiul marele papilar; 2-mușchiul papilar secundar; 3-mușchiul papilar subarterial; 4-pilier de
ordinul II (trabeculă septomarginală) excesiv de dezvoltat; 4-septum interventricular; 4-peretele
ventriculului secționat

Fig. 15 Aspectul valvei trunchiului pulmonar la cal, după secționarea orificiului corespunzător
(original)
1-creasta supraventriculară; 2-peretele ventriculului drept secționat; 3- lumenul trunchiului pulmonar;
a,b,c – valvulele sigmoide

25
 Venele au unele particularități remarcabile. Sinusul coronar este aproape
în întregime integrat atriului drept. Vena mijlocie a cordului se deschide separat
în acesta. De fapt, sinusul coronar, apare ca porțiunea terminală a marii vene
cardiace, de la locul deschiderii în acest vas a venei oblice a atriului stâng. Atunci
când ultima se deschide separat în atriu, practic lipsește sinusul coronar. Marea
venă cardiacă prezintă raporturile obișnuite, fiind totuși dezvoltat afluentul
diagonal și redus cel al marginii ventriculare stângi. Vena cardiacă mijlocie este
constituită din două rădăcini lungi, cu anastomoze, care încadrează ramura
arterială, interventriculară, subsinuasă. Ele se unesc la jumătatea silonului
corespunzător. În afara afluenților obișnuiți, în partea terminală, ea primește o
venă care drenează porțiunea adiacentă a ventriculului drept, urmărind pe un
scurt traiect șanțul coronar (asemănător micii vene cardiace de la om). Venele
cardiace drepte formează trei grupe ascendente pe marginea ventriculară
dreaptă și zonelor adiacente. Aceste vase sunt unite în șanțul coronar prin
anastomoze transversale. Grupa stângă este cea mai importantă. Ea ajunge la
atriul drept, urmărește în sens retrograd artera coronară dreaptă primind, în
apropierea terminării acesteia, un afluent satelit porțiunii inițiale a arterei.
Pericardul are o topografie diferită comparativ cu alte specii. Sacul
pericardic aderă direct la stern pe o zonă de 20 de centimetri, cuprinsă între cea
de-a cincea sternebră și baza procesului xifoid. În unele din cazuri, în locul
acestei aderențe, apare un veritabil ligament sternopericardic, tapetat pe ambele
fețe de pleură. Pericardul seros înconjură larg aorta ascendentă și trunchiul
pulmonar, ajungând sub bifurcația ultimului, și sub ligamentul interarterial. El se
răsfrânge de pe aortă în imediata vecinătate a trunchiului brahiocefalic. Sinusul
transvers al pericardului este foarte redus între aortă și atriul stâng dar se lărgește
în partea corespunzătoare atriului drept. Datorită voluminosului trunchi pulmonar
median, lipsește sinusul oblic al pericardului. Răsfrângerea pericardului se
realizează, pe de altă parte, lateral de dechiderile venelor cave, astfel că acestea
nu sunt învelite în seroasă.

26
 2.2. Cordul la rumegătoare
Greutatea medie a cordului la bovine este de 2,5 kg, cu variații între 1,8 și
3,2 kg. Reprezintă în medie 1/200 din masa animalului.
Capacitatea fiecărui compartiment este de aproximativ 600 cm3.
Are formă conică, fiind mai îngust la bază și proporțional mai lung
decât la ecvine. Aplatizarea transversală este mai puțin netă. Vârful este adesea
mai ascuțit, ușor dirijat caudal. Grăsimea subepicardică este abundentă,
albicioasă, dură și friabilă la temperatura mediului exterior. Fața atrială
prezintă un silon interventricular mai apropiat de marginea interventriculară
stângă decât de cea dreaptă. Pe partea stângă, auriculul drept este puțin vizibil iar
auriculul stâng este decupat pe marginea ventrală de incizuri evidente, care îi dau
un asepect denticulat. Marginea ventriculară stângă prezintă un silon
suplimentar ce coboară către apex, deviind ușor spre fața auriculară. Pe
plafonul atriului stâng, baza cordului este prevăzută cu o voluminoasă venă
azigos stângă. Aceasta încrucișează oblic marginea caudală a acestui atriu,
ajunge în șanțul coronar unde se unește cu marea venă cardiacă, de unde se
continuă ca sinus coronar. Dispoziția și terminalele venelor pulmonare diferă
puțin de cele descrise la ecvine.
În ceea ce privește conformația internă, se constată uneori depozite
adipoase subendocardice, în special la baza mușchilor papilari. În ventriculul
drept, marele mușchi papilar, parietal, este voluminos și decupat în lobi. Micii
mușchi papilari, situați la partea dorsală a septumului, formează maui multe
reliefuri reduse. Mușchiul papilar subarterial este scund, sub forma unei creste
alungite până la originea crestei supraventriculare. Trabecula septomarginală
este cilindrică și foarte groasă, având diametru de aproximativ 1-1,2 cm. Nu
există trabecule accesorii. Porțiunea din vecinătatea apexului este foarte
anfractuoasă. În ventriculul stâng papilarii sunt foarte voluminoși. mușchiul
subauricular este înalt și bilobat. Mușchiul subatrial formează un relief gros și
alungit. Cu excepția regiunii din vecinătatea apexului peretele nu este anfractuos.

27
 Fig. 16 Cordul la vacă – fața stângă (original)
1-auricul stâng; 2-trunchiul pulmonar; 3-aorta; 4-trunchi brahiocefalic; 5-ventricul drept; 6-ventricul
stâng; 7-șanț interventricular longitudinal paraconal cu țesut adipos de culoare albă; 8- șanț intermediar;
9-auricul drept

28
 Fig. 17 Cordul la vacă – fața dreaptă (original)
1-aorta; 2-vena cava cranială; 3-atriu drept; 4-vena azigos stângă; 5-ventricul stâng; 6-ventricul drept; 7-
șanț subsinusal; 8- vena cava caudală

29
 Topografia diferă ușor de cea de la ecvine. Zona de proiecție parietală este
ceva mai restrânsă. Ea se întinde de la a treia coastă la al cincilea spațiu
intercostal, uneori ajungând până la a cincea coastă. Baza este situată la
jumătatea înălțimii totale a toracelui iar apexul se găsește în dreptul celui de-al
șaselea spațiu intercondral. Cordul este mai apropiat de peretele costal stâng
comparativ cu situația întâlnită la ecvine. Acest lucru se datorează și dezvoltării
exagerate a lobului apical drept. Valva trunchiului pulmonar se proiectează la
nivelul celui de-al treilea spațiu intercostal, cea aortică sub cea de a patra coastă
și porțiunii adiacente a celui de-al patrulea spațiu intercostal iar ostiumul atrio-
ventricular stâng sub cea de-a cincea coastă. Valva atrio-ventriculară dreaptă este
în dreptul celui de-al treilea spațiu intercostal și a celei de-a patra coastă. șocul
precordial este maxim la nivelul porțiunii ventrale a celui de-al patrulea spațiu
intercostal.
Structura este caracterizată prin prezența a două oase cardiace – unul
drept și altul stâng, rezultând din osificarea cartilajelor. Primul, cel mai
voluminos, are o lungime de 5-7 cm. Prezintă o porțiune principală, neregulat
patrulateră, situată între ostiumurile atrioventricular și aortic, și două prelungiri
subțiri încurbate în jurul ultimului; prima prelungire, mai lungă, se plasează între
orificiul aortic și cel atrioventricular drept; cealaltă, mai subțire, mai scurtă și
uneori fragmentată, este situată între ostiumul aortic și orificiul atrioventricular
stâng. Osul cardiac stâng este mult mai mic. Are o lungime de 2-3 cm și o formă
neregulat triunghiulară. El prezintă o prelungire scurtă în direcția ostiumului
pulmonar și o alta, mai subțire și puțin mai lungă, ce avansează între ostiumul
aortic și cel atrioventricular stâng, pe direcția prelungirii osului cardiac drept, pe
care însă nu o atinge.
Arterele cordului sunt inegale, cea stângă irigând, în afara cordului stâng
și septumului, o porțiune a ventriculului drept. Diviziunile lor terminale prezintă
multiple anastomoze reduse, sistemul fiind mai dezvoltat totuși decât la alte
specii. Artera coronară dreaptă, redusă, își limitează teritoriu de irigare la
atriul drept și la porțiunea ventriculului drept neirigată de ramurile
interventriculare. Ramura sa atrială proximală este bine dezvoltată, ca și ramura

30
marginii ventriculare drepte, în timp ce ramura dreaptă este relativ redusă. Artera
coronară stângă are un diametru dublu față de precedenta, se termină prin
două ramuri cu un calibru aproape egal. Ramura interventriculară paraconală
prezintă un traiect și o distribuție fără particularități. Ramura circumflexă este
lungă și puternică. Ea înconjură cordul ventral de terminarea venei azigos
stângi și a sinusului coronar, pentru a ajunge să se continue cu ramura
interventriculară subsinusală. Ultima are un traiect obișnuit, totuși, diviziunile
septale sunt aproape de două ori mai reduse comparativ cu cele de pe partea
opusă.
Venele prezintă o serie de particularități. Marea venă cardiacă și vena
cardiacă mijlocie sunt drenate printr-un sinus coronar voluminos și lung de 5-6
cm. Acesta ia naștere la jumătatea marginii ventriculare stângi, prin confluența în
unghi foarte scuțit a venei azigos stângi și a marii vene cardiace, se termină la
partea cea mai ventrală și caudală a atriului drept, sub deschiderea venei cave
caudale. Marea venă cardiacă își are originea pe partea dreaptă a incizurii apicale,
prin rădăcini anastomozate cu cele ale venei mijlocii. Segmentul marii vene
cardiace care urmărește șanțul coronar primește un afluent voluminos, vena
marginii ventriculare stângi, cu origine în apropierea apexului, prin rădăcini
anastomozate cu cele ale celor două vene interventriculare. Vena cardiacă
mijlocie este simplă pe tot traiectul dar, la jumătatea sa, primește un afluent
voluminos de la peretele ventricular drept. Se deschide în sinusul coronar, la
mică distanță de afluirea acestuia în atriu drept. Venele drepte ale cordului nu
sunt anastomozate în șanțul coronar deschizându-se izolat în atriul drept.
Vârful pericardului ajunge întotdeauna în contact cu sternul. Baza ajunge
la originea trunchiului brahio-cefalic iar sinusurile sunt asemănătoare cu cele de
la ecvine.
La ovine și caprine cordul se aseamănă mult cu cel al rumegătoarelor
mari, având însă o greutate medie de aproximativ 240 g. are o formă mai
alungită decât cel al bovinelor, capacitatea ventriculară fiind de aproximativ
90 cm3. La ambele specii șanțul marginii ventriculare stângi este mai scurt și
mai puțin evident decât la rumegătoarele mari.

31
 Fig. 18 Cordul la oaie – fața stângă (original)
1-aorta; 2-trunchiul pulmonar; 3-lig. interarterial; 4-atriu drept; 5-trunchi pulmonar; 6-atriu stâng; 7-
ventricul drept; 8- ventricul stâng; 9-șanț longitudinal interventricular paraconal; 10-șanț intermediar

32
 Fig. 19 Cordul la oaie – fața dreaptă (original)
1-aorta; 2-atriu drept; 3-ventricul stâng; 4-ventricul drept; 5-șanț interventricular subsinusal; 6-vena cava
caudală; 7-vena cava cranială

33
 În ventriculul drept trabecula septomarginală este mai dezvoltată la
caprine în comparație cu bovinele dar este mai redusă la ovine. Topografia
cordului corespunde celei descrise la bovine. Cartilajele cordului se osifică tardiv
și incomplet. Pericardul nu aderă niciodată, în mod direct, la stern, ci este legat
de acesta prin două ligamente sternopericardice, unul cranial și altul caudal,
tapetate de pleură.

2.3. Cordul la porc

Acest animal prezintă caracteristici intermediare între carnivore și
rumegătoare. Greutatea medie este de 300 g, iar capacitatea compartimentelor de
circa 100-120 cm3.
Forma organului tinde a se îndepărta de cea conică, vârful fiind
rotunjit. șanțul ventricular paraconal este foarte oblic, aproape paralel cu
marginea ventriculară stângă, astfel încât incizura apexului este distanțată de
acesta, situată aproximativ la jumătatea marginii ventriculare drepte. Șanțul
marginii ventriculare stângi este variabil, uneori lung și evident, alteori slab
reprezentat. Marginea ventrală a auriculului stâng, mai bine reprezentat decât
cel drept, este lobată de două sau trei incizuri profunde. Vena azigos stângă
este dispusă asemănător rumegătoarelor. Peretele trunchiului pulmonar și aortei
sunt mai subțiri comparativ cu situația observată la rumegătoare. Atunci când, la
cordul scos din cavitate, se păstrează o porțiune mai lungă de aortă, dispoziția
arterelor subclaviculare și carotide ușurează stabilirea apartenenței de specie:
la ecvine și rumegătoare aceste vase iau naștere într-un unic trunchi
brahiocefalic, în timp ce la porc și la carnivore, artera subclaviculară stângă se
desprinde izolat, direct din crosa aortică.
Conformația internă comportă doar câteva particularități demne de a fi
menționate. În atriu drept se constată o fosă ovală largă și un tubercul intervenos
puțin reliefat. În ventriculul drept, marele papilar este lobat iar micii papilari
adesea au ca bază un relief unic, situat pe marginea stângă a septumului.
Muschiul papilar subarterial este scund și rotunjit. Trabecula septomarginală are
un calibru variabil, dar adesea este redusă. În ventriculul stâng se constată
frecvent prezența unor mușchii papilari accesorii.

34
 Fig. 20 Cordul la porc (fața dreaptă)
1-ventricul drept; 2-ventricul stâng; 3-șanț interventricular paraconal; 4-auricul drept; 5-auricyul stâng; 6-
trunchi pulmonar

Fig. 21 Aspectul auriculului stâng la porc (săgeata indică o incizură caracteristică)

(original)

35
 Topografia se caracterizează prin poziția relativ cranială a cordului și prin
puternica înclinare a organului pe stern, cu care marginea ventriculară dreaptă
formează un unghi foarte ascuțit. Aria cardică se întinde de la al doilea la al
cincilea spatiu intercostal, iar apexul este situat în dreptul celui de al șaselea
cartilaj costal. Orificiul trunchiului pulmonar este plasat în dreptul celei de a treia
coaste iar cel aortic sub al treilea spațiu intercostal. Valva atrioventriculară stângă
se găsește la nivelul celui de al patrulea spațiu intercostal.
Osificarea trigoanelor fibroase este rară, tardivă și incompletă.
Arterele sunt aproape egale ca și calibru, cea stângă fiind puțin mai bine
reprezentată. Ramurile lor sunt adesea încrucișate pe suprafață de fascicule de
fibre miocardice. Artera coronară dreaptă se continuă prin ramura
interventriculară subsinusală, după ce emite o ramură atrio-ventriculară
rudimentară. Ramura marginii ventriculare drepte este relativ puternică. Artera
coronară stângă se termină prin ramurile sale paraconală și circumflexă, prima
dând naștere unor ramuri ventriculare stângi mai bine reprezentate comaprativ cu
cele pentru ventriculul drept. Ramura circumflexă este lingă, ajungând până sub
sinusul coronar. Ramura marginii ventriculare stângi nu atinge regiunea apexului.
Venele cordului sunt drenate de un sinus coronar, dispus ca și la
rumegătoare dar mai voluminos. Marea venă cardiacă primește aceeași afluenți
ca și speciile precedente. Ramura interventriculară paraconală flanchează caudal
artera cu același nume primind, în apropierea locului de continuare cu segmentul
circumflex, un afluent care se ridică pe suprafața ventriculului drept cranial și
paralel cu artera, după care o încrucișează în unghi aproape drept. În acest fel,
ramura paraconală a venei cardiace mari este aproape dedublată. Rădăcinile
venei cardiace mari sunt anastomozate de o parte si de alta a apexului cu cele ale
venei cardiace mijlocii. Ultima își are originea prin două rădăcini care încadrează
apexul și se unesc sub un unghi drept aproape de jumătatea șanțului
interventricular. Vene ajunge în sinusul coronar la câțiva mm de deschiderea
acesteia în atriu. Venele drepte ale cordului sunt în număr de 3 sau 4 și nu au
anastomoze în șanțul coronar.
Pericardul aderă la stern începând de la a patra sternebră până la baza
procesului xifoid.

36
 2.4. Cordul la carnivore
Cordul la câine este globulos, cu vârful rotunjit și obtuz. Șanțul
interventricular paraconal, foarte oblic, atinge marginea ventriculară dreaptă
aproximativ la jumătate. Auriculul stâng nu are marginea incizată. Grăsimea
subepicardică, de regulă în cantitate redusă, este galben-roz, uleioasă și are o
consistență scăzută. Există o venă azigos dreaptă, dispusă ca la ecvine.
În privința conformației interne, se poate aprecia că în interiorul
ventriculelor există puternice reliefuri trabeculare, ce conferă pereților un aspect
anfractuos, mai ales spre vârful organului. Aceștia sunt netezi doar în vecinătatea
orificiilor arteriale. În ventriculul drept marele papilar este situat aproape de
joncțiunea parieto-septală, în partea ventrală și stângă a septumului, fie pe acesta,
fie pe peretele extern. Uneori apare divizat în doi sau trei lobi. Micii mușchi
papilari sunt relativ puternici, situați la joncțiunea parieto-septală opusă.
Papilarul subarterial este foarte redus, uneori acompaniat de reliefuri accesorii.
Trabecula septomarginală este subțire dar acompaniată distal de două sau trei
trabecule accesorii. În ventriculul stâng, mușchiul papilar subatrial este simplu,
relativ redus iar cel subauricular este puternic, adesea subdivizat în mai mulți
lobi. Prezența mușchilor papilari accesorii este frecventă.
Topografia cordului permite o explorare ușoară a organului în cazul
animalului viu. Marele ax al cordului este foarte oblic, marginea ventriculului
drept fiind paralelă cu fața dorsală a sternului. Partea dorso-cranială a acestei
margini precum și auriculul drept se situează la nivelul celui de-al treilea spațiu
intercostal, sau mai rar, la marginea cranială a celei de-a patra coaste. Proiecția
marginii ventriculare stângi corespunde spațiului al șasele intercostal, putând
ajunge la marginea cranială a celei de-a șaptea coaste. Baza cordului ajunge sau
chiar depășește înălțimea toracelui. Apexul ajunge în dreptul celui de-al șaptelea
cartilaj costal. Incizura cardiacă a pulmonilor lasă descoperită o suprafață
cardiacă aproape egală pe cele două părți, situată la nivelul treimii ventrale a
celei de-a cincea și a șasea coastă. Orificiul trunchiului pulmonar se găsește în
dreptul celei de-a patra coaste, cel aortic la nivelul celui de-al patrulea spațiu
intercostal iar cel atrio-ventricular stâng în dreptul celui de-al cincilea spațiu

37
intercostal și a șasea coastă. Orificiul atrio-ventricular drept este plasat mai
ventral și mai spre dreapta, în dreptul celui de-al patrulea spațiu intercostal.
Nu se constată prezența oaselor cardiace.
Arterele sunt dispuse oarecum asemănător celor de la rumegătoare,
coronara stângă furnizează două ramuri interventriculare și irigă în totalitate
septumul. Artera coronară dreaptă este mai redusă și relativ scurtă,
neatingând originea șanțului interventricular subsinusal. Ramura dreaptă a
conului arterial și ramura marginii ventriculare drepte sun bine reprezentate.
Artera coronară stângă este de două ori mai voluminoasă decât cea dreaptă.
Ramura interventriculară paraconală furnizează ventriculului stâng o serie de
ramuri lungi care par a suplini ramura diagonală. De asemenea, ea emite
puternice ramuri septale, dintre care, prima este dezvoltată în mod deosebit,
atingând vecinătatea apexului. Ramura circumflexă, foarte lungă, se continuă
prin ramura interventriculară subsinusală; ramura marginii ventriculare stângi
este slab dezvoltată.
Principalele vene sunt drenate printr-un sinus coronar bine reprezentat dar
delimitat doar de deschiderea unei mici vene oblice a atriului stâng. Acesta poate
să lipsescă în unele cazuri, când sinusul coronar se consideră a fi porțiunea
terminală a venei cardiace mari. Ea își are originea printr-o ramură
interventriculară paraconală dublă în mod obișnuit, cele două rădăcini încadrând
la distanță ramura arterială corespunzătoare. Vena mijlocie a cordului este
simplă. Venele drepte ale cordului formează două grupe. Cele care urcă sub atriul
drept nu sunt în mod obișnuit anastomozate. Nu sunt rare cazurile când acestea
sunt colectate de o mică venă cardiacă (ca la feline). Cele de pe fața auriculară
sunt mai dezvoltate și se unesc într-un colector scurt sub auriculul drept.
Pericardul nu ajunge în contact direct cu sternul, iar ligamentul sterno-
pericardic este puțin distinct. Există însă un ligament frenico-pericardic lung de
2-3 cm ce unește apexul cu porțiunea ventrală a diafragmului. Pericardul seros nu
ajunge la nivelul trunchiului brahio-cefalic. Acoperă fața ventrală a porțiunii
terminale a celor două vene cave dar nu înconjoară aceste vase. Sinusul transvers
este îngust iar sinusul nu este profund.

38
 Fig 22 Cordul la câine (fața stângă) original
1-ventricul drept; 2-ventricul stâng; 3-șanț paraconal; 4-auricul drept; 5- auricul stâng; 6-trunchi
pulmonar; 7-ligament interarterial; 8-aorta; 9-artera brahiocefalică; 10-artera subclaviculară stângă.

39
 La pisică conformația externă și internă diferă puțin comparativ cu cea de
la câine. Totuși, mușchii papilari subarterial și subatrial sunt mai dezvoltați.
Din punct de vedere topografic, cordul la pisică este și mai înclinat pe
stern și deplasat ceva mai caudal, aria de proiecție fiind limitată de a patra și
respectiv a șaptea coastă. Trigoanele sunt fibroase, lipsite de țesut cartilaginos.
Arterele au o dispoziție comparabilă cu cea de la câine. Cu toate acestea ramura
interventriculară subsinusală poate proveni din artera coronară dreaptă. Sinusul
coronar este întotdeauna delimitat de vena oblică a atriului stâng, care este
constantă. Venele marginii ventriculare drepte și porțiunii subsinusale a
ventriculului drept sunt colectate întotdeauna de o mică venă cardiacă ce se
orientează prin șanțul coronar în direcția sinusului venelor cave, unde se deschide
izolat.

2.5. Cordul la iepure

La iepure forma cordului este mai alungită, cu vârful mai ascuțit.
Marginea ventrală a auriculului stâng este decupată de mici incizuri. Acest
diverticul este încrucișat pe partea dorsală de vena cavă cranială stângă, care
lipsește la toate celelalte mamifere domestice. Acest vas se orientează caudal,
până la șanțul coronar, primind marea venă cardiacă, de la care este omoloagă
sinusului coronar de la alte specii. Marginea ventriculară stângă este prevăzută cu
un silon lung și evident, deviat spre fața auriculară a cordului.
Cea mai importantă particularitate legată de conformația internă constă
în faptul că orificiul atrio-ventricular drept nu prezintă decât doi cuspizi. Unul
este septal, relativ scurt și celălalt, mai larg, corepunde cuspizilor angular și
parietal. Mușchiul marele și micul papilar sunt ambii prinși pe septumul
interventricular. Papilarul subarterial este redus, ca de altfel și trabecula septo-
marginală. Mușchiul papilar subatrial este mai mic decât cel subauricular.
Din punct de vedere topografic, organul este situat mai cranial decât la
celelalte mamifere domestice. Aria cardiacă se întinde de la a doua la a cincea
coastă. Ca și la carnivore, este situat paralel cu fața dorsală a sternului.

40
 Arterele coronare au un calibru aproape egal, cea dreaptă terminându-se
printr-o ramură interventriculară subsinusală și o ramură atrio-ventriculară,
dispusă precum la ecvine. Cea stângă emite ramura interventriculară paraconală
și ramura circumflexă care ajunge pană la marginea ventriculară stângă unde
emite ramura intermediară.
Venele sunt drenate în porțiunea terminală a venei cave craniale stângi.
Marea venă cardiacă este scurtă, datorită faptului că se termină la nivelul
marginii ventriculare stângi. În apropierea deschiderii în vena cavă cranială
stângă primește ramura marginii ventriculare stângi, extrem de dezvoltată, adesea
mai groasă decât vena cardiacă mijlocie. Ultima ajunge în porțiunea terminală a
venei cave craniale stângi și primește, în afara afluenților obișnuiți, terminarea
micii vene cardiace. Aceasta drenează toate venele drepte ale cordului.
Pericardul rămâne la distanță de diafragm și nu este unit cu sternul decât
printr-un redus ligament sterno-pericardic. Sinusul transvers este larg iar sinusul
oblic mai bine reprezentat ca la carnivore. De fiecare parte, între venele
pulmonare și vena cavă corespunzătoare există câte un recesus relativ profund.

Fig. 23 Cordul la iepure – fața stângă (original)

1-auricul drept; 2-auricul stâng; 3- trunchiul pulmonar; 4-ventricul drept; 5-ventricul stâng; 6-șanț
interventricular longitudinal paraconal

41
 2.6. Cordul la pasăre
Cordul la păsările domestice se caracterizează prin volumul său relativ
mare comparative cu talia. Este situat pe linia mediană, într-o poziție paralelă
cu fața superioară a sternului. Marginea ventriculului drept este convexă și
orientate spre dreapta. Marginea caudală este mult convexă și orientată spre
stânga. Masa ventriculară are forma unui con ascuțit în vârful căruia se
găsește o cantitate redusă de grăsime (Fig. 24). Orificiu atrioventricular drept
este închis de o valvă simplă, de forma unei lame musculare, prinsă pe
septumul interventricular. O membrană subțire leagă marginea liberă a valvei
de septumul interventricular, jucând rolul cordajelor tendinoase. În atriu drept
se deschid două vene cave craniale - stângă și dreaptă și o venă cavă caudală.
Aorta ascendentă emite succesiv două trunchiuri brahiocefalice, după care
formează crosa aortică orientată spre dreapta.

Fig. 24 Cordul la pasăre – fața stângă (original)

1-auricul drept; 2-auricul stâng; 3- marginea cranială; 4-marginea caudală; 5-depozit adipos la vârful
cordului

42
 Secțiune prin mediastinul mijlociu
1-mușchiul lungul gâtului; 2- esofag; 3-bifurcația traheală; 4-aorta; 5-foița viscerală a pericardului seros
(epicard); 6- foița parietală a pericardului seros; 7- fascia endotoracică; 8-pleura parietală (costală); 9-
pleura viscerală (pulmonară); 10-vena cava caudală; 11-pleura pericardică; 12-ligament sternopericardic.

43