ANUL II

APARATUL CIRCULATOR
(ANGIOLOGIA)

CURSUL 1

1
 GENERALITĂȚI

Sistemul cardiovascular cuprinde cordul, vasele de sânge și vasele limfatice.

Cordul (Cor) este un organ musculocavitar, cu rolul de a pompa sângele în complexul
vascular.
Vasele de sânge includ arterele (Arteriae), care transportă sângele de la cord în
organism, în timp ce venele readuc sângele către cord. Arterele se ramifică progresiv, în
cele din urmă formând arteriole (Arteriolae), cu un diametru mai mic, la rândul lor
acestea transformându-se în capilare (Vassa capillaria), vasele cu cel mai mic diametru.
Sângele din rețeaua capilară va fi colectat de venule (Venulae), care la rândul lor devin
vene ce readuc sângele spre cord.
Circulația sistemică sau marea circulație transportă sângele oxigenat dinspre
cord către toate organele corpului și readuce sângele neoxigenat înapoi în cord.
Circulația pulmonară sau mica circulație transportă sângele neoxigenat din cord spre
țesutul pulmonar, unde este oxigenat înainte de a fi readus în cord. Contracția musculară
a ventriculului stâng trimite sângele în aortă. Prin acest vas, sângele oxigenat ajunge la
țesuturi și organe. Din paturile capilare sângele neoxigenat este colectat de venule care
vor genera vene cu un calibru din ce în ce mai mare, în cele din urmă rezultând venele
cavă cranială și caudală, care alimentează atriul drept. Acesta este traseul marii circulații.
Din atriul drept sângele trece în ventriculul drept (pasiv și prin contracție atrială)
și de acolo în trunchiul pulmonar și arterele pulmonare, care ajung la pulmoni, unde are
loc schimbul de gaze. Venele pulmonare transportă sângele oxigenat de la pulmon în
atriul stâng. Astfel se închide circuitul micii circulații.
Vasele limfatice (Vasa lymphatica) formează un sistem de drenaj, care aduce o
parte importantă a lichidului tisular din interstitii în sângele circulant. Drenajul limfatic
începe cu capilarele limfatice (Vasa lymphocapillaria) care formează plexuri extinse,
răspândindu-se prin majoritatea țesuturilor. Aceste capilare colectează lichidul
interstițial, inclusiv molecule mari, cum ar fi proteinele, care nu pot intra în vasele de
sânge, mai puțin permeabile. Vasele limfatice mai mari își au originea în aceste plexuri.
Ele converg în cele din urmă în câteva trunchiuri mari, care sunt tributare venelor mari
din cavitatea toracică.

2
 1. ASPECTE GENERALE PRIVIND CONFORMAȚIA ȘI STRUCTURA
CORDULUI LA MAMIFERE

Cordul (Cor), organ central al sistemului circulator, variază ca mărime şi aspect

în funcţie de specie, conturându-se o serie de caracteristici comune seriei animale.
Organ musculos, coniform, cu vârful orientat ventrocaudal, acoperit de pericard (sacul
pericardic), cordul este situat aproximativ în jumătatea inferioară a cavităţii toracice,
asimetric faţă de planul median (paramedian stânga).
Este cunoscută sub denumirea „arie de proiecție cardiacă” suprafața delimitată
de conturul organului pe pielea din regiunea toracelui. Trebuie înțeles că nu este vorba
de zona de contact direct între cord și peretele toracic, deoarece pulmonii se interpun pe
o mare parte a ariei de proiecție între cord și pereți. La mamiferele domestice, această
arie de proiecție descrie pe peretele lateral al toracelui aproximativ un triunghi a cărui
latură dorsală corespunde bazei cordului, iar celelalte două laturi corespund marginilor
masei ventriculare. Marginea dorsală este situată aproximativ la jumătatea înălțimii
totale a toracelui. Această limită este deplasată ceva mai dorsal la carnivore (cordul
fiind el însuși deplasat ușor dorsocranial), comparativ cu ongulatele. În ceea ce privește
întinderea craniocaudală a ariei de proiecție, ea nu depășește patru coaste (trei la
rumegătoare). Cranial poate ajunge până în spațiul al III-lea intercostal la animalele
mari sau al IV-lea intercostal la carnivore. Marginea caudală, ce corespunde
ventriculului stâng, depășește ușor coasta a VI-a. Apexul este situat în spațiul
intercondral respectiv, ușor deasupra proiecției sale fiind perceptibil șocul precordial.

1.1. Pericardul (Pericardium)

Complex de învelitori de forma unui sac conic, pericardul este compus dintr-o
parte externă, fibroasă (pericardul fibros) şi una internă, seroasă (pericardul seros).
Pericardul fibros (Pericardium fibrosum) derivă din septumul mediastinal al
fasciei endotoracice. Se inseră pe originea marilor vase, înveleşte cordul, iar prin vârf se
continuă cu ligamentul sternopericardic (Lig. sternopericardiacum) (ecvine,
rumegătoare) sau frenopericardic (Lig. phrenicopericardiacum) (suine, carnivore),
formaţiune care face joncţiunea cu fascia endotoracică la nivelul sternului, respectiv la
nivelul porţiunii aponevrotice a diafragmului. Faţa internă a sacului fibros este căptuşită

3
intim de lama parietală a pericardului seros, raportul strâns dintre cele două foiţe
nepermiţând separarea acestora.
La exterior pericardul fibros este tapetat intim de pleură.
Pericardul seros (Pericardium serosum) este reprezentat de un sac complet
închis, format din două lame: lama parietală (Lamina parietalis) (externă), în contact
intim cu sacul fibros şi lama viscerală (Lamina visceralis) sau epicardul (Epicardium),
în contact cu muşchiul cardiac pe toată întinderea sa, de la vârf la bază, unde se
răsfrânge, continuându-se cu precedenta. Între aceste două lame seroase se delimitează
cavitatea pericardică (Cavum pericardii), spaţiu ce conţine o redusă cantitate de lichid
seros – lichidul pericardic (Liquor pericardii).

1.2. Conformaţia externă a cordului

Examinând viscerul (după îndepărtarea pericardului), se constată că masa
acestuia de formă conică apare ca având o bază (Basis cordis) largă, de la nivelul căreia
se desprind marile vase, şi un vârf (Apex cordis) mai mult sau mai puţin rotunjit.
Suprafaţa organului este parcursă de trei şanţuri: unul transversal şi două longitudinale.
Şanţul coronar, atrio-ventricular sau transversar (Sulcus coronarius) împarte conul
cardiac în două porţiuni inegale - una dorsală, reprezentată de atrii şi alta ventrală,
reprezentată de masa ventriculară.
Baza cordului prezintă în partea stângă originea arterei aorte (aorta primitivă sau
ascendentă) şi a trunchiului pulmonar, iar în dreapta masa atrială.
La nivelul vârfului (rotunjit şi uşor deviat în stânga) fibrele musculare
superficiale formează o buclă caracteristică (vortex), nivel de la care trec în plan
profund.

Masa atrială
Privită din exterior, masa atrială are formă semilunară, cu concavitatea spre
stânga, înconjurând originea marilor vase. Faţa convexă este orientată spre dreapta. Un
şanţ interatrial şters delimitează atriul drept (situat anterior) de atriul stâng (situat
posterior).
Atriul drept (Atrium dextrum) este marcat dorso-cranial de deschiderea venei
cave craniale, iar caudo-lateral de cea a venei cave caudale. Ventral deschiderii venei
cave caudale se observă deschiderea sinusului coronar. Extremitatea cranială a atriului
drept se recurbează spre stânga, înconjoară originea arterei aorte (până la baza

4
trunchiului pulmonar), sub forma unei urechiuşe cu marginile mai mult sau mai puţin
festonate, constituind auriculul drept (Auricula atrii dextrum).
Atriul stâng (Atrium sinistrum), dispus caudal, prezintă în peretele caudo-dorsal
4-6 orificii largi, reprezentând deschiderea venelor pulmonare. Extremitatea sa caudală
ce se prelungeşte pe partea stângă, înapoia arterei aorte, până la baza trunchiului
pulmonar, constituie auriculul stâng (Auricula atrii sinistra).

Masa ventriculară
Foarte dezvoltată şi uşor aplatizată dintr-o parte în alta, masa ventriculară
prezintă două feţe, două margini, o bază şi un vârf. Faţa stângă sau auriculară (denumită
astfel deoarece de pe această față sunt vizibile auriculele) este străbătută oblic de şanţul
longitudinal interventricular paraconal (Sulcus interventricularis paraconalis).
Acest şanţ corespunde septumului interventricular, care separă cele două cavităţi
ventriculare. Faţa dreaptă sau atrială este parcursă de la bază spre apex de şanţul
longitudinal interventricular subsinusal (Sulcus interventricularis subsinuosus).
Marginea ventriculului drept, situată cranial, cu o direcţie oblică ventro-caudală este
convexă în ambele sensuri. Marginea ventriculului stâng, orientată caudal, este mult
mai groasă şi aproximativ rectilinie. La rumegătoare, suine şi uneori carnivore la acest
nivel se observă un evident şanţ longitudinal intermediar. Toate aceste şanţuri sunt
ocupate de vasele coronare şi de o cantitate variabilă de ţesut adipos.

1.3. Conformaţia interioară a cordului

Cordul prezintă la interior patru cavităţi neregulate şi inegale, dintre care două
cavităţi atriale, dispuse dorsal şi două cavităţi ventriculare situate ventral. Atriul drept şi
ventriculul drept – cordul drept (constituie partea ce vehiculează sânge neoxigenat) sunt
separate de atriul şi ventriculul stâng – cordul stâng (ce vehiculează sânge oxigenat),
printr-un perete vertical denumit septum interatrial (Septum interatriale). Acesta
prezintă o porţiune interatrială, mai subţire în zona centrală, reprezentată de fosa ovală
(Fovea ovalis) şi o porţiune interventriculară, mai groasă şi uşor curbată cranial.
Cavitatea atrială dreaptă este subîmpărţită în sinusul venelor cave şi un
diverticul conic, ce aparţine auriculului drept. Sinusul venelor cave reprezintă spaţiul
dintre deschiderea venelor cave şi orificiul atrioventricular corespunzător. Pereţii
cavităţii atriale sunt netezi, cu excepţia celui drept şi a zonei auriculare, care prezintă o

5
multitudine de creste musculare ce constituie muşchii pectinați (Musculi pectinati) sau
pilierii de ordinul III.
Deschiderile venelor cave sunt separate prin tuberculul intervenos
(Tuberculum intervenosum), relief muscular ce contribuie la direcţionarea fluxului
sangvin spre orificiul atrioventricular corespunzător. Ventral deschiderii venei cave
caudale se poate identifica orificiul sinusului coronar (Ostium sinus coronarii). Peretele
posterior sau septal este constituit de faţa anterioară a septului interatrial (Septum
interatriale), având în centru fosa ovală delimitată de un inel fibros. Podeaua este
perforată de orificiul atrioventricular drept.
Cavitatea ventriculară dreaptă, conică şi anfractuoasă, este situată în partea
anterioară a masei ventriculare.
Baza sa, situată dorsal, comunică cu atriul drept printr-un orificiu - orificiul
atrioventricular prevăzut cu o valvulă tricuspidă (alcătuită din trei cuspizi). Acest
orificiu este separat de conul arterial (Conus arteriosus) (originea arterei pulmonare)
prin creasta supraventriculară (Crista supraventricularis).
Peretele anterior, concav, prezintă în apropierea bazei o proeminenţă numită
muşchiul marele papilar (M. papillaris magnus), de la care se detaşează cordoane
(cordaje) tendinoase spre doi din cei trei cuspizi valvulari.
Peretele posterior sau septal, de formă triunghiulară, prezintă două denivelări:
muşchiul papilar secundar (M. papillaris parvum) (în dreapta) şi muşchiul papilar
subarterial (M. papillaris subarteriosus) (în stânga), de la care se desprind deasemenea
cordaje tendinoase spre cuspizii valvei atrioventriculare. Muşchii papilari sau pilierii de
ordinul I constituie cele mai importante reliefuri. Se poate constata că fiecare muşchi
papilar trimite cordaje tendinoase la doi cuspizi, iar fiecare cuspid primeşte cordaje
tendinoase de la doi muşchi papilari.
Trabeculele septomarginale (Trabeculae septomarginales) sau pilierii de
ordinul II, în număr de 2-3, pornesc de pe septumul interventricular orientându-se
ventro-cranial către peretele anterior pe care se prind de regulă bifurcat. La vârful
cavităţii ventriculare există numeroase reliefuri musculare reprezentate de pilierii de
ordinul III sau muşchii pectinaţi (Mm. pectinati).
Orificiul atrioventricular drept (Ostium atrioventriculare dextrum) este larg,
prevăzut cu o valvă triplu incizată, formată din trei cuspizi. Baza cuspizilor este inserată
pe circumferinţa inelului fibros ce delimitează orificiul atrioventricular, iar marginea
liberă se întreţese cu cordajele tendinoase emise de muşchii papilari. Orificiul

6
trunchiului pulmonar este situat în stânga, cranial şi într-un plan superior faţă de
orificiul atrioventricular. Prezintă o valvă – valva pulmonară (Valva trunci pulmonalis),
constituită din trei valvule semilunare (sigmoide) (Valvula semilunaris intermedia,
Valvula semilunaris dextra et Valvula semilunaris sinistra).
Aceste valvule, asemănătoare unor cuiburi de rândunică, prezintă fiecare: o
margine convexă, ataşată la conturul orificiului şi o margine liberă, mai subţire,
dominată central de un mic nodul fibros (Noduli valvularum semilunarium). Faţa
superioară, foarte concavă, delimitează împreună cu peretele arterial trei spaţii valvulare
constituind sinusurile pulmonare (Valsalva).
Cavitatea atrială stângă este situată caudal originii arterei aorte şi arterei
pulmonare. Peretele anterior corespunde feţei caudale a septumului interatrial. Pe plafon
şi în partea dreaptă se deschid 4-6 orificii ale venelor pulmonare. Extremitatea caudală
corespunde unui diverticul saciform aparţinând auriculului stâng, „ornat” de numeroase
reliefuri cărnoase - pilierii de ordinul III. Podeaua este prevăzută cu orificiul
atrioventricular stâng (Ostium atrioventriculare sinistrum).
Cavitatea ventriculară stângă ocupă partea caudală a masei ventriculare.
Peretele anterior sau septal este mai gros în centru, la animalele tinere şi mai ales la
carnivore prezentând o zonă fibroasă - vestigiul embrionar al orificiului interventricular
(Foramen interventriculare). Pe peretele posterior se disting două reliefuri enorme,
rotunjite, reprezentate de muşchii papilari: subauricular (M. papillaris subauricularis)
sau stâng şi subatrial (M. papillaris subatrialis) sau drept. Există deasemenea pilieri de
ordinul II sau trabecule septomarginale (Trabeculae septomarginales sinistrae), iar la
vârful cordului pilieri de ordinul III. Baza ventriculului prezintă două mari orificii:
orificiul atrioventricular stâng (Ostium atrioventriculare sinistrum), situat caudal,
prevăzut cu o valvă bicuspidă (Valva bicuspidalis) sau mitrală şi orificiul aortic (Ostium
aortae) situat într-un plan superior, la stânga şi înaintea orificiului precedent. În cazul
orificiului aortic elementul de închidere este format de valva aortică (Valva aortae)
compusă din trei valvule semilunare (Valvula semilunaris septalis, Valvula semilunaris
dextra et Valvula semilunaris sinistra).

1.4. Structura cordului

Cordul este constituit din fibre musculare cardiace (miocardul), formaţiuni
fibroase conjunctive, ţesut nodal, vase şi nervi. La interior cavităţile cordului sunt
căptuşite de endocard.

7
 Structurile fibroase sunt reprezentate de patru inele (Anuli fibrosi) care
circumscriu orificiile atrioventriculare, aortic şi pulmonar şi care pot fi identificate pe
suprafaţa unei secţiuni realizate la nivelul şanţului coronar (Sulcus coronarius). Inelul
fibros aortic include două formaţiuni cartilaginoase (una în stânga şi cealaltă în partea
dreaptă) care se pot osifica la animalele în vârstă (ecvine, taurine) constituind oasele
cardiace (Ossa cordis).
Endocardul (Endocardium) este o tunică endotelială care tapetează
cavităţile cordului, continuându-se cu intima arterelor şi venelor. Contribuie la formarea
cuspizilor valvei tricuspide şi mitrale, precum şi la realizarea valvulelor semilunare ale
orificiului aortic şi ale orificiului trunchiului pulmonar.
Miocardul (Myocardium) este răspunzător de contracția ritmică și spontană a
cordului. Fibrele sale, au un aranjament destul de complicat și sunt repartizate în două
mari sisteme: unul atrial și celălalt ventricular.
Sistemul atrial este reprezentat la rândul lui de fibre superficiale și fibre
profunde. Primele sunt comune ambelor atrii pe care le unește, iar celelalte sunt proprii
fiecărui atriu și auricul. Fibrele proprii pleacă de pe inelul fibros atrioventricular,
întorcându-se pe aceeași formațiune fibroasă. Formează cea mai mare parte a peretelui
atrial și sunt dispuse profund. Fibrele unitive formează stratul superficial. Ele au
inserție pe un inel, urcă spre tavanul atriului de partea opusă, inserândus-se pe inelul
fibros corespunzător ultimului.
Sistemul ventricular conține de asemenea fibre proprii și fibre unitive, dispuse
de data aceasta în trei straturi. Fibrele unitive sunt cele superficiale, continuate cu cele
profunde dela nivelul vârfului cordului. Ele pleacă de la nivelul șanțului coronar unde se
prind pe inelele fibroase atrio-ventriculare, apoi coboară oblic către apex, urmărind un
traiect spiralat. Cele de pe fața atrială se îndreptă către marginea ventriculară dreaptă,
pentru a trece pe fața auriculară. Cele de pe fața auriculară sunt oblice spre marginea
ventriculară stângă, curbându-se spre fața atrială în cele din urmă. Ajunse la apexul
fiecărui ventricul, fibrele superficiale formează un fel de vârtej observabil în special în
vârful ventriculului stâng, zonă denumită vortexul cordului. La acest nivel, peretele este
foarte subțire, stratul mijlociu fiind întrerupt de fibrele stratului superficial- fibrele
unitive, care pătrund în interiorul cavităților, continându-se cu fibrele stratului profund.
În zona de terminare, vor da naștere pilierilor de ordinul I sau papilari. Stratul mijlociu
este format în general din fibre proprii fiecărui ventricul, ca și cele atriale. Extremitățile
fibrelor proprii fiecărui ventricul se găsesc atașate pe inel fibros corespunzător. Se

8
înțelege că fibrele unitive vor forma stratul superficial și profund al miocardului
ventricular, iar cele proprii vor constitui în mare parte stratul mijlociu.
Țesutul nodal sau țesutul conducător al cordului este sistemul care ține sub
dependența sa automatismul și ritmul contracțiilor. Este un țesutul muscular de tip
particular, cu striații discrete în care se înregistrează variații spontane și ritmice de
permeabilitatea ale membranelor celulare care reprezintă inițial toate fibrele contractile
din cordul primitiv. Acest sistem este reprezentat de două porțiuni distincte prin
topografie și structură, dar în perfectă continuitate: o porțiune aglomerată generatoare de
excitații și o porțiune difuză ce transmite influxul la restul miocardului. Prima prezintă
două porțiuni celulare sau noduri situate în peretele atriului drept. Unul se află la
joncțiunea sinoatrială, iar altul în septumul interatrial. Ultimul nod se prelungește printr-
un fascicul ce coboară prin septumul interventricular, divizându-se în două ramuri câte
una pentru fiecare ventricul. Aceste ramuri se vor termina printr-o rețea densă
subendocardică ce constituie partea difuză.
Nodul sinoatrial (Nodus sinuatrialis) este situat la nivelul crestei terminale. Nu
poate fi evidențiat prin disecție decât la speciile de talie mare. El comandă sistola
atriilor, dar la cele mai multe mamifere nu se poate observa o rețea celulară ce asigură
difuzia influxului, posibil datorită transformării celulelor nodale în fibre miocardice
tipice. Cercetările histologice au demonstrat totuși la unele ungulate o cale interatrială
de țesut nodal. Același lucru este valabil pentru conexiunea dintre nodul sinoatrial și
nodul atrioventricular, fiind descris la cal un fascicul subțire sinoatrial care însă nu a
putut fi evidențiat la restul speciilor.
Nodul atrioventricular (Nodus atrioventricularis) este mai voluminos decât cel
precedent. Este situat la nivelul septumului interatrial în contact cu inelul fibros drept,
sub fosa ovală. Subțiat la partea distală se continuă fără demarcație cu fasciculul
atrioventricular.
Fasciculul atrioventricular (Fasciculus atrioventricularis) (denumit și fascicul
His) începe printr-un trunchi simplu și scurt ce se îndreaptă către marginea superioară a
septumului interventricular. La acest nivel, se divide în două ramuri stângă și dreaptă.
Ramura dreaptă (Crus dextrum) se va plasa subendocardic pe fața ventriculară dreaptă a
septumului. La inserția septală a trabeculei septo-marginale va trimite fibre peretelui
opus al ventriculului și mușchiului marele papilar. Trimite diviziuni destinate și altor
pilieri, formând în toate zonele o rețea ce constituie partea difuză a sistemului nodal.
Ramura stângă (Crus sinistrum) se comportă asemănător în ventriculul omolog.

9
 1.5. Vascularizaţia cordului
Arterele cordului sunt reprezentate de două artere coronare (Arteriae
coronairae), dreaptă şi stângă, desprinse din porţiunea iniţială a arterei aorte (bulbul
aortic). Ele şi terminalele lor sunt plasate în şanţul coronar şi şanţurile longitudinale
corespunzătoare (paraconal şi subsinusal).
Artera coronară dreaptă (A. coronaria dextra) se desprinde din partea cranială
a bulbului aortic, se angajează pe faţa dreaptă a trunchiului pulmonar, pe sub auriculul
drept pentru a aborda şi parcurge şanţul coronar până la originea şanţului subsinusal,
unde se termină prin ramura interventriculară subsinusală (Ramus interventricularis
subsinuosus), care urmăreşte şanţul omonim şi ramura circumflexă dreaptă (Ramus
circumflexus dextra), redusă, dispusă orizontal (la nivelul şanţului coronar). La canide şi
rumegătoare artera coronară dreaptă este mai redusă, ramura interventriculară
subsinusală provenind din artera coronară stângă.
Artera coronară stângă (A. coronaria sinistra), scurtă şi voluminoasă faţă de
precedenta, se desprinde în acelaşi plan, dar pe partea stângă a bulbului aortic. Se
orientează caudal faţă de originea trunchiului pulmonar, iar la nivelul şanţului
interventricular paraconal, la toate speciile se împarte în ramura interventriculară
paraconală (Ramus interventricularis paraconalis) şi ramura circumflexă stângă (Ramus
circumflexus sinistra) (ultima ajungând la rumegătoare şi canide până la originea
şanţului subsinusal, unde va emite ramura interventriculară subsinusală).
Venele cordului acompaniază în general arterele, cu toate că nu sunt desemnate cu
aceeaşi denumire. Punctul terminus al principalelor vene îl constituie sinusul coronar
(Sinus coronarius), un trunchi extrem de scurt, gros, ce se deschide în atriul drept
ventral orificiului venei cave caudale. EI reprezintă porţiunea dilatată a extremităţii
terminale a venei cardiace mari (V. cordis magna), plasată în şanţul coronar, dorsal
faţă de ramura circumflexă stângă. Ea îşi are originea la vârful cordului, urcă pe partea
stângă prin şanţul paraconal, apoi se orientează caudal prin şanţul coronar, pentru a
ajunge pe partea dreaptă. La rumegătoare şi suine primeşte ramura intermediară plasată
în şanţul omonim. Vena cardiacă mijlocie (V. cordis media) urcă prin şanţul subsinusal,
descărcându-se în acelaşi sinus coronar. În afara acestora există vene cardiace drepte,
care descarcă sângele exclusiv de la ventriculul drept direct în atriul corespunzător.

10
 2. ORIGINEA MARILOR VASE DE LA BAZA CORDULUI

De la baza cordului se desprind două mari artere, a căror origine este mascată de
concavitatea masei atriale: trunchiul pulmonar și artera aortă.
Trunchiul pulmonar (Truncus pulmonalis) este acoperit în cea mai mare parte
de inserţia sacului pericardic. La ieşirea din pericard se poate observa un cordon elastic
– ligamentul interarterial (reprezentând un vestigiu al canalului arterial) care leagă
trunchiul pulmonar de artera aortă.
După un traiect scurt, trunchiul pulmonar se divide în două artere pulmonare -
dreaptă şi stângă (A. pulmonalis dextra et A. pulmonalis sinistra), care pătrund în
pulmoni, urmărind bronhiile până la ramurile lor terminale.
Trunchiul comun brahiocefalic (Truncus brachiocephalicus) (aorta primitivă,
aorta ascendentă) se desprinde din aortă, delimitând astfel lungimea porţiunii
ascendente a acesteia.
La ecvine şi rumegătoare, din trunchiul comun brahiocefalic se desprinde ca
ramură colaterală, artera subclaviculară stângă şi apoi ca ramură terminală artera
subclaviculară dreaptă și trunchiul bicarotic. Ultimul va da naştere celor două artere
carotide comune.
La suine, artera subclaviculară stângă se detaşează direct din cârja aortică.
La carnivore, artera subclaviculară stângă se desprinde din cârja aortică (ca la
suine). Un aspect particular îl constituie desprinderea din artera brahiocefalică a arterei
carotide comune stângi, înaintea ca artera brahiocefalică să se termine prin artera
subclaviculară dreaptă și prin artera carotidă comună dreaptă. Așadar la carnivore
lipsește trunchiul bicarotic.

3. PARTICULARITĂȚI ALE CORDULUI LA MAMIFERELE DOMESTICE

3.1. Cordul la cal

La ecvine cordul are o greutate medie de 3.2 kg și reprezintă aproximativ 1/135
din greutatea corporală, fiind în general mai dezvoltat la mascul.
Capacitatea fiecărui compartiment este de aproximativ 700 cm3.
Forma este conică, aplatizată dintr-o parte în alta, vârful este mai ascuțit
decât la taurine, iar baza relativ largă. Grăsimea subepicardică are culoare galbenă,
este moale, uleioasă. Topografic, cordul drept este situat mai cranial față de alte specii,

11
motiv pentru care, in situ, auriculul drept este foarte vizibil de pe partea stângă.
Marginea ventriculară a auriculului stâng prezintă câteva incizuri reduse. Venele
pulmonare formează trei grupe: puternicul trunchi median primind venele lobare
caudale de la cei doi pulmoni. Este încadrat de două grupe mai reduse, una dreaptă și
una stângă, fiecare primind venele lobare craniale și mijlocii ale pulmonului
corespunzător. Nu există venă azigos stângă. Vena azigos dreaptă se deschide în vena
cavă cranială.
Conformația interioară
Septumul interventricular este foarte gros - 45-48 mm. În ventriculul drept
marele papilar, parietal, este voluminos și are o bază largă. Mușchiul papilar secundar
este inserat pe partea dreaptă a septumului. Mușchiul papilar subarterial este situat pe
septum mai dorsal și spre stânga. Trabecula septomarginală este subțire, calibrul său
nedepășind 3 mm. Se constată totuși excepții, la caii de sport, la care aceasta este foarte
groasă (până la 5 mm). Câteva trabecule accesorii, mai subțiri, se orientează spre apex.
În ventriculul stâng, cei doi mușchi papilari sunt bine reprezentați, cu baze largi, legate
prin mici trabecule neregulate.
Topografia
Se caracterizează prin orientarea relativ oblică a organului, al cărui ax mare
formează cu sternul un unghi de 450. mai puțin de două treimi sunt situate la stânga
planului median. Apexul este plasat la mică distanță de stern: 0,5-3 cm. Aria cardiacă se
întinde în general de la marginea cranială a celei de-a treia coaste la marginea caudală a
celei de-a șasea. Există și variații individuale, când marginea cranială poate ajunge la al
doilea spațiu intercostal sau se situează la marginea caudală a celei de-a treia coaste, în
timp ce marginea caudală ajunge la al șaselea spațiu intercostal sau nu depășește
marginea cranială a celei de-a cincea. Baza cordului se proiectează după o linie curbă a
cărei porțiune cea mai ridicată se situează în dreptul celui de-al patrulea spațiu
intercostal, ușor ventral de mijlocul înălțimii totale a toracelui. șocul precordial este
perceput cu maximă intensitate între cel de-al șaselea și al șaptelea cartilaj costal.
Ostium pulmonar se proiectează la nivelul celui de-al treilea spațiu intercostal și sub
porțiunea adiacentă a celei de-a cincea coastă. Ostiumul aortic, mai oblic în direcție
ventrocranială, se găsește sub cel de-al patrulea spațiu intercostal și sub mijlocul
corespunzător coastelor adiacente. Ostiumul atrioventricular stâng, cel mai caudal și cel
mai ventral, se proiectează în cel de-al cincilea spațiu intercostal și sub jumătatea
porțiunii adiacente a celei de-a cincea coaste. Cel de-al patrulea ostium, cel

12
atrioventricular drept, este plasat mai la dreapta față de celelalte, proiectânduse de la al
treilea la al patrulea spațiu intercostal.
Din punct de vedere structural, sunt puține particularități remarcabile.
Trigoanele fibroase sunt reprezentate prin două cartilaje: unul principal drept, și unul
accesoriu, caudal de aortă și pe partea stângă. Primul are o lungime de doi sau trei cm în
timp ce cel accesoriu nu depășește un cm. La animalele în vârstă sunt parțial calcificate,
dar nu se osifică.
Arterele cordului au un volum aproape egal, cea stângă fiind de regulă mai
largă. Artera coronară dreaptă se termină printr-o ramură interventriculară
subsinusală și o ramură atrioventriculară (circumflexă dreaptă), ultima mai
voluminoasă decât la alte specii. Prima ramură a arterei feței auriculare a ventriculului
drept este voluminoasă și suplinește teritoriul arterei marginii ventriculare drepte, relativ
redusă. Artera coronară stângă are o distribuție obișnuită. Ramura circumflexă este
totuși scurtă. Ramura interventriculară paraconală trece de incizura apexului și se
termină pe partea dreaptă prin două ramuri divergente: una apexiană și alta retrogradă.
Dintre colaterale, un teritoriu bine reprezentat îl are ramura diagonală și prima ramură
septală. În ceea ce privește artera circumflexă, ramura marginii ventriculare stângi este
slab reprezentată.
Venele au unele particularități remarcabile. Sinusul coronar este aproape în
întregime integrat atriului drept. Vena mijlocie a cordului se deschide separat în acesta.
De fapt, sinusul coronar, apare ca porțiunea terminală a marii vene cardiace, de la locul
deschiderii în acest vas a venei oblice a atriului stâng. Atunci când ultima se deschide
separat în atriu, practic lipsește sinusul coronar. Marea venă cardiacă prezintă
raporturile obișnuite, fiind totuși dezvoltat afluentul diagonal și redus cel al marginii
ventriculare stângi. Vena cardiacă mijlocie este constituită din două rădăcini lungi, cu
anastomoze, care încadrează ramura arterială, interventriculară, subsinuasă. Ele se unesc
la jumătatea silonului corespunzător. În afara afluenților obișnuiți, în partea terminală,
ea primește o venă care drenează porțiunea adiacentă a ventriculului drept, urmărind pe
un scurt traiect șanțul coronar (asemănător micii vene cardiace de la om). Venele
cardiace drepte formează trei grupe ascendente pe marginea ventriculară dreaptă și
zonelor adiacente. Aceste vase sunt unite în șanțul coronar prin anastomoze transversale.
Grupa stângă este cea mai importantă. Ea ajunge la atriul drept, urmărește în sens
retrograd artera coronară dreaptă primind, în apropierea terminării acesteia, un afluent
satelit porțiunii inițiale a arterei.

13
 Pericardul are o topografie diferită comparativ cu alte specii. Sacul pericardic
aderă direct la stern pe o zonă de 20 de centimetri, cuprinsă între cea de-a cincea
sternebră și baza procesului xifoid. În unele din cazuri, în locul acestei aderențe, apare
un veritabil ligament sternopericardic, tapetat pe ambele fețe de pleură. Pericardul seros
înconjură larg aorta ascendentă și trunchiul pulmonar, ajungând sub bifurcația ultimului,
și sub ligamentul interarterial. El se răsfrânge de pe aortă în imediata vecinătate a
trunchiului brahiocefalic. Sinusul transvers al pericardului este foarte redus între aortă și
atriul stâng dar se lărgește în partea corespunzătoare atriului drept. Datorită
voluminosului trunchi pulmonar median, lipsește sinusul oblic al pericardului.
Răsfrângerea pericardului se realizează, pe de altă parte, lateral de dechiderile venelor
cave, astfel că acestea nu sunt învelite în seroasă.

3.2. Cordul la rumegătoare

Greutatea medie a cordului la bovine este de 2,5 kg, cu variații între 1,8 și 3,2 kg.
Reprezintă în medie 1/200 din masa animalului.
Capacitatea fiecărui compartiment este de aproximativ 600 cm3.
Are formă conică, fiind mai îngust la bază și proporțional mai lung decât la
ecvine. Aplatizarea transversală este mai puțin netă. Vârful este adesea mai rotunjit,
ușor dirijat caudal. Grăsimea subepicardică este abundentă, albicioasă, dură și
friabilă la temperatura mediului exterior. Fața atrială prezintă un silon interventricular
mai apropiat de marginea interventriculară stângă decât de cea dreaptă. Pe partea stângă,
auriculul drept este puțin vizibil iar auriculul stâng este decupat pe marginea ventrală de
incizuri evidente, care îi dau un asepect denticulat. Marginea ventriculară stângă
prezintă un silon suplimentar ce coboară către apex, deviind ușor spre fața auriculară.
Pe plafonul atriului stâng, baza cordului este prevăzută cu o voluminoasă venă azigos
stângă. Aceasta încrucișează oblic marginea caudală a acestui atriu, ajunge în șanțul
coronar unde se unește cu marea venă cardiacă, de unde se continuă ca sinus
coronar. Dispoziția și terminalele venelor pulmonare diferă puțin de cele descrise la
ecvine.
În ceea ce privește conformația internă, se constată uneori depozite adipoase
subendocardice, în special la baza mușchilor papilari. În ventriculul drept, marele
mușchi papilar, parietal, este voluminos și decupat în lobi. Micii mușchi papilari, situați
la partea dorsală a septumului, formează mai multe reliefuri reduse. Mușchiul papilar
subarterial este scund, sub forma unei creste alungite până la originea crestei

14
supraventriculare. Trabecula septomarginală este cilindrică și foarte groasă, având
diametru de aproximativ 1-1,2 cm. Nu există trabecule accesorii. Porțiunea din
vecinătatea apexului este foarte anfractuoasă. În ventriculul stâng, papilarii sunt foarte
voluminoși. Mușchiul subauricular este înalt și bilobat. Mușchiul subatrial formează un
relief gros și alungit. Cu excepția regiunii din vecinătatea apexului peretele nu este
anfractuos.
Topografia diferă ușor de cea de la ecvine. Zona de proiecție parietală este ceva
mai restrânsă. Ea se întinde de la a treia coastă la al cincilea spațiu intercostal, uneori
ajungând până la a șasea coastă. Baza este situată la jumătatea înălțimii totale a toracelui
iar apexul se găsește în dreptul celui de-al șaselea spațiu intercondral. Cordul este mai
apropiat de peretele costal stâng comparativ cu situația întâlnită la ecvine. Acest lucru se
datorează și dezvoltării exagerate a lobului apical drept. Valva trunchiului pulmonar se
proiectează la nivelul celui de-al treilea spațiu intercostal, cea aortică sub cea de a patra
coastă și porțiunii adiacente a celui de-al patrulea spațiu intercostal iar ostiumul atrio-
ventricular stâng sub cea de-a cincea coastă. Valva atrio-ventriculară dreaptă este în
dreptul celui de-al treilea spațiu intercostal și a celei de-a patra coastă. șocul precordial
este maxim la nivelul porțiunii ventrale a celui de-al patrulea spațiu intercostal.
Structura este caracterizată prin prezența a două oase cardiace – unul drept și
altul stâng, rezultate din osificarea cartilajelor. Primul, cel mai voluminos, are o
lungime de 5-7 cm. Prezintă o porțiune principală, neregulat patrulateră, situată între
ostiumurile atrioventricular și aortic, și două prelungiri subțiri încurbate în jurul
ultimului; prima prelungire, mai lungă, se plasează între orificiul aortic și cel
atrioventricular drept; cealaltă, mai subțire, mai scurtă și uneori fragmentată, este situată
între ostiumul aortic și orificiul atrioventricular stâng. Osul cardiac stâng este mult mai
mic. Are o lungime de 2-3 cm și o formă neregulat triunghiulară. El prezintă o
prelungire scurtă în direcția ostiumului pulmonar și o alta, mai subțire și puțin mai lungă,
ce avansează între ostiumul aortic și cel atrioventricular stâng, pe direcția prelungirii
osului cardiac drept, pe care însă nu o atinge.
Arterele cordului sunt inegale, cea stângă irigând, în afara cordului stâng și
septumului, o porțiune a ventriculului drept. Diviziunile lor terminale prezintă multiple
anastomoze reduse, sistemul fiind mai dezvoltat totuși decât la alte specii. Artera
coronară dreaptă, redusă, își limitează teritoriu de irigare la atriul drept și la
porțiunea ventriculului drept neirigată de ramura subsinusală a arterei coronare
stângi. Ramura sa atrială proximală este bine dezvoltată, ca și ramura marginii

15
ventriculare drepte, în timp ce ramura dreaptă este relativ redusă. Artera coronară
stângă are un diametru dublu față de precedenta și se termină prin două ramuri cu
un calibru aproape egal. Ramura interventriculară paraconală prezintă un traiect și o
distribuție fără particularități. Ramura circumflexă este lungă și puternică. Ea
înconjură cordul ventral de terminarea venei azigos stângi și a sinusului coronar,
pentru a ajunge să se continue cu ramura interventriculară subsinusală. Ultima are
un traiect obișnuit, totuși, diviziunile septale sunt aproape de două ori mai reduse
comparativ cu cele de pe partea opusă.
Venele prezintă o serie de particularități. Marea venă cardiacă și vena cardiacă
mijlocie sunt drenate printr-un sinus coronar voluminos și lung de 5-6 cm. Acesta ia
naștere la jumătatea marginii ventriculare stângi, prin confluența în unghi foarte scuțit a
venei azigos stângi și a marii vene cardiace. Se termină la partea cea mai ventrală și
caudală a atriului drept, sub deschiderea venei cave caudale. Marea venă cardiacă își are
originea pe partea dreaptă a incizurii apicale, prin rădăcini anastomozate cu cele ale
venei mijlocii. Segmentul marii vene cardiace care urmărește șanțul coronar primește un
afluent voluminos, vena marginii ventriculare stângi, cu origine în apropierea apexului,
prin rădăcini anastomozate cu cele ale celor două vene interventriculare. Vena cardiacă
mijlocie este simplă pe tot traiectul dar, la jumătatea sa, primește un afluent voluminos
de la peretele ventricular drept. Se deschide în sinusul coronar, la mică distanță de
deschiderea acestuia în atriu drept. Venele drepte ale cordului nu sunt anastomozate în
șanțul coronar deschizându-se izolat în atriul drept.
Vârful pericardului ajunge întotdeauna în contact cu sternul. Baza ajunge la
originea trunchiului brahio-cefalic iar sinusurile sunt asemănătoare cu cele de la ecvine.
La ovine și caprine cordul se aseamănă mult cu cel al rumegătoarelor mari,
având însă o greutate medie de aproximativ 240 g. are o formă mai alungită decât cel
al bovinelor, capacitatea ventriculară fiind de aproximativ 90 cm3. La ambele specii
șanțul marginii ventriculare stângi este mai scurt și mai puțin evident decât la
rumegătoarele mari.
În ventriculul drept trabecula septomarginală este mai dezvoltată la caprine în
comparație cu bovinele dar este mai redusă la ovine. Topografia cordului corespunde
celei descrise la bovine. Cartilajele cordului se osifică tardiv și incomplet. Pericardul nu
aderă niciodată, în mod direct, la stern, ci este legat de acesta prin două ligamente
sternopericardice, unul cranial și altul caudal, tapetate de pleură.

16
 3.3. Cordul la porc
Acest animal prezintă caracteristici intermediare între carnivore și rumegătoare.
Greutatea medie este de 300 g, iar capacitatea compartimentelor de circa 100-120 cm3.
Forma organului tinde a se îndepărta de cea conică, vârful fiind rotunjit.
șanțul ventricular paraconal este foarte oblic, aproape paralel cu marginea
ventriculară stângă. Șanțul marginii ventriculare stângi este variabil, uneori lung și
evident, alteori slab reprezentat. Marginea ventrală a auriculului stâng, mai bine
reprezentat decât cel drept, este lobată de două sau trei incizuri profunde. Vena azigos
stângă este dispusă asemănător rumegătoarelor. Peretele trunchiului pulmonar și
aortei sunt mai subțiri comparativ cu situația observată la rumegătoare. Atunci când, la
cordul scos din cavitate, se păstrează o porțiune mai lungă de aortă, dispoziția
arterelor subclaviculare și carotide ușurează stabilirea apartenenței de specie: la
ecvine și rumegătoare aceste vase iau naștere într-un unic trunchi brahiocefalic, în
timp ce la porc și la carnivore, artera subclaviculară stângă se desprinde izolat, direct
din crosa aortică.
Conformația internă comportă doar câteva particularități demne de a fi
menționate. În atriu drept se constată o fosă ovală largă și un tubercul intervenos puțin
reliefat. În ventriculul drept, marele papilar este lobat iar micii papilari adesea au ca
bază un relief unic, situat pe marginea stângă a septumului. Muschiul papilar subarterial
este scund și rotunjit. Trabecula septomarginală are un calibru variabil, dar adesea este
redusă. În ventriculul stâng se constată frecvent prezența unor mușchii papilari accesorii.
Topografia se caracterizează prin poziția relativ cranială a cordului și prin
puternica înclinare a organului pe stern, cu care marginea ventriculară dreaptă formează
un unghi foarte ascuțit. Aria cardică se întinde de la al doilea la al cincilea spatiu
intercostal, iar apexul este situat în dreptul celui de al șaselea cartilaj costal. Orificiul
trunchiului pulmonar este plasat în dreptul celei de a treia coaste, iar cel aortic la nivelul
celui de-al treilea spațiu intercostal. Valva atrioventriculară stângă se găsește la nivelul
celui de al patrulea spațiu intercostal.
Osificarea trigoanelor fibroase este rară, tardivă și incompletă.
Arterele sunt aproape egale ca și calibru, cea stângă fiind puțin mai bine
reprezentată. Ramurile lor sunt adesea încrucișate pe suprafață de fascicule de fibre
miocardice. Artera coronară dreaptă se continuă prin ramura interventriculară
subsinusală, după ce emite o ramură atrio-ventriculară rudimentară. Ramura marginii
ventriculare drepte este relativ puternică. Artera coronară stângă se termină prin

17
ramurile sale paraconală și circumflexă, prima dând naștere unor ramuri ventriculare
stângi mai bine reprezentate comparativ cu cele pentru ventriculul drept. Ramura
circumflexă este lungă, ajungând până sub sinusul coronar. Ramura marginii
ventriculare stângi nu atinge regiunea apexului.
Venele cordului sunt drenate de un sinus coronar, dispus ca și la rumegătoare
dar mai voluminos. Marea venă cardiacă primește aceeași afluenți ca și la speciile
precedente. Ramura interventriculară paraconală flanchează caudal artera cu același
nume primind, în apropierea locului de continuare cu segmentul circumflex, un afluent
care se ridică pe suprafața ventriculului drept cranial și paralel cu artera, după care o
încrucișează în unghi aproape drept. În acest fel, ramura paraconală a venei cardiace
mari este aproape dedublată. Rădăcinile venei cardiace mari sunt anastomozate de o
parte si de alta a apexului cu cele ale venei cardiace mijlocii. Ultima își are originea prin
două rădăcini care încadrează apexul și se unesc sub un unghi drept aproape de
jumătatea șanțului interventricular. Vene ajunge în sinusul coronar la câțiva mm de
deschiderea acesteia în atriu. Venele drepte ale cordului sunt în număr de 3 sau 4 și nu
au anastomoze în șanțul coronar.
Pericardul aderă la stern începând de la a patra sternebră până la baza procesului
xifoid.

3.4. Cordul la carnivore

Cordul la câine este globulos, cu vârful rotunjit. Șanțul interventricular
paraconal, foarte oblic, atinge marginea ventriculară dreaptă aproximativ la jumătate.
Auriculul stâng nu are marginea incizată. Grăsimea subepicardică, de regulă în
cantitate redusă, este galben-roz, uleioasă și are o consistență scăzută. Există o venă
azigos dreaptă, dispusă ca la ecvine.
În privința conformației interne, se poate aprecia că în interiorul ventriculelor
există puternice reliefuri trabeculare, ce conferă pereților un aspect anfractuos, mai ales
spre vârful organului. Aceștia sunt netezi doar în vecinătatea orificiilor arteriale. În
ventriculul drept, marele papilar este situat aproape de joncțiunea parieto-septală. Micii
mușchi papilari sunt relativ puternici, situați la joncțiunea parieto-septală opusă.
Papilarul subarterial este foarte redus, uneori acompaniat de reliefuri accesorii.
Trabecula septomarginală este subțire dar acompaniată distal de două sau trei trabecule
accesorii. În ventriculul stâng, mușchiul papilar subatrial este simplu, relativ redus iar

18
cel subauricular este puternic, adesea subdivizat în mai mulți lobi. Prezența mușchilor
papilari accesorii este frecventă.
Topografia cordului permite o explorare ușoară a organului în cazul animalului
viu. Marele ax al cordului este foarte oblic, marginea ventriculului drept fiind paralelă
cu fața dorsală a sternului. Partea dorso-cranială a acestei margini precum și auriculul
drept se situează la nivelul celui de-al treilea spațiu intercostal, sau mai rar, la marginea
cranială a celei de-a patra coaste. Proiecția marginii ventriculare stângi corespunde
spațiului al șasele intercostal, putând ajunge la marginea cranială a celei de-a șaptea
coaste. Apexul ajunge în dreptul celui de-al șaptelea cartilaj costal. Incizura cardiacă a
pulmonilor lasă descoperită o suprafață cardiacă aproape egală pe cele două părți,
situată la nivelul treimii ventrale a celei de-a cincea și a șasea coastă. Orificiul
trunchiului pulmonar se găsește în dreptul celei de-a patra coaste, cel aortic la nivelul
celui de-al patrulea spațiu intercostal iar cel atrio-ventricular stâng în dreptul celui de-al
cincilea spațiu intercostal și a șasea coastă. Orificiul atrio-ventricular drept este plasat
mai ventral și mai spre dreapta, în dreptul celui de-al patrulea spațiu intercostal.
Arterele coronare sunt dispuse oarecum asemănător celor de la rumegătoare.
Artera coronară dreaptă este mai redusă și relativ scurtă, neatingând originea
șanțului interventricular subsinusal. Ramura dreaptă a conului arterial și ramura
marginii ventriculare drepte sunt bine reprezentate. Artera coronară stângă este de două
ori mai voluminoasă decât cea dreaptă. Ramura interventriculară paraconală furnizează
ventriculului stâng o serie de ramuri lungi care par a suplini ramura diagonală. De
asemenea, ea emite puternice ramuri septale, dintre care, prima este dezvoltată în mod
deosebit, atingând vecinătatea apexului. Ramura circumflexă, foarte lungă, se continuă
prin ramura interventriculară subsinusală; ramura marginii ventriculare stângi este slab
dezvoltată.
Principalele vene sunt drenate printr-un sinus coronar bine reprezentat dar
delimitat doar de deschiderea unei mici vene oblice a atriului stâng. Acesta poate să
lipsescă în unele cazuri, când sinusul coronar se consideră a fi porțiunea terminală a
venei cardiace mari. Ea își are originea printr-o ramură interventriculară paraconală
dublă în mod obișnuit, cele două rădăcini încadrând la distanță ramura arterială
corespunzătoare. Vena mijlocie a cordului este simplă. Venele drepte ale cordului
formează două grupe. Cele care urcă sub atriul drept nu sunt în mod obișnuit
anastomozate. Nu sunt rare cazurile când acestea sunt colectate de o mică venă cardiacă

19
(ca la feline). Cele de pe fața auriculară sunt mai dezvoltate și se unesc într-un colector
scurt sub auriculul drept.
Pericardul nu ajunge în contact direct cu sternul, iar ligamentul sterno-
pericardic este puțin distinct. Există însă un ligament frenico-pericardic lung de 2-3 cm
ce unește apexul cu porțiunea ventrală a diafragmului. Pericardul seros nu ajunge la
nivelul trunchiului brahio-cefalic. Acoperă fața ventrală a porțiunii terminale a celor
două vene cave dar nu înconjoară aceste vase. Sinusul transvers este îngust, iar sinusul
oblic nu este profund.
La pisică conformația externă și internă diferă puțin comparativ cu cea de la
câine. Totuși, mușchii papilari subarterial și subatrial sunt mai dezvoltați.
Din punct de vedere topografic, cordul la pisică este și mai înclinat pe stern și
deplasat ceva mai caudal, aria de proiecție fiind limitată de a patra și respectiv a șaptea
coastă. Trigoanele sunt fibroase, lipsite de țesut cartilaginos. Arterele au o dispoziție
comparabilă cu cea de la câine. Cu toate acestea ramura interventriculară subsinusală
poate proveni din artera coronară dreaptă. Sinusul coronar este întotdeauna delimitat de
vena oblică a atriului stâng, care este constantă. Venele marginii ventriculare drepte și
porțiunii subsinusale a ventriculului drept sunt colectate întotdeauna de o mică venă
cardiacă ce se orientează prin șanțul coronar în direcția sinusului venelor cave, unde se
deschide izolat.

3.5. Cordul la iepure

La iepure forma cordului este mai alungită, cu vârful mai ascuțit. Marginea
ventrală a auriculului stâng este decupată de mici incizuri. Acest diverticul este
încrucișat pe partea dorsală de vena cavă cranială stângă, care lipsește la toate celelalte
mamifere domestice. Acest vas se orientează caudal, până la șanțul coronar, primind
marea venă cardiacă, de la care este omoloagă sinusului coronar de la alte specii.
Marginea ventriculară stângă este prevăzută cu un silon lung și evident, deviat spre fața
auriculară a cordului.
Cea mai importantă particularitate legată de conformația internă constă în
faptul că orificiul atrio-ventricular drept nu prezintă decât doi cuspizi. Unul este septal,
relativ scurt și celălalt, mai larg, corepunde cuspizilor angular și parietal. Mușchiul
marele și micul papilar sunt ambii prinși pe septumul interventricular. Papilarul
subarterial este redus, ca de altfel și trabecula septo-marginală. Mușchiul papilar
subatrial este mai mic decât cel subauricular.

20
 Din punct de vedere topografic, organul este situat mai cranial decât la
celelalte mamifere domestice. Aria cardiacă se întinde de la a doua la a cincea coastă.
Ca și la carnivore, este situat paralel cu fața dorsală a sternului.
Arterele coronare au un calibru aproape egal, cea dreaptă terminându-se printr-o
ramură interventriculară subsinusală și o ramură atrio-ventriculară, dispusă precum la
ecvine. Cea stângă emite ramura interventriculară paraconală și ramura circumflexă care
ajunge pană la marginea ventriculară stângă unde emite ramura intermediară.
Venele sunt drenate în porțiunea terminală a venei cave craniale stângi. Marea
venă cardiacă este scurtă, datorită faptului că se termină la nivelul marginii ventriculare
stângi. În apropierea deschiderii în vena cavă cranială stângă primește ramura marginii
ventriculare stângi, extrem de dezvoltată, adesea mai groasă decât vena cardiacă
mijlocie. Ultima ajunge în porțiunea terminală a venei cave craniale stângi și primește,
în afara afluenților obișnuiți, terminarea micii vene cardiace. Aceasta drenează toate
venele drepte ale cordului.
Pericardul rămâne la distanță de diafragm și nu este unit cu sternul decât printr-
un redus ligament sterno-pericardic. Sinusul transvers este larg iar sinusul oblic mai
bine reprezentat ca la carnivore. De fiecare parte, între venele pulmonare și vena cavă
corespunzătoare există câte un recesus relativ profund.

3.6. Cordul la pasăre

Cordul la păsările domestice se caracterizează prin volumul său relativ mare
comparative cu talia. Este situat pe linia mediană, într-o poziție paralelă cu fața
superioară a sternului. Marginea ventriculului drept este convexă și orientate spre
dreapta. Marginea caudală este mult concavă și orientată spre stânga. Masa
ventriculară are forma unui con ascuțit în vârful căruia se găsește o cantitate redusă
de grăsime. Orificiu atrioventricular drept este închis de o valvă simplă, de forma
unei lame musculare, prinsă pe septumul interventricular. O membrană subțire leagă
marginea liberă a valvei de septumul interventricular, jucând rolul cordajelor
tendinoase. În atriu drept se deschid două trunchiuri venoase brahiocefalice și o venă
cavă caudală. Aorta ascendentă emite succesiv două trunchiuri brahiocefalice, după
care formează crosa aortică orientată spre dreapta.

21
 Fig. 1 Topografia cordului la ecvine
1- coasta I; 2- orificiul pulmonar; 3- coasta VI; 4- orificiul atrioventricular stâng; 5- orificiul aortic

22
 Fig. 2 Schema micii circulații (mc) și marii circulații (MC)
Ad- atriu drept; As- atriu stâng; Vd- ventricul drept; Vs- ventricul stâng
1- artera aortă; 2- venele cave; 3- vene pulmonare; 4- artere pulmonare

23
 Fig. 3 Schema pericardului – fața stângă a cordului
1- auricul drept; 2- auricul stâng; 3- septumul mediastinal ce se prinde pe originea marilor vase
și din care deriva pericardul fibros; 4- aorta; 5- trunchi brahiocefalic; 6- trunchiul pulmonar; 7- venele
pulmonare; 8- pleura mediastinală; 9-pericard fibros; 10- lama parietală a pericardului seros; 11- lama
viscerală a pericardului seros (epicardul); 12- fascia endotoracică; 13- pleura pericardică; 14- ligamentul
sternopericardic; 15- stern; 16-cavitate pericardică.

24
 Fig. 4 Schema șanțurilor cordului – faţa auriculară (stângă)
1- auriculul drept; 2- auriculul stâng; 3- ventriculul drept; 4- ventriculul stâng; 5- șanțul coronar; 6- șanțul
longitudinal interventricular paraconal; 7- șanțul interventricular longitudinal subsinusal; 8- aorta; 9-
trunchiul brahiocefalic; 10- trunchiul pulmonar; 11-ligamentul interarterial; 12- venele pulmonare ; 13-
margine cranială ; 14-margine caudală.

Fig. 5 Schema masei atriale – vedere dorsală

1- vena cava cranială; 2- vena cava caudală; 3- aorta; 4- trunchiul pulmonar; 5- vene pulmonare; 6-
auricul drept; 7- auricul stâng; 8- septum interatrial cu fosa ovală în centru; 9-porțiunea sinusului venelor
cave; 10- șanțul terminal.

25
 Fig. 6 Schema conformaţiei interioare a cordului
1-atriu drept; 2-atriu staâng; 3- auriculul drept cu mușchii pectinați (pilieri de ordinul III); 4- auriculul
stâng cu mușchii pectinați (pilieri de ordinul III); 5-ventricul drept; 6- ventricul stâng; 7-vena cavă
cranială; 8-vena cavă caudală; 9- vena azigos (ecvine, canide); 10- tuberculul intervenos; 11- trunchiul
brahiocefalic; 12- aorta; 13- trunchiul pulmonar ce se împarte în două artere; 14- venele pulmonare; 15-
șanțul terminal ; 16-creasta terminală ; 17-orificiul atrioventricular drept prevăzut cu o valvă cu trei
cuspizi ; 18-orificiul atrioventricular stâng prevăzut cu o valvă cu doi cuspizi; 19-orificiul trunchiului
pulmonar prevăzut cu o valvulă cu trei valvule semilunare ;20 -orificiul aortic prevăzut cu o valvă cu trei
valvule semilunare ; 21-cuspizi ; 22-septumul interatrial cu fosa ovală în centru ; 23-septumul;
interventricular prevăzut cu o zonă fibroasă în centru, vestigiul embrionar al orificiului interventricular;
24-creasta supraventriculară; 25-mușchiul marele papilar; 26-mușchiul papilar secundar; 27-mușchiul
papilar subarterial; 28-mușchiul papilar subatrial; 29-mușchiul papilar subauricular; 30-trabecule septo-
marginale, pilieri de ordinul al II-lea; 32-pilieri de ordinul al III-lea la vârful ventriculelor; 33-cordaje
tendinoase; 34-ligament interarterial.

26
 Fig. 7 Schema structurilor fibroase
ale cordului
1- partea sângă (auriculară); 2-partea
dreaptă (atrială); 3- inelul fibros
atrioventricular drept; 4- inelul fibros
atrioventricular stâng; 5- inelul fibros
al trunchiului pulmonar ; 6- inelul
fibros aortic; 7, 7’- oase cardiace.

Fig. 8 Schema topografiei fibrelor musculare cardiace

1- fibre atriale proprii profunde (albastru); 2- fibre ventriculare proprii (verde); 3- fibre atriale unitive
(superficiale)|; 4- fibre unitive ventriculare, inițial în plan superficial; 5- vârtejul la vârful cordului de
unde fibrele superficiale unitive trec în plan profund; 6- fibre profunde, provenite din cele superficiale ce
contribuie la formarea mușchilor papilari.

27
 Fig. 9 Țesutul nodal al cordului – schemă
1- nodulul sinoatrial; 2- nodulul atrioventricular; 3- fasciculul His; 4- ramură dreaptă a fasciculului His;
5- ramura stângă a fasciculului His; 6- rețeaua diseminată subendocardică ; 7-vena cava cranială ; 8-aorta ;
9-trunchiul pulmonar ; 10-orificiul atrioventricular drept ; 11-orificiul atrioventricular stâng ; Ad-atriul
drept; As-atriul stâng; Vd-ventricul drept; Vs-ventricul stâng.

Fig. 10 Schema distribuției arterelor coronare

A -ecvine:1-artera coronară dreaptă; 2-artera coronară stângă; 3- ramura subsinusală; 4- ramura
circumflexă dreaptă; 5- ramura paraconală; 6- ramura circumflexă stângă; 7-bulbul aortic; 8-orificiul
trunchiului pulmonar; 9-orificiul atrioventricular drept; 10-orificiul atrioventricular stâng;
B-rumegătoare: 1-artera coronară dreaptă; 2-artera coronară stângă; 3- ramura subsinusală; 4- ramura
intermediară; 5- ramura paraconală; 6- ramura circumflexă stângă; 7-bulbul aortic; 8-orificiul trunchiului
pulmonar; 9-orificiul atrioventricular drept; 10-orificiul atrioventricular stâng.

28
 Fig. 11 Sistemul venos al cordului – schemă (fața atrială)
1- aorta; 2- trunchiul pulmonar; 3- vene pulmonare; 4- vena cava caudală; 5- vena cava cranială; 6- vena
azigos; 7-marea venă cardiacă; 8-sinusul coronar; 9- vena cardiacă mijlocie ; 10-micile vene cardiace.

Fig. 12 Trunchiul brahiocefalic la mamiferele domestice

A-ecvine şi rumegătoare; B-suine; C- carnivore
1-aorta ascendentă; 2-aorta descendentă; 3-trunchiul brahiocefalic; 4-a brahiocefalică; 5-a.
subclaviculară stângă; 6-a. subclaviculară dreaptă; 7-a. carotidă comună stângă; 8-a. carotidă comună
dreaptă.

29
 Fig. 13 Cordul la cal – fața stângă
1-ventricul drept; 2-ventricul stâng; 3-șanț longitudinal interventricular paraconal; 4-auricul drept; 5-
auricul stâng; 6-trunchiul pulmonar; 7-cârja aortică; 8- trunchi brahiocefalic; 9-artera subclaviculară
stângă; 10-artera subclaviculară dreaptă; 11- trunchi bicarotic; 12-ligament interarterial; 13- pericard; 14-
artera coronară stângă; 15- ramură paraconală din -artera coronară stângă; 16- ramura circumflexă stângă
din artera coronară stângă.

30
 Fig. 14 Cordul la cal – fața dreaptă
1-ventricul stâng; 2-ventricul drept; 3-atriu drept; 4- șanț longitudinal interventricular subsinuos; 5-artera
coronară dreaptă; 6-aorta; 7- trunchi brahiocefalic; 8- vena cavă cranială; 9-vena azigos dreaptă; 10-vena
cavă caudală; 11, 11’- artere pulmonare dreaptă și stângă.; 12-vene pulmonare.

31
Fig. 15 Aspect din interiorul ventriculului drept la cal, deschis prin secționarea peretelui, înaintea
șanțului longitudinal paraconal
1-mușchiul marele papilar; 2-mușchiul papilar secundar; 3-mușchiul papilar subarterial; 4-pilier de
ordinul II (trabeculă septomarginală) excesiv de dezvoltat; 5-septum interventricular; 6-peretele
ventriculului secționat.

Fig. 16 Aspectul valvei trunchiului pulmonar la cal, după secționarea orificiului corespunzător
1-creasta supraventriculară; 2-peretele ventriculului drept secționat; 3- lumenul trunchiului pulmonar;
a,b,c – valvulele sigmoide.

32
 Fig. 17 Cordul la vacă – fața stângă
1-auricul stâng; 2-trunchiul pulmonar; 3-aorta; 4-trunchi brahiocefalic; 5-ventricul drept; 6-ventricul
stâng; 7-șanț interventricular longitudinal paraconal cu țesut adipos de culoare albă; 8- șanț intermediar;
9-auricul drept.

33
 Fig. 18 Cordul la vacă – fața dreaptă
1-aorta; 2-vena cavă cranială; 3-atriu drept; 4-vena azigos stângă; 5-ventricul stâng; 6-ventricul drept; 7-
șanț subsinusal; 8- vena cava caudală.

34
 Fig. 19 Cordul la oaie – fața stângă
1-aorta; 2-trunchiul pulmonar; 3-lig. interarterial; 4-atriu drept; 5-trunchi pulmonar; 6-atriu stâng; 7-
ventricul drept; 8- ventricul stâng; 9-șanț longitudinal interventricular paraconal; 10-șanț intermediar.

35
 Fig. 20 Cordul la oaie – fața dreaptă
1-aorta; 2-atriu drept; 3-ventricul stâng; 4-ventricul drept; 5-șanț interventricular subsinusal; 6-vena cava
caudală; 7-vena cava cranială.

36
 Fig. 21 Cordul la porc (fața stângă)
1-ventricul drept; 2-ventricul stâng; 3-șanț interventricular paraconal; 4-auricul drept; 5-auricul stâng; 6-
trunchi pulmonar.

Fig. 22 Aspectul auriculului stâng la porc (săgeata indică o incizură caracteristică)

37
 Fig 23 Cordul la câine (fața stângă)
1-ventricul drept; 2-ventricul stâng; 3-șanț paraconal; 4-auricul drept; 5- auricul stâng; 6-trunchi
pulmonar; 7-ligament interarterial; 8-aorta; 9-artera brahiocefalică; 10-artera subclaviculară stângă.

38
 Fig. 24 Cordul la iepure – fața stângă
1-auricul drept; 2-auricul stâng; 3- trunchiul pulmonar; 4-ventricul drept; 5-ventricul stâng; 6-șanț
interventricular longitudinal paraconal.

Fig. 25 Cordul la pasăre – fața stângă

1-auricul drept; 2-auricul stâng; 3- marginea cranială; 4-marginea caudală; 5-depozit adipos la vârful
cordului.

39
 Fig. 26 Secțiune prin mediastinul mijlociu
1-mușchiul lungul gâtului; 2- esofag; 3-bifurcația traheală; 4-aorta; 5-foița viscerală a pericardului seros
(epicard); 6- foița parietală a pericardului seros; 7- fascia endotoracică; 8-pleura parietală (costală); 9-
pleura viscerală (pulmonară); 10-vena cava caudală; 11-pleura pericardică; 12-ligament sternopericardic.

40
 ANUL II

SISTEMUL NERVOS CENTRAL

(SYSTEMA NERVOSUM CENTRALE)

CURS 2

1
 Măduva spinării (Medulla spinalis)
Măduva spinării reprezintă partea sistemului nervos central situată în canalul
vertebral. La toate mamiferele adulte (cu excepția felinelor), inclusiv primatele, măduva
spinării este mai scurtă decât canalul vertebral, fapt explicabil prin inegalitatea de creștere
a scheletului în raport cu măduva spinării. În general, ea are aspectul unui cordon
cilindroid, de culoare albă, ușor turtit dorso-ventral, având limita cranială reprezentată
prin ,,pliul” transversal situat înaintea primei perechi de nervi spinali cervicali (ceea ce
corespunde cu gaura occipitală, respectiv decusației piramidale), iar cea caudală situată
aproximativ la jumătatea cranială a canalului sacral.
Traiectul său urmăreşte inflexiunile coloanei vertebrale, prezentând ca şi aceasta o
curbură cervico-dorsală (toracală) cu concavitatea orientată dorsal şi una lombo-sacro-
caudală, cu concavitatea orientată ventral.
Ea prezintă două îngroşări (intumescenţe), una situată între vertebra a V-a cervicală
şi a II-a toracală - intumescenţa cervicală (Intumescentia cervicalis) şi a doua situată
aproximativ între a IV-a şi a V-a vertebră lombară - intumescenţa lombară
(Intumescentia lumbalis). Cele două intumescenţe corespund zonelor de emergenţă
(detaşare) ale nervilor ce se distribuie membrelor toracale şi pelvine. Extremitatea caudală
a măduvei spinării se subţiază formând conul medular (Conus medullaris) ce se
prelungeşte cu un cordon nervos subtire numit firul terminal (Filum terminale). Firul
terminal străbate vârful conului dural (sacul format de duramater ce acoperă conul medular)
pierzându-şi elementele nervoase şi se “îmbracă” într-un ţesut fibros prin intermediul
căruia se fixează pe fata dorsală a corpului primelor vertebre caudale constituind
ligamentul coccigian. Firul terminal flancat de nervii sacrali şi coccigieni care, în traiectul
lor spre găurile de conjugare, au o direcţie paralelă cu a sa formează împreună "coada de
cal".
Datorită aspectului cilindroid, uşor turtit dorso-ventral, măduvei spinării i se
descriu două feţe şi două margini laterale.
Faţa dorsală prezintă în plan median un şanţ strâmt - şanţul median dorsal, (Sulcus
medianus dorsalis) continuat în profunzime printr-un septum nevroglic care ajunge până la
comisura cenuşie. La câţiva milimetri lateral de acest şanţ se află şanţul colateral dorsal
(Sulcus lateralis dorsalis) prin care pătrund rădăcinile dorsale (senzitive) ale nervilor
spinali.

2
 Între şanţul median dorsal şi cel colateral dorsal se găseşte o zonă netedă, uşor
convexă dintr-o parte în alta, ce corespunde cordonului medular dorsal. În regiunea
cervicală suprafaţa acestui cordon este subdivizată de un şanţ intermediar. Astfel, reliefului
longitudinal dispus medial îi corespunde fasciculul gracilis, iar celui lateral – fasciculul
cuneatus (fibre nervoase cu traiect, destinaţie şi funcţie similară).
Faţa ventrală prezintă fisura mediană ventrală (Fissura mediana ventralis), relativ
largă, flancată pe ambele părţi de câte un şanţ colateral ventral prin care părăsesc măduva
rădăcinile ventrale (motoare) ale nervilor rahidieni.
Marginile laterale sunt rotunjite şi groase, fiind reprezentate de cordoanele laterale
ale măduvei.
Dacă se examinează o secţiune tranversală prin măduva spinării se observă
localizarea substanţei cenuşii la interior, iar a substanţei albe la exterior.
Substanţa cenuşie (Substantia grisea) apare cu un aspect caracteristic (forma
literei “H”) prezentând două coarne dorsale (Cornu dorsale) – cu funcţie senzitivă, care
ajung până aproape de periferia măduvei şi două coarne ventrale (Cornu ventrale) – cu
funcţie motorie, mai groase, situate la distanţă de zona periferică. În anumite regiuni (în
special toracală), la baza coarnelor ventrale se poate identifica câte un corn lateral (Cornu
laterale) mai redus (cu funcţie vegetativă).
Comisura cenuşie (Commissura grisea) leagă cele două jumătăţi ale substanţei
cenuşii, fiind străbătută în centru de canalul ependimar (Canalis centralis). El se deschide
cranial în extremitatea caudală a ventriculului al IV-lea (spaţiu intranevraxial situat la
nivelul trunchiului cerebral), iar caudal se termină printr-o uşoară dilataţie la nivelul
conului medular - ventriculul terminal (Ventriculus terminalis). La ecvine, ventriculul
terminal comunică printr-un redus orificiu cu spaţiul subarahnoidian.
În partea ventrală a comisurii cenuşii se observă comisura albă (Commissura alba),
lamă de substanţă albă care leagă între ele cele două cordoane ventrale.
Substanţa albă (Substantia alba) care acoperă substanţa cenuşie este împărţită în
trei cordoane. Cordonul dorsal (Funiculus dorsalis), este cuprins între şanţul median
dorsal şi coarnele dorsale. Cordonul lateral (Funiculus lateralis) este situat Iateral de
substanţa cenuşie, fiind cuprins între cornul dorsal şi cel ventral. Cordonul ventral
(Funiculus ventralis) este situat între fisura mediană ventrală şi coarnele ventrale ale
substanţei cenuşii. Fiecare cordon cuprinde mai multe fascicule care însă nu se pot distinge
morfologic.
3
 Encefalul (Encephalon)
Encefalul reprezintă partea din sistemul nervos central care ocupă cavitatea
craniană, fiind format din cinci porţiuni principale care, în ordine aboro-rostrală sunt
reprezentate de: mielencefal, metencefal, mezencefal, diencefal şi telencefal .
Mielencefalul (bulbul rahidian) (Myelencephalon s. Medulla oblongata)
Mielencefalul este în continuitatea măduvei spinării, fiind situat pe faţa
endocraniană a bazioccipitalului. Analitic prezintă o bază, un vârf şi două feţe .
Baza, dispusă oral, se continuă cu puntea, de care este delimitat prin şanţul bulbo-
protuberanţial (postpontin) situat ventral, iar dorsal printr-o linie convenţională ce uneşte
feţele posterioare ale pedunculilor cerebeloşi.
Vârful, aşezat aboral, se continuă cu măduva spinării de Ia nivelul decusaţiei
piramidale (ceea ce corespunde unui plan transversal ce trece cranial de originea aparentă a
primei perechi de nervi cervicali).
Faţa ventrală, mai largă la extremitatea orală, este uşor convexă în ambele sensuri,
fiind străbătută de şanţul median ventral (Sulcus medianus ventralis). Pe ambele părţi ale
acestui şanţ se află două coloane evidente de substanţă albă denumite piramide bulbare
(Pyramis). Acestea au lăţimea maximă în apropierea punţii, dar aboral se subţiază şi dispar,
fibrele care le compun se încrucişează formând decusaţia piramidală (Decussatio
pyramidum). Lateral piramidele sunt delimitate de şanţurile laterale ventrale (Sulcus
lateralis ventralis).
Imediat înapoia punţii se află corpul trapezoid (Corpus trapezoideum), un redus
relief transversal care, lateral, prezintă originea aparentă a perechilor a VII-a (nerv
intermediofacial) (N. intermediofacialis) şi a VIII-a (nerv vestibulo-cochlear) (N.
vestibulocochlearis) de nervi cranieni. În partea rostrală a şanţurilor laterale ventrale (în
unghiul format de piramidele bulbare şi corpul trapezoid) se găseşte originea aparentă a
perechii a VI-a (nerv abducens) (N. abducens), iar în partea aborală originea aparentă a
perechii a XII-a (nerv hipoglos) (N. hypoglossus). Părţile laterale ale feţei ventrale a
bulbului sunt dominate de şanţul lateral dorsal (Sulcus lateralis dorsalis) unde se găsesc
originile aparente ale perechilor a IX-a (nerv glosofaringian) (N. glossopharyngeus), a X-a
(nerv vag) (N. vagus) şi a XI-a (nerv accesoriu) (N. accesorius) (în ordine oro-aborală).
Faţa dorsală a bulbului este acoperită în mare parte de cerebel şi concură prin
porţiunea sa anterioară, excavată, la delimitarea unui spaţiu intranevraxial – ventriculul al
IV-lea (Ventriculus quartus).
4
 Treimea aborală a fetei dorsale a bulbului nu este acoperită de cerebel având un
aspect asemănător feţei dorsale a măduvei spinării. Astfel, de la extremitatea aborală a
bulbului cele două cordoane dorsale (paramediane) se îndepărtează (distanţează) în sens
rostral devenind vizibile cele două fascicule ce intră în alcătuirea lor: fasciculele gracilis
(Fasciculus gracilis) şi cuneatus (Fasciculus cuneatus). Acestea se termină prin doi
tuberculi: tuberculul nucleului gracilis (Tuberculum nuclei gracilis) şi tuberculul
nucleului cuneiform (Tuberculum nuclei cuneati), alungiţi şi puţin evidenţi (în special
tuberculul nucleului gracilis), situaţi lateral de extremitatea aborală a porţiunii excavate.
De la aceşti tuberculi ae prelungesc în sens rostral corpii restriformi care, la extremitatea
orală a bulbului, se continuă cu pedunculii cerebeloşi posteriori ce fac legătura între bulb şi
cerebel.
Porţiunea anterioară a feţei dorsale prezintă o largă excavaţie centrală de forma
unui triunghi isoscel, cu vârful orientat aboral, denumită trigon bulbar. Trigonul bulbar
contribuie împreună cu trigonul pontin la delimitarea fosei romboidale (excavaţie ce
domină faţa dorsală a punţii) ce constituie podeaua ventriculului al IV-lea. Trigonul bulbar,
delimitat lateral de corpii restriformi, prezintă în plan median un şanţ longitudinal – şanţul
median. De fiecare parte a acestui silon se găsesc o serie de reliefuri, mai mult sau mai
puţin evidente, ce corespund în profunzime nucleilor de origine sau terminali ai unor nervi
cranieni. Aboral şi în contact cu şanţul median se găseşte aripa albă internă ce
corespunde nucleului nervului hipoglos. Lateral şi uşor rostral faţă de aceasta se poate
identifica aripa cenuşie ce corespunde nucleului vegetativ dorsal al nervului vag şi
nucleului salivator caudal al nervului glosofaringian. În unghiurile laterale ale trigonului
pontin se găseşte aripa albă externă ce corespunde nucleilor terminali vestibulari ai
nervului vestibulo-cochlear. La vârful trigonului bulbar se găseşte deschiderea canalului
ependimar în ventriculul al IV-lea, deschidere aflată sub o lamă subţire de substanţă
cenuşie denumită obex.

Metencefalul (Metencephalon)
Metencefalul include puntea (protuberanţa inelară), cerebelul (creierul mic) şi
pedunculii cerebeloşi.

Puntea (Pons)
Reprezintă un voluminos relief ce ocupă porţiunea mijlocie a trunchiului cerebral,
fiind situată între bulb şi pedunculii cerebrali, de care este separată prin şanţul bulbo-
5
pontin (postpontin) şi respectiv ponto-peduncular (prepontin). Medio-ventral prezintă
un şanţ larg şi puţin adânc – şanţul bazilar (Sulcus basilaris). Latero-dorsal se continuă cu
pedunculii cerebeloşi mijlocii care o leagă de emisferele cerebeloase. Pe părţile laterale se
observă originea aparentă a celui mai voluminos nerv cranian - nervul trigemen (perechea
a V-a). Faţa dorsală a punţii este excavată formând trigonul pontin, delimitat lateral de
pedunculii cerebeloşi anteriori şi mijlocii. Acesta formează porţiunea rostrală a fosei
romboidale. Suprafaţa sa este uşor accidentată prezentând un şanţ median rectiliniu. De
fiecare parte a şanţului median aripa albă internă se prelungeşte în teritoriul trigonului
pontin cu fasciculul rotund ce corespunde nucleului incert. Rostral şi uşor lateral de
fasciculul rotund se observă o proeminenţă rotundă sau ovalară – eminenţa rotundă, ce
corespunde nucleului nervului abducens şi genunchiului nervului facial. În partea rostrală a
trigonului pontin, în contact cu pedunculii cerebeloşi anteriori, de fiecare parte se găseşte o
zonă de culoare mai închisă denumită locus coeruleus ce corespunde nucleului terminal al
n. trigemen.

Cerebelul (Cerebellum)
Reprezintă partea encefalului care ocupă compartimentul aboral al cavităţii
craniene fiind separat de emisferele cerebrale prin fisura cerebro-cerebelară (marea
fantă Bichot). Cerebelul este situat deasupra punţii şi a bulbului, împreună cu care
delimitează ventriculul al IV-lea. Are o formă globuloasă, neregulată, uşor turtită oro-
aboral, fiind dominat de trei lobi - dintre care unul aşezat median (vermisul) şi doi laterali
(emisferele cerebeloase).
Vermisul (Vermis) (aspect de vierme inelat) este separat de emisferele cerebeloase
prin două şanţuri longitudinale. Cele două extremităţi ale vermisului sunt curbate ventral
fiind foarte apropiate una de alta. Examinat de pe faţa dorsală vermisul pare împărţit în
două regiuni: una anterioară, mai lată şi slab delimitată de lobii laterali – vermisul
anterior şi alta caudală, mai îngustă, net separată prin două scizuri profunde - vermisul
posterior. Privit de pe faţa ventrală, cele două extremităţi apar separate de o depresiune
profundă (recesusul tectal).
Cele două porţiuni ale vermisului sunt separate de o adâncă fisură primară
(Fissura prima), iar la rândul lor sunt subdivizate de alte fisuri în mai mulţi lobuli vizibili
mai ales pe organul secţionat sagital. Delimitarea acestor lobuli pe organul nesecţionat
comportă o oarecare dificultate.

6
 Vermisul anterior este divizat în patru lobi. Lingula (Lingula cerebelli) este redus,
ajunge între pedunculii cerebeloşi anteriori şi oferă inserţie vălului medular rostral ce
formează partea orală a tavanului ventriculului al IV-lea, lobul central (Lobulus centralis),
mai voluminos, lobul ascendent (Culmen - pars rostralis) şi culmenul (Culmen - pars
caudalis) (denumit astfel pentru că ocupă partea cea mai rostrală a organului).
Vermisul posterior cuprinde cinci lobi: declive (Declive), tuber vermis (Tuber
vermis), pyramis (Pyramis), uvula (Uvula) şi nodulus (Nodulus). Ultimul serveşte
inserţiei vălului medular aboral. Printre nodulus şi lingula pătrunde recesusul tectal al
ventriculului al IV-lea.
Lobii laterali (emisferele cerebeloase) (Hemispherium cerebelli), situate de o
parte şi de alta a vermisului, stabilesc în partea lor ventrală legătura cu pedunculii
cerebeloşi. La rândul lor emisferele cerebeloase sunt alcătuite din mai mulţi lobuli.
Emisferele cerebeloase sunt constituite din expansiuni mai mult sau mai puţin bine
reprezentate ale lobulilor vermisului, excepţie făcând lingula care rămâne independent.
Expansiunea laterală a lobului central şi a lobului culmen împreună cu expansiunea laterală
a lobului declive constituie expansiunea aliformă.
În afara expansiunii amintite, emisferele cerebeloase sunt alcătuite în cea mai mare
parte din expansiunile laterale ale lobulilor declive şi tuber vermis, expansiuni ce vor
forma doi lobuli voluminoşi – lobulul ansiform (Lobulus ansiformis), situat lateral de
vermis, înapoia expansiunilor aliforme şi lobulul paramedian (Lobulus paramedianus)
situat înapoia lobulului ansiform. Ceilalţi doi lobuli care completează emisferele
cerebeloase sunt reprezentaţi de lobulul floculus (Flocculus) şi lobulul parafloculus
(Paraflocculus), situaţi ventral, respectiv latero-ventral.
Pe faţa dorsală a cerebelului se observă vermisul în plan median flancat de
emisferele cerebeloase. Pe această faţă vermisul este reprezentat de lobulii culmen, declive,
tuber vermis şi pyramis. Emisferele cerebeloase sunt reprezentate de expansiunile aliforme
– unite cu vermisul anterior, înapoia lor lobulul ansiform, iar înapoia acestuia lobulul
paramedian.
Pe faţa ventrală, în partea mediană se identifică extremităţile vermisului: lobulul
central şi lingula rostral, iar aboral lobulul nodulus. Aceste extremităţi sunt separate printr-
o depresiune îngustă şi profundă. Lateral acestei depresiuni există zonele de implantare ale
pedunculilor cerebeloşi. Aceste arii sunt flancate în afară şi puţin înapoi de lobulul floculus.
Aboral de lobulul floculus se găseşte lobulul parafloculus ce se întinde până în părţile
laterale ale organului.
7
 Substanţa cenuşie este dispusă în cea mai mare parte la periferie într-un strat relativ
subţire dar continuu, strat care formează scoarţa cerebeloasă (Cortex cerebelli). O altă
parte a substanţei cenuşii se află sub formă de nuclei înglobaţi în substanţa albă din vermis
şi emisferele cerebeloase. Aceşti nuclei, slab reprezentaţi la animalele domestice, sunt
cunoscuţi sub denumirea de nucleii fastigiali (Nucleus fastigii), dinţaţi (Nucleus lateralis
cerebelli s. Nucleus dentatus) şi dinţat accesoriu (globos) (Nucleus interpositus medialis
cerebelli s. Nucleus globosus).
Substanţa albă formează în centrul cerebelului o masă voluminoasă denumită
„corpul medular” (Corpus medullare).
Pedunculii cerebeloşi (Pedunculi cerebellares) sunt trei perechi de cordoane
nervoase formate din substanţă albă ce leagă cerebelul de componentele sistemului nervos
central aflate în vecinătatea acestuia.
Pedunculii cerebeloşi anteriori (Pedunculi cerebellares rostrales), scurţi şi
convergenţi rostral, leagă cerebelul de mezencefal pătrunzând pe sub tuberculii
cvadrigemeni. Ei formează pereţii laterali ai trigonului pontin.
Pedunculii cerebeloşi mijlocii (Pedunculi cerebellares medii) leagă cerebelul de
extremităţile laterale ale punţii.
Pedunculii cerebeloşi posteriori (Pedunculi cerebellares caudales) fac legătura
dintre cerebel şi bulb prelungind în sens rostral corpii restriformi.

Ventriculul al IV – lea (Ventriculus quartus)

Este o cavitate comună mielencefalului şi metencefalului, aplatizată dorso-ventral,
situată deasupra bulbului şi punţii între pedunculii cerebeloşi. Este acoperită de vălurile
medulare anterior şi posterior, putând fi studiată numai după îndepărtarea cerebelului.
Vălurile medulare anterior (Velum medullare rostrale) şi posterior sunt lame subţiri de
substanţă cenuşie care se suprapun (ca nişte punţi) peste pedunculii cerebeloşi anteriori,
respectiv peste corpii restriformi. Marginile libere ale celor două văluri se unesc cu lobulii
lingula şi respectiv nodulus delimitând intrarea în recesusul tectal.
Vălul medular posterior (Velum medullare caudale), extrem de subţire, este dublat
la faţa sa dorsală de piamater ce formează de-o parte şi de alta a vermisului posterior
plexurile coroidiene cerebeloase cu rol în elaborarea lichidului cefalo-rahidian (LCR). La
nivelul vălului medular posterior se găsesc orificii de comunicare cu spaţiul
subarahnoidian, cunoscute sub denumirea de gaura Magendie (Apertura mediana ventriculi
quarti) şi găurile Luschka (Apertura laterales ventriculi quarti) (la om şi canide).
8
 Ventriculul al IV-lea comunică rostral cu ventriculul al III-lea prin apeductul
mezencefalic, iar aboral cu canalul ependimar.

Mezencefalul (Mesencephalon)
Mezencefalul reprezintă cel mai îngust segment al trunchiului cerebral, fiind
reprezentat în partea ventrală prin pedunculii cerebrali, iar dorsal prin tuberculii
cvadrigemeni. Cele două componente delimitează apeductul mezencefalic, cavitate
canaliculară intranevraxială care stabileşte legătura între ventriculul al IV-lea şi ventriculul
al III-lea

Pedunculii cerebrali (Pedunculi cerebri)

Sunt reprezentaţi de două coloane de substanţă nervoasă ce se prelungesc divergent
de la punte la emisferele cerebrale. Pedunculii delimitează în plan median şanţul
interpeduncular ce se lărgeşte rostral, constituind fosa interpedunculară (Fossa
interpeduncularis) ocupată de formaţiuni aparţinând hipotalamusului (tuberculul cenuşiu şi
tuberculul mamilar). Porţiunea aborală a fosei interpedunculare (imediat înapoia
tuberculului mamilar) este perforată de numeroase orificii vasculare reprezentând aria
perforată posterioară (Substantia perforata caudalis).
Faţa ventrală, convexă dintr-o parte în alta, prezintă în porţiunea mijlocie originea
aparentă a perechii a III-a de nervi cranieni (nervul oculomotor) (N. oculomotorius).
Înaintea acesteia se observă un grup de fibre dispuse transversal ce constituie bandeleta
pedunculară transversă (Tractus cruralis transversus).
Faţa dorsală a pedunculilor este acoperită de tuberculii cvadrigemeni.
Sub raport structural (în secţiune transversală) pedunculii cerebrali sunt formaţi din:
„piciorul pedunculului” (Crus cerebri) – reprezentat în exclusivitate de substanţă albă,
substanţa majoră (situată deasupra piciorului) – substanţă cenuşie şi calota pedunculului
(Tegmentum mesencephali) – formată din substanţă albă şi cenuşie.

Tuberculii cvadrigemeni (Colliculi)

Sunt reprezentaţi prin patru eminenţe voluminoase dispuse perechi pe partea
dorsală a mezencefalului, de-o parte şi de alta a liniei mediane. Se disting doi tuberculi
cvadrigemeni anteriori şi doi posteriori.
Tuberculii cvadrigemeni anteriori (Colliculi rostrales), mai dezvoltaţi şi acoperiţi
parţial de emisferele cerebrale sunt legaţi de corpii geniculaţi laterali prin braţul
9
conjunctival cranial (anterior). Ei sunt separaţi unul de altul prin şanţul cvadrigeminal
median, iar de tuberculii cvadrigemeni posteriori prin şanţul cvadrigeminal transvers.
Tuberculii cvadrigemeni posteriori (Colliculi caudales) sunt mai reduşi, fiind situaţi
înapoia precedenţilor. Sunt ceva mai îndepărtaţi între ei şi delimitaţi aboral printr-un şanţ
postcvadrigeminal. Fiecare tubercul este legat de corpul geniculat median corespunzător
printr-un braţ conjunctival caudal (posterior) (Brachium colliculi caudalis). În şanţul
postcvadrigeminal se găseşte originea aparentă a perechii a IV-a de nervi cranieni (nerv
trochlear) (N. trochlearis).
Între şanţul lateral al mezencefalului (marcat de limita superioară a feţei laterale),
corpul geniculat medial şi tuberculul cvadrigemen posterior se delimitează eminenţa
laterală a mezencefalului.
Structural tuberculii cvadrigemeni sunt formaţi din substanţă albă şi substanţă
cenuşie (dispuse în straturi alternante).

Diencefalul (Diencephalon)
Diencefalul (creierul intermediar) cuprinde formaţiunile nervoase grupate în jurul
ventriculului al III-lea, înaintea şi deasupra mezencefalului., fiind acoperit în mare parte de
emisferele cerebrale. El stabileşte legătura trunchiului cerebral cu telencefalul şi este
sistematizat în talamus, hipotalamus, epitalamus şi metatalamus.

Talamusul (straturile optice) (Thalamus)

Sunt două mase voluminoase formate în principal din substanţă cenuşie, situate
rostral de tuberculii cvadrigemeni şi dorsal de porţiunea anterioară a pedunculilor cerebrali.
Sunt legate strâns de corpii striaţi (v. telencefalul) cu care formează corpii optostriaţi.
Cele două mase talamice laterale au o formă neregulat eliptică cu axul mare
orientat oblic caudo-medial.
Faţa dorsală a fiecărei mase talamice, uşor convexă, formează în plan median o
“gutieră” longitudinală în fundul căreia se observă două bandelete longitudinale denumite
habenulele epifizei. Pe această faţă se pot identifica două reduse proeminenţe: tuberculul
rostral (nazal) (Tuberculum rostrale thalami) şi aboral de acesta, pulvinarul (Pulvinar)
(evident la om). Limita anterioară a feţei dorsale este reprezentată de stria terminală (ce
marchează şanţul circumpeduncular) o bandă ce delimitează la exterior limita dintre
straturile optice şi corpii striaţi.

10
 De asemenea, suprafaţa dorsală a talamusului este acoperită de pânza coroidiană
formată de piamater care pătrunde prin marea fantă cerebrală (dintre cerebel şi emisferele
cerebrale) aderând la cele două mase talamice şi formând în plan median tavanul
ventriculului al III-lea. La acest nivel două reduse invaginaţii paramediane constituie
plexurile coroidiene ale ventriculului al III-lea. La capătul lor anterior pânzele coroidiene
diverg intrând în ventriculii laterali prin gaura comună anterioară constituind aici plexurile
coroidiene ale ventriculilor laterali. Aceste plexuri au rol în producerea lichidului cefalo-
rahidian.
Cele două mase talamice sunt unite în plan median prin comisura cenuşie (masa
intermediară).

Hipotalamusul (Hypothalamus)
Delimitează planşeul ventriculului al III-lea şi corespunde bazei creierului. Privit pe
faţa ventrală a trunchiului el apare delimitat rostral de chiasma optică, iar aboral de
marginea medială a pedunculilor cerebrali. În alcătuirea lui intră tuberculul cenuşiu, corpul
mamilar, hipofiza şi chiasma optică.
Tuberculul cenuşiu (Tuber cinereum), formaţiune dispusă aboral chiasmei optice,
reprezintă zona de joncţiune cu tija hipofizară şi emergenţa recesusului infundibulo-
hipofizar.
Corpul (tuberculul) mamilar (Corpus mamillare) este situat în fosa
interpedunculară, înaintea substanţei perforate posterioare. Are forma unei proeminenţe
rotunjite (dublă la om) de culoare albă uşor alungită transversal.
Hipofiza (glanda pituitară) (Hypophysis s. Glandula pituitaria) este aşezată în fosa
interpedunculară, fiind ataşată printr-o tijă la tuberculul cenuşiu, reprezentat de o eminenţă
cenuşie situată între chiasma optică şi corpul mamilar. Cu un contur ovalar, uşor aplatizată
dorso-ventral, glanda hipofiză este acoperită de o duplicătură a dureimater – „cortul
hipofizei” (Diaphragma sellae).
Chiasma optică (Chiasma opticum) şi tractusurile (bandeletele) optice (Tractus
opticus) delimitează oral fosa interpedunculară. De la chiasma optică tractusurile optice se
dirijează oblic către partea aboro-laterală continuându-se de la şanţul lateral al
mezencefalului cu corpii geniculaţi laterali.

Epitalamusul (Epithalamus)
Este reprezentat prin glanda epifiză (glanda pineală) şi habenulele epifizei.
11
 Glanda epifiză (Glandula pinealis) este o glandă endocrină ovoidă sau fusiformă
situată în plan median (în fosa talamică), imediat înaintea tuberculilor cvadrigemeni
anteriori. Este ataşată la plafonul ventriculului al III-lea (în partea dorso-aborală) printr-o
proeminenţă scurtă în care se prelungeşte ventriculul sub forma recesusului epifizar.
Habenulele (Habenulae) epifizei sunt două tractusuri mici detaşate de la baza
epifizei în sens cranial, ajungând până la deschiderea comună anterioară, orificiu situat în
partea dorso-rostrală a ventriculului al III-lea prin care acesta comunică cu cei doi
ventriculi laterali.

Metatalamusul (Metathalamus)
Este reprezentat de corpii geniculaţi - două proeminenţe situate pe feţele laterale ale
talamusului.
Corpul geniculat lateral (Corpus geniculatum laterale) marchează terminarea
bandeletelor optice. Este legat de tuberculul cvadrigemen corespunzător prin braţul
conjunctival anterior.
Corpul geniculat medial (Corpus geniculatum mediale), mai redus, este situat
ventro-aboral, între corpul geniculat lateral şi tuberculii cvadrigemeni, fiind legat de
tuberculul cvadrigemen aboral (posterior) prin braţul conjunctival posterior.

Ventriculul al III-lea (Ventriculus tertius)

Reprezintă o cavitate impară dispusă în plan median, în jurul comisurii cenuşii şi
limitată lateral de cele două mase talamice.
Tavanul ventriculului al III-lea este reprezentat de pânzele coroidiene cu plexurile
coroidiene ventriculare. În partea cranială a tavanului se găseşte gaura comună anterioară
prin care ventriculul al III-lea comunică cu ventriculii laterali.
Podeaua acestei cavităţi este formată de structurile ce constituie hipotalamusul.
Rostral ventriculul al III-lea este delimitat de comisura albă anterioară (v.
telencefalul) şi o lamă de substanţă nervoasă ce fixează chiasma optică la această comisură
– lamela supraoptică.
Peretele posterior este format de comisura albă posterioară sub care există
deschiderea apeductului mezencefalic.
Ventriculul al III-lea comunică rostral cu ventriculii laterali prin gaura comună
anterioară (Monro), iar aboral cu apeductul mezencefalic. Dorsal (caudo-dorsal) prezintă

12
două recesusuri: pineal şi suprapineal, iar ventral recesusul supraoptic şi infundibulo-
hipofizar.

Telencefalul (Telencephalon)
Este reprezentat prin cele două emisfere cerebrale (Hemispherium cerebri) separate
de fisura interemisferică (Fissura longitudinalis cerebri) şi „legate” în plan median
(treimea mijlocie) printr-o serie de formațiun comisurale interemisferice: corpul calos,
trigonul cerebral, septul pelucid, comisura albă anterioară, comisura albă posterioară.
Conformaţie exterioară
Faţa dorso-laterală (Facies convexa s. Facies dorsolateralis) a fiecărei emisfere
este convexă în ambele sensuri, fiind străbătută de o serie de adâncituri sau scizuri. Acestea
delimitează la mamiferele domestice (cu excepţia rozătoarelor) circumvoluţiuni cerebrale
(girusuri).
Faţa mediană (Facies medialis) este plană şi vine în contact cu faţa corespunzătoare
a emisferei opuse de care este separată pe o mare întindere de o cută durală – coasa
creierului.
Faţa ventrală (Facies basalis) a fiecărei emisfere este separată complet de
congenera ei în treimea cranială prin fisura interemisferică. În segmentul mijlociu faţa
ventrală prezintă valea (fosa) silvienă care începe în apropierea chiasmei optice şi se
prelungeşte şi pe faţa laterală prin scizura cerebrală laterală (silvienă).
Înapoia fosei silviene, pe faţa ventrală există un relief ce constituie lobul piriform
(Lobus piriformis) (lobul hipocampului), iar cranial de fisură se află aria perforată rostrală
(trigonul olfactiv). Trigonul olfactiv (Trigonum olfactorium) este delimitat lateral de stria
olfactorie laterală (rădăcina laterală a nervului olfactiv) (Tractus olfactorius lateralis), iar
medial de stria olfactorie medială (rădăcina medială a nervului olfactiv)(Tractus
olfactorius medialis). Cele două strii (Striae olfactoriae) se unesc în partea rostrală a
trigonului olfactiv formând pedunculul olfactiv (Pedunculus olfactorius) care se continuă
rostral cu bulbul olfactiv, formaţiune relativ voluminoasă situată sub extremitatea rostrală a
emisferelor şi plasată în fosa etmoidală corespunzătoare. Bulbul olfactiv (Bulbus
olfactorius) reprezintă originea aparentă a nervului olfactiv (Nn. olfactorii). Stria olfactorie
laterală trece în sens aboral, lateral de lobul piriform și este delimitată de faţa dorso-
laterală a emisferelor cerebrale prin şanţul rinal lateral. Stria olfactorie medială pătrunde în
şanţul interemisferic continuându-se cu circumvoluţiunea corpului calos.

13
 Conformaţie interioară
Formaţiunile de legătură (comisurale) sunt reprezentate de corpul calos, trigonul
cerebral, septul pelucid, comisura albă anterioară, comisura albă posterioară iar spaţiul
intranevraxial de cei doi ventriculi laterali.
Corpul calos (Corpus callosum) este o lamă de substanţă albă, aproximativ
patrulateră, dispusă transversal. Pe secţiune sagitală prezintă o porţiune mijlocie –
trunchiul corpului calos (Truncus corporis callosi) şi două extremităţi – una aborală –
bureletul corpului calos ce se „sprijină” pe partea aborală a trigonului cerebral şi alta
cranială ce se continuă cu trigonul cerebral printr-o zonă subţiată numită ciocul corpului
calos. Între trunchiul corpului calos şi ciocul corpului calos se găseşte genunchiul corpului
calos (Genu corporis callosi). Faţa dorsală a corpului calos marchează în plan median
profunzimea şanţului interemisferic, iar pe laturi (de-o parte şi de alta) prezintă două
bandelete subţiri numite striurile longitudinale. Faţa ventrală formează plafonul, în boltă,
pentru ventriculii laterali şi oferă loc de inserţie septului pelucid. Marginile laterale se
continuă cu substanţa albă a emisferelor.
Septumul pelucid (Septum telencephali s. pellucidum) este o lamă subţire de
substanţă nervoasă situată între faţa ventrală a corpului calos şi faţa dorsală a trigonului
cerebral. Constituie un perete separator între cei doi ventriculi.
Trigonul cerebral (fornixul) (Fornix) este o formaţiune nervoasă cu aspect
triunghiular situată sub corpul calos. Extremitatea sa cranială se sudează cu ciocul corpului
calos, apoi se curbează ventral divizându-se în două mănunchiuri de fibre – stâlpii (pilierii)
anteriori ai trigonului - situaţi imediat înaintea găurii comunicante (comune) anterioare.
Grupul de fibre ce încrucişează oral stâlpii anteriori constituie comisura albă anterioară.
Baza trigonului se confundă în plan aboral cu bureletul corpului calos, iar pe laturi
formează două prelungiri divergente – stâlpii posteriori ai trigonului, care intră în
componenţa hipocampului (cornului Ammon). Un grup de fibre transverse ce leagă stâlpii
posteriori constituie comisura albă posterioară.
Formaţiuni ale emisferelor cerebrale sunt: hipocampul, corpul striat (bazal),
ventriculii laterali, plexurile şi voalurile coroidiene.
Hipocampul (coarnul Ammon) (Hippocampus) reprezintă un relief cilindroid
curbiliniu cu extremitatea cranială aşezată pe podeaua porţiunii mijlocii a ventriculului
lateral corespunzător. El se dirijează iniţial caudo-lateral, apoi ventro-cranial, ajungând
până în porţiunea bazală a lobului piriform. Faţa dorsală a fiecărui hipocamp este convexă,
netedă, de culoare albă, fiind vizibilă în interiorul ventriculului lateral.
14
 Corpul striat (Corpus striatum) este reprezentat printr-o masă de substanţă cenuşie
străbătută de fascicule albe dispuse la baza emisferelor cerebrale în continuarea straturilor
optice şi a pedunculilor cerebrali.
Zona principală de trecere a fibrelor albe se numeşte capsula albă internă, care
împarte substanţa cenuşie în doi nuclei principali: nucleul caudat şi nucleul lenticular
(lentiform).
Nucleul caudat (intraventricular) (Nucleus caudatus) proemină pe podeaua
ventriculului lateral.
Nucleul lentiform (extraventricular) (Nucleus lentiformis) este situat caudo-ventral
faţă de precedentul, având pe secţiune transversală forma unei lentile biconvexe. Medial,
este limitat de capsula albă internă, iar lateral de capsula albă externă (Capsula externa).
Lateral de acest nucleu se află o fâşie subţire de substanţă cenuşie – “claustrum”
(Claustrum) delimitat de substanţa cenuşie a scoarţei prin capsula albă extremă.
Capsula albă internă (Capsula interna) este o porţiune de substanţă albă care separă
nucleul caudat de nucleul lenticular pe de-o parte şi de straturile optice ale diencefalului pe
de altă parte. Extremitatea ei superioară se continuă cu substanţa albă a emisferei cerebrale,
iar cea caudală, dispusă ventral, se continuă cu substanţa albă a pedunculului cerebral
respectiv. Pe secţiune orizontală are forma literei “V”, prezentând un braţ lenticulo-caudat
(rostral) (Crus rostrale capsulae internae) şi unul lenticulo-talamic (aboral) (Crus caudale
capsulae internae). Zona de divergenţă a bifurcării reprezintă genunchiul capsulei albe
interne.
Ventriculii laterali (Ventriculi laterales) sunt două cavităţi simetrice, neregulate,
dispuse în interiorul emisferelor cerebrale. Sunt separate între ei prin septumul pelucid,
comunicând însă cu ventriculul al III-lea prin gaura comună anterioară.
Fiecare ventricul poate fi sistematizat într-o porţiune frontală, una mijlocie şi una
sfenoidală.
Porţiunea mijlocie, uşor aplatizată dorso-ventral, are plafonul format de faţa
ventrală a corpului calos. Podeaua, convexă cranio-caudal, este ocupată latero-rostral de
nucleul caudat al corpului striat.
Porţiunea frontală a fiecărui ventricul parcurge pedunculul lobului olfactiv
ajungând în interiorul bulbului olfactiv unde formează o mică dilataţie numită “ventriculul
bulbului olfactiv”.

15
 Porţiunea sfenoidală apare ca un canal curbat ventro-lateral de-a lungul
hipocampului în vârful căruia se termină în fund de sac la nivelul lobului piriform. Pe tot
parcursul este însoţit de plexurile coroidiene.
Plexurile şi voalurile coroidiene sunt formaţiuni pendinte de piamater cu rol de
elaborare a lichidului cefalo-rahidian.

Meningele (Meninges)
Meningele reprezintă un ansamblu de formaţiuni dispuse concentric care învelesc
nevraxul asigurându-i protecţia şi fixarea la pereţii osoşi ce îl adăpostesc. Există trei foiţe
meningeale: duramater, arahnoida şi piamater. Fiecare dintre ele prezintă o porţiune
rahidiană sau spinală şi una craniană sau encefalică morfo-topografic relativ distinctă.

Duramater (pahimeningele) (Dura mater s. Pachymeninx)

Este situată la exterior, fiind cea mai bine reprezentată morfometric.
Porţiunea rahidiană (Dura mater spinalis) are forma unei teci cilindrice cu diametru
mult mai mare decât al măduvei spinării. Faţa externă aderă la ligamentul vertebral comun
superior. În părţile ventro-laterale este în raport cu sinusurile venoase rahidiene şi o masă
de ţesut adipos care o separă de corpurile vertebrale şi discurile intervertebrale. În partea
superioară, între duramater şi plafonul conductului rahidian se găseşte un spaţiu epidural
(Cavum epidurale) (supradural) ce conţine un ţesut conjunctiv lax. Între fața externă a
dureimater și canalul vertebal se delimitează spațiul epidural.
Faţa internă, netedă, prezintă pe părţile laterale o serie de orificii perechi servind
pasajului rădăcinilor nervilor spinali. În intervalele dintre două perechi succesive de nervi
spinali faţa internă a dureimater primeşte inserţia ligamentelor dinţate detaşate de pe faţa
externă a pieimater cu rol de a suspenda măduva spinării în interiorul sacului dural. La
extremitatea posterioară, duramater formează conul dural ce acoperă conul medular,
porţiunea iniţială a firului terminal şi a nervilor sacro-coccigieni ce alcătuiesc “coada de
cal”. Firul terminal străbate vârful conului dural rămânând totuşi înconjurat de un ţesut
conjunctiv prin intermediul căruia se fixează la faţa dorsală a primelor vertebre coccigiene
formând ligamentul coccigian (Filum durae matris spinalis).
Porţiunea craniană (Dura mater encephali) aderă cu faţa externă la oasele cutiei
craniene realizând practic endostul acestor oase. Aderenţa este deosebit de puternică la
nivelul proeminenţelor (crista galli, protuberanţa occipitală internă, crestele cerebro-

16
cerebeloase etc.). Faţa internă, netedă, realizează trei cute reprezentate de “coasa”
creierului, “cortul” cerebelului şi “cortul” hipofizei.
Coasa creierului (Falx cerebri) apare ca o cută fibroasă de forma lamei unei coase
ce pătrunde în şanţul interemisferic. Marginea sa dorsală se inseră pe crista galli şi creasta
sagitală internă, adăpostind sinusul longitudinal dorsal (lac sangvin vemos situat în
grosimea acestei cute durale). Marginea ventrală, uşor concavă, se găseşte la mică distanţă
de faţa dorsală a corpului calos şi adăposteşte sinusul longitudinal ventral.
Cortul cerebelului (Tentorium cerebelli) este reprezentat de o cută fibroasă situată
între extremitatea caudală a emisferelor cerebrale şi cerebel. Marginea dorsală se inseră pe
protuberanţa occipitală internă şi crestele pietroase, iar marginea ventrală împreună cu
marginea caudală a şeii truceşti delimitează gaura ovală prin care se stabileşte comunicarea
între compartimentele cerebral şi cerebelos ale cavităţii craniene. În grosimea cortului
cerebelos se află sinusul venos transvers.
Cortul hipofizei (Diaphragma sellae) este format prin dedublarea dureimater la
nivelul şeii turceşti. Lama externă (inferioară) tapetează şaua turcească acoperind faţa
ventrală a hipofizei, iar lama internă prezintă o veritabilă diafragmă prin care trece tija
hipofizară, acoperind faţa superioară a glandei. În grosimea acestui cort se află sinusul
venos cavernos.

Arahnoida (Arachnoidea)
Este o învelitoare fină conjunctivă formată din două componente: una lamelară
(membranoasă), subţire, separată de duramater printr-un redus spaţiu subdural (Cavum
subdurale) şi una trabeculară, care aderă la piamater, delimitând o serie de spaţii lacunare
subarahnoidiene (spaţiul leptomeningic) prin care circulă lichidul cefalo-rahidian. În
anumite porţiuni, în special în zona sinusurilor venoase, arahnoida prezintă o serie de
vilozităţi – granulaţiile meningiene (Granulationes arachnoideales) – formate dintr-un
ţesut conjunctiv lax delimitate de celule rotunjite ce se insinuează prin duramater herniind
în sinusurile venoase respective, cu rol în drenarea lichidului cefalo-rahidian.
Porţiunea rahidiană (Arachnoidea encephali) se caracterizează prin prezenţa unor
spaţii subarahnoidiene largi, arahnoida prezentând în această porţiune prelungiri ce acoperă
rădăcinile nervilor spinali şi ligamentele denticulate. Nervii cozii de cal şi firul terminal
sunt acoperiţi de arahnoidă până în locul în care aceştia traversează conul dural.
Porţiunea craniană (Arachnoidea spinalis) se caracterizează prin aceea că arahnoida
aderă la piamater la nivelul crestelor, formând în rest un sistem de lacune sau cisterne
17
rostro-ventrale (Cisternae subarachnoideales). Arahnoida nu acoperă faţa rostro-ventrală a
lobilor olfactivi şi faţa ventrală a hipofizei, inserându-se pe conturul fosetelor ce
adăpostesc aceste formaţiuni, la acest nivel duramater venind în contact direct cu piamater.

Piamater (Pia mater)

Este o învelitoare conjunctivo-vasculară foarte subţire şi transparentă care aderă
intim la substanţa nervoasă urmărindu-i toate accidentele de relief. Pe faţa sa externă,
scăldată de lichidul cefalo-rahidian, se inseră multiple travei conjunctive emise de
arahnoidă.
Porţiunea rahidiană (Pia mater spinalis), mai fibroasă, dar mai slab vascularizată
decât cea craniană, pătrunde în diferitele siloane ale măduvei spinării, in special în fisura
mediană ventrală, unde formează un pliu profund. De pe faţa externă a părţilor sale laterale
se detaşează ligamentele denticulate (Lig. denticulatum) (dinţate) deja descrise.
Porţiunea craniană (Pia mater encephali) este extrem de vascularizată, pătrunzând
până în profunzimea tuturor şanţurilor şi siloanelor vasculare. Contribuie la formarea
voalurilor şi plexurilor coroidiene ce produc lichidul cefalo-rahidian.
Lichidul cefalorahidian (Liquor cerebrospinalis) este incolor, limpede şi uşor
alcalin. El ocupă toate cavităţile centrale, precum şi spaţiul subarahnoidian.

18
 Fig. 1 Dezvoltarea embriologică a componentelor sistemului nervos central
A, B, C- stadii în dezvoltarea sistemului nervos central
1- tub neural; 2- veziculă primitivă; 3- mezencefal; 4- prozencefal; 5- rombencefa;l 6- telencefal; 7- diencefal;
8- metencefal; 9- mielencefal.

19
 Fig. 2 Canalul rahidian cu măduva spinării la ecvine
1- prima pereche de nervi cervicali; 2- intumescenţa cervicală; 3- perechea a VIII-a de nervi cervicali; 4-
perechea a VIII-a de nervi toracali; 5- perechea a X-a de nervi toracali; 6- perechea a XVIII- a de nervi
toracali; 7- intumescenţa lombară; 8- perechea a VI-a de nervi lombari.

20
 Fig. 3 Măduva spinării la ecvine – segmentele lombo-sacrale şi coccigiene
1- duramater secţionată; 2- ligament denticulat; 3- ramuri dorsale şi ventrale ale celui de-al V- lea nerv
lombar; 4- ganglionul spinal al celui de-al VI – lea nerv lombar; 5- aripa sacrumului; 6- filum terminale; 7-
filum terminale învelit în ţesut fibros.

21
 Fig. 4 Secțiune transversală prin măduva spinării
1-coarne dorsale; 2-coarne ventrale; 3-coarne intermediare; 4-canal ependimar tapetat de ependim; 5-comisura cenușie; 6-comisura albă; 7-cordon dorsal; 8-cordon lateral; 9-
cordon ventral; 10-șanț median dorsal continuat cu septumul glial; 11-fisura mediană ventrală cu artera spinală mediană ventrală; 12-rădăcina ventrală a nervului spinal; 13-
rădăcina dorsală a nervului spinal; 14-ganglion spinal; 15-trunchiul nervului spinal; 16-fibre motorii (eferente); 17-fibre senzitive; 18-fibre parasimpatice; 19-fibre nervoase
simpartice; 20-peretele canalului vertebral; 21-gaura de conjugare; 22-duramater4; 23-porțiunea lamelară a arahnoidei; 24-porțiunea trabeculară a arahnoidei cu lichid
cefalorahidian; 25-piamater; 26-ligament dințat; 27-spațiu epidural.
22
 Fig. 5 Fața ventrală a bulbului rahidian la ecvine
1- chiasma optică (originea aparentă a perechii a II-a de nervi cranieni); 2- bandelete optice; 3- fosă
interpedunculară; 4- tubercul cenușiu cu tija hipofizei secționată; 5- tubercul mamilar; 6- peduncul cerebral;
7- bandele transverse; 8- originea aparentă a celei de-a III-a perechi de nervi cranieni (oculomotor); 9- puntea;
10- șanț ponto-peduncular; 11- originea aparentă a perechii a V-a de nervi cranieni; 12- șanț bazilar; 13-
mielencefal (culoare verde); 14- corp trapezoid; 15- piramide bulbare; 16- șanț colateral ventral; 17- șanț
colateral dorsal; 18- originea aparentă a perechii a VII-a de nervi cranieni; 19- originea aparentă a perechii a
VIII-a de nervi cranieni; 20- originea aparentă a perechii a VI-a de nervi cranieni; 21- originea aparentă a
perechii a IX-a de nervi cranieni; 22- originea aparentă a perechii a X-a de nervi cranieni; 23- originea
aparentă a perechii a XI-a de nervi cranieni; 24- originea aparentă a perechii a XII-a de nervi cranieni; 25-
decusația piramidală.

23
 Fig. 6 Fața dorsală a bulbului rahidian la ecvine
1- epifiza; 2- habenulele epifizei; 3- intrarea in ventriculul al IV-a, gaura comună posterioară; 4- corpul
geniculat lateral; 5- corpul geniculat medial; 6- tuberculii cvadrigemeni rostrali; 7- tuberculii cvadrigemeni
posteriori; 8- șanțul postcvadrigeminal cu originea aparentă a perechii a IV-a de nervi cranieni (trochlear); 9-
pedunculii cerebeloși anteriori; 10- trigonul pontin (porțiunea rostrală a fosei romboidale); 11- fasciculul
rotund; 12- eminența rotundă – corespunde nucleului nervului abducens și genunchiului nervului facial; 13-
locus coeruleus – corespunde nucleului terminal senzitiv al nervului trigemen; 14- trigonul bulbar (porțiunea
aborală a fosei romboidale); 15- aripa albă internă corespunde nucleului nervului hipoglos); 16- aripa cenușie
corespunde nucleului cardio-pneumo-enteric; 17- aripa albă externă corespunde nucleilor de terminare ai
nervului vestibulo-cochlear; 18- originea aparentă a perechii a V-a (trigemen); 19- cei 3 pedunculi cerebeloși
secționați sub cerebel; 20- corpii restriformi; 21- obex.

24
 Fig. 7 Cerebelul la ecvine
A- faţa dorsală; B- faţa ventrală;
1- vermis; 2- vermisul anterior; 3- vermisul posterior; 4- emisferele cerebeloase; 5- pedunculii cerebeloşi
anteriori; 6- pedunculii cerebeloşi mijlocii; 7- pedunculii cerebeloşi posteriori; 8- lobulul floculus; 9-
expansiunea aliformă; 10- lobulul parafloculus.

Fig. 8 Secțiune sagitală prin vermis

1- lingula; 2- lob central; 3- lob ascendent; 4- culmen; 5- fisură primară; 6- declive; 7- tuber vermis; 8-
piramis; 9- uvula; 10- nodulus; 11- plexuri coroidiene ale ventriculului al IV-lea; 12- recesus tectal; 13- văl
medular rostral; 14- puntea; 15- tuberculii cvadrigemeni.

25
 Fig. 9 Encefalul la ecvine – vedere dorsală
1- bulb olfactiv; 2- emisfere cerebrale; 3- șanț interemisferic; 4- girusuri; 5- emisfere cerebeloase; 6- vermis;
7- măduva spinării; 8- șanț Silvian.

26
 Fig. 10 Encefalul la ecvine – vedere ventrală
1- bulb olfactiv; 2- peduncul olfactiv; 3- strie olfactorie medială; 4- strie olfactorie laterală; 5- emisfere
cerebeloase; 6- șanț Silvian; 7- lob piriform; 9-chiasma opticcă; 10- cerebel; 11-peduncul olfactiv; 12-punte;
13-bulb.

27
 Fig. 11 Secțiune sagitală prin encefal la ecvine
1- corpul calos; 2- trigonul cerebral (fornix); 3- epifiză; 4- tuberculi cvadrigemen; 5- cerebel (vermis); 6- recesus tectal; 7- masa intermediară a talamusului; 8- ventricul al III-
lea (culoare roz); 9- apeductul mezencefalic (culoare portocalie); 10- ventriculul al IV-lea (culoare albastră); 11- vălul medular rostral; 12- vălul medular aboral; 13- bulb
olfactiv (originea aparentă a primei perechi de nervi cranieni); 14- peduncul olfactiv; 15- chiasma optică cu recusul chiasmatic (originea aparentă a celei de-a doua perechi de
nervi cranieni); 16- hipofiza cu recesus hipofizar atașat tuberculul cenușiu; 17- peduncul cerebral; 18- ventricul lateral drept (culoare galbenă) cu plexuri coroidiene; 19-
comisura albă anterioară; 20- comisura albă posterioară; 21- punte; 22- mielencefal; 23- obex; 24- canal ependimar; 25- măduva spinării; 26- fața medială a emisferelor
cerebrale; 27- gaura comună anterioară; 28- plexurile coroidiene ale ventriculului lateral stâng; 29- plexurile coroidiene ale ventriculului III; 30- tubercul mamilar.

28
 Fig. 12 Secțiune orizontală prin emisfera cerebrală dreaptă (vedere dorsală)
1- bulb olfactiv; 2-nucleu caudat (intraventricular); 3- nucleu lentiform (extraventricular); 4- claustrum; 5-
masa talamică dreaptă; 6- capsula albă internă – braț lenticulo-caudat; 6’- capsula albă internă – braț
lenticulo-talamic; 7- capsula albă externă; 8- capsula albă extremă; 9- cavitatea ventriculului drept; 10-
scoarță cerebrală; 11- cerebel.

29
 Fig. 13 Secțiune transversală prin encefal
1- corp calos; 2- septum pelucid; 3- ventricul lateral; 4- trigon cerebral (fornix); 5- comisura albă anterioară;
6- ventriculul al III-lea; 7- nucleul caudat; 8- capsula albă internă; 9- capsula albă externă 10-nucleul
lentiform; 11- claustrum; 12- capsula albă extremă.

30
 Fig. 14 Cavităţile intranevraxiale (schemă)
1- ventriculii laterali; 2- ventriculul lobului olfactiv; 3- gaura comună anterioară; 4- ventriculul al III-lea; 5-
apeductul mezencefalic; 6- ventriculul al IV-lea; 7- canalul ependimar; 8- telencefalul; 9- diencefalul; 10-
mezencefalul; 11- metencefalul; 12- mielencefalul; 13- măduva spinării.

31
 Fig. 16 Morfologia meningelor cerebrale
1-duramater; 2-coasa creierului; 3-cortul cerebelului; 4-cortul hipofizei; 5-sinusul longitudinal dorsal; 6-sinusul longitudinal ventral; 7-sinusul drept; 8-confluența sinusală; 9-
sinusul transvers; 10-marea venă cerebrală; 11-porțiunea lamelară a arahnoidei (verde); 12-porțiunea trabeculară a arahnoidei cu spațiul subarahnoidian; 13-piamater (galben).

32
 Fig. 17 Secțiune transversală prin meningele cerebrale
1-coasa creierului; 2-granulații arahnoidiene; 3-duramater; 4-sinusurile venoase longitudinale dorsal și ventral; 5-porțiunea lamelară a arahnoidei; 6-porțiunea trabeculară a
arahnoidei; 7-piamater; 8-hipofiza; 9-cortul hipofizei; 10-emisfere cerebrale.

33
34
 ANATOMIE

ANUL II

CURS 4

ARTERELE, VENELE ȘI LIMFONODURILE MEMBRULUI

TORACIC LA ECVINE
 Arterele membrului toracic

Artera axilară (A. axillaris)

Artera axilară reprezintă continuare directă a arterei subclaviculare corespunzătoare,
de la nivelul marginii craniale a primei coaste. Este situată medial față de articulația umărului,
dirijându-se în sens caudal și apoi ventral față de această articulație. Sub capul articular
humeral emite artera circumflexă humerală cranială și se continuă ca arteră brahială. Emite
mai multe colaterale:
Artera toracică externă (A. thoracica externa), scurtă, se distribuie mușchilor
pectorali.
Artera suprascapulară (A. suprascapularis) se desprinde cranial față de articulația
umărului, însoțind nervul subscapular în interstițiul dintre mușchii subscapular și supraspinos.
Artera subscapulară (A. subscapularis) este cea mai importantă colaterală a arterei
axilare. Se detașează în unghi drept, caudal față de articulație, în spațiul conjunctiv dintre
mușchiul subscapular și mușchiul marele rotund. Emite la rândul ei următoarele colaterale:
artera toracodorsală, pentru mușchiul marele dorsal; artera circumflexă humerală
caudală (A. circumflexa humeri caudalis), ce înconjoară fața laterală a articulației, în plan
profund, sub mușchiul micul rotund, mușchiul deltoid și mușchiul infraspinos,
anastomozându-se cu artera circumflexă cranială; artera circumflexă a spetei (A.
circumflexa scapulae), care este o colaterală puternică, ce emite ramuri pentru fața internă și
externă a spetei și pentru mușchiul triceps brahial.
Artera circumflexă humerală cranială (A. circumflexa humeri cranialis) se
angajează între cele două porțiuni ale mușchiului coracobrahial, apoi sub extremitatea
proximală a bicepsului se anastomozează cu artera circumflexă humerală caudală. Din cercul
arterial realizat în jurul articulației umărului se desprind numeroase ramuri articulare, care
contribuie la formarea rețelei periarticulare, precum și pentru bursele sinoviale: subtendinoase,
subscapulară, infraspinoasă și bicipitală.

Artera brahială (A. brachialis)

Artera brahială reprezintă continuarea arterei axilare. Are un traiect aproximativ
rectiliniu la fața internă a brațului pe care o întretaie într-un unghi ascuțit în sens ventro-
cranial, trece apoi cranio-medial față de articulația cotului sub care se termină prin artera
interosoasă comună și artera mediană. În traiectul ei humeral emite următoarele colaterale:
 Artera profundă a brațului (A. profunda brachii) se desprinde, în sens caudal, în
unghi drept, sub inserția humerală a mușchiului marele rotund. Este o arteră de calibru mare,
care se divide în ramuri ascendente și descendente (distribuite mușchiului triceps brahial),
dintre care ramura care însoțește distal nervul radial, în regiunea brațului și antebrațului la
ecvide, poartă denumirea de „arteră colaterală radială proximală” (A. collateralis radialis).
Artera bicipitală (A. bicipitalis), fină, irigă bicepsul brahial.
Artera de nutriție a humerusului (A. bicipitalis), foarte fină, uneori se desprinde din
artera colaterală ulnară și abordează orificiul de prim ordin la humerusului.
Artera colaterală ulnară (A. collateralis ulnaris) urmărește marginea ventrală a
porțiunilor mediale a tricepsului brahial, acompaniind nervul ulnar. Trece caudo-medial față
de articulația cotului, nivel la care emite ramuri pentru aceasta, după care se angajează în
interstițiu dintre mușchiul flexor carpoulnar și mușchiul extensor carpoulnar, împreună cu
nervul ulnar și vena omonimă, pentru ca proximal pisiformului să se anastomozeze cu o fină
ramură superficială din artera palmară sau din artera mediană (formând ceea ce se numește
„arcul supracarpian“). La acest nivel artera colaterală ulnară emite ramura carpiană dorsală,
care înconjoară marginea laterală a extremității distale a procesului stiloid al ulnei, trecând pe
fața dorsală a regiunii carpiene, unde contribuie la rețeaua carpiană dorsală. De la nivelul
arcului supracarpian artera colaterală ulnară se continuă cu artera carpiană laterală, ce va
participa în regiunea autopodiului la formarea arcului palmar (subcarpian).
Artera transversă a cotului (A. transversa cubiti) sau artera colaterală radială
distală, trece pe fața dorsală a cotului, între tendonul bicepsului brahial și
ligamentul capsular, apoi pe fața cranială a radiusului, lateral extensorului carporadial. Emite
o lungă ramură care se anastomozează cu artera colaterală radială, după care se epuizează în
rețeaua carpiană dorsală.
Artera interosoasă comună (A. interossea communis) se detașează în unghi drept la
nivelul arcadei radioulnare proximale, pe care o traversează în sens lateral, continuând-se pe
fața laterală a antebrațului cu artera interosoasă cranială. Din aceasta se desprinde o
ramură interosoasă recurentă, care se anastomozează cu artera colaterală radială, precum și o
lungă ramură descendentă, care urmărește marginea laterală a spațiului interosos până la
rețeaua carpiană dorsală. În arcada radioulnară, artera interosoasă comună emite arterele de
nutriție a radiusului și ulnei, precum și o arteră interosoasă caudală, a cărei dimensiune
variază specific.
 Artera mediană (A. mediana)
Artera mediană încrucișează oblic ligamentul colateral medial al cotului,
insinuându-se între fața caudo-medială a radiusului și flexorul carpo-radial, apoi se plasează
între acesta și mușchiul flexor digital profund. Deasupra carpului ea se împarte în artera
palmară (digitală palmară comună II) și artera radială.
Colateralele arterei mediane sunt reprezentate prin:
 Artera profundă a antebrațului (A. profunda antebrachii) se împarte în mai multe
ramuri musculare. Ia naștere puțin mai sus de jumătate antebrațului și coboară între
mușchii flexori cu acțiune proximală și flexori digitali, cărora li se distribuie.
 Artera radială proximală (A.radialis proximalis) ia naștere în treimea distală a
radiusului. Ea se împarte rapid în două ramuri inegale: ramura carpiană dorsală
(Ramus carpeus dorsalis), subțire, înconjoară marginea medială a radiusului și se
conectează la rețeaua dorsală a carpului (Rete carpi dorsale); ramura carpiană palmară
(Ramus carpeus palmaris) este o veritabilă continuare a arterei de origine, descinde la
fața palmară a radiusului și concură la alimentarea rețelei palmare a carpului.
 Artera radială reprezintă terminala mică a arterei mediane. Coboară pe partea
medială a micii teci postcarpiene, împreună cu o puternică venă satelită. În partea
proximală a metacarpului ea participă la formarea arcadei palmare profunde.
 Arterele autopodiului la ecvine se caracterizează prin reducția extremă a celor de pe
fața dorsală, care sunt suplinite de cele de pe fața palmară, în special de puternica
arteră digitală plamară comună II.
Sistemul dorsal este reprezentat doar de rețeaua carpiană dorsală și arterele
metacarpiene dorsale II și III.
Arterele metacarpiene dorsale II și III (Aa. metacarpeae dorsales II et III) sunt
extrem de subțiri. Fiecare parcurge un silon format la limita între fața dorsală a osului
metacarpian principal și metacarpianul rudimentar corespunzător. Extremitatea proximală este
întărită de o anastomoză care vine de la marginea corespunzătoare a arcadei palmare profunde,
ce înconjoară baza osului metacarpian rudimentar corespunzător. Extremitatea distală pare a
se continua cu ramura perforantă distală, care se unește la artera metacarpiană palmară
corespunzătoare. Pe partea dorsală arterele metacarpiene dorsale II și III se vor epuiza prin
fine ramuri cutanate și periostale.
Pe fața palmară, artera radială trece între extremitatea proximală a mușchiului
interosos median și ligamentul accesoriu (sau brida carpiană) a mușchiului flexor profund al
degetului. Ea se anastomozează la o ramură profundă a arterei carpiene laterale, continuare a
arterei colaterale ulnare, pentru a forma arcada palmară profundă. Această arcadă este în
mod obișnuit dublată de o anastomoză similară dar mai profundă, situată între mușchiul
interosos și metacarpianul III. În mod excepțional, ea poate lipsi. În afara celor două ramuri ce
alimentează arterele metacarpiene dorsale, această arcadă emite arterele metacarpiene
palmare II și III (Aa. metacarpeae palmares II et III). Acestea coboară pe joncțiunea feței
palmare a osului metacarpian principal și metacarpienele II și III. În apropierea extremității
distale a ultimelor, ele primesc ramuri perforante distale ale omoloagelor lor dorsale și se
unesc într-un trunchi scurt care trece între cele două ramuri ale mușchiului interosos III,
pentru a se deschide în porțiunea inițială a arterei digitale proprie laterală. Ambele dau ramuri
subțiri mușchiului interosos și pielii. Cea medială II furnizează artera de nutriție a
metacarpianului principal.
Cea mai importantă arteră a autopodiului este artera digitală palmară comună II, ce
prelungește direct artera mediană de la nivelul canalului carpian plasată la fața medială a
tendoanelor flexorilor digitali, în interstițiul ce separă tendonul profund de cel superficial.
Este plasată între venă și nervul omonim, ultimul fiind în partea palmară.
Ajungând în apropierea articulației metacarpo-falangiene, artera digitală comună
palmară medială II (A. digitalis palmaris communis II) se insinuează între ramura medială a
mușchiului interosos III și tendonul mușchiului flexor digital profund. Ea se termină printr-o
bifurcare, dând naștere arterelor digitale proprii.
Arterele digitale proprii palmare, laterală și medială, (A. digitalis lateralis et a.
digitalis medialis) foarte puternice, suplinesc prin ramurile lor pe cele dorsale, care sunt
absente. Ambele se formează din bifurcarea arterei digitale palmare comune II. Ele sunt
dispuse în mod simetric față de axul sagital al degetului. Fiecare coboară pe părțile laterale
(abaxiale) ale marilor sesamoizi, apoi însoțește tendonul mușchiului flexor digital profund. Se
angajează sub cartilajul ungual, atingând fața profundă al procesului palmar al falangei distale
și trecând printre acesta și expansiunea terminală a tendonului mușchiului flexor digital
profund, urmărește silonul solear pentru a intra în gaura soleară. Arterele simetrice vor forma
în interiorul canalului solear și al sinusului semilunar o puternică arcadă terminală.
În apropierea originii fiecare arteră digitală proprie este încrucișată pe suprafață de
nervul digital anterior. Este în raport apoi pe partea palmară cu nervul digital propriu posterior,
iar pe cea dorsală cu nervul digital mijlociu. Ansamblul format este inclus într-un țesut
conjunctiv dens și abundent.
Pe traiectul său, fiecare arteră digitală proprie emite, în afara ramurilor articulare
tendinoase și cutanate, următoarele colaterale:
1. Ramurile palmară și dorsală a falangei proximale (Ramus palmaris phalangis
proximalis et Ramus dorsalis phalangis proximalis) iau naștere într-un trunchi
 comun scurt (artera perpendiculară). Este emisă în partea de mijloc a falangei
proximale. Prin anastomoză cu cele opuse, aceste ramuri înconjoară tendoanele și
falanga sub forma unui cerc arterial.
2. Ramura torusului digital (Ramus tori digitalis) (artera cuzinetului palmar) ia
naștere la marginea proximală a cartilajului ungual și se orientează în direcție
dorso-palmară pentru a se distribui torsului și dermului papilar al acestuia (țesutul
velutos al furcuței). Înainte de a intra în torus emite o lungă ramură recurentă,
artera coronală (A. coronalis) (circumflexă a bureletului), ce trece pe suprafața
cartilajului ungual, sub pielea bureletului și se anastomozează la o ramură emisă la
marginea dorsală a acestui cartilaj de ramura dorsală a falangei mijloci.
3. Ramurile palmară și dorsală ale falangei medii, în ansamblu, au o dispoziție
asemănătoare celor de la falanga proximală. Ramura dorsală este acoperită în mare
parte de cartilajul ungual. Ramura palmară se anastomozează cu cea de partea
opusă în lungul marginii proximale a micului sesamoid. Ansamblul rețelei
alimentate de aceste ramuri este considerat cercul coronal profund.
4. Ramura dorsală a falangei distale (Ramus dorsalis phalangis distalis)
traversează incizura procesului palmar a acestei falange și se plasează în silonul
parietal, terminându-se prin multiple ramuri fine care perforează osul.
Arcada terminală dă naștere la numeroase ramuri, unele ascendente și altele
descendente. Primele iradiază în trama spongioasă a falangei, pentru a ajunge la fața parietală
a acestui os. Ele se ramifică în grosimea podofilului, anastomozându-se cu diviziuni ale
ramurii dorsale ale falangei distale, ale falangei mijlocii și arterei coronale. Rezultă o rețea
arterială foarte densă. Ramurile descendente, mult mai puternice, traversează țesutul falangei
ajungând la marginea soleară a acestui os. În final se anastomozează transveral într-o serie de
arcade, al cărui ansamblu constituie artera marginii soleare (artera circumflexă a piciorului).
Din concavitatea acestei arcade se vor desprinde ramuri destinate dermului papilar al
regiunii soleare (țesutul velutos).
Organizarea arterelor porțiunii distale a degetului este perfect adaptată unei circulații
intense. Din arcada terminală sângele este împins cu forța în rețeaua arterială ce iradiază în os.
Această circulație intensă determină culoarea roșie intensă a țesuturilor care produc cornul,
fiind predispusă la congestii și hematom.
 Venele membrului toracic

Descrierea venelor membrului toracic se va realiza în sens opus descrierii artrelor

(disto-proximal).
A. Venele autopodiului toracal
Venele autopodiului sunt caracterizate prin dispariția aproape în totalitate a venelor
feței dorsale și, relativa simplificare a celor voluminoase de pe fața palmară. Din contră,
vascularizația organelor incluse în cutia de corn este extrem de bogată și complexă.
Astfel fața dorsală a degetului este drenată de afluenți dorsali ai venelor palmare. Nu
există vene metacarpiene dorsale. Vena cefalică accesorie, singura venă de pe partea dorsală a
porțiunii libere a mebrului, nu are ca rădăcini decât micile vene subcutanate, ce drenează fața
dorsală a buletului și metacarpului, precum și rețeaua dorsală a carpului.
Există două vene digitale proprii laterală și medială. Ele sunt situate pe fața palmară.
Fiecare colectează sângele de la venele profunde, satelite ramurilor terminale ale arterelor
digitale și de la venele țesuturilor cheratogene.
Sistemul profund își are originea în arcada semilunară (impropriu denumită terminală),
situată în sinusul omonim al falangei distale împreună cu arcada terminală arterială. Fiecare
extremitate a arcadei se prelungește printr-o venă care iese prin gaura soleară iar apoi
urmărește artera, pentru a ajunge la fața profundă a cartilajului ungual. Această venă schimbă
anastomoze puternice cu cele ale torusului digital (cuzinetului) și cu cele ale rețelei coronale,
pentru a forma plexul profund al cartilajului (plex cartilaginos intern), care se unește la
rețeaua sub-unguală la marginea dorsală și partea caudală a cartilajului.
Rețeaua sub-unguală este situată în dermul membranei cheratogene, prezentând
caractere ușor diferite sub fiecare din porțiunile acestuia. În dermul țesutului velutos, ochiurile
rețelei sunt înguste, seriate și regulate – plexul velutos.
Sângele din plexul velutos este colectat de două vene principale: prima este o venă
situată la marginea soleară a falangei, împreună cu artera marginală, ultima descărcându-se
dorsal prin vene ascendente ale rețelei podofiloase contribuind la formarea plexului
superficial al cartilajului ungual (plex cartilaginos extern). Rețeaua care acoperă fața
parietală a falangei, dermul podofilului este în raport direct cu osul și cartilajul ungual. Ea este
alcătuită din numeroase venule longitudinale, aproape paralele și anastomozate între ele,
fiecare ocupând baza unei lamele a podofilului pe care o drenează. Acest plex comunică distal
cu vena marginii soleare iar în partea proximală cu rețeaua coronală.
 Ultima rețea venoasă este situată în dermul bureletului – plexul cutidural. La acest
nivel, ochiurile rețelei devin neregulate poligonale și largi. De fiecare parte, acoperă o mare
parte a cartilajului ungual, constituind plexul superficial menționat.
Ansamblul acestor trei complexe venoase este drenat pe fiecare parte, sub pielea
groasă a regiunii coroanei, la marginea coronală a cartilajului ungual, prin două vene
neregulate, una dorsală și una palmară, care converg în vena digitală, căreia îi constituie
rădăcinile principale. Vena dorsală este vena coronală care constituie calea de reîntoarcere a
sângelui adus de arterele coronală și dorsală a falangei intermediare. Ea începe prin două
rădăcini plexiforme, una profundă și alta superficială, separate de expansiunea terminală a
tendonului mușchiului extensor digital comun, rădăcini care se anastomozează cu cele de pe
partea opusă. Venele însoțesc marginea cartilajului și se „întăresc‟ primind afluenți puternici
ce iau naștere din plexurile superficial și profund ale cartilajelor. Vena palmară este vena
torusului digital. Ea se constituie pe suprafața bulbului cuzinetului, prin unirea unor rădăcini
neregulate ce drenează porțiunea palmară a rețelei coronale, rețeaua țesutului velutos și părțile
profunde ale torusului. O puternică anastomoză transversală unește venele simetrice.
Fiecare venă digitală proprie (laterală, respectiv medială) are traiect pe părțile
laterală, respectiv medială a degetului, apoi a articulației metacarpo-falangiene, în raport
direct cu tendoanele flexorilor apoi cu osul sesamoid proximal. Ea este plasată dorsal de arteră
și încadrată de ramura dorsală și intermediară a nervului digital propriu. Primește în pasaj
două vene, dorsală și palmară, care concură la formarea cercului venos al falangei proximale.
Ajungând la extremitatea distală a metacarpului, vena se insinuează între ramura
corespunzătoare a mușchiului interosos median și tendonul mușchiului flexor profund al
degetului, pentru a se uni cu cea de pe partea opusă, formând astfel arcada palmară
superficială distală – arcul palmar superficial. Din această arcadă pleacă patru vene inegale.
Două superficiale, digitale comune II și III, care încadrează tendoanele flexorilor și două
profunde, metacarpiene palmare profunde II și III, plasate în contact cu fața palmară a
metacarpianului principal.
Venele digitale comune (II, III) numite și vene metacarpiene palmare superficiale
(laterală, respectiv medială) urcă la marginea corespunzătoare a tendonului mușchiului flexor
digital profund, subfascial. Vena digitală comună II este acompaniată de artera palmară și de
nervul palmar medial într-topografie V.A.N. (venă, arteră, nerv) în sens antero-posterior, iar
vena digitală comună III este acompaniată posterior de nervul palmar lateral.
Venele metacarpiene palmare profunde sunt relativ subțiri și își au originea în arcul
venos distal adesea printr-un trunchi comun. Ulterior, ele urcă în contact cu fața palmară a
metacarpului principal la fața profundă a mușchiului interosos median până în apropierea
extremității proximale a regiunii metacarpiene. La acest nivel, cele patru vene menționate
confluează și dau naștere arcului venos menționate confluează și dau naștere arcului venos
subcarpian sau palmar profund. Cel mai adesea, acesta apare dublu, ca și arcul arterial palmar
profund care îl acompaniază, având o porțiune profundă plasată între metacarp și situată între
mușchiul interosos median și o porțiune mai bine reprezentată situată între mușchiul interosos
și brida carpiană a mușchiului flexor digital profund.
Din arcul venos palmar profund își au originea două vene carpiene (laterală și medială)
care urcă prin compartimentul corespunzător al micii teci postcarpiene. Vena carpiană laterală
este acompaniată în compartimentul corespunzător al micii teci postcarpiene de artera
carpiană laterală și de nervul palmar lateral, iar vena carpiană medială (numită și vena radială)
este acompaniată de artera radială, în compartimentul medial al tecii postcarpiene superficiale.
Cele două vene carpiene, proximal de carp, se anastomozează pentru a realiza arcul
venos supracarpian, situat la fața profundă a tendonului mușchiului flexor carpo-ulnar. Din
acest arc, își au originea venele profunde din regiunea antebrațului, dar și vena cefalică
antebrahială (vena epifascială).
Venele profunde sunt satelite arterelor și poartă denumirea arterelor corespunzătoare.
Există două vene mediane bine reprezentate, frecvent conectate prin anastomoze transversale,
situate între radius și mușchiul flexor carpo-radial, în compania arterei mediane și a nervului
median, și o venă colaterală ulnară, relativ fină (dar mai voluminoasă decât artera
corespunzătoare) care urcă subfascial prin interstițiul dintre mușchiul extensor carpo-ulnar și
mușchiul flexor carpo-ulnar în compania nervului ulnar și a arterei colaterale ulnare. La
nivelul arcadei radio-ulnare proximale, venele mediane se unesc cu vena interosoasă comună
pentru a da naștere veneibrahiale. Aceasta din urmă se va continua de la nivleul venei
circumflexe humerale craniale cu vena axilară care intersectează fața medială a articulației
cotului. Venele brahială și axilară primesc afluenți ce poartă denumirea colateralelor arteriale
corespunzătoare. În final, venele axilare confluează cu trunchiul venos bijugular pentru a
constitui vena cavă cranială.
Venele epifasciale ale membrului toracic sunt reprezentae prin vene cefalice
antebrahială, aceesorie și brahială. Vena cefalică antebrahială este bine reprezentată și are
traiect oblic dorso-cranial la fața medială a antebrațului. La nivelul bridei mușchiului brahial
primește afluența venei cefalice accesorii.
Vena cefalică accesorie este relativ subțire, își are originea prin capilarizarea rețelei
arteriale precarpiene, și urcă la fața cranio-medială a antebrațului pentru a se uni cu vena
cefalică antebrahială.
 Prin convergența venelor cefalice antebrahială și accesorie, rezultă vena cefalică
brahială, care urcă prin șanțul deltopectoral (pectoral lateral) în compania ramurii descendente
a arterei cervicale superficiale pentru a se descărca în vena jugulară.
Sistemul venos epifascial este conectat la sistemul venos profund printr-o venă de
pasaj, numită vena mediană a cotului. Aceasta are traiect la fața profundă a mușchiului
pectoral transvers și conectează vena cefalică brahială (venă epifascială) la vena brahială
(venă profundă).

Limfocentrii membrului toracic

La acest nivel, limfonodurile alcătuiesc un singur limfocentru denumit limfocentrul

axilar (Lymphocentrum axillare) care cuprinde:
Limfonodurile cotului sau cubitale (Lnn. cubitales) sunt prezente la cabaline pe fața
medială a articulației cotului, caudal față de artera brahială, sub originea arterei colaterale
ulnare. Aferentele provin de pe fața medială a membrului toracic, eferentele sunt tributare
limfonodurilor axilare proprii.
Limfonodurile axilare accesorii (Lnn. axillares accessorii) (la bovine și carnivore)
sunt situate caudal față de linia tricipitală, pe traiectului arterei subcutanate toracice.
Aferentele provin de pe fața laterală a jumătății anterioare a trunchiului, eferentele sunt
tributare limfonodurilor axilare proprii.
Limfonodurile axilare ale primei coaste (Lnn. axillares primae costae) (la
rumegătoare, suine) sunt situate în apropierea originii arterei axilare. La suine sunt sigurele
limfonoduri ale limfocentrului axilar. Aferentele provin de la fața medială a spetei, brațului și
articulației umărului, eferentele sunt tributare limfonodurilor cervicale profunde caudale
(lipsesc la ecvine).
Limfonodurile axilare proprii (Lnn. axillares proprii) sunt situate pe fața medială a
brațului, dorsal de inserția humerală a mușchiului marele rotund, pe traiectul arterei
subscapulare. Aferentele provin de la regiunea medială a spetei și brațului, de la limfonodurile
cotului și limfonodurile axilare accesorii. Eferente sunt tributare limfonodurilor cervicale
profunde caudale.
 Fig. 1 Originea arterei axilare
1- artera aortă; 2- trunchi brahiocefalic; 3- artera subclaviculară; 4- colateralele arterei subclaviculare;
5- artera axilară (continuă artera subclaviculară de la nivelul primei perechi de coaste); 6- prima coastă; 7-
manubriu sternal; 8- stern; 9- diafragm; 10- regiunea toracală a coloanei vertebrale< 11- cordul.
 Fig. 2 Arterele membrului toracic la ecvine- vedere medială
1- artera axilară; 2- artera toracică externă; 3- artera suprascapulară; 4- artera subscapulară; 5- artera circumflexă
a spetei cu ramuri mediale și laterale; 6- artera toraco-dorsală; 7- artera circumflexă humerală caudală; 8- artera
circumflexă humerală cranială; 9- artera profundă a brațului; 10- ramură descendentă din artera profundă a
brațului, artera colaterală radială proximală, ce participă la formarea rețelei carpiene dorsale; 11- artera colaterală
ulnară; 12- artera bicipitală; 13- artera de nutriție a humerusului (poate proveni și din artera colaterală ulnară);
14- artera transversa cotului sau artera colaterală radială distală ce participă la formarea rețelei precarpiene; 15-
artera interosoasă comună ce pătrunde prin arcada radio-ulnară, unde emite ramurile de nutriție ale ulnei și
radiusului și se continuă ca arteră interosoasă cranială; 16- artera interosoasă cranială; 17- rețeaua precarpiană
formată prin joncțiunea arterelor 10, 14, 16; 18- artera brahială; 19- artera mediană; 20- artera profunda
antebrațului; 21- artera radială proximală ce participă la formarea rețelei palmare a carpului; 22- artera digitală
comună palmară II; 23- artera radială; 24- arcul supracarpian realizat de o anastomoză între artera colaterală
ulnară și artera palmară (uneori cu artera radială sau mediană); 25- limfonodurile axilare proprii; 26-
limfonodurile cubitale; 27- limfonodurile axilare accesorii; 28- limfonodurile axilare ale primei coaste; 29- artera
circumflexă humerală cranială 30- artera carpiană lateral 31- linia tricipitală.
 .
Fig. 3 Arterele autopodiului toracal la ecvine- vedere
palmară
1- artera mediană; 2- artera digitală comună palmară II;
3- artera colaterală ulnară; 4- artera radială; 5- arcul
supracarpian; 6- arcada palmară profundă formată din
anastomoza arterei carpiene laterale cu artera radială; 7-
artere metacarpiene palmare II și III; 8- artere
metacarpiene dorsale II și III; 9- trunchiul comun al
arterelor metacarpiene; 10- artera digitală palmară
proprie II (medială); 11- artera digitală palmară proprie
III (laterală); 12- artera dorsală a falangei proximale
(artera perpendiculară); 13- artera cuzinetului; 14- ramuri
dorsale și palmare ale falangei medii; 15- artera dorsală a
falangei distale (participă la formarea arcului arterial al
marginii soleare); 16- artera coronară; 17- arcul arterial
al marginii soleare; 18- arteră unguală; 19- arcada
terminală din sinusul semilunar al falangei.
Fig. 4 Secțiune prin primul rând de oase
carpiene la cal
1- brida metacarpiană a mușchiului extensor
carpo-ulnar; 2- tendonul mușchiului extensor
digital lateral; 3- ramuri din nervul dorsal al
mâinii; 4- tendonul mușchiului extensor digital
comun; 5- tendonul mușchiului extensor
carpo-radial; 6- tendonul mușchiului abductor
lung al degetului mare; 7- tendonul mușchiului
flexor digital profund; 8- tendonul mușchiului
flexor digital superficial; 9- tendonul
mușchiului flexor carpo-radial; 10- artera
palmară și nervul palmar medial; 11- artera și
vena radială; 12- artera și vena carpiană
laterală, nervul palmar lateral; 13- pisiform;
14- piramidal; 15- semilunar; 16- scafoid.
 Fig. 5 Membrana cheratogenă- vedere laterală
1- bureletul perioplic; 2- bureletul cutidural; 3- podofil.

Fig. 6 Membrana cheratogenă- vedere soleară

1- bulbii cuzinetului; 2- țesutul velutos al tălpii.
 Fig. 7 Venele acropodiului toracal- vedere laterală
1- plex velutos; 2- plex podofilos; 3- plex cutidural; 4- plex cartilaginos extern; 5- venă coronară; 6- vena
cuzinetului; 7- vena dorsală a falangei intermediare; 8- vena dorsală a falangei proximale; 9- vene digitale
proprii laterală și medială; 10- arcada venoasă palmară profundă distală; 11- vene metacarpiene palmare II și III;
12- vene digitale comune palmare II și III; 13- cuzinet palmar; 14- fibrocartilaj complementar; 15- vene ce
descarcă plexul cartilaginos intern;
 Fig. 8 Venele autopodiului toracal la ecvine- vedere palmară
1- sinus semilunar; 2- găuri soleare; 3- fibrocartilaje complementare; 4- plexuri cartilaginoase externe; 5- plexuri
cartilaginoase interne; 6- cuzinet palmar; 7- vena cuzinetului; 8- ramura palmară a falangei mijlocii; 9- ramura
palmară a falangei proximale; 10- venă coronară; 11- arcada palmară profundă distală; 12- vena digitală palmară
comună II; 13-vena digitală palmară comună III; 14- arcada palmară profundă proximală; 15- vena radială; 16-
vena carpiană laterală; 17- arcada venoasă supracarpiană; 18- vena colaterală ulnară; 19- vene mediane; 20- vena
cefalică antebrahială; 21- vene metacarpiene palmare.
 Fig. 9 Formațiunile vasculo-nervoase ale acropodiului toracal la ecvine- vedere laterală
1- vena digitală proprie medială; 2- artera digitală proprie medială; 3- nervul digital dorsal; 4- nervul digital
mijlociu; 5- nervul digital posterior; 6- vena coronară și artera coronară; 7- plexul cartilaginos extern; 8-
ligamentul pintenului; 9- artera și vena dorsală a falangei I; 10- tendonul flexorului superficial; 11- tendonul
flexorului profund; 12- pinten.
 Fig. 10 Schemă ligamentului pintenului
1- falanga proximală; 2- falanga medie; 3- falanga distală; 4- ligamentul pintenului; 5- fibrocartilaj
complementar; 6- cuzinet; 7- ligament colateral anterior al articulației interfalangiene ce devine posterior pentru
articulația interfalango-sesamodiană.
 Fig. 11 Venele epifasciale- vedere medială
1- vena digitală proprie medială; 2- venă digitală comună medială (II); 3- vena radială; 4- rețeaua precarpiană; 5-
venă cefalică antebrahială; 6- castana; 7- vena cefalică accesorie; 8- venă brahială (din categoria venelor
profunde); 9- vena bazilică sau mediană a cotului; 10- vena cefalică brahială; 11- vena jugulară.
 Fig. 12 Venele membrului toracic la ecvine- vedere medială
1- vena axilară; 2- vena toracică externă; 3- vena suprascapulară; 4- vena toraco-dorsală; 5- vena subscapulară;
6- vena circumflexă a spetei; 7- cercul venos format de venele circumflexă humerală cranială și caudală; 8- vena
profundă a brațului; 9- ramură descendentă din vena profundă a brațului; 10- vena de nutriție a humerusului; 11-
vena bicipitală; 12- vena cefalică brahială; 13- vena brahială; 14- vena bazilică sau mediană a cotului; 15- vena
colaterală ulnară; 16- vena cefalică antebrahială; 17- vena cefalică accesorie; 18- vena profundă a antebrațului;
19- vene mediane; 20- vena interosoasă craniană; 21- arcul venos supracarpian; 22- vena radială; 23- vena
carpiană laterală.
 ANATOMIE
ANUL II

INERVAȚIA MEMBRULUI TORACIC LA ECVINE

(CURS V)
 NERVII MEMBRULUI TORACIC LA ECVINE

Inervaţia somatică şi cutanată a membrului toracic şi a muşchilor de legătură ai

acestuia cu trunchiul (cu excepţia mușchiului trapez) este realizată de ramuri din plexul
brahial.
Plexul brahial (Plexus brachialis) rezultă prin întreţeserea în anumite proporţii a
ramurilor ventrale ale nervilor spinali cervicali VI, VII şi VIII şi toracali I şi II. De la
nivelul plexului emerg numeroase ramuri sistematizate în colaterale, laterale şi terminale.
Ramurile colaterale se distribuie muşchilor de legătură ai membrului toracic cu
trunchiul. După direcţia acestora sunt sistematizate în cranio-dorsale (nervul dorsal al
spetei), cranio-ventrale [nervul subclavicular sau primul nerv pectoral cranial (prescapular)
şi nervul pectoralilor superficiali sau al II-lea nerv pectoral cranial, caudo-dorsale (nervul
toracal lung şi toracal dorsal) şi caudo-ventrale nervul toracal lateral (nervul subcutanat
toracic) şi nervii pectorali caudali sau toraco-ventrali.
Nervul dorsal al spetei (N. dorsalis scapulae), singura colaterală cranio-dorsală a
plexului brahial, are traiect ascendent şi este vizibil pe o redusă porţiune în planul de
inserţie a mușchiului dinţat ventral cervical pe vertebra a VI-a cervicală. Restul traiectului
său este mascat de mușchiul dinţat ventral cervical.
Nervul rămâne ataşat la trunchi urmărindu-se în profunzimea mușchiului dinţat
ventral cervical căruia îi distribuie fibre, continuându-se cu un filet ce ajunge la faţa
profundă a mușchiului romboid.
Nervul subclavicular (N. subclavius) (nervul pectoralului prescapular), în general
subţire, se detaşează direct din plexul brahial îndreptându-se spre faţa profundă a
mușchiului pectoral prescapular pe care îl abordează.
Nervul pectoralilor superficiali (Nn. pectorales craniales) în majoritatea cazurilor
se desprinde din ansa axilară (comunicantă între nervul median şi nervul musculocutanat
realizată în jurul arterei axilare), distribuindu-se mușchiului pectoral transvers şi
mușchiului pectoral descendent, dar și inserției craniale a mușchiului pectoral ascendent.
Nervul toracic dorsal (N. thoracodorsalis) (nervul pentru mușchiul marele dorsal)
întretaie oblic mușchiul subscapular pentru a se termina pe faţa medială a mușchiului
marele dorsal, în care se epuizează radiar (flabeliform).
Nervul toracic lung (N. thoracicus longus), relativ voluminos, aderă la faţa externă
a mușchiului dinţat ventral toracal în care se distribuie.
 Nervul toracic lateral trece la faţa medială a mușchiului triceps brahial, detaşează
ramuri laterale în unghiul format de mușchiul marele dorsal şi marginea caudală a
mușchiului triceps brahial şi se epuizează în mușchiul pielos al trunchiului. Plexul
intercostobrahial, format din ramurile laterale ale nervului toracal lateral întreţesute cu
ramuri perforante intercostale se evidenţiază în treimea mijlocie a marginii caudale a
mușchiului triceps. Ramurile acestui plex se orientează la faţa laterală a porţiunii lungi a
mușchiului triceps brahial distribuindu-se mușchiului pielos omobrahial şi pielii zonale.
Nervul toracic ventral, detaşat împreună cu nervul precedent, cu care are un scurt
traiect comun, se separă apoi pentru a se diviza în 2 – 3 ramuri ce se pierd în mușchiul
pectoral ascendent.
Ramurile laterale, cunoscute şi sub denumirea de ramuri proximale, în număr de
trei, sunt reprezentate de nervul suprascapular, nervul subscapular şi nervul pentru marele
rotund.
Nervul suprascapular (N. suprascapularis) se constituie în porţiunea cranio-
laterală a plexului, nivel de la care se dirijează ventro-caudal pentru a pătrunde în
interstiţiul dintre mușchiul subscapular şi mușchiul supraspinos. În continuare nervul
suprascapular se orientează caudal trecând peste spina scapulară distal de tuberozitatea
spinei pentru a pătrunde în mușchiul infraspinos.
Nervul subscapular (Nn. subscapulares) este cel mai adesea reprezentat de 2 – 3
fascicule care, după un scurt traiect latero-caudal, abordează mușchiul subscapular.
Nervul pentru muşchiul marele rotund (N. teres major) este fin şi se detaşează
împreună cu nervul axilar şi cu o ramură a nervului subscapular. Pe faţa caudo-medială a
articulației scapulo-humerale se desparte de nervul axilar şi se distribuie mușchiului marele
rotund.
Ramurile terminale, în număr de cinci, se detaşează din porţiunea mijlocie şi
caudală a plexului, nivel de la care coboară pentru a se distribui componentelor musculo-
tegumentare ale membrului toracic, unele ajungând până în regiunea acropodială. Aceste
ramuri sunt reprezentate de nervul axilar, nervul musculo-cutanat, nervul median, nervul
radial şi nervul ulnar.
Nervul axilar (N. axillaris) se orientează caudo-ventral şi pătrunde în interstiţiul
dintre articulația scapulo-humerală, mușchiul subscapular şi mușchiul marele rotund.
La ecvine nervul axilar emite o fină ramură ce se distribuie mușchiului subscapular.
Acompaniind artera circumflexă humerală caudală nervul axilar înconjoară articulaţia
ajungând sub mușchiul deltoid. La marginea ventrală a inserţiei distale a mușchiului
deltoid se evidenţiază nervul cutanat cranial lateral al braţului care se continuă ca nervul
cutanat cranial al antebraţului, ramură cutanată a nervului axilar ce se orientează la faţa
cranială a braţului şi articulației humero-radio-ulnară şi se distribuie printr-o mulţime de
ramuri la pielea ce acoperă mușchiul extensor carpo-radial. Secţionând mușchiul deltoid
deasupra inserţiei distale şi prin răsfrângerea capetelor rezultate se observă traiectul
nervului axilar între mușchiul deltoid şi porţiunea lungă a mușchiului triceps brahial. La
acest nivel se pot observa ramuri de distribuţie ce abordează mușchiul tensor al capsulei
articulare, mușchiul micul rotund, mușchiul deltoid, precum şi o ramură mai lungă pentru
mușchiul cleido-brahial. Tot la acest nivel se detaşează şi nervul cutanat cranial lateral al
braţului.
Nervul musculocutanat (N. musculocutaneus) se identifică prin alipirea sa la
nervul median cu care formează ansa axilară. Din ansă se desprinde de cele mai multe ori
nervul pectoral superficial, nerv care va fi urmărit până la distribuirea sa în mușchiul
pectoral transvers. Urmărind traiectul nervului musculocutanat se observă cu uşurinţă
nervul brahial (ramura proximală a nervului musculocutanat) care, trecând în compania
arterei circumflexe humerale craniale printre cele două porţiuni ale mușchiului
coracobrahial, distribuie fibre acestuia pentru a se ramifica terminal în mușchiul biceps
brahial. Se urmăreşte în continuare trunchiul comun al nervului median şi n.
musculocutanat până în treimea distală a braţului, nivel la care nervul musculocutanat se
detaşează de nervul median orientându-se cranial spre interstiţiul dintre mușchiul brahial şi
mușchiul biceps. La acest nivel el îşi epuizează fibrele motorii în mușchiul brahial
continuându-se apoi ca nerv cutanat medial al antebraţului, nerv ce înconjoară brida
mușchiului biceps latero-medial, însoţind apoi vena cefalică antebrahială la faţa medială a
antebraţului.
Nervul median (N. medianus) participă la constituirea ansei axilare. Având traiect
la faţa medială a braţului, trece la faţa medială a articulației humero-radio-ulnare împreună
cu artera humerală. Ajuns sub articulaţia cotului (pentru care emite ramuri articulare),
încrucişează artera mediană în sens caudo-ventral, plasându-se în interstiţiul delimitat de
faţa caudo-medială a radiusului şi mușchiul flexor carpo-radial.
Nervul median se urmăreşte în interstiţiul dintre mușchiul flexor carpo-radial şi
radius, fiind însoţit de artera mediană şi de două vene mediane. În treimea distală a
antebraţului nervul median se continuă ca nerv palmar medial după ce emite ramura de
întărire pentru nervul ulnar prin care contribuie la formarea, la ecvine, nervul palmar
lateral. În traiectul său nervul median emite: nervul pentru mușchiul flexor carpo-radial, un
filet pentru mușchiul flexor digital profund şi un filet pentru mușchiul flexor digital
superficial. La nivelul arcadei radio-ulnare proximale emite nervul interosos care
acompaniază artera interosoasă comună. După emiterea ramurii pentru formarea nervului
palmar lateral, nervul median se continuă ca nerv palmar medial.
Nervul palmar medial (N. palmaris medialis s. N. digitalis palmaris communis II)
coboară prin marea teacă postcarpiană în grosimea sinovialei vaginale duble la fața
medială a tendoanelor flexorilor digitali acompaniat de artera palmară. Ulterior, în
regiunea metacarpiană, are traiect subfascial la fața medială a tendonului mușchiului flexor
digital profund, acompaniat dorsal de vena și artera digitală comună II, într-o topografie
dinainte înapoi V.A.N. (venă-arteră-nerv).
În treimea mijlocie a regiunii emite o ramură de întârire pentru nervul palmar
lateral. Această ramură, întretaie oblic, în plan superficial, suprafața tendonului mușchiului
flexor digital superficial pentru a se alipi nervului palmar lateral. După emiterea acestei
ramuri, nervul palmar medial coboară spre articulația buletului pentru a se termina la acest
nivel prin trei nervi digitali (Nn. digitales proprii) (anterior, mijlociu și posterior).
Nervul digital anterior, coboară în sens cranial și trece înaintea venei digitale
proprii pentru a se distribui pielii chișiței.
Nervul digital mijlociu se insinuează în spațiul dintre vena și artera digitală
proprie medială și se distribuie pielii din regiunea coroanei.
Nervul digital posterior este cel mai bine reprezentat și se identifică în scobitura
chișiței, caudal de artera digitală proprie medială. El culege sensibilitatea de la toate
formațiunile acoperite de cutia de corn a copitei.
Nervul radial (N. radialis) reprezintă cel mai voluminos nerv al plexului brahial,
însoţeşte traiectul nervul ulnar până la nivelul feţei mediale a mușchiului subscapular şi a
tendonului mușchiului marele rotund, apoi se separă de acesta pentru a pătrunde în
compania arterei profunda braţului în spaţiul delimitat de humerus, mușchiul marele rotund
şi mușchiul triceps brahial. Prin orientarea membrului cu faţa laterală în sus şi secţionarea
porţiunii laterale a mușchiului triceps brahial şi îndepărtând capetele rezultate se observă
traiectul nervului radial între mușchiul brahial şi porţiunea laterală a mușchiului triceps
brahial. Urmărind nervul în lungul şanţului spiralat acesta trece la faţa cranială a
articulației cotului venind în contact cu ligamentul capsular, fiind însoţit de artera
transversă a cotului.
În regiunea antebraţului nervul radial se evidenţiază în interstiţiul dintre mușchiul
extensor carpo-radial şi mușchiul extensor digital comun având un traiect oblic ventro-
caudal şi epuizându-se în mușchiul abductor lung al degetului mare. Din nervul radial, la
nivelul trecerii acestuia printre mușchiul brahial şi porţiunea laterală a mușchiului triceps
brahial se detaşează nervul cutanat lateral al braţului. Acesta se orientează ventral şi apoi
lateral pentru ca înainte de a deveni subcutan să se împartă în două ramuri: una, având
traiect ascendent îşi dispersează fibrele în pielea ce acoperă porţiunea laterală a mușchiului
triceps (nerv cutanat lateral al braţului) şi a doua, nerv cutanat lateral al antebraţului,
coboară pe suprafaţa fasciei antebrahiale distribuind ramuri pielii ce acoperă mușchiul
extensor digital comun şi mușchiul extensor digital lateral până la nivelul buletului.
Nervul radial inervează toţi muşchii membrului toracic cu acţiune extensoare (cu
excepţia mușchiului supraspinos). Astfel, imediat după pătrunderea în interstiţiul de la
marginea ventrală a inserţiei distale a mușchiului marele rotund emite ramuri pentru
mușchiul triceps brahial şi mușchiul tensor al fasciei antebrahiale. Nervul pentru mușchiul
anconeu se detaşează din nervul radial în spaţiul dintre mușchiul brahial şi porţiunea
laterală a mușchiului triceps brahial, se orientează ventro-caudal şi se distribuie mușchiului
anconeu şi porţiunii laterale a mușchiului triceps brahial. Inervaţia mușchilor extensori
antebrahiali cu acţiune proximală este realizată de ramuri detaşate din nervul radial în
regiunea antebrahială. Nervul radial inervează, în concluzie toți mușchii cu nume și rol de
extensori ai membrului toracic, cu excepția mușchiului supraspinos care este extensor al
brațului și este inervat de nervul suprascapular. Deci și mușchiul extensor carpo-ulnar cu
rol de flexor al antebrațului este inervat de nervul radial.
Nervul ulnar (N. ulnaris) însoţeşte de la nivelul epicondilului medial al
humerusului artera colaterală ulnară, plasându-se apoi în spaţiul dintre epicondilul medial
al humerusului şi aponevroza mușchiului tensor al fasciei antebrahiale.
La marginea anterioară a aponevrozei mușchiului tensor al fasciei antebrahiale din
nervul ulnar se desprinde nervul cutanat caudal al antebraţului. Acesta pătrunde în
interstiţiul dintre mușchiul tensor al fasciei antebrahiale şi mușchiul pectoral transvers
dispersându-şi fibrele în pielea ce acoperă mușchii flexor şi extensor carpo-ulnar
În regiunea antebrațului, nervul ulnar poate fi urmărit în plan superficial la nivelul
interstiţiului dintre mușchii extensor şi flexor carpo-ulnar, medial de tendonul porţiunii
ulnare a mușchiului flexor digital profund în compania arterei colaterale ulnare. Deasupra
articulației carpiene nervul ulnar emite cele două ramuri terminale: nerv dorsal al mâinii şi
ramura palmară a nervului ulnar.
Nervul dorsal al mâinii (R. dorsalis n. ulnaris) se orientează lateral, pătrunde prin
inserţia bifurcată a tendonului mușchiului extensor carpo-ulnar, străbate fascia printr-un
orificiu propriu şi se distribuie pielii din regiunea carpiană dorsală şi metacarpiană dorso-
laterală. Nervul este acompaniat de o ramură cutanată a arterei colaterale ulnare.
Ramura palmară a nervului ulnar primeşte ramura de întărire de la nervul
median cu care constituie nervul palmar lateral. Acesta trece prin compartimentul lateral al
micii teci postcarpiene în compania arterei şi venei carpiene laterale. În traiectul său nervul
ulnar distribuie filete în mușchiul flexor carpo-ulnar şi mușchii flexori digitali (profund şi
superficial).
Nervul palmar lateral după ce părăseşte mica teacă postcarpiană, se angajează la
faţa medială a ligamentului pisi-metacarpian, nivel la care emite nerv palmar profund (ce
se distribuie mușchiului interosos median), apoi se continuă la faţa laterală a tendoanelor
mușchilor flexori. În treimea mijlocie nervul palmar lateral primeşte ramura de întărire de
la nervul palmar medial, iar deasupra buletului se comportă ca şi nervul palmar medial,
terminându-se prin nervii digitali anterior, mijlociu și posterior.
 Ramurile colaterale ale plexului brahial
1- nervul dorsal al spetei; 2- prima pereche de nervi pectorali (nervul subclavicular); 3- a II-a
pereche de nervi pectorali; 4- plexul brahial; 5- nervul pectoral caudal; 6- nervul toracal lateral; 7- nervul
toracal lung; 8- nervul toracal dorsal; 9- ramuri perforante intercostale care împreună cu fibre din nervul
toracal lateral formează plexul intercostobrahial; 10- mușchiul romboid; 11- mușchiul dințat ventral cervical;
12- mușchiul pectoral prescapular; 13- mușchiul pectoral descendent; 14- mușchiul pectoral transvers; 15-
mușchiul pectoral ascendent; 16- mușchiul pielos toraco-abdominal; 17- mușchiul dințat ventral toracal; 18-
mușchiul marele dorsal; VI-VIII- ultimele 3 perechi de nervi cervicali; I-II- primele două perechi de nervi
toracali.
 Ramuri laterale ale plexului brahial
1- nervul suprascapular; 2- plexul brahial; 3- nervul subscapular; 4- nervul mușchiului marele rotund; 5- mușchiul supraspinos; 6- mușchiul infraspinos; 7- mușchiul
subscapular; 8- mușchiul marele rotund; VI-VIII- ultimele 3 perechi de ramuri cervicale; I-II- primele două perechi de nervi toracali.
 Ramurile terminale ale plexului brahial
1- nervul axilar; 2- nervul cutanat cranial al antebrațului; 3- nervul musculo-cutanat; 4- nervul brahial
(ramură musculară proximală a nervului musculo-cutanat); 5- ramură musculară distală a nervului musculo-
cutanat; 6- nervul cutanat medial al antebrațului; 7- artera axilară; 8- plexul brahial; 9- nervul median; 10-
ansa axilară; 11- ramură de întărire a nervului median destinată nervului ulnar; 12- nervul palmar medial; 13-
nervul digital anterior; 14- nervul digital mijlociu; 15- nervul digital posterior; 16- nervul ulnar; 17- nervul
cutanat caudal al antebrațului; 18- nervul dorsal al mâinii; 19- ramură pentru mușchiul interosos median; 20-
nervul palmar lateral; 21- ramură de întărire a nervului palmarului medial destinată nervului palmar lateral;
22- nervul radial; 23- nervul cutanat lateral al antebrațului; 24- mușchiul capsular; 25- mușchiul micul rotund;
26- mușchiul deltoid; 27- mușchiul cleidobrahial; 28- mușchiul coracobrahial; 29- mușchiul biceps; 30-
mușchiul brahial; 31- mușchiul flexor carpo-radial; 32- mușchiul flexor digital superficial; 33- mușchiul
flexor digital profund; 34- mușchiul interosos median; 35- mușchiul flexor carpo-ulnar; 36- mușchiul triceps
brahial; 37- mușchiul anconeu; 38- mușchiul tensor al fasciei antebrahiale; 39- mușchiul extensor carpo-
radial; 40- mușchiul extensor digital comun; 41- mușchiul extensor digital lateral; 42- mușchiul abductor
lung al degetului mare; 43- mușchiul extensor carpo-ulnar; VI-VIII- ultimele 3 perechi de nervi cervicali; I-
II- primele două perechi de nervi toracal
 Nervii plexului brahial la ecvine în regiunile scapulară, brahială şi antebrahială (vedere medială).
1. Nn. toracal dorsal şi toracic lung; 2. N. suscapular; 3. N. suprascapular; 4. N. radial; 5. N. ulnar; 6. N.
brahial; 7. Nn. pectorali caudali; 8. N. median; 9. N. cutanat medial al antebraţului (n. musculocutanat); 10.
M. coracobrahial; 11. M. biceps brahial; 12. M. pectoral ascendent; 13. M. marele dorsal; 14. M. marele
rotund; 15. N. axilar; 16. M tensor al fasciei antebrahiale; 17. M extensor carporadial; 18. M. abductor lung al
degetului mare; 19. Rr. musculare ale n. median; 20. M. flexor carpoulnar; 21. M. flexor carporadial
(secţionat).
 Topografia nervilor printr-o secțiune la nivelul primului rând de oase carpiene
1- ramuri din nervul dorsal al mâinii (nervul ulnar); 2- nervul palmar lateral însoțit de artera și vena carpiană
laterală; 3- nervul palmar medial însoțit de artera digitală palmară comună II.
 Secțiune transversală prin treimea proximală a metacarpului
1-tendonul mușchiului extensor digital comun; 2-tendonul mușchiului extensor digital lateral; 3- artera
metacarpiană dorsală III; 4-- artera și vena metacarpiană palmară III; 5- mușchiul interosos median; 6- vena
și nervul digital palmar lateral; 7- tendonul mușchiului flexor digital superficial;
8- tendonul mușchiului flexor digital profund; 9- artera, vena și nervul palmar medial; 10- brida carpiană a
mușchiului flexor digital profund; 11- artera și vena metacarpiană palmară II; 12- artera metacarpiană dorsală
II; 13- metacarpul principal III.
 Secțiune transversală prin regiunea buletului (articulația metacarposesamoidiană) (A) și prin chișiță
(falanga a II-a (B) la cal
1-tendonul mușchiului extensor digital comun; 2-tendonul mușchiului extensor digital lateral; 3- bridele
mușchiului interosos median; 4-ligamentul intersesamoidian; 5-nervii digitali anteriori; 6- tendonul
mușchiului flexor digital profiund; 7-fascia postsesamofalangiană; 8-sinoviala flexorului profund; 9-
tendonul mușchiului flexor digital superficial, care în cazul regiunii buletului formează un inel pentru
flexorul profund; 10- nervul digital posterior; 11- venele digitale proprii laterală și medială; 12-nervul digital
mijlociu; 13- arterele digitale proprii laterală și medială; 14-ligamente sesamoidiene oblice; 15-ligament
sesamoidian drept; 16-ligamentul pintenului.
 Formațiunile vasculo-nervoase ale acropodiului toracal la ecvine- vedere laterală
1- vena digitală proprie medială; 2- artera digitală proprie medială; 3- nervul digital dorsal; 4- nervul digital
mijlociu; 5- nervul digital posterior; 6- vena coronară și artera coronară; 7- plexul cartilaginos extern; 8-
ligamentul pintenului; 9- fibrocartilaje complementare; 10- tendonul flexorului superficial; 11- tendonul
flexorului profund; 12- pinten.
 ANATOMIE

ANUL II

ARTERELE, VENELE ȘI LIMFONODURILE MEMBRULUI

PELVIN LA ECVINE

(CURS VI)
 ARTERELE MEMBRULUI PELVIN

Aorta descendentă (Aorta descendens)

După atingerea plafonului cavității toracice în planului vertebrei T6, cârja aortică se continuă
cu aorta descendentă. Urmează un traiect caudal, perforează mușchiul diafragm prin orificiul aortic
(între mușchiul pilierul stâng și intermediar stâng), după care se continuă pe plafonul cavității
abdominale până la nivelul ultimelor vertebre lombare, unde se termină prin 4 artere iliace: două
artere iliace externe și două artere iliace interne, precum și printr-o arteră sacrată mediană (absentă
la ecvine). Diafragmul și prima vertebră lombară delimitează aorta toracică de aorta abdominală
(Aorta abdominalis).

Artera iliacă internă (A. iliaca interna)

Reprezintă ramura medială din terminalele aortei descendente; trece pe sub articulația
lombosacrală și sacroiliacă, până la marginea caudală a iliumului, unde se termină, la cabaline, prin
artera glutee caudală si artera pudendă internă. Artera sacrală mediană (A. sacralis mediana), cea de
a 5-a terminală a aortei abdominale (la cal poate să lipsească sau este foarte redusă), reprezintă
continuarea aortei descendente pe fața ventrală a sacrumului, de la vârful căruia se continuă cu
artera caudală mediană. În traiectul ei emite arterele lombare VI, VII, precum și ramurile sacrale I-
IV. La nivelul fiecărei găuri subsacrale, arterele sacrale emit ramuri care pătrund în canalul rahidian
(ramura spinală) și ramuri dorsale care ies prin găurile suprasacrale și irigă musculatura crupei.
Artera caudală mediană (A. caudalis mediana), situată pe fața ventrală a vertebrelor caudale în
șanțul hemal, în spațiile intervertebrale emite ramuri caudale care se vor anastomoza succesiv,
ventral și dorsal proceselor transverse. În acest mod iau naștere arterele caudale, ventro- și
dorsolaterale.
În traiectul ei scurt (4-5 cm la ecvine), artera iliacă internă emite, la cal, artere lombare V și
VI, după care se termină printr-o puternică arteră gluteană caudală și trunchiul pudendoombilical
(artera pudendă internă).
Artera glutee caudală (A. glutea caudalis), la ecvine, reprezintă adevărata continuare a
arterei iliace interne; se angajează pe fața ventro-laterală a sacrumului până la extremitatea caudală
a acestuia, de unde se curbează ventral, perforează ligamentul sacrosciatic și pătrunde în
extremitatea proximală a mușchiului biceps femural și mușchiului semimembranos, În traiectul ei,
emite următoarele colaterale: artera glutee cranială, ramuri sacrale, artera caudală mediană și artera
caudală dorso-laterală.
 Artera glutee cranială (A. glutea cranialis) este situată pe fața ventrală a iliumului până la
nivelul marii găuri ischiatice, unde se curbează caudal față de bordura paletei iliumului, pătrunzând
în masa mușchilor glutei; emite colaterale: artera iliolombară și artera obturatoare.
Artera iliolombară (A. iliolumbalis) se desprinde proximal sub aripa sacrumului, după care
se situează dorsal față de mușchiul iliac, sub ,,paleta iliacă“, apoi spre unghiul ventral al iliumului și
fața medială a mușchiului tensorul fasciei lata; irigă musculatura iliopsoatică și mușchiul tensor al
fasciei lata.
Artera obturatoare (A. obturatoria) se desprinde în unghi ascuțit, situându-se pe fața medială
a gâtului iliumului, emite artera iliacofemurală (A. iliacofemoralis), apoi urmărește marginea
ventrală a porțiunii semipenate a mușchiului obturator intern; străbate gaura obturată, pentru ca,
ventral simfizei ischiopubiene, să se termine prin ramuri musculare și ramură genitală. Ramurile
musculare irigă musculatura adductoare a coapsei, unde realizează anastomoze cu artera glutee
caudală și artera femurală profundă. Ramura genitală, specifică ecvinelor, se dirijează caudal spre
arcada ischiatică, apoi medial pe fața dorsală a corpului cavernos, unde se continuă cu artera
mediană a penisului, care se anastomozează cu artera cranială a penisului, din artera pudendă
externă (formează artera dorsală a penisului, care reprezintă principalul vas al penisului la cal). La
iapă, ramura genitală a arterei obturatoare se continuă cu artera mediană a clitorisului (singurul vas
ce irigă acest organ).
Proximal, la nivelul gâtului iliumului, din artera obturatoare se desprinde în unghi ascuțit, în
sens ventro-cranial, artera iliacofemurală, care înconjoară ușor gâtul iliumului și pătrunde între
mușchiul vastul lateral și mușchiul dreptul femural, la irigarea cărora contribuie.
Arterele sacrale (I-IV) se desprind succesiv din artera gluteană caudală la nivelul fiecărei
găuri subsacrale; emit ramuri care pătrund în canalul rahidian, precum și ramuri dorsale pentru
musculatura crupei.
Artera caudală mediană (A. caudalis mediana), la ecvine, apare ca o continuare directă a
arterei gluteene caudale, în planul vertebrei S4. În regiunea cozii, pe fața ventrală a corpurilor
vertebrelor coccigiene, emite artera caudală dorsolaterală (A. caudalis dorsolateralis) și artera
caudală ventrolaterală (A. caudalis ventrolateralis), situate dorsal și, respectiv, ventrolateral față de
procesele transverse ale vertebrelor coccigiene.
Artera pudendă internă (A. pudenda interna) reprezintă, la toate speciile, cea de-a doua
terminală a arterei iliace interne. La ecvine, se detaşează în unghi foarte ascuțit, sub articulația
sacroiliacă, în trunchi comun cu artera ombilicală, motiv pentru care, la cal, a mai fost denumită și
„trunchiul pudendoombilical“. După un traiect de 4- 5 cm emite artera ombilicală, după care se
continuă pe fața internă a ligamentului sacrosciatic, la marginea dorsală a porțiunii semipenate a
mușchiul obturator intern; dorsal față de creasta supraacetabulară, perforează ligamentul
sacrosciatic, după care intră din nou în cavitatea pelvină, pe fața dorsală a ischiumului, împreună cu
nervul pudend și vena omonimă; se orientează oblic spre arcada ischiatică și se termină prin artera
penisului sau artera bulbilor vulvei (la femele). În traiectul ei emite următoarele colaterale: artera
ombilicală, artera prostatică (la mascul), artera vaginală (la femelă), ramura vestibulară și artera
perineală.
Artera ombilicală (A. umbilicalis), la animalele mature, este aproape obliterată; reprezintă
vestigiu al arterei ombilicale din circulația fetală; se plasează la marginea cranială a ligamentelor
laterale ale vezicii urinare până la polul cranial al acesteia, unde se termină prin arterele vezicale
craniale, fine și flexuoase. În traiect emite artera deferențială și ramura ureterală mijlocie.
Artera prostatică (A. prostatica), la mascul, reprezintă artera principală a glandelor genitale
accesorii din cavitatea pelvină; se detaşează în planul gâtului vezicii urinare și se orientează ventro-
medial pe sub glandele veziculare spre marginile laterale ale glandei prostate; emite ramuri pentru
canalul deferent, ampulele deferențiale, ramura ureterală caudală, artera vezicală caudală, ramura
uretrală, ramuri pentru glandele veziculare și glanda prostată; în sens dorsal, emite artera rectală
medie pentru ampula rectală.
Artera vaginală (A. vaginalis) (omoloagă cu artera prostatică de la mascul) se desprinde la
extremitatea cranială a vaginului, ataşându-se pereților laterali ai acestuia, unde se împarte în trei
ramuri: 1) ramura cranială, care reprezintă ramura uterină ce se situează lateral față de gâtul și
corpul uterin; 2) ramura vezicală caudală, care emite și ramuri ureterale și uretrale; 3) ramura
caudală, ce emite ramurile vaginale și artera rectală medie.
Ramura vestibulară (Ramus vestibularis) se desprinde caudal față de precedenta; trece
ventro-lateral de vestibulul vaginal, împreună cu nervul dorsal al clitorisului; emite ramuri
vestibulare și vaginale fără să irige clitorisul.
Artera perineală emite ramuri pentru buzele vulvei şi artera rectală caudală, care se
anastomozează cu artera rectală medie.
Artera peniană, terminală a pudendei interne la toate speciile, se continuă cu artera dorsală a
penisului (foarte redusă la cal); emite artera bulbilor penisului, pentru țesutul spongios al penisului
și artera profundă a penisului, pentru baza corpului cavernos. La femele, este omoloagă cu artera
bulbilor vulvei, care irigă țesutul erectil al buzelor vulvei.

Artera iliacă externă (A. iliaca externa)

Reprezintă ramura terminală externă a aortei abdominale, este situată la marginea aperturii
pelvine craniale, înaintea trunchiului venos omonim, până la nivelul inelului femural, de unde se
continuă cu artera femurală. În traiectul ei abdominal emite următoarele colaterale: artera
circumflexă iliacă profundă, artera cremasterică sau artera uterină (la ecvine) și artera femurală
profundă femurală.
La ecvine, artera circumflexă iliacă profundă (A. circumflexa ilium profunda) este prima
colaterală a arterei iliace externe; uneori se poate desprinde direct din aortă. Se dirijează oblic
ventro-lateral spre unghiul extern al iliumului, unde se bifurcă într-o ramură cranială și o ramură
ventrală. Ramura cranială (Ramus cranialis) pătrunde între mușchii abdominali inferiori în care se
ramifică, iar ramura ventrală (Ramus caudalis) parcurge fața medială a mușchiului tensor al fasciei
lata (satelită cu nervul cutanat femural lateral); irigă limfonodurile subiliace și mușchiul tensor al
fasciei lata.
Artera uterină (A. uterina), corespunzând arterei cremasterice de la mascul, se angajează și
la iapă între foițele ligamentului lat până la marginea laterală a cornului uterin, unde se bifurcă într-
o ramură cranială care se anastomozează cu o ramură uterină a arterei ovariene, şi o ramură caudală
care urmărește corpul uterului, anastomozîndu-se cu ramura uterină din artera vaginală. Artera
cremasterică este foarte redusă și irigă cremasterul și cordonul testicular la armăsar.
Artera femurală profundă (A. profunda femoris) se desprinde proximal față de inelul femural;
după un traiect de 4-5 cm se termină prin trunchiul pudendoepigastric și artera circumflexă femurală
medială. Trunchiul pudendoepigastric (Truncus pudendoepigastricus) se desprinde în unghi ascuțit
și se dirijează dorsal față de inelul femural, până la marginea caudală a inelului inghinal profund,
unde se termină prin artera epigastrică caudală și artera pudendă externă. Artera epigastrică caudală
(A. epigastrica caudalis) urmăreşte pe planşeul cavității abdominale buza medială a inelului
inghinal profund, apoi în lungul marginii laterale a mușchiul drept abdominal se anastomozează cu
artera epigastrică cranială. Menționăm că, în apropierea originii, poate emite artera vezicală medie
(A. vesicalis media) (la suine, carnivore) și artera cremasterică (A. cremasterica) (la bovine, suine,
carnivore).
Arteră pudendă externă (A. pudenda externa) este mai dezvoltată decât precedenta; trece
prin traiectul inghinal , caudo-medial față de procesul vaginal. Sub inelul inghinal superficial se
termină în artera epigastrică caudală superficială (A. epigastrica caudalis superficialis) (artera
subcutanată abdominală) și artera cranială a penisului. Artera subcutanată abdominală emite, la
femele, arterele mamare cranială și caudală, sau artera prepuțială la masculi.
Artera circumflexă femurală medială (A. circumflexa femoris medialis) se orientează prin
inelul femural, caudal și profund, între mușchiul pectineu și porțiunea medială a mușchiului iliac,
apoi pe fața medială a femurului se încurbează caudo-lateral în musculatura caudală a coapsei, unde
realizează anastomoze multiple cu artera glutee caudală și artera femurală caudală.
Artera femurală (A. femoralis) reprezintă continuarea directă a arterei iliace externe în
regiunea femurală; parcurge spațiul cuprins între inelul femural și inelul marelui adductor, de unde
se continuă cu artera poplitee, În trigonul femural, artera femurală este acoperită de limfocentrul
inghinal profund şi acoperă, la rândul ei, vena femurală. În traiectul ei emite următoarele colaterale:
artera circumflexă femurală laterală, artera safenă, artera descendentă a genunchiului și artera
femurală caudală.
Artera circumflexă femurală laterală (A. circumflexa femoris lateralis) (la cal este
reprezentată numai de ramura descendentă) își are originea sub inelul femural, în unghi ascuțit; se
dirijează cranial între mușchiul croitor și mușchiul marele psoas, apoi între mușchiul vastul medial
și mușchiul drept femural, la irigarea cărora contribuie.
Artera safenă (A. saphena) se detaşează în segmentul distal al trigonului femural pe care îl
părăseşte (uneori printre porțiunea caudală și cranială a mușchiul grațios), situându-se la fața internă
a mușhiului grațios, acompaniată de vena și nervul safen (nerv, arteră, venă); pe fața medială a
gambei se împarte într-o ramură cranială și o ramură caudală. Ramura caudală este mai dezvoltată;
urmărește rădăcina caudală a venei safene până deasupra tarsului, unde se anastomozează, la ecvine,
cu artera tibială caudală. După realizarea acestei anastomoze se termină în teaca posttarsiană prin
arterele plantare (laterală și medială).
Arterele plantare, laterală și medială (A. plantaris lateralis et A. plantaris medialis), în
marea teacă posttarsiană parcurg marginile laterale ale tendonului flexorului profund; sunt satelite
nervilor plantari, până sub tars, unde ramurile profunde ale respectivelor artere se anastomozează
între ele realizând „arcul plantar profund” (Arcus plantaris profundus), la care participă și artera
tarsică perforantă. Ramurile superficiale ale arterei plantare, foarte fine, se continuă cu arterele
digitale plantare comune II, și respectiv III, care se situează medial și lateral față de tendoanele
flexorilor, până la extremitatea distală a metatarsului, unde se anastomzează la artera digitală
proprie laterală. Din arcul plantar profund se desprind, distal, arterele metatarsice plantare II și III,
care sunt mai dezvoltate decât arterele digitale comune. Toate ramurile menționate se
anastomozează distal printr-un trunchi colector (uneori succesiv) care abordează cel mai adesea
artera digitală proprie laterală.
Artera descendentă a genunchiului (A. genus descendens) se orientează ventro-cranial,
printre mușchiul sartorius şi mușchiul gracilis, la fața medială a articulației genunchiului, nivel la
care se distribuie arboriform.
Artera femurală caudală (A. caudalis femoris) este ultima colaterală a arterei femurale. Se
desprinde la nivelul inelului mușchiului adductor mare; se situează între mușchiul biceps femural și
mușchiul semitendinos (spațiul popliteu), unde se termină prin ramuri ascendente și descendente:
ramurile ascendente irigă musculatura propulsoare care se anastomozează cu artera circumflexă
femurală medială; ramurile descendente contribuie la irigarea limfocentrului popliteu și mușchilor
gastrocnemieni; o ramură lungă însotește nervul tibial și se anastomozează, proximal față de
calcaneu, cu artera safenă dând naștere arterei tarsice recurente care abordează convexitatea
proximală a „S”-ului arterei tibiale caudale.
Artera poplitee (A. poplitea) continuă distal artera femurală de la nivelul inelului
mușchiului adductor mare; se angajează între mușchii gastrocnemieni, apoi pe fața caudală a
ligamentului capsular al articulației genunchiului, până la fața lateralä a extremității proximale a
tibiei unde, înapoia spatiului interosos tibio-fibular, se termină prin artera tibială cranială și artera
tibială caudală. Pe traiectul ei emite următoarele colaterale: arterele proximale ale genunchiului
(medială și laterală), artera medie a genunchiului și arterele distale ale genunchiului (laterală și
medială).
Artera tibială caudală (A. tibialis caudalis) se angajează inițial sub mușchiul popliteu, apoi
între mușchiul flexor lung al degetului mare și mușchiul flexor lung al degetelor, proximal față de
tars, unde străbate fascia gambieră, formând o dublă inflexiune, „S”-ul tibial, după care se
anastomozează cu artera safenă. Pe traiectul ei emite: ramuri musculare pentru musculatura caudală
a gambei, precum și artera de nutriție a tibiei.
Artera tibială cranială (A. tibialis cranialis) reprezintă adevărata continuarea arterei poplitee
la partea cranială a tibiei, sub mușchiul tibial cranial, până la extremitatea distală a gambei,unde se
continuă pe fața dorsală a tarsului cu artera dorsală a piciorului. La extremitatea distală a tibiei
emite arterele maleolare craniale (laterală și medială), precum și o ramură superficială, extrem de
fină, care însoțește tendoanele mușchilor extensori.
Artera dorsală a piciorului (A. dorsalis pedis), la nivelul conductului tarsian
(cuboscafocunean), se termină prin artera tarsică perforantă și artera metatarsică dorsală III. În
traiect emite arterele tarsice (laterală și medială), pentru irigarea regiunii dorsale a jaretului.
Artera tarsică perforantă (A. tarsea perforans) parcurge conductul tarsian în sens plantar şi
se anastomozează sub tars la ramurile profunde ale arterelor plantare, concurând la formarea arcului
plantar profund.
Artera metatarsică dorsală III (A. metatarsea dorsalis III), la ecvine, reprezintă principala
arteră a regiunii; este situată în şanțul vascular al extremității proximale a metatarsului principal,
apoi între acesta şi metatarsul rudimentar IV, la extremitatea distală trece de pe fața dorsală pe cea
plantară, prin spațiul interosos metatarsian III–IV. Dorsal față de sesamoizi, se continuă cu cele
două artere digitale plantare proprii, medială și laterală, asemănătoare ca topografie și colaterale cu
cele de la membrul toracic. Uneori, înainte de a se termina prin arterele digitale proprii, primește
trunchiul colector al arterelor metatarsiene plantare profunde și superficiale.
 VENELE MEMBRULUI PELVIN

Vena iliacă comună (Vena iliaca communis)

Venele membrului pelvin au origine distală asemănătoare celor de la membrul toracic. Din
anastomoza venelor digitale proprii, proximal față de bulet (arcul plantar superficial), se desprind
două vene metatarsiene (II-III) și venele digitale plantare comune II şi III (respectiv medială și
laterală – numite și vene metatarsiene plantare superficiale laterală, respectiv medială) precum și
vena digitală dorsală comună II. Venele metatarsiene plantare (superficiale și profunde) urcă până
sub tars, unde formează arcul plantar proximal (profund) din care se desprind următoarele vene:
venele plantare (medială și laterală), care străbat teaca posttarsiană satelită arterelor omonime,
continuându-se în regiunea gambei cu ramura caudală a venei safene mari și vena tibială caudală;
vena tarsică perforantă trece prin conductul cuboscafocunean în sens dorsal, continuându-se cu
venele tibiale craniale. Vena digitală dorsală comună II (la ecvine), sau vena digitala dorsală
comună IV la rumegătoare, are un calibru mai mare (la ecvine) întretăind fața dorso-medială a
metatarsului, apoi pe fața dorso-medială a jaretului, de unde se continuă cu rădăcina cranială a venei
safene mediale.
Vena safenă medială (V. saphena medialis) apare proeminentă pe fața internă a gambei, pe
care o întretaie în sens dorso-caudal, epifascial, apoi trece pe fața medială a coapsei. Prezintă o
rădăcină cranială, care reprezintă continuarea proximalā a venei digitală dorsală comună II şi o
rădăcină caudală, continuarea venei plantare mediale. În final pătrunde în trigonul femural și se
descarcă în vena femurală.
Vena safenă laterală (V. saphena lateralis) (sau accesorie) este mai redusă decât cea
medială (la ecvine) și recoltează sângele de pe fața laterală a tarsului și caudo-laterală a gambei; la
baza corzii jaretului confluează în vena femurală caudală. La rumegătoare, suine și carnivore este
foarte dezvoltată. Prezintă două rădăcini: o rădăcină cranială, reprezentând continuarea venei
digitale dorsale comune III şi o rădăcină caudală, constituită din continuarea pe fața caudo-laterală a
jaretului a venei plantare laterale.
Venele profunde sunt satelite arterelor. În regiunea gambei ele sunt duble și se
anastomozează frecvent transversal; vena femurală este situată în trigonul femural, profund față de
artera femurală; îşi are originea în vena poplitee, prin inelul muşchiului adductor și se continuă
proximal, prin inelul femural, cu vena iliacă internă.
 Vena iliacă externă (V. iliaca externa) constituie rădăcina principală a venei iliace comune.
Este situată la nivelul aperturii craniale a pelvisului, caudal și usor lateral față de artera iliacă
externă.
Vena iliacă internă (V. iliaca interna) se formează din confluarea venelor: pudendă internă
și glutee caudală (V. glutea caudalis). Afluenții ei sunt sateliți ai arterei omonime și pot conflua
direct, succesiv, în vena iliacă externă.
La bovine există o venă uterină (redusă), satelită a arterei omonime și afluentă a venei iliace
interne. La rumegătoare, principalele vene ale uterului sunt reprezentate de vena vaginală și vena
ovariană, care prin ramurile lor uterine, descarcă, practic sângele de la întregul uter. La suine și
ecvine, vena uterină (vena uterină medie) este afluentă a venei iliace externe și reprezintă principala
venă de descărcare a uterului.
La masculi, sângele din regiunea inghinală și perineală este descărcat de un plex venos larg
(plexul venos cavernos), situat dorsal față de corpul cavernos și drenat prin vena pudendă externă în
vena femurală profundă, prin inelul mușchiului grațios. O ramură mai redusă de descărcare a
plexului, satelită a arterei pudendă externă, este denumită vena pudendă accesorie. Vena mediană a
penisului se descarcă prin vena obturatorie, iar în sens caudal vena pudendă internă descarcă
sângele de la corpul spongios al penisului. Structura particulară a venelor organului copulator se
caracterizează prin prezența valvulelor conice cu sfincter muscular neted, care conferă organului
capacitatea de erecție.
La iapă, venele de descărcare ale mamelei sunt asemănătoare celor descrise la mascul;
drenează sângele de la nivelul plexului bazal al mamelei. La vacă, venele profunde și superficiale
ale mamelei formează un plex bogat la baza ugerului, din care sângele este drenat în sens cranial
prin vena bazală cranială în vena epigastrică caudală superficială (vena subcutanată abdominală).
Aceasta reprezintă principala venă de descărcare a plexului venos bazal al ugerului. Ea se descarcă
în vena toracică internă care esre afluent ventral al venei cave craniale. Secundar, plexul venos al
ugerului mai este drenat prin vena pudendă externă (satelită în acest caz arterei pudende externe) și
prin vena labială ventală, în vena pudendă internă.
Vena pudendă internă (V. pudenda interna) intră în cavitatea pelvină prin arcada ischiatică,
iar de aici prin vena vaginală colectează sângele de la uter, vagin și vezica urinară; este afluentă a
vene iliace interne.
 LIMFONODURILE MEMBRULUI PELVIN

Din regiunile membrului pelvin și ale crupei, limfa este colectată de 4 limfocentre: popliteu,
inghinal profund, inghinal superficial și ischiatic.
Limfocentrul popliteu (Lymphocentrum popliteum) este alcătuit din 3-12 unități
limfonodulare, care formează un pachet oval de 3-4 cm (la ecvine), situat în spațiul conjunctiv
popliteu, între mușchiul bicepsul femural și mușchiul semitendinos, dorsal față de inserția
proximală a mușchilor gastrocnemieni, pe traiectul arterei femurale caudale. Vasele aferente provin,
la toate speciile, de la fața laterală a autopodiului și gambei, precum și din treimea caudo-laterală a
coapsei. Eferentele însoțesc artera poplitee și artera femurală în limfonodurile inghinale profunde
(la ecvine).
Limfocentrul iliofemural (Lymphocentrum iliofemorale) cuprinde: limofonodurile
iliofemurale, limfonodurile inghinale profunde (la cal), limfonodul femural (numai la carnivore) și
limfonodul epigastric (numai la bovine). La cal, limfonodurile inghinale profunde sunt situate în
trigonul femural sub fascia femurală, acoperind artera femurală. La toate celelalte specii domestice
sunt situate pe traiectul arterei iliace externe (limfonodurile ileofemurale). Aferentele provin de la
fața medială a autopodiului, a gambei și coapsei, însoțind și flancând, pe toată lungimea, cordonul
safen. La ecvine, primesc și eferentele de la limfonodurile inghinale superficiale. Eferentele sunt
tributare limfonodurilor iliace mediale și limfonodurilor sacrale.
Limfocentrul inghinofemural (Lymphocentrum inguinofemorale) este format din
limfonodurile inghinale superficiale (scrotale sau mamare), limfonodurile subiliace, limfonodul
coxal accesoriu și limfonodul fosei paralombare (la bovine).
Limfonodurile inghinale superficiale (Lnn. inguinales superficiales) sunt reprezentate de
pachete limfonodulare cu topografie și un teritoriu tributar diferit, în funcție de sex și specie. La
masculi limfonodurile scrotale (Lnn. scrotales) sunt situate în vecinătatea inelului inghinal
superficial, pe traiectul arterei subcutanate abdominale; se palpează de o parte și alta a penisului,
caudal față de cordonul testicular. Aferentale provin de la prepuț, penis, extremitatea caudală a
peretelui ventral al abdomenului, pungile scrotale și regiunea perineală. La femele, sunt plasate la
baza ultimelor perechi de mamele inghinale, unde pot fi palpate transcutan (limfonodurile mamare
(Lnn. mammarii)). Vasele aferente provin de la mamelă, printr-o rețea superficială și una profundă;
recoltează limfa primară de la mamelon, sinusul galactofor, sept, parenchimul glandei mamare,
regiunea perineală și vulvă. Eferentele, la ambele sexe, sunt tributare limfonodurilor inghinale
profunde.
 Limfonodurile subiliace (Lnn. subiliaci) (sau precrurale) sunt situate la fața internă a treimii
mijlocii a mușchiului tensor al fasciei lata, pe traiectul ramurii descendente a arterei circumflexe
iliace profunde. Au forma unui pachet alungit de 8-10 cm, constituite din 15-50 unități
limfonodulare; pot fi uşor palpate transcutan. Aferentele provin de la fața laterală și dorsală a
cavității abdominale, fața laterală a coapsei și cranio-laterală a gambei, precum şi din regiunea
gluteană. Eferentele însoțesc artera circumflexă iliacă în cavitatea abdominală, fiind tributare
limfonodurilor iliace laterale.
Limfonodurile coxale (Ln. coxalis) sunt situate profund, pe fața externă a inserției proximale
a mușchiului drept femural. Vasele aferente provin de la articulația coxofemurală și mușchiul
cvadriceps femural; eferentele sunt tributare limfonodurilor inghinale profunde şi limfonodurilor
iliace mediale.
Limfocentrul ischiatic (Lymphocentrum ischiadicum) este situat pe fața laterală a
ligamentului sacrotuberos, sub mușchiul biceps femural. Vasele aferente colectează limfa din
regiunile: cozii, posterioare ale crupei, posterioare ale coapsei, precum și de la mușchii profunzi ai
bazinului. Eferentele sunt tributare limfonodurile iliace mediale.
 Ramurile terminale ale arterei aortei
1- aortă; 2- artera iliacă externă; 3- artera iliacă circumflexă profundă; 4- limfonodurile sacrale mediane; 5- artera iliacă
internă; 6,7- limfonodurile iliace mediale; 8- limfonodurile iliace laterale.
 Schema arterei iliace interne la ecvine
1- aorta; 2- artera lombară; 3- artera iliacă externă; 4- artera iliacă internă; 5- artera glutee caudală; 6- trunchiul
pudendo-ombilial; 7- arterele sacrale; 8- artera glutee cranială; 9- artera iliolombară; 10- artera obturatoare; 11- artera
iliaco-femurală; 12- limfonodurile ischiatice; 13- artera coccigiană ventro-laterală; 14- artera ombilicală obliterată la
nou-născut; 15- artera pudendă internă; 16- artera prostatică (vaginală); 17- artera rectală medie; 18- artera vezicală
cranială; 19- artera vezicală caudală; 20- artera rectală caudală; 21- artera peniană caudală; 22- artera perineală ventrală;
23- artera peniană profundă; 24- artera bulbilor penisului; 25- artera dorsală a penisului; 26- artera medie a penisului;
27- artera pudendă externă; 28- artera epigastrică superficială caudală; 29- artera cranială a penisului (artera cranială
mamară la femele); 30- inelul inghinal superficial; 31- limfocentrul inghinal superficial; 32 – extremitatea obliterată a
arterei ombilicale.
 Schema artera iliace externe la ecvine
1- aorta; 2- artera circumflexă iliacă profundă; 3- artera cremasterică externă; 4- limfonodurile subiliace; 5- artera iliacă
internă; 6- artera iliacă externă; 7- artera femurală; 8- artera femurală profundă; 9- artera epigastrică cranială; 10- artera
epigastrică caudală; 11- artera pudendă externă; 12- artera epigastrică caudală superficială; 13- linfonodurile inghinale
superficiale (scrotale); 14- artera cranială a penisului; 15- artera circumflexă femurală medială; 16- artera circumflexă
femurală laterală; 17- linfonodurile inghinale profunde; 18- artera safenă; 19- artera descendentă a genunchiului; 20-
artera femurală caudală; 21- linfonodul popliteu; 22- ramura descendentă din artera femurală caudală; 23- artera
poplitee; 24- artera tibială cranială; 25- inelul tibial; 26- artera tibială caudală; 27- flexura arterei tibiale caudale (S-ul
tibial); 28- artere plantare; 29- trunchiul pudendoepigastric; 30- artera tarsică recurentă.
 Schema arterelor autopodiului pelvin – vedere laterală
1- artera tibială cranială; 2- artera dorsală a piciorului; 3- artera metatarsiană dorso-laterală; 4- artera tibială caudală; 5-
artere plantare; 6- artera tarsică perforantă; 7- arterele metatarsice plantare II și III; 8- artere digitale comune plantare II
și III; 9- artera digitală plantară proprie laterală; 10- artera digitală plantară proprie medială.
 Schema venelor autopodiului pelvic la ecvine – vedere medială
1- rădăcina cranială a venei safene mediale; 2- vena tibială cranială; 3- rădăcina caudală a venei safene mediale; 4-
vena tibială caudală; 5- vena digitală comună dorsală II; 6- vena tarsică perforantă; 7- vena plantară laterală; 8- vena
plantară medială; 9- arcul venos plantar profund; 10- vena plantară metatarsiană II și III; 11- venele digitale comune
plantare II și III; 12- arcul venos plantar distal; 13- venele digitale proprii (laterală și medială); 14- vena safenă medială;
15- vena poplitee.
 Venele epifasciale ale membrului pelvin la ecvine – vedere medială
1- vena iliacă externă; 2- vena femurală profundă; 3- artera pudendă externă și vena pudendă accesorie; 4- inelul
inghinal superficial; 5- inelul mușchiului gracillis; 6- vena femurală; 7- vena pudendă externă; 8- vena safenă medială;
9- vena safenă laterală; 10- rădăcina caudală a venei safene mediale; 11- rădăcina cranială a venei safene mediale; 12-
vena digitală proprie medială; 13- vena digitală proprie laterală; 14- arcul venos distal.
 ANATOMIE

ANUL II

INERVAȚIA MEMBRULUI PELVIN LA

ECVINE
(CURS VII)
 Ramurile ventrale ale nervilor lombari
Se „întrețes“ între ele, dând naştere plexului lombar, care prezintă o porțiune
cranială și alta caudală ce participă la formarea plexului lombosacrat (Plexus
lumbosacralis).

Plexul lombar cranial (Plexus lumbalis cranialis)

Este format prin întrețeserea ramurilor ventrale ce provin de la primele trei sau
patru nervi lombari. Din acest plex se desprind: ramuri pentru mușchii abdominali
superiori, nervul iliohipogastric, nervul ilioinghinal și nervul cutanat femural lateral.
Ramurile pentru mușchii abdominali superiori sunt extrem de scurte și fine,
epuizându-se în mușchii psoași, cele pentru mușchiul pătrat lombar fiind mai
distincte.
Nervul iliohipogastric (N. iliohypogastricus) format în principal de fibre cu
originea în ramura ventrală a nervului I lombar, se îndreaptă lateral printre apofizele
transverse ale primelor două vertebre lombare, trecând apoi printre mușchiul marele
psoas și mușchiul pătratul lombelor, pentru a se termina în mușchij abdominali
ventro-laterali. Nervul iliohipogastric este principalul nerv care deservește mușchii și
pielea flancului. Emite: 1) o ramură cutanată laterală (Ramus cutaneus lateralis) (sau
nervul marele cutanat lateral), care traversează mușchiul oblic extern, inervând
mușchiul pielos și pielea din regiunea flancului; 2) o ramură cutanată ventrală (Ramus
cutaneus ventralis) sau perforantă distală, care după ce străbate mușchii oblici,
inervează pielea de pe fața medială a coapsei; 3) o ramură comunicantă ce urmează un
traiect subperitoneal, stabilind conexiuni cu ramurile terminale ale nervilor II (şi,
eventual, III) şi participă la formarea nervilor inghinali.
La rumegătoare, nervul iliohipogastric emite ramuri fine și multiple; la speciile cu
șapte perechi de nervi lombari (suine și carnivore) existã pe fiecare parte câte doi
nervi iliohipogastrici: unul cranial, cu originea în primul nerv lombar şi altul caudal,
cu originea în al II-lea nerv lombar, fiecare din ei comportându-se asemănător cu ceea
ce s-a descris anterior.
Nervul ilioinghinal (N. ilioinguinalis) îşi are originea în ramura ventrală a
nervului II lombar, primind însă fibre și de la nervul L3 și, eventual, nervul L4. Trece
prin al doilea spațiu intertransversar lombar, pe deasupra mușchiul psoas mare.
Principalele ramuri motorii se distribuie mușchiului oblic intern al abdomenului după
care nervul ilioinghinal se orientează spre canalul inghinal. La acest nivel, la femelă,
ramurile senzitive ale nervului străbat canalul inghinal și se distribuie pielii și capsulei
mamare.
La mascul, ramurile angajate în canalul inghinal formează nervii spermatici
externi, dispuși doi pe fața laterală și unul pe fața medială a cordonului testicular.
Aceștia au structură mixtă și inervează prin componenta motorie mușchiul cremaster
extern, iar prin componenta senzitivă pielea scrotală.
Originea, aspectul, traiectul și distribuția nervilor inghinali variază atât
intraspecific, cât și interspecific, prezentând întrețeseri și schimburi de fibre cu nervul
L1 și nervul L3.
La rumegătoare își au originea în nervul L2, iar la carnivore și suine în nervul L3.
La om, nervii inghinali se detaşează din nervul L1 și nervul L2 și formează nervul
genitofemural, prezentând, alături de ramurile genitale (inghinale), și ramurile
femurale ce însoțesc artera femurală, pătrunzând în triunghiul femural.
Nervul cutanat femural lateral (N. cutaneus femoris lateralis), numit și nervul
patelar, îşi are originea în ramurile ventrale L3, putând primi rădăcini și de la nervul
L4 şi nervul L5. Trece prin masa mușchiului psoas mic, apoi printre acesta și mușchiul
psoas mare, dirijându-se subperitoneal, pe suprafața fasciei lomboiliace, spre unghiul
extern al iliumului. La acest nivel traversează mușchiul oblic abdominal intern,
ajungind la marginea anterioară a mușchiului tensor al fasciei lata pe care o urmăreşte
până în fața rotulei, ramificându-se în pielea zonală, Emite ramuri pentru mușchiul
psoas mare şi ramuri comunicante pentru nervul L2, care participă la formarea
nervului inghinal medial. De asemenea distribuie ramuri fine mușchiului tensor al
fasciei lata.

Plexul lombar caudal (Plexus lumbalis caudalis)

Se formează din întrețeserea ramurilor ventrale ce provin de la ultimii trei nervi
lombari, prezentând conexiuni atât cu plexul lombar cranial, cât și cu nervii plexului
sacrat cranial, împreună cu care formează plexul lombosacral.
Din plexul lombar caudal se desprinde nervul iliomuscular, foarte scurt, detaşat
din nervul L4 sau nervul L5, ce pătrunde în mușchii psoași, trimițând o ramură lungă și
fină în mușchiul iliospinal.
La rumegătoare și suine, are conexiuni cu ramurile musculare proximale ale
nervului femural.
 Nervul femural (N. femoralis) se formează, în principiu, pe seama ramurilor
ventrale ale nervilor L4 și L5, primind însă fibre și de la nervul L3 și de la nervul L6.
Este cel mai voluminos dịntre nervii ce se desprind din plexul lombar caudal. După
detaşare, se îndreaptă caudo-ventral, trecând inițial printre mușchii psoaşi, apoi pe sub
fascia iliacă, ajungând la extremitatea proximală a mușchiului cvadriceps femural în
care pătrunde între mușchiul drept femural și mușchiul vast medial. Inervează muşchii:
cvadriceps femural, iliac, croitor, grațios și emite nervul safen.
Nervul safen (N. saphenus) sau nervul safen intern, emis de nervul femural sub
mușchiul croitor, coboară printre mușchiul croitor şi mușchiul vast medial,
încrucişând artera femurală. Străbate mușchiul croitor, sau iese din profunzime printre
mușchiul croitor și mușchiul grațios, devenind subcutanat, pentru a se divide în mai
multe ramuri satelite ale arterei şi venei safene mari, ce se distribuie pe fața medială a
gambei.
La cabaline, nervul femural emite și un nerv safen accesoriu, ce se distribuie
pielii și mușchiul grațios. La rumegătoare, nervul femural prezintă trei rădăcini ce
provin de la ramurile ventrale L4, L5, L6, emițând o ramura specială pentru mușchiul
pectineu.
La suine, nervul femural are o origine extrem de variată, prezentând, în principiu,
două rădăcini din L4 şi L5, dar putând primi fibre și de la L3 și L6. Ajuns sub mușchiul
croitor, nervul femural se împarte în două ramuri aproximativ egale: o ramură
musculară, ce pătrunde în mușchiul cvadriceps femural, și alta reprezentată de nervul
safen. Nervul safen coboară și în regiunea autopodiului, trecând pe partea medială a
tarsului și metatarsului, unde se împarte într-o ramură laterală și o ramură medială.
Ramura laterală primeşte fibre de la nervul fibular superficial, formând nervul digital
dorsal comun II, care se bifurcă în nerv digital propriu II axial şi în nerv digital dorsal
propriu III abaxial. Ramură medială a nervului safen se continuă cu nervul digital
dorsal II abaxial.
La carnivore, nervul primește fibre de la ramurile ventrale L4, L5, L6, iar nervul
safen ajunge în regiunea autopodială dorsală, unde primește fibre de la nervul fibular
superficial, distribuindu-se ca la suine.
Nervul obturator (N. obturatorius), mai redus în volum decât nervul femural, se
detașează din plexul lombar cranial prin trei rădăcini ce provin de la nervii L4, L5, L6
la ecvine și rumegătoare, sau de la nervii L5, L6, L7 la suine și carnivore. Coboară pe
sub peritoneu, îndreptându-se spre gaura obturată, prin care iese din bazin inervând
mușchii adductori, pectineu și grațios. La cabaline, traiectul său urmărește marginea
anterioară a porțiunii semipenate a mușchiul obturator pe care o inervează.

Ramurile ventrale sacrale

Se întrețes între ele formând un plex sacral cranial (sau porțiunea caudală a
plexului lombosacral), la care concură ramurile ventrale ale primilor doi sau trei nervi
sacrali şi un plex sacral caudal, la care participă ultimii doi nervi sacrali.

Plexul sacral cranial (Plexus sacralis cranialis)

Se formează pe fața ventrală a ligamentului sacrospinotuberos, prin întrețesarea
ramurilor ventrale ale primilor doi (sau trei) nervi sacrali cu ramuri provenite de la
ultimul nerv lombar, realizându-se o masă nervoasă ce iese din bazín prin gaura
ischiatică mare, sub forma unui fascicul turtit denumit trunchi lombosacral, care se
ramifică dând nervul gluteu cranial, nervul gluteu caudal, nervul cutanat femural
caudal și nervul ischiatic.
Nervul gluteu cranial (N. gluteus cranialis) cuprinde fibre ce provin din
ramurile ventrale ale ultimului nerv lombar și primul nerv sacrat. Părăseşte cavitatea
pelvină prin partea dorso-cranială a marii găuri ischiatice, împreună cu artera glutee
cranială, ramificându-se în 4-5 ramuri ce ajung în mușchii glutei (mijlociu, accesoriu),
în porțiunea cranială a mușchiului gluteu superficial și, printr-o ramură specială, în
mușchiul tensor al fasciei lata. Această ramură încrucişează gâtul iliac, trecând fie
printre mușchiul gluteu mijlociu și mușchiul gluteu accesoriu, fie prin grosimea
mușchiul gluteu accesoriu, pentru a se distribui în porțiunea musculară a mușchiul
tensor al fasciei lata.
Nervul gluteu caudal (N. gluteus caudalis) se detaşează din plex sub forma a 1-2
grupe de fibre nervoase, care ies prin porțiunea ventro-caudală a găurii ischiatice mari
împreună cu nervul ischiatic, angajându-se între fața dorsală a ligamentului
sacrospinotuberos și fața profundă a mușchiului gluteu mijlociu, unde se împarte în
două fascicule: unul superior şi altul inferior.
Fasciculul superior ajunge sub inserția proximală a mușchiului biceps fernural,
distribuind fibre pentru: mușchiul biceps femural, porțiunea piriformă a mușchiului
gluteu mijlociu şi o ramură mai lungă pentru porțiunea caudală a mușchiului gluteu
superficial.
 Fasciculul inferior pare a se detaşa direct din nervul ischiatic şi participă atât la
formarea plexului ischiatic, împreună cu ramuri provenind din S3, cât și la formarea
nervului cutanat femural caudal, epuizându-şi ramurile musculare în porțiunea sacrală
a mușchiului semitendinos.
Nervul cutanat femural caudal (N. cutaneus femoris caudalis) se desprinde din
plexul ischiatic, prezentând conexiuni extrem de variate. Pe fața dorso-laterală a
ligamentului sacrospinotuberos, sub extremitatea proximală a mușchiului biceps
femural, stabileşte o conexiune cu un fascicul din nervului pudend (la cabaline), care
traversează ligamentul sacrospinotuberos. În continuare, se îndreaptă spre
tuberozitatea ischiatică, unde devine subcutan, ramificându-se în pielea din zona fesei.
La ecvine înainte de a deveni subcutanat, emite o ramură în mușchiul semitendinos.
Nervul ischiatic (N. ischiadicus) (sau sciatic) se detașează din porțiunea caudală
a plexului lombosacrat, având aspectul unui fascicul nervos voluminos, turtit, ce
părăseşte bazinul prin marea gaură ischiatică. În continuare, trece pe sub mușchiul
gluteu mijlociu, situându-se pe fața dorso-laterală a ligamentului sacrospinotuberos,
unde realizează, prin întrețesere cu fibre ce provin din nervul pudend și nervul rectal,
un plex ischiatic, din care se izolează nervul cutanat femural caudal. De la acest nivel
trece paralel cu creasta supraacetabulară, recurbându-se ventral înapoia articulației
coxofemurale, pătrunzând între porțiunile superioare ale mușchilor posteriori ai
coapsei, unde se bifurcă terminal în nervul tibial și nervul fibular. Pe acest traiect,
nervul ischiatic distribuie: ramuri articulare și ramuri musculare.
Ramuri articulare, multiple, în mănunchi sau cu aspect de „fir“ nervos fin, trec
printre mușchiul gluteu profund și creasta supraacetabulară, pentru a inerva capsula
articulară.
Ramurile musculare (Rami musculares) sunt reprezentate de: 1) nervul
muşchiului gluteu profund, extrem de fin, ce se desprinde împreună cu ramurile
muşchiului gluteu caudal și abordează masa mușchiului gluteu profund; 2) nervul
muşchilor gemeni ai bazinului, fin, se detaşează împreună cu nervul mușchiului pătrat
femural, excesiv de fin; 3) nervul muşchilor propulsori (sau nervul ischiatic mic) își
are originea în trunchiul lombosacrat, din care se detaşează împreună cu nervul
ischiatic pe care-l însoțește până înapoia articulației coxofemurale, unde se desprinde
de nervul ischiatic. Nervul ischiatic mic merge paralel și aderă la trunchiul principal,
divizându-se în trei fascicule: unul cranial pentru mușchiul biceps femural, altul
caudal pentru mușchiul semitendinos și al treilea pentru mușchiul semimembranos,
dirijat tot caudal.
La cabaline, din partea cranială a nervului ischiatic se detaşează și nervul
muşchiului obturator intern, care pătrunde în bazin prin mica gaură ischiatică, iar
nervul cutanat femural caudal emite o ramură motrică specială, care pătrunde în
extremitatea proximală a mușchiului semitendinos. La rumegătoare, ramurile
colaterale craniale ale nervului ischiatic sunt fine, dar evidente, nervul cutanat femural
caudal prezintă conexiuni mai reduse, iar nervul ischiatic mic se detaşează înainte ca
nervul ischiatic să ajungă la nivelul articulației coxofemurale. La suine, ramurile
pentru mușchii germeni sunt mai bine individualizate, detaşându-se imediat după
ieşirea acestuia din bazin. La carnivore, este prezent nervul mușchiului obturator
intern care „se comportă“ ca la cabaline.
Terminalele nervului ischiatic sunt: nervul tibial și nervul fibular.
Nervul tibial (N. tibialis) se izolează de nervul ischiatic în treimea mijlocie a
coapsei, parcurgând împreună cu nervul fibular spațiul sciatic, delimitat de mușchiul
biceps, mușchiul semitendinos, mușchiul semimembranos și mușchiul adductor mare,
ajungând la nivelul inserției proximale a mușchilor gastrocnemieni. Trece printre cei
doi mușchi gastrocnemieni, situându-se înapoia mușchiul flexor superficial și înaintea
corzii jaretului. Ajunge, astfel, la limita superioară a marii teci posttarsiene, unde se
termină prin doi nervi plantari. Pe traiect, nervului tibial emite: nervul cutanat sural
caudal, ramuri cutanate, ramuri musculare și ramuri articulare.
Nervul cutanat sural caudal (plantar) (N. cutaneus surae caudalis) sau safen
extern se izolează din nervul tibial în treimea mijlocie sau inferioară a coapsei, de
unde coboară pe fața caudolaterală a mușchiului gastrocnemian lateral. Aici primeşte
o ramură comunicantă de la nervul cutanat sural dorsal, după care însoțește vena
safenă mică, trecând pe partea laterală a tarsului și metatarsului (la cabaline, suine și
carnivore). La rumegătoare, prezintă legături multiple cu nervul cutanat sural cranial,
datorită cărora pare a se detaşa din nervul fibular. Totodată, se prelungeşte mult distal,
unindu-se cu nervul plantar lateral.
Ramurile cutanate (Rami cutanei) se dispersează în regiunea medială a tarsului și
metatarsului, izolându-se din nervul tibial pe porțiunea care însoțește coarda jaretului.
Ramurile musculare se distribuie mușchilor caudali ai gambei cu acțiune
proximală (mușchiul popliteu și mușchiul triceps sural) și cu acțiune distală
( mușchiul flexor digital profund și mușchiul flexor digital superficial).
 Ramurile articulare inervează articulațiile tibiotarsometatarsiene, detașându-se în
zona tarsiană.
Terminalele nervului tibial sunt: nervul plantar lateral și nervul plantar medial.
Nervul plantar lateral (N. plantaris lateralis) sau nervul digital plantar comun
III (N. digitalis plantaris communis III) parcurge teaca posttarsiană, ajungând în partea
latero-caudală a metatarsului, unde emite ramura profundă (nervul plantar profund)
pentru mușchiul interosos, continuându-se apoi cu nervi digitali.
La cabaline, nervul plantar lateral trece printre ligamentul calcaneometatarsian
şi tendonul mușchiul flexor profund, emițând la ieşirea din teaca posttarsiană nervul
plantar profund şi continuându-se distal pe partea laterală a tendoanelor mușchilor
flexori. Primește o ramură de întărire (comunicantă) de la nervul plantar medial și
abordează partea laterală a regiunii buletului, terminându-se prin 3 nervi digitali, ca și
la membrul anterior.
La rumegătoare, nervul plantar lateral trece pe sub ligamentul
calcaneometatarsian, primind pe partea latero-caudală a metatarsului fibrele nervului
safen. Emite apoi nervul plantar profund și se continuă cu nervul digital plantar
comun IV, care emite o ramură comunicantă pentru nervul digital dorsal propriu IV
abaxial, terminându-se prin nervul digital plantar propriu IV abaxial şi prin nervul
digital plantar propriu V, ce inervează onglonul secundar lateral.
La suine, nervul plantar lateral emite: nervul digital plantar V abaxial, iar după ce
primește o ramură de întărire de la nervul plantar medial abordează spațiul dintre
metatarsienele V şi IV ca nerv digital plantar comun IV, care se bifurcă după un scurt
traiect în nerv digital plantar propriu IV abaxial și în nerv digital plantar propriu V
axial.
La carnivore, nervul plantar lateral trece printre tendoanele mușchilor flexori,
trimițând mai multe ramuri pentru mușchii interosoşi, după care emite o ramură
laterală – nervul digital plantar V abaxial, continuându-se cu un trunchi scurt care se
ramifică dând trei nervi metatarsieni plantari (II, III, IV), ce parcurg spațiile
intermetatarsiene corespunzătoare, unindu-se cu nervii digitali plantari comuni, ce
provin din ramificarea nervului plantar medial.
Nervul plantar medial (N. plantaris medialis) mai dezvoltat decât cel lateral,
abordează partea medială a tarsului, continuându-se pe sub fascia postmetatarsiană la
nivelul interliniei dintre tendonul mușchiului flexor profund și mușchiul interososul
median.
 La cabaline, nervul plantar medial urmăreşte marginea medială a tendonului
mușchiului flexor profund, emițând în treimea mijlocie a regiunii metatarsiene o
ramură de întărire pentru nervul plantar lateral. Ajungând la nivelul feței mediale a
buletului, se ramifică în mod asemănător cu nervul palmar medial.
La rumegătoare, nervul plantar medial se continuă cu nervul digital plantar
comun III, care înconjoară tendoanele, situându-se înapoia lor și, ajungând la nivelul
spațiului interdigital, se bifurcă dând nervii digitali plantari proprii axiali III și IV. În
treimea mijlocie a metatarsului, emite nervul digital plantar comun II, care dă nervul
digital plantar propriu II, pentru onglonul secundar medial, nervul digital plantar
propriu III abaxial și o ramură comunicantă pentru nervul digital dorsal propriu III
abaxial.
La suine, nervul plantar medial se ramifică terminal, dând patru ramuri: a) nervul
digital plantar II abaxial; b) nervul digital plantar comun II, care abordează spațiul
dintre metatarsienele II și III, bifurcându-se, după un scurt traiect, în nervul digital
plantar propriu II axial și în nervul digital plantar propriu III abaxial; c) nervul digital
plantar comun III, care emite o ramură comunicantă cu nervul digital plantar comun
IV, după care se bifurcă în nervii digitali plantari proprii axiali II și IV; d) o ramură ce
se uneşte cu nervul plantar lateral, concurând la formarea nervului digital plantar
comun IV.
La carnivore, nervul plantar medial se ramifică la nivelul regiunii metatarsiene în
patru ramuri, una medială ce formează nervul digital plantar II abaxial și în trei nervi
digitali plantari comuni (II, III și IV), care primesc, la nivelul articulației
metatarsosesamofalangiene, fibrele nervilor metatarsieni plantari proveniți din nervul
plantar lateral, după care fiecare se bifurcă dând nervii digitali plantari proprii axiali și
abaxiali ai degetelor II, III si IV și axial al degetului V.
Nervul fibular comun (N. fibularis communis), deși se izolează din nervul
ischiatic în treimea proximală a coapsei, coboară însoțind nervul tibial in interiorul
spațiului sciatic până întâlnește inserția proximală a mușchilor gastrocnemieni. La
acest nivel, nervul fibular se desparte de nervul tibial, strecurându-se printre mușchiul
gastrocnemian lateral și extremitatea distală a mușchiului biceps femural, ajungând
sub aponevroza și fascia gambieră la nivelul extremității proximale a gambei, unde se
ramifică dând: nervul fibular profund și nervul fibular superficial. Pe traiectul său,
nervul fibular comun emite: nervul cutanat sural lateral, o ramură comunicantă pentru
nervul cutanat sural caudal, ramuri articulare și ramuri cutanate fibulare.
 Nervul cutanat sural lateral (dorsal) (N. cutaneus surae lateralis), detaşat din
nervul fibular comun în treimea mijlocie sau inferioară a coapsei, se dirijează
caudo-lateral, traversând porțiunea posterioară a mușchiului biceps femural. Ajunge
subcutan la nivelul şanțului care accidentează porțiunea posterioară a mușchiului
biceps (liniei de mizerie), ramificându-se în pielea zonală.
Ramura comunicantă cu nervul cutanat sural caudal coboară pe fața laterală a
mușchiului gastrocnemian lateral, realizând o legătură între cei doi nervi cutanați
surali.
Ramurile articulare, reduse si fine, se distribuie articulației grasetului, iar ramurile
cutanate fibulare sunt emise cu puțin înainte de bifurcația terminală.
La cabaline, ramurile cutanate fibulare, întărite cu fibre provenite din nervul
cutanat sural lateral, coboară pe fața laterală a mușchiul gastrocnemian lateral,
putându-se uni la nivelul originii corzii jaretului cu nervul cutanat sural caudal și fiind
descrise ca ca nerv accesoriu al safenului extern.
La rumegătoare există două ramuri cutanate fibulare, o ramură inconstantă trece
paralel cu marginea cranială a mușchiului gastrocnemian lateral, pentru ca după
traversarea fasciei gambiere să se distribuie în pielea de pe scobitura laterală a
jaretului, fiind considerată ca un nerv accesoriu al safenului extern. Cealaltă ramură,
mai dezvoltată la taurine, rămâne subfascial și urmăreşte spațiul dintre mușchiul
flexor lung al halucelui și mușchiul extensor al degetului IV, pentru care emite o
ramură motrică, continuându-se până în regiunea tarsiană și emițând ramuri pentru
pielea de pe fața laterală a gambei și tarsului.
La suine și carnivore, ramurile cutanate sunt extrem de fine, putând lipsi.
Terminalele nervului fibular sunt: nervul fibular superficial și nervul fibular
profund.
Nervul fibular superficial (N. fibularis superficialis) întretaie superficial inserția
proximală a mușchiului extensor digital lateral, angajându-se în interstițiul dintre
mușchiul extensor digital lung şi mușchiul extensor digital lateral.
La cabaline, aproape de origine, emite câteva ramuri la mușchiul extensor digital
lateral, apoi coboară subfascial la nivelul interstițiului amintit până în treimea
inferioară a gambei, unde străbate fascia gambieră, pentru a deveni superficial,
epuizându-se pe fața anterioară a metatarsului.
La rumegătoare, nervul fibular superficial emite o ramură cutanată fină ce se
pierde pe fața medială a tarsului şi metatarsului, după care însoțește, pe partea medială,
vena metatarsică dorsală superficială, ajungând în treimea mijlocie a metatarsului,
unde se ramifică în mod variat, emițând la diferite nivele: a) nervul digital dorsal
comun II, ce se divide în nervul digital dorsal propriu II axial și nervul digital dorsal
propriu III abaxial; b) un nerv digital dorsal comun III, ce emite o ramură
comunicantă pentru nervul metatarsian dorsal III, după care se bifurcă în nervii
digitali dorsali proprii axiali III şi IV; c) un nerv digital dorsal comun IV, ce se
ramifică în nerv digital dorsal propriu IV abaxial și în nerv digital dorsal propriu V
axial.
La suine, nervul fibular superficial, la nivelul regiunii metatarsiene, emite nervul
digital dorsal II abxial, după care se termină prin trei nervi digitali dorsali comuni (II,
III și IV). Nervul digital dorsal comun II dă nervul digital dorsal propriu II axial şi
nervul digital dorsal propriu III abaxial. Nervul digital dorsal comun III emite nervi
digitali dorsali proprii axiali III și IV. Nervul digital dorsal comun IV se bifurcă în
nervul digital dorsal propriu IV abaxial și nervul digital dorsal propriu V axial; emite
(după Baum) și un nerv digital dorsal V abaxial.
La carnivore, nervul fibular superficial emite, în principiu, 5 ramuri: o ramură
medială, ce primește fibre de la nervul safen, formând nervul digital dorsal II abxial; o
ramură laterală, ce se comportă ca un nerv digital dorsal V abaxial și trei nervi digitali
dorsali comuni (II, III și IV), ce parcurg spațiile intermetatarsiene, primind fibre de la
nervii metatarsieni dorsali corespunzători, după care fiecare nerv digital comun se
ramifică în câte doi nervi digitali dorsali proprii, axial și abaxial, pentru degetele
respective.
Nervul fibular profund (N. fibularis profundus) sau nervul tibial anterior
urmărește interstițiul dintre mușchiul extensor digital lung și mușchiul extensor digital
lateral, detaşând o serie de ramuri musculare proximale în mușchii craniali ai gambei.
Ajunge până în regiunea tarsiană, unde emite o ramură musculară pentru mușchiul
extensor scurt al degetelor piciorului, după care coboară în regiunea metatarsiană
dorsală, detaşând ramuri cutanate metatarsiene și continuându-se cu nervii
metatarsieni dorsali profunzi.
La cabaline, nervul fibular profund se ramifică pe fața dorsală a tarsului și
antero-laterală a metatarsului, dând: a) nervul metatarsian dorsal II, care inervează
mușchiul extensor scurt al degetelor piciorului, după care coboară sub nivelul
buletului, ca dorsal III, ce se continuă sub bulet cu nervul digital dorsal III lateral.
 La rumegătoare există numai un singur nerv metatarsian dorsal I, urmăreşte
şanțul intermetatarsian, ajungând în regiunea buletului, unde se unește cu nervul
fibular superficial. La suine se disting unul sau doi nervi metatarsieni dorsali (III și,
eventual, II). Carnivorele prezintă trei nervi metatarsieni dorsali (II, III și IV), care
urmăresc spațiile intermetatarsiene respective, unindu-se cu nervii digitali dorsali
corespunzători.

Plexul sacral caudal

Se formează prin întrețeserea ramurilor ventrale ale nervilor S3-S5, primind o fină
ramură și de la S2. De la aceste rădăcini se desprind ramuri comunicante fine pentru
ganglioni ortosimpatici zonali și nervii erectori (sau nervii erigenți), descriși de
Eckhard, ce se întrețes cu plexul hipogastric.
Situat pe fața ventro-medială a ligamentului sacrospinotuberos, plexul sacrat
caudal emite: nervul „rușinos“ şi nervii rectali caudali.
La carnivore, acest plex este situat la fața profundă a mușchilor glutei.
Nervul pudend sau rușinos (N. pudendus) este format, în principal, din fibre ce
provin din ramura ventrală a nervului sacrat III, dar primește fibre și de la S2 și S4. Se
dirijează oblic ventro-caudal spre arcada ischiatică, în contact intim cu fața
ventro-medială a ligamentului sacrospinotuberos.
De la nivelul arcadei ischiatice, nervul rușinos se comportă diferit în funcție de
sex: la femelă, nervul ruşinos emite nervul perineal profund, nervul perineal
superficial, nervul dorsal al clitorisului, fine ramuri uretrale şi ramuri zonale mamare
caudale. Nervul perineal superficial se distribuie pielii și labiilor vulvare, iar nervul
perineal profund inervează mușchiul sfincter anal extern, mușchiul ridicător anal și
mușchiul constrictor vulvar; la mascul, nervul pudend se strecoară printre rădăcinile
corpului cavernos, ajungând în contact cu simetricul său, situându-se pe fața dorsală a
penisului, pentru a se continua cu nervul dorsal al penisului. Emite: nervul perineal
profund, ce inervează mușchiul ischio-cavernos și mușchiul bulbospongios, precum și
nervul perineal superficial, care la suine și carnivore, dă ramuri scrotale caudale.
La cabaline și taurine, nervul pudend se divide în nervul dorsal al penisului și
într-o ramură prepuțială și o ramură scrotală. Nervul dorsal al penisului trece prin
plexul venos zonal ajungând până la porțiunea liberă a penisului, unde emite o
mulțime de colaterale cavernoase.
 Nervii rectali (hemoroidali) caudali (Nn. rectales caudales) se detaşează din
ramurile ventrale ale ultimului și penultimului nerv sacrat, apărând mai reduși ca
nervul pudend. Prezintă conexiuni cu nervii vecini, participând la formarea plexului
zonal, după care se dirijează caudal, în contact cu fața ventro-medială a ligamentului
sacrospinotuberos, epuizând-se în sfincterul anal și în pielea zonală.
Cabalinele prezintă un singur nerv rectal caudal cu originea în nervul S4, și,
eventual, în nervul S5, ce inervează și inserția proximală a mușchiului semitendinos
printr-o ramură fină; taurinele prezintă doi nervi rectali caudali, unul din S4 și altul din
S3; suinele au un nerv rectal caudal principal, ce provine din S4, și altul secundar, cu
fibre provenind din conexiunea cu nervul pudend; la carnivore, nervul rectal caudal se
izolează din S1 și S2.

Ramurile ventrale coccigiene

Se „întrețes“ între ele, realizând un plex caudal ventral, din care se detaşează
nervii coccigieni ventrali (Nn. caudales s. Nn. coccygei) ce însotesc artera coccigiană
laterală, situându-se sub apofizele transverse ale vertebrelor coccigiene, între
mușchiul sacrococcigian lateral și mușchiul sacrococcigian ventral. Emit ramuri
succesive, care inervează muşchii și pielea cozii.

.
 Schema privind distribuția nervilor plexului lombar cranial
1- plexul lombar cranial; 2- plexul lombar caudal; 3- nervul iliohipogastric;; 4- nervul ilioinguinal; 5-
nervul cutanat femural lateral; 6- ramuri pentru musculatura iliopsoatică; 7- mușchi iliopsoași; 8-
ramura cutanată a nervului iliohipogastric pentru pielea jumătații anterioare a regiunii flancului; 9-
ramura cutanată a nervului ilioinguinal pentru pielea jumătății posterioare a regiunii flancului și treimii
cranio-laterale a coapsei; 10- ramura cutanată a nervului iliohipogastric pentru pielea feței mediale a
coapsei; 11- nervul ingvinal; 12- nervii spermatici externi pentru mușchiul cremaster (ramură motrică)
și pielea scrotală; 13- ramuri senzitive pentru pielea glandei mamare; 14- traiectul ingvinal; 15-
mușchiul transvers al abdomenului; 16- mușchiul oblic intern; 17- mușchiul oblic extern; 18- mușchiul
drept abdominal; 19- mușchiul cremaster.
 Schema privind distribuția nervilor plexului lombar caudal
1- plexul lombar cranial; 2- plexul lombar caudal; 3- nervul femural; 4- nervul obturator; 5- nervul
safen; 6- gaura obturată; 7- mușchiul croitor; 8- mușchiul cvadriceps; 9- porțiunea semipenată a
obturatorului; 10- porțiunea anterioară a mușchiului gracillis; 11- mușchiul pectineu; 12- mușchii
adductori; 13- mușchiul gracillis.
 Schema privind distribuția nervilor plexului sacral cranial până la originea nervilor tibial și
fibular
1- plex sacral cranial; 2- plex sacral caudal; 3- nervul gluteu cranial; 4- nervul ischiatic; 5- nervul
gluteu caudal; 6- nervul cutanat femural caudal; 7- nerv fibular comun; 8- nerv tibial; 9- nervul micul
ischiatic; 10- mușchiul gluteu mijlociu; 11- mușchiul gluteu accesoriu; 12- mușchiul tensor al fasciei
lata; 13- porțiunea cranială a mușchiului gluteu superficial; 14- mușchiul gluteu profund; 15- mușchii
gemenii gambei; 16- mușchiul pătratul femural; 17- inserția proximală a mușchiului biceps femural;
18- inserția proximală a mușchiulului semitendinos; 19- inserția proximală a mușchiulului
semimembranos; 20- ramuri de conexiune din nervul pudend; 21- mușchiul obturator intern- porțiune
flabeliformă; 22- gaura obturată; 23- mușchiul semitendinos; 24- mușchiul biceps femural; 25-
mușchiul semitendinos; 26- mușchiul semimembranos; 27- mușchiul piriform.
 Schema distribuției nervilor fibular comun și tibial
1- nervul ischiatic; 2- nervul fibular comun; 3- nervul tibial; 4- nervul fibular superficial; 4’-
nervul fibular profund; 5- nervul cutanat sural lateral; 6- nervul cutanat sural plantar; 7- anastomoza
intersurală; 8- nervul plantar medial; 9- nervul plantar lateral; 10- ramură de întărire pentru nervul
plantar lateral; 11- nervii digitali cu o topografie asemănătoare celor de la membrul anterior; 12- nervii
metatarsieni dorsali; 13- mușchiul extensor digital lateral; 14- mușchiul extensor digital lung; 15-
mușchiul al III-lea fibular; 16- mușchiul tibial cranial; 17- mușchiul extensor scurt al degetelor
piciorului; 18- mușchiul popliteu; 19- mușchiul flexor digital superficial; 20- mușchiul flexor al
degetului mare; 21- mușchiul flexor lung al degetelor piciorului; 22- mușchiul tibial caudal; 23-
mușchiul biceps femural; 24- mușchiul semitendinos; 25- mușchiul semimembranos; 26- mușchiul
gastrocnemiam medial; 27- mușchiul gastrocnemian lateral; 28- mușchiul solear; 29- mușchiul
interosos median;
 Schema privind distribuția nervilor plexului sacral cranial
1- plex sacral cranial; 2- plex sacral caudal; 3- nervul gluteu cranial; 4- nervul ischiatic; 5- nervul
gluteu caudal; 6- nervul cutanat femural caudal; 7- nerv fibular comun; 8- nerv tibial; 9- nervul micul
ischiatic; 10- nervul cutanat sural lateral; 11- nervul cutanat sural plantar; 12- anastomoza intersurală;
13- conexiune cu nervul pudend; 14- nervul fibular superficial; 15- nervul fibular profund; 16- nervul
plantar medial; 17- ramură de întărire pentru plantarul lateral; 18- nervul plantar lateral; 19- nervii
digitali cu o topografie asemănătoare celor de la membrul anterior; 20- nervii metatarsieni dorsali; 21-
gaura obturată; 22- mușchiul gluteu mijlociu; 23- mușchiul gluteu accesoriu; 24- mușchiul tensor al
fasciei lata;
25- porțiunea cranială a mușchiului gluteu superficial; 26- mușchiul gluteu profund; 27- inserția
proximală a mușchiului biceps; 28- inserția proximală a mușchiului semitendinos; 29- inserția
proximală a mușchiului semimembranos; 30- mușchiul pătratul femural; 31- mușchii gemenii bazinului;
32- mușchiul obturator; 33- mușchi semitendinos; 34- mușchi biceps; 35- mușchi semitendinos; 36-
mușchi semimembranos; 37- mușchiul extensor digital lateral; 38-mușchi extensor digital lung; 39-
mușchi fibular III; 40- mușchiul tibial cranial; 41- mușchiul popliteu; 42- mușchiul flexor digital
superficial; 43- mușchi extensor scurt al degetelui mare; 44- mușchi flexor lung al degetelor; 45-
mușchiul tibial caudal; 46- mușchi flexor lung al degetului mare; 47, 48- mușchii gastrocnemieni; 49-
mușchiul solear; 50- mușchi interosos median.
 Schema privind distribuția nervilor plexului sacral caudal
1- nerv pudend; 2- nerv hemoroidal; 3- nervul dorsal al penisului/ dorsal al clitorisului; 4- nervul
perineal profund; 5- nervul perineal superficial cu ramuri scrotale / mamare caudale; 6- mușchiul
coccigian; 7- mușchiul sfincter extern al anusului; 8- mușchiul retractor al anusului; 9- ramuri cutanate
în pielea regiunii anale; 10- mușchiul uretral; 11- mușchiul ischiocavernos; 12- mușchiul
bulbospongios.
 ANATOMIE

ANUL II

ARTERELE, VENELE ȘI
LIMFONODURILE CAVITĂȚILOR
TORACICE ȘI ABDOMINALE

(CURS VIII)
 Aorta (Aorta)
Este cel mai voluminos vas arterial (4- 6 cm diametru şi o grosime de 4- 6 mm),
larg, cu un perete elastic de culoare galbenă; se proiectează în treimea dorsală a
spațiului IV intercostal. Are originea la baza ventriculului stâng cu care comunică prin
orificiul aortic, după care prezintă o dilatație – bulbul aortic (Bulbus aortae) -
prezentând în interior 3 dilatații ampulare egale, corespunzătoare valvulelor
semilunare, formând sinusul aortic (Sinus aortae). De la acest nivel, până la terminale,
aorta prezintă 3 porțiuni distincte: aorta ascendentă, de la origine până la emiterea
trunchiului brahiocefalic, după care se curbează caudal spre stânga, formând crosa
(sau arcul aortic) (Arcus aortae), care atinge fața ventrală a vertebrei T7 la nivelul
unde emite prima arteră intercostală, arcul aortic se continuă cu aorta descendentă.
Aorta ascendentă (Aorta ascendens) este acoperită în totalitate de inserția
sacului pericardic. La baza ei, din sinusurile aortice se desprind arterele coronare,
dreaptă și stângă. La ieșirea din sacul pericardic, la rumegătoare și cabaline, din aorta
ascendentă se desprinde un voluminos trunchi comun - trunchiul brahiocefalic, a cărui
origine delimitează lungimea porțiunii ascendente a aortei.

Trunchiul brahiocefalic (Truncus brachiocephalicus)

Cunoscut înainte sub numele de trunchiul comun brahiocefalic (sau aorta
ascendentă, în unele manuale veterinare) se întinde de la arcul aortic până în
apropierea aperturii craniale a cavității toracice, unde se termină prin artera
subclaviculară dreaptă și trunchiul bicarotic. La rumegătoare și ecvine, după un traiect
de 4-6 cm trunchiul brahiocefalic emite, într-un unghi ascuțit, artera subclaviculară
stângă. Trunchiul bicarotic (Truncus bicaroticus) se dirijează cranial (printre cele
două artere subclaviculare), pentru a se termina cranial față de planul primei coaste,
prin două artere carotide comune, dreaptă și stângă.

Artera subclaviculară (Arteria subclavia)

Artera subclaviculară stângă (A. subclavia sinistra) este o colaterală a
trunchiului comun brahiocefalic la ecvine și rumegătoare, sau a aortei la suine și
carnivore. Ea descrie o ușoară convexitate dorsală între foițele mediastinului
precardiac, în raport cu traheea și vena cavă cranială. La marginea cranială a primei
coaste, la fel ca simetrica ei, se continuă cu artera axilară.
 Artera subclaviculară dreaptă (A. subclavia dextra) este una din terminalele
arterei brahiocefalice, aproximativ rectilinie și mai scurtă decât simetrica ei.
În traiect, ambele emit următoarele colaterale dorsale: trunchiul costocervical,
artera cervicală profundă și artera vertebrală; colaterale ventrale: artera toracică
internă și artera cervicală superficială.
Trunchiul costocervical (Truncus costocervicalis) se dirijează către spațiul II
intercostal (la ecvine), unde se termină prin artera intercostală supremă și artera
dorsală a spetei. În partea dreaptă trunchiul costocervical se desprinde în comun cu
artera cervicală profundă. Artera intercostală supremă (A. intercostalis suprema) trece
sub articulațiile costovertebrale până la coasta a V-a (la ecvine) sau a III-a (la
rumegătoare) și emite arterele intercostale II-V (Aa. intercostales dorsale II-V) (II-III
la rumegătoare); artera dorsală a spetei (A. scapularis dorsalis) iese din cavitatea
toracică prin spațiul al II-lea intercostal (la ecvine), sau pe fața interioară a primei
coaste (la rumegătoare, carnivore), între mușchiul seratul ventral și mușchiul romboid
și se împarte în 4 ramuri principale: 1) ramură dorso-cranială, între mușchiul splenius
și mușchiul semispinalul capului; 2) ramură ventro-cranială, între mușchiul splenius și
mușchiul seratul ventral cervical; 3) ramură ventro-caudală, între inserțiile scapulare
ale mușchiul romboid și mușchiul seratul ventral și 4) ramură dorso-caudală, pentru
mușchiul romboid, mușchiul trapez toracal și mușchiul marele dorsal.
Artera cervicală profundă (A. cervicalis profunda) părăsește cavitatea
toracică prin primul spațiu intercostal (la ecvine) sau înaintea primei coaste (la
rumegătoare, suine). Emite artera intercostală dorsală I (A. intercostalis dorsalis I); se
divide într-o ramură superficială, situată între mușchiul splenius și mușchiul
semispinal și o ramură profundă, ascendentă, între lama ligamentului cervical și
mușchiul semispinal; cranial, realizează anastomoze cu ramuri dorsale din artera
vertebrală și artera occipitală.
Artera vertebrală (A. vertebralis) se desprinde în unghi ascuțit sub
extremitatea proximală a primei coaste, în raport cu ganglionul stelat; trece pe sub
procesul transvers vertebral VII C, după care intră prin găurile transverse ale tuturor
vertebrelor cervicale. În fosa atlasului se anastomozează cu artera occipitală, după
care trece dorsal, prin orificiul alar, unde emite artera cerebrospinală care pătrunde
prin gaura vertebrală laterală în canalul vertebral, unde se bifurcă și apoi se unește cu
congenera ei pentru a forma artera bazilară și artera spinală mediană ventrală. Pe
traiect emite ramuri musculare pentru musculatura profundă a gâtului și ramuri
spinale care pătrund în canalul vertebral, pentru a se anastomoza la artera spinală
mediană ventrală (A. spinalis ventralis) și artera spinală dorsală (A. spinalis dorsalis).
În canalul alar emite o ramură descendentă (Ramus descendens) pentru mușchii oblici
al capului, drepților dorsali și mușchiul splenius; se anastomozează cu artera cervicală
profundă.
Artera bazilară (A. basilaris) este situată ventral față de bulb și rezultă din
anastomoza terminalelor craniale ale arterelor vertebrale. Rostral, în șanțul
interpeduncular, se anastomozează la „cercul arterial” cerebral. În sens caudal,
terminalele posterioare ale arterelor vertebrale se anastomozează în unghi ascuțit,
rezultând artera spinală (ventrală) situată în șanțul median ventral al măduvei și care
la nivelul găurilor de conjugare primește, succesiv, ramuri spinale desprinse din
arterele: vertebrală, intercostale, lombare și sacrale. Pe traiectul său rostral, din
trunchiul bazilar se desprind succesiv: arterele cerebeloase caudale (Aa. cerebelli
caudales), artera labirintică (A. labyrinthi) și ramuri pontine (Rami ad pontem).
Artera toracică internă (A. thoracica interna) se detaşează sub prima coastă,
de unde se curbează caudal, pe fața internă a cartilajelor costale, până la nivelul
coastei a VII-a unde se termină prin artera musculofrenică și artera epigastrică
cranială. Emite următoarele colaterale: ramuri perforante (Rami perforantes), pentru
mușchii pectorali, ramuri timice (Rami thymici), ramuri mediastinale (Rami
mediastinales), artera pericardofrenică (A. pericardiacophrenica), precum și ramuri
intercostale ventrale (Rami intercostales ventrales), care se anastomozează caudal față
de coastele sternale cu arterele intercostale dorsale.
Artera epigastrică cranială (A. epigastrica cranialis) părăsește cavitatea
toracică și se situează la marginea laterală a mușchiul drept abdominal, unde se
anastomozează cu artera epigastrică caudală (din artera pudendă externă); emite
ramuri costoabdominale ventrale.
Artera musculofrenică (A. musculophrenica) este situată la fața medială a
arcului hipocondral, între inserțiile diafragmului și mușchiul transvers al abdomenului;
emite ramuri ascendente, intercostale ventrale şi ramură pentru mușchiul transvers al
abdomenului.
Artera cervicală superficială (A. cervicalis superficialis) se desprinde în
planul primei coaste și se dirijează cranioventral spre baza jgheabului jugular, unde se
împarte în două ramuri: 1) ramură deltoidiană (Ramus deltoideus) sau descendentă,
însoțește vena cefalică brahială prin șanțul pectoral lateral; 2) ramură prescapulară
(Ramus prescapularis) (ramură ascendentă) pătrunde pe sub mușchiul cleidobrahial în
limfocentrul cervical superficial.

Aorta descendentă (Aorta descendens)

După atingerea plafonului cavității toracice în planul vertebrei T6, cârja aortică
se continuă cu aorta descendentă. Urmează un traiect caudal, perforează mușchiul
diafragm prin orificiul aortic (între mușchiul pilier stâng și intermediar stâng), după
care se continuă pe plafonul cavității abdominale până la nivelul ultimelor vertebre
lombare, unde se termină prin 4 artere iliace: două artere iliace externe şi două artere
iliace interne, precum și printr-o arteră sacrată mediană (care lipsește la ecvine).
Diafragmul și prima vertebră lombară delimitează aorta toracică de aorta abdominală.
Aorta toracică (Aorta thoracica) este în raport, în dreapta, cu vena azigos
dreaptă și conductul toracic; în stânga, cu vena azigos stângă (la bovine, suine), iar
dorsal, cu lanțul ganglionar paravertebral ortosimpatic stâng și drept. Aorta toracică
emite colaterale parietale (artere intercostale dorsale şi artera frenică cranială) și
colaterale viscerale (artera bronhoesofagiană).
Artere intercostale dorsale (Aa. intercostales dorsales) se desprind din aortă
între foițele mediastinale ale pleurei și se angajează în spațiul intercostal, caudal
articulației costo- vertebrale, unde se termină printr-o ramură dorsală (artera
dorsospinală) și una laterală: ramura dorsală (Ramus dorsalis) emite o ramură spinală
pentru întărirea spinalei mediane, după care se continuă în jgheabul vertebrocostal, în
musculatura episomei; ramura laterală reprezintă artera intercostală propriu-zisă; se
situează în incizura caudală a coastei, între mușchii intercostali, apoi între mușchiul
intercostal intern și fascia endotoracică, pentru a se anastomoza (până la coasta a
VIII-a) cu arterele intercostale ventrale din artera toracică internă. Caudal față de
ultima coastă sternală, ramurile intercostale se prelungesc în musculatura abdominală
inferioară; ultima arteră intercostală, situată posterior ultimei coaste, este denumită
artera costoabdominală dorsală și participă la irigarea mușchilor abdominali inferiori.
În traiectul lor, arterele intercostale emit 3-4 ramuri cutanate laterale (Rami cutanei
laterales), ramuri mamare (Rami mammarii) (la carnivore, suine) și
ramuri diafragmatice.
Artera frenică cranială (A. phrenica cranialis) este reprezentată de două
ramuri desprinse în planul orificiului aortic al diafragmului; irigă pilierii și pleura
parietală.
 Artera bronhoesofagiană (A. bronchoesophagea) este singura colaterală
viscerală emisă de aorta toracică. Se desprinde în planul coastei VI, iar uneori se poate
porni din arterele intercostale dorsale IV-VI; poate fi pereche sau simplă. Uneori,
ramura bronhică (Ramus bronchalis) și ramura esofagiană (Ramus esophageus) se pot
desprinde separat; ramura esofagiană se dirijează caudal, bifurcându-se în ramura
esofagiană dorsală și ventrală, care se anastomozează cu ramuri omonime din
artera celiacă; ramura bronhică, după ce a emis ramuri pleurale, pericardice și
ganglionare, se termină prin două sau trei artere care însoțesc ramificațiile bronhice,
anastomozându-se în jurul acestora. În spațiile interlobulare, ramurile bronhice se
continuă cu ramuri fine, flexuoase, care se anastomozează perilobular și subpleural cu
ramurile pleurale desprinse din arterele intercostale și artera frenică. Această ramură
bronhică din artera bronhoesofagiană asigură circulația trofică a pulmonului.
Aorta abdominală (Aorta abdominalis) este situată sub și în stânga
corpurilor vertebrelor lombare, până la nivelul vertebrelor L5, unde se termină prin
artere iliace și artera sacrată mediană. În partea dreaptă vine în contact cu vena cavă
caudală și cisterna limfatică. Emite colaterale parietale și viscerale.
Colateralele parietale sunt: artera abdominală cranială (A. abdominalis
cranialis) (la suine și carnivore) artere lombare (Aa. lumbales) și artera frenică
caudală (A. phrenica caudalis). Artera frenică caudală, la rumegătoare, se desprinde
din artera celiacă; la porc, artera abdominală cranială se desprinde înaintea arterelor
renale; arterele lombare, în număr de 5, 6 sau 7 perechi, în spațiile intertransversale,
se bifurcă în ramura dorsospinală și ramura laterală sau
intertransversală; ramura dorsală irigă musculatura masei comune și măduva spinării,
iar ramura intertransversală emite ramuri pentru musculatura ileopsoatică, mușchiul
oblicul intern, mușchiul transversul abdomenului, precum și ramurile cutanate
laterale.
Colateralele viscerale sunt reprezentate, în sens cranio-caudal, la toate speciile
de: artera celiacă, artera mezenterică cranială, arterele suprarenale, arterele renale,
artera mezenterică caudală și arterele gonadice.

Artera celiacă (A. celiaca)

Îşi ia originea, în unghi drept, între inserțiile abdominale ale pilierilor

diafragmului unde, după un traiect de 2-11 cm, se termină prin arterele:
 Artera splenică (lienală) (A. lienalis) se dirijează spre stânga, angajându-se în
hilul splinei (la ecvine, suine) pe care îl urmărește, continuându-se cu artera
gastroepiploică stângă (A. gastroepiploica sinistra), situată între foițele ligamentului
gastrosplenic. Emite ramuri gastrice și ramuri epiploice. La toate speciile, artera
gastroepiploică stângă, între foițele marelui epiploon, se anastomozează cu artera
gastroepiploică dreaptă.
Artera gastrică stângă (A. gastrica sinistra) se dirijează spre orificiul cardia,
unde se împarte într-o ramură parietală, dispusă pe fața diafragmatică a stomacului și
o ramură viscerală, situată pe fața omonimă. Din ramura parietală se detașează o
ramură esofagiană, care se va anastomoza cu o ramură corespondentă din artera
bronhoesofagiană.
Artera hepatică (A. hepatica) urmărește marginea cranială a pancreasului peste
vena cavă caudală, între foițele ligamentului hepatogastric. Pătrunde în hilul hepatic
împreună cu vena portă, ramificându-se în lobii ficatului, cu diferențe specifice, în:
ramura dreaptă laterală și a lobului caudat; ramura dreaptă medială; ramura stângă
medială, cu artera cistică; ramura stângă laterală. În traiectul ei mai emite: ramuri
pancreatice, artera gastrică dreaptă (irigă zona pilorică) și artera gastroduodenală care
se împarte în artera pancreatoduodenală cranială (ce urmăreşte mica curbură a
duodenului în sens caudal) și artera gastroepiploică dreaptă care se anastomozează în
grosimea marelui epiploon cu artera gastroepiploică stângă.

Artera mezenterică cranială (A. mesenterica cranialis)

Se desprinde din aortă, caudal de artera celiacă: după un scurt traiect se
termină prin trei fascicule: stâng, drept și anterior. Prima ramură, indirectă, a arterei
mezenterice craniale (artera pancreatoduodenală caudală) se anastomozează cu
ramura corespondentă din artera celiacă, iar ultima ramură, directă, se va anastomoza
la toate speciile cu prima ramură indirectă din artera mezenterică caudală. În lungul
tubului intestinal, arterele urmăresc mica curbură a acestuia, între foițele marelui
mezenter, unde realizează o arcadă arterială, anastomotică, din care se desprind,
perpendicular, numeroase ramuri ce abordează peretele intestinal.
Fasciculul stâng este reprezentat la toate speciile de artera jejunală: fasciculul
drept (sau artera ileocecocolică) realizează irigarea colonului ascendent, cecumului și
ileonului, iar fasciculul anterior reprezintă trunchiul comun al arterei colice drepte şi
arterei colice medii.
 ARTERELE CELIACĂ ȘI MEZENTERICĂ CRANIALĂ LA
ANIMALELE DOMESTICE

Artera celiacă
La ecvine, artera splenică parcurge un traiect oblic spre stânga (inițial, pe fața
dorsală a pancreasului) până la baza splinei unde se angajează în hilul splinei pe care
îl urmãreşte până aproape de vârful organului, de unde se continuă cu artera
gastroepiploică stângă, între foițele marelui epiploon. În traiect, emite: ramuri
pancreatice, ramuri splenice și ramuri gastrice, ce parcurg ligamentul gastrosplenic și
ating jumătatea stângă a marii curburi a stomacului, la irigarea căreia contribuie.
Artera gastroepiploică stângă, între foițele marelui epiploon se anastomozează cu
artera gastroepiploică dreaptă; din arcada epiploică se desprind ramuri gastrice și
epiploice.
Artera gastrică stângă se dirijează spre cardia, unde se împarte într-o ramură
parietală, situată pe fața diafragmatică a stomacului și o ramură viscerală, care
urmăreşte fața caudală. Din trunchiul comun se desprind ramuri pancreatice, iar din
ramura viscerală se desprinde o ramură esofagiană, care după ce urmărește esofagul în
cavitatea toracică se anastomozează cu o ramură din artera bronhoesofagiană.
Artera hepatică se orientează oblic spre dreapta; inițial urmărește capul
pancreasului, apoi peste mica curbură a stomacului, între foițele ligamentului
hepatogastric, pătrunde în hilul hepatic ramificându-se în lobii ficatului, în spațiile
interlobulare și perilobulare, însoțind ramificațiile venei porte și a canaliculelor biliare.
În traiectul ei, artera hepatică emite: ramuri pancreatice; artera gastrică dreaptă (se
angajează pe mica curbură a stomacului și iriga zona pilorică); artera gastroduodenală,
care la nivelul bulbului duodenal se împarte în artera pancreaticoduodenală cranială și
artera gastroepiploică dreaptă. Artera pancreaticoduodenală cranială este situată pe
mica curbură a porțiunii descendente a duodenului; în sens caudal, se anastomozează
cu prima retrogradă a arcadei jejunale (artera pancreaticoduodenală caudală). Emite
de asemenea și ramuri pancreatice. Artera gastroepiploică dreaptă traversează bulbul
duodenal, se situează între foițele marelui epiploon și concură la formarea arcadei
epiploice prin anastomoza cu artera gastroepiploică stângă.
La rumegătoare, artera celiacă este voluminoasă și lungă; la oaie și capră,în
majoritatea cazurilor, se desprinde în trunchi comun cu artera mezenterică cranială. În
principiu, şi la rumegătoare, trunchiul celiac se împarte în trei ramuri: artera splenică,
artera gastrică stângă și artera hepatică.
Artera splenică se detaşează în comun cu artera ruminală dreaptă. Artera
splenică se orientează spre stânga, pătrunzând în splină, în interiorul căreia se ramifică
terminal. Artera ruminală dreaptă urmărește şanțul ruminal longitudinal drept.
Artera gastrică stângă se orientează pe fața dreaptă a antrului ruminal, până la
foios, apoi pe mica curbură a cheagului, unde se anastomozează cu artera gastrică
dreaptă. La marginea dorsală a foiosului emite: artera reticulară accesorie (pentru fața
dreaptă a rețelei), apoi artera gastroepiploică stângă, care urmăreşte marea curbură a
cheagului, pentru a se anastomoza cu artera gastroepiploică dreaptă.
Artera hepatică, după ce emite artera gastrică dreaptă și artera gastroduodenala,
se termină prin două artere hepatice. Artera gastrică dreaptă se angajează pe mica
curbură a duodenului, orientându-se spre pilor, apoi pe mica curbură a cheagului,
unde se anastomozează cu artera gastrică stângă. Artera gastroduodenală se împarte
într-o ramură descendentă – artera gastroepiploică dreaptă și o ramură caudală - artera
pancreaticoduodenală cranială, care irigă porțiunea descendentă a duodenului și lobul
drept al pancreasului.
Artera ruminală stângă se poate desprinde în trunchi comun cu artera splenică și,
frecvent, cu artera gastrică stângă; la bordura superioară a sacului dorsal al rumenului
emite artera reticulară, după care se angajează pe fața dreaptă a antrului ruminal, apoi
prin șanțul transversal cranial trece în partea stângă, în șanțul longitudinal stâng.
Artera reticulară se situează pe partea stângă a rețelei și emite ramuri reticulare,
ramuri frenice și ramuri esofagiene.
Artera ruminală dreaptă se desprinde uneori separat din artera celiacă sau din
artera splenică; parcurge șanțul longitudinal drept al rumenului până la nivelul
șanțului transversal caudal, unde trece în partea stângă, bifurcându-se în câte o ramură:
ramură dorsală și o ramură ventrală, care ocupă șanțurile coronare respective.
La suine, artera celiacă se termină prin artera splenică și artera hepatică;
înainte de bifurcare, emite artera frenică caudală.
Artera splenică emite, în apropierea originii, artera gastrică stângă din care se
vor desprinde: două ramuri esofagiene și artera diverticulului. Ulterior se angajează în
hilul splinei, pe care îl urmărește până în treimea mijlocie, de unde se împarte în două
ramuri: artera gastroepiploică stângă și ramură splenică. La polul superior al splinei,
artera splenică emite ramuri gastrice scurte pentru extremitatea stângă și diverticulul
gastric; în traiectul ei, de la polul superior al splinei, artera splenică mai emite ramuri
gastrice. Extremitatea stângă a marii curburi a stomacului este irigată de o ramură
retrogradă din artera gastroepiploică stângă.
Artera hepatică este situată în apropierea hilului hepatic, pe mica curbură a
stomacului, unde emite, succesiv, trei ramuri hepatice: dreaptă, medială și stângă.
Artera gastrică dreaptă emite o ramură parietala, apoi urmărește mica curbura a
stomacului până la cardia, unde emite o ramură anastomotică cu ramura esofagiană.
Artera gastroepiploică dreaptă și artera pancreatoduodenală cranială sunt
asemănătoare celor de la cabaline.
La carnivore, artera celiacă se trifurcă în artera splenică, artera gastrică
stângă și artera hepatică.
Artera splenică este lungă, urmăreşte fața viscerală a stomacului spre
extremitatea distală a splinei, între foițele ligamentului gastrolienal (lung la câine), de
unde se curbează pe marea curbură a stomacului (la distanță de aceasta),
continuându-se cu artera gastroepiploică stângă. În traiectul ei emite: ramuri
gastrolienale (lungi), care se dirijează spre hilul splinei (unde emit ramuri splenice),
după care se reîntorc spre marea curbură a stomacului la irigarea căreia contribuie.
Artera gastrică stângă traversează dorsal cardia, după care se angajează pe
mica curbură a stomacului, unde se anastomozează cu artera gastrică dreaptă.
Artera hepatică, după emiterea succesivă a trei ramuri hepatice, se termină
dorsal de bulbul duodenal în artera gastrică dreaptă și artera gastroduodenală. Artera
gastrică dreaptă urmărește mica curbură a stomacului unde se anastomozează în plin
canal cu artera gastrică stângă; datorită acestei anastomoze, stomacul la carnasiere
este plasat între două arcade arteriale: una pe mica curbură și alta pe marea curbură.
Artera pancreatoduodenală cranială se continuă pe mica curbură a duodenului în
grosimea lobului drept al pancreasului, anastomozându-se la nivelul „procesului
uncinat“ cu ramură din artera pancreatoduodenală caudală (din artera mezenterică
cranială). Lobul stâng al pancreasului este irigat de o puternică ramură pancreatică
desprinsă din artera lienală în planul feței viscerale a stomacului.

Artera mezenterică cranială

La ecvine, fasciculul stâng este reprezentat de 18-20 artere jejunale, care se
dirijează divergent între foițele marelui mezenter spre mica curbură a anselor jejunale.
Prin anastomoza ramurilor jejunale, directe și indirecte, se naşte o arcadă arterială
puternică din care se desprind, spre mica curbură, ramuri perpendiculare, care se
distribuie ambelor fețe ale jejunului. Ramura indirectă (dirijată în sens invers
tranzitului intestinal) a primei artere jejunale (artera pancreaticoduodenală caudală) se
anastomozează cu artera pancreaticoduodenală cranială din artera celiacă. Ramura
directă a ultimei artere jejunale se anastomozează cu artera ileonică.
Fasciculul drept, sau artera ileocecocolică, asigură irigarea colonului
ascendent, cecumului și ileonului. După un traiect relativ scurt, se împarte în ramură
ileocecală și ramură colică. Ramură ileocecală se bifurcă în artera ileonică situată pe
mica curbură a acestuia și artera cecală comună, care se bifurcă la rândul ei, în artera
cecală medială și artera cecală laterală (care emite o ramură pentru capul cecal).
Ramura colică, sau artera colică ventrală, urmăreşte mica curbura a colonului ventral
până la nivelul curburii pelvine unde în grosimea mezocolonului se anastomozează cu
artera colică dorsală.
Fasciculul anterior este reprezentat de trunchiul comun al arterei colice drepte și
al arterei colice medii. Artera colică dreaptă (sau dorsală) este situată pe mica curbură
a anselor colonului dorsal, acompaniată de vena omonimă și lanțul limfonodular colic;
la nivelul curburii pelvine se anastomozează cu artera colică ventrală. Artera colică
medie irigă colonul transvers; se anastomozează în sens caudal cu prima ramură
indirectă din artera mezenterică caudală (artera colică stângă).
La rumegătoare. Artera jejunală, la rumegătoare și suine, reprezintă, de fapt
continuarea directă a arterei mezenterice craniale, între foițele marelui mezenter, în
lungul anselor jejunale; emite proximal o ramură colaterală, situată dorsal față de
trunchiul magistral, apoi, succesiv, numeroase colaterale perpendiculare (artere
jejunale) care se vor divide în ramuri directe și indirecte anastomozate etajat între ele,
la nivelul micii curburi a jejunului, născând astfel ,,arcada arterială jejunală“. Din
această arcadă multiplă se desprind spre mica curbură ramuri perpendiculare, care se
distribuie ambelor fețe ale jejunului.Ultima ramură directă se anastomozează cu artera
ileonică.
Artera ileocolică emite ramuri colice şi artera cecală. Ramurile colice irigă ansa
proximală a colonului şi turele centripetale ale colonului. Artera cecală irigă cecumul
și emite artere ileonice (dorsală şi ventrală).
Artere colice drepte (se desprind din porțiunea proximală a arterei ileocolice)
irigă turele centrifugale ale colonului și ansa distală a acestuia, fiind omologe cu
artera colică dreaptă (sau dorsală) de la cal. Artera colică medie, desprinsă din
trunchiul comun al arterei mezenterică cranială, irigă colonul transvers și ultima
porțiune a ansei distale; în sens caudal, se anastomozează cu artera mezenterică
caudală. La ovine, ultima tură excentrică a colonului este irigată de ramuri colice
desprinse din trunchiul comun al arterei jejunale.
La suine, la fel ca la rumegătoare, artera mezenterică cranială coboară în lungul
anselor jejunale, între foițele marelui mezenter, la distanță de mica curbură a jejunului;
emite, succesiv, 12-13 ramuri jejunale, care se anastomozează între ele
formând ,,arcada jejunală“, situată la distanță de mica curbură. Arterele
perpendiculare sunt extrem de fine, numeroase și lungi; și la porc, ultima arteră
jejunală se anastomozează cu arteră ileonică.
Fasciculul drept (artera ileocecocolică) se detaşează din artera mezenterică
cranială în unghi drept; urmează un traiect rectiliniu până în vecinătatea orificiului
ileocecal, unde se bifurcă în: artera ileocecală și artera colică ventrală; ultima irigă
ansele concentrice ale colonului, anastomozându-se cu artera colică dreaptă.
Artera colică dreaptă se desprinde, proximal de fasciculul drept, în trunchi
comun cu artera colică medie; irigă turele excentrice ale colonului ascendent și
colonul transvers.
La carnivore, artera mezenterică cranială se desprinde din aortă în apropierea
trunchiului celiac; coboară printre foițele marelui mezenter (în zona centrală) până în
apropiere de mica curbură a joncțiunii ileojejunale, unde se termină printr-o ramură
anastomotică cu artera ileonică. Pe tot parcursul ei emite 9-10 ramuri jejunale care se
orientează spre stânga, către mica curbură a jejunului unde, prin anastomoză,
formează arcada jejunală.
Artera ileocolică se detașează aproape de originea arterei mezenterice, se
dirijează spre dreapta și atinge fața medială a colonului în apropierea orificiului
ileocecal. Din acest vas se detaşează la mică distanță de origine, în sens cranial, una
sau două ramuri reprezentând artera colică medie, care irigă colonul transvers și se
anastomozează în sens retrograd cu artera colică stângă din artera mezenterică caudală
și artera colică dreaptă, care irigă ultima porțiune a colonului ascendent și poate fi
omologată cu fasciculul anterior de la cal. Urmează, succesiv, artera colică ventrală,
artera ileocecală și artera ileonică. Ileonul, la carnivore (la fel ca la rumegătoare), este
cuprins între doua artere ileonice, artera ileonică ventrală (mezenterică) și artera
ileonică dorsală (antemezenterică), desprinsă din artera ileocecală (în ligamentul
ileocecal).
 Artera mezenterică caudală (A. mesenterica caudalis)
Se desprinde în unghi drept, caudal față de artera mezenterică cranială, la o
distanță care variază în funcție de specie (1-15 cm); după un traiect de 1-4 cm se
curbează caudal între foițele micului mezenter și mezorect, continuându-se dorsal față
de rect cu artera rectală cranială. În traiectul ei emite 13-14 ramuri lungi și
voluminoase (la ecvine) care, la nivelul micii curburi a colonului, formează o arcadă
anastomotică. Arterele perpendiculare desprinse din această arcadă abordează mica
curbură a colonului descendent, succesiv, de o parte și de alta. Ramurile colice ale
arterei mezenterice caudale, incluzând și prima ramură care se anastomozează cu
artera colică medie, sunt omoloage cu artera colică stângă de la alte specii. La restul
speciilor, artera mezenterică caudală este simplă și cu traiect relativ rectiliniu.
Artera colică stângă (A. colica sinistra) reprezintă, la rumegătoare, suine și
carnivore, ramura „indirectă“ sau cranială a arterei mezenterice caudale; ramura
„directă“ o constituie artera rectală cranială.
Arterele suprarenale, la speciile domestice, glandele suprarenale pot fi irigate
de două-trei artere suprarenale, al căror număr și origine variază specific. Arterele
suprarenale craniale se desprind din artera frenică caudală și artera celiacă (la ecvine,
rumegătoare, suine și carnivore); arterele suprarenale medii se desprind, din arterele
lombare I și II (la rumegătoare și carnivore) sau direct din aorta abdominală (la
carnivore și suine); arterele suprarenale caudale se desprind, la toate speciile
domestice, din arterele renale.

Arterele renale (Aa. renalis)

Își au originea de o parte și alta a aortei, caudal arterei mezenterice craniale;
artera renală dreaptă, la majoritatea speciilor, se desprinde mai cranial față de cea
stângă. La rumegătoare, artera renală stângă este mai lungă; fiecare arteră renală
pătrunde în hilul rinichiului unde se împarte în artere interlobare. Arterele interlobare
generează, la toate speciile, artere arcuate, din care se nasc arterele specifice structurii
renale. Din ramurile capsulare se pot desprinde ramurile suprarenale caudale.

Arterele gonadice
Sunt reprezentate de artera testiculară la mascul și artera ovariană la femelă.
Originea lor variază specific; la rozătoare din arterele renale, sau imediat caudal față
de acestea: la carnivore, caudal față de arterele renale, iar la rumegătoare, suine și
ecvine, cranial față de artera mezenterică caudală.
Artera testiculară (A. testicularis) se dirijează caudo-ventral susținută de un
mezou vascular până la inelul vaginal, unde intră în interiorul tecii vaginale pe care o
parcurge până la polul cranial al testiculului; irigă preponderent testiculul și emite
ramuri pentru epididim si porțiunea vaginală a canalului deferent.
Artera ovariană (A. ovarica) este artera omoloagă a arterei testiculare de la
mascul și are o origine asemănătoare, cu aceleași variații specifice: se dirijează
ventrolateral pe plafonul cavității abdominale, apoi la marginea cranială a
ligamentelor largi până la nivelul ovarului, unde emite o ramură uterină (Ramus
uterinus) (pentru vârful cornului uterin) și o ramură tuboovariană (cu ramuri tubare
pentru oviduct și ramuri ovariene care abordează hilul ovarului). În sens caudal,
ramura uterină din artera ovariană se anastomozează cu ramura cranială a arterei
uterine. În traiectul lor, artera ovariană și artera testiculară prezintă o multitudine de
flexuozități spiroidale efectuate în jurul venei omonime satelite. Numărul de
flexuozități este caracteristic speciei și nu prezintă variații individuale.

VASCULARIZAȚIA VENOASĂ CAVITARĂ

Vena cavă cranială (Vena cava cranialis)

Este un vas enorm care aduce sângele în atriul drept de la cap, gât, membrul
toracic și cavitatea toracică și, parțial, de la cavitatea abdominală. Originea sa este
reprezentată de una sau două perechi de vene jugulare, care alcătuiesc trunchiul
bijugular și două vene axilare (dreaptă și stângă), care recoltează sângele de la nivelul
membrelor. Este situată între foițele mediastinului precardiac, sub trahee și la dreapta
arterei brahio-cefalice; pe fața dreaptă, este acompaniată de nervul frenic drept.
Afluenții venei cave craniale sunt sateliți colateralelor arterei brahiocefalice,
exceptând afluenții, care confluează inițial într-un trunchi comun. La fața dorsală a
origini ei se deschide conductul toracic și canalul limfatic drept. Înainte de a se
deschide în atriul drept, vena cavă cranială primește afluența venei azygos drepte
(marea venă azygos la ecvine) prezentă la toate speciile.
Vena azygos dreaptă (V. azygos dextra) are originea pe plafonul cavității
abdominale, prin confluarea simetrică a venelor lombare III, II și I. Traversează
diafragmul pe partea dreaptă a aortei, pe care o acompaniază până la vertebra a VI-a
toracală, unde se curbează ventral, cu diferențe specifice, pentru a se deschide în vena
cavă cranială. Pe traiectul ei, vena azygos primește, ca afluenți, vene intercostale
dorsale (Vv. intercostales dorsales) și vena bronhoesofagiană (V. bronchoesophagea).
La rumegătoare și suine, vena azygos stângă se deschide în sinusul coronar.
Vena toracică internă (V. thoracica interna) este dezvoltată în mod deosebit la
rumegătoare, unde primește prin vena epigastrică cranială (V. epigastrica cranialis)
afluența venei epigastrice caudale superficiale (sau subcutanate abdominale), care
descarcă sângele din partea anterioară a plexului venos bazal al mamelei.

Vena cavă caudală (Vena cava caudalis)

Este cel mai voluminos și mai lung vas din organism. Se naște din confluarea, sub
corpul ultimei vertebre lombare, a celor două vene iliace comune. Este situată pe
plafonul cavității abdominale, la dreapta aortei abdominale, medial față de rinichiul
drept, apoi în scizura cranială a ficatului până la centrul frenic al diafragmului, pe care
îl perforează la extremitatea pilierului intermediar drept. În cavitatea toracică este
situată sub pulmonul drept, între lobul diafragmatic și cel accesoriu, într-o poziție
orizontală, de la extremitatea caudală a atriului drept până la centrul frenic. În
regiunea sublombară, fața ei dorsală, cranial arterei renale drepte, vine în contact cu
cisterna limfatică lombară; fața ventrală este în raport cu pancreasul; fața viscerală
este acoperită de peritoneu. În cavitatea toracică este acoperită de pleură, prinsă în
mezovascularul din foița parietală a sacului pleural drept și acompaniată de nervul
frenic drept.
Afluenții direcți ai venei cave caudale, în sens cranial, sunt: vene ovariene sau
testiculare; vene renale și suprarenale; vene lombare; vene hepatice și vene frenice.
Un loc special între afluenții venei cave îl ocupă vena portă, care drenează sângele de
la toată masa gastrointestinală și asigură circulația portă a ficatului.
Venele ovariene (Vv. ovarica) provin fiecare din confluarea unei ramuri ovariene
cu una uterină. La rumegătoare, ramura uterină reprezintă principalul vas de
descărcare a uterului. La masculi, vena testiculară (V. testicularis) are originea în
venele testiculare și ale cordonului testicular, grupate în jurul arterei testiculare, unde
formează ,,plexul pampiniform”. La rumegătoare, vena vezicală cranială confluează
cu vena ovariană.
Venele renale sunt largi şi se varsă direct în vena cavă la nivele diferite.
Venele lombare (Venae lumbales) sunt satelite arterelor omonime.
 Venele hepatice - sushepatice (Venae hepaticae) sunt în număr egal cu lobii
ficatului, scurte și largi; se varsă în vena cavă în porțiunea hepatodiafragmatică a
acesteia și drenează sângele din sistemul porthepatic.
Venele frenice (Vv. phrenicae) descarcă sângele de la nivelul diafragmului; sunt
remarcabile ca volum și aplatizate, vizibile mai ales la nivelul porțiunii aponevrotice;
sunt ultimele afluențe ale venei cave caudale.

Vena portă (V. portae)

Este un vas de mare importanță pentru fiziologia ficatului; colectează sângele de
la toate organele digestive abdominale, splină și pancreas. Originea sa este
reprezentată de venele care se formează din capilarele venoase ale organelor
respective și care converg, dând naştere la vene omonime organului tributar. Acestea,
la rândul lor vor conflua în trei vene mari care constituie, de fapt, rădăcinile venei
porte: vena splenică, vena mezenterică cranialā și vena mezenterică caudalã (la
cabaline). Aceste trei rădăcini, în regiunea sublombară, în partea dreaptă a arterei
mezenterice craniale confluează, după care vena portă capătă un traiect orizontal,
trece prin „inelul pancreasului“, angajându-se în scizura portă a ficatului, de unde se
împarte în ramura dreaptă și ramura stângă, care însoțesc septele capsulei hepatice.
Din venele lobare se desprind ramuri interlobulare din care vor lua naștere rețele
venoase perilobulare. Din această rețea se desprind capilare sinusoide care confluează
în vena centrolobulară. Din aceste vene sângele este drenat, prin venele suslobulare și
apoi venele sushepatice, în vena cavă caudală. Acest trunchi vascular venos, care are
la ambele capete câte o rețea de capilare poartă numele de „sistem port“.
Vena mezenterică caudală (V. mesenterica cranialis) recoltează sângele de la
colonul descendent, sigmoid și rect; prin vena rectală cranială (V. rectalis cranialis),
comunică cu vena rectală medie (V. rectalis media) din vena pudendă internă (V.
pudenda interna). Angajată între foițele micului mezenter se dirijează cranial pentru a
conflua cu vena splenică.
Vena mezenterică cranială (V. mesenterica caudalis) este scurtă, dar foarte
voluminoasă, situată la dreapta arterei omonime. Recoltează sângele prin vena
ileocolică (V. ileocolica), venele cecale (Vv. cecales) și venele jejunale (Vv. jejunales)
satelite arterelor organelor respective.
Vena splenică (V. lienalis), satelită arterei splenice, colectează sângele de la
extremitatea stângă a stomacului, marele epiploon, splină și pancreas; la rumegătoare.
prin vene ruminale (dreaptă și stângă), vena reticulară, vena gastrică stângă și vena
pancreatică de la compartimentele prestomacale, cheag și organele respective. În
scurtul ei traiect, vena portă primește afluenți: vena gastrică parietală (la ecvine),
ramuri pancreatice și vena gastroduodenală, formată din vena gastrică dreaptă, vena
gastroepiploică dreaptă, precum și vena pancreatoduodenală cranială.

LIMFOCENTRII PARIETALI AI CAVITĂȚII TORACICE

Limfonodurile limfatice parietale sunt reduse ca dimensiune și se grupează în

limfocentrele toracale, dorsal și ventral.
Limfocentrul toracic dorsal (Lymphocentrum thoracicum dorsale) este format
din două grupe: limfonourile toracoaortice și limfonodurile intercostale.
Limfonodurile toracoaortice (Lnn. thoracici aortici) sunt situate în vecinătatea
originii arterei intercostale, în lungul și dorsal aortei descendente. Aferentele provin
de la fața cranială a diafragmului, de la pleura parietală și mediastinală, de la aortă.
Eferentele sunt tributare limfonodurilor mediastinale craniale.
Limfonodurile intercostale (Lnn. intercostales) (lipsesc la suine) sunt reduse și
situate caudal articulațiilor costovertebrale, pe traiectul arterei intercostale dorsale.
Aferentele provin, de la jumătatea dorsală a peretelui cavității toracice, de la
vertebrele toracale, coaste și musculatura dorsală. Eferentele sunt tributare
limfonodurilor toracoaortice.
Limfocentrul toracic ventral (Lymphocentrum thoracicum ventrale) este
reprezentat de: limfonodurile sternale craniale și limfonodurile sternale caudale.
Limfonodurile sternale caudale (Lnn. sternales caudales) sunt situate în
vecinătatea inserției sternale a diafragmului pe traiectul arterei toracice interne.
Vasele aferente provin de la jumătatea ventrală a feței anterioare a diafragmului și
jumătatea ventrală a pereților laterali ai cavității toracice. Eferentele însoțesc artera
toracică internă până la limfonodurile sternale craniale.
Limfonodurile sternale craniale (Lnn. sternales craniales) sunt situate la fața
internă a articulației condro-costale II și III. Aferentele provin de la jumătatea ventrală
a peretelui lateral, de la timus, trahee, esofag și pericard, precum și de la
limfonodurile sternale caudale. Eferentele sunt tributare limfonodurilor cervicale
profunde caudale.
 LIMFOCENTRII VISCERALI Al CAVITĂȚII TORACICE

Sunt reprezentați de două limfocentre: mediastinal și bronhic.

Limfocentrul mediastinal (Lymphocentrum mediastinale) este format la toate
speciile din limfonodurile mediastinale craniale, limfonodurile mediastinale medii și
limfonoduri mediastinale caudale.
Limfonodurile mediastinale craniale (Lnn. mediastinales craniales) sunt
localizate între foițele mediastinului omonim la baza originii colateralelor arterelor
brahiocefalice; în sens cranial, se confundă cu limfonodurile cervicale profunde
caudale. Vasele aferente provin de la fața cranială a sacului pericardic, baza cordului,
marile vase, precum și de la limfonodurile mediastinale medii. Eferentele confluează
împreună cu eferentele limfonodurile cervicale profunde, dând naștere la canalul
limfatic drept care, după un traiect de 2-5 cm, se varsă direct pe plafonul venei cave
craniale; în stânga, se varsă în canalul toracic.
Limfonodurile mediastinale medii (Lnn. mediastinales medii) sunt cea mai
dezvoltată grupă dintre pachetele mediastinale (la ecvine), situată la originea arterei
brahiocefalice, între trahee şi esofag. Aferentele provin de la mediastinul cardiac,
originea vaselor mari, baza cordului. Eferentele sunt tributare limfonodurilor
mediastinale craniale și limfonodurile bifurcației medii.
Limfonodurile mediastinale caudale (Lnn. mediastinales caudales) (mai
dezvoltate la bovine și ovine) sunt situate dorsal față de marginea superioară a
esofagului, între acesta şi aortă. Aferentele provin de la fața cranială a diafragmului,
esofag și pleura viscerală a lobilor diafragmatici. Eferentele, la cal, sunt tributare
limfonodurilor mediastinale craniale şi medii.
Limfocentrul bronhic (Lymphocentrum bronchale) este reprezentat de mai
multe grupe limfonodulare traheobronhice dispuse la originea bronhiilor primare:
limfonodurile traheobronhice drepțe, stângi și medii.
Limfonodurile traheobronhice drepte și stângi (Lnn. tracheobronchales dextri et
Lnn. Tracheobronchales sinistri) sunt situate simetric între bronhiile respective și
trahee.
Limfonodurile traheobronhice medii (Lnn. tracheobronchales medii) sunt situate
în unghiul de bifurcare a bronhiilor primare. La rumegătoare și suine, la originea
bronhiei traheale, se găsesc limfonodurile traheobronhice craniale (Lnn.
tracheobronchales craniales) (sau accesorii).
 Limfonodurile traheobronhice colectează limfa primară de la lobii pulmonului,
precum și de la pericard şi cord. Eferentele sunt tributare limfonodurile mediastinale
craniale și medii.

LIMFOCENTRII PARIETALI AI CAVITĂȚII ABDOMINALE ȘI PELVINE

Sunt situați pe plafonul cavității abdominale, în apropierea aortei abdominale, la

nivelul originii arterei lombare, sau în unghiurile de cvadrifurcare ale aortei.
Limfocentrul lombar (Lymphocentrum lumbale) este reprezentat, în general, de
limfonoduri situate în lungul aortei abdominale (limfonodurile lomboaortice), dar tot
în acest limfocentru se mai includ: limfonodurile renale, limfonodurile
frenicoabdominale, limfonodul ovarian şi limfonodul testicular.
Limfonodurile lomboaortice (Lnn. lumbales aortic) sunt reduse ca dimensiune și
sunt reprezentate de un lanț situat în lungul aortei abdominale, în apropierea originii
arterei lombare. Aferentele provin de la plafonul cavității abdominale, aortă, vena
cavă, ovare și oviduct, precum și de la vârful coarnelor uterine, testicule, cordonul
testicular și canalul deferent. Eferentele ajung la cisterna chilului.
Limfonodul frenicoabdominal (Ln. phrenicoabdominalis) este un grup
limfonodular redus, situat pe fața abdominală a diafragmului la suine.
Limfonodurile renale (Lnn. renales) sunt situate pe traiectul arterei renale, în
raport cu hilul renal.
Eferentele limfocentrului lombar formează două trunchiuri lombare care se varsă
în cisterna limfatică.
Limfonodurile testiculare sunt prezente doar la vier în grosimea cordonului
testicular, în apropierea polului capitat al testiculului.
Limfocentrul ileosacral (Lymphocentrum iliosacrale) este format din 6 grupe,
din care 4 sunt situate între ramificațiile terminale ale aortei și a arterei circumflexe
iliace profunde: limfonodurile iliace laterale, limfonodurile iliace mediale,
limfonodurile sacrale, limfonodurile anorectal, limfonodul uterin şi obturator.
Limfonodurile iliace laterale (Lnn. iliaci laterales) sunt localizate la nivelul
bifurcării terminale a arterei circumflexe iliace profunde, sub musculatura ileopsoatică.
Aferentele provin de la pereții cavității abdominale și de la limfonodurile subiliace.
Eferentele sunt tributare limfonodurilor iliace mediale.
Limfonodurile iliace mediale (Lnn. iliaci mediales) sunt situate la originea arterei
iliace externe, sub forma celui mai voluminos pachet limfonodular. Aferentele provin
de la limfonodurile sacrale, iliace laterale și inghinale profunde. Eferentele converg în
sens cranial în cele două trunchiuri lombare în cisterna limfatică.
Limfonodurile sacrale (Lnn. sacrales) sunt situate în apropierea originii arterei
iliace interne şi a arterei sacrale mediane. Aferentele provin de la organele genitale,
pereții cavității pelvine, de la plafonul cavității pelvine și rect. Eferentele sunt
tributare limfonodurilor iliace mediale.
La cabaline, la originea arterei obturatoare se găsește limfonodul obturator, iar la
iapă și scroafă, în grosimea ligamentului larg, pe traiectul aferentelor limfonodurile
iliace mediale se găsește limfonodul uterin.

LIMFOCENTRII VISCERALI, ABDOMINALI ȘI AI BAZINULUI

Sunt reprezentați de un număr impresionant de unități limfonodulare diseminate

pe traiectul arterelor, care irigă segmentele tubului digestiv şi care poartă denumirea
organului de la care recoltează limfa primară. Vasele lor eferente converg, urmărind
traiectul arterelor respective în sens centripet, în trei centre limfatice: celiac,
mezenteric cranial și mezenteric caudal.
Limfocentrul celiac (Lymphocentrum celiacum) este reprezentat de
limfonodurile situate pe traiectul arterelor desprinse din artera celiacă. La ecvine
există un pachet limfonodular celiac, situat la originea arterei celiace, unde formează
o masă voluminoasă. Eferentele confluează în trunchiul celiac, care se varsă în
cisterna limfatică. Aferentele provin de la limfonodurile gastrice (Lnn. gastrici),
dispuse pe traiectul arterelor gastrice, de la limfonodurile lienale (Lnn. lienales),
situate în hilul splinei, precum și de la limfonodurile omentale (Lnn. omentales) de pe
traiectul arterei gastroepiploice și de la limfonodurile portale sau hepatice (Lnn.
hepatici s. portales), situate în scizura caudală a ficatului.
Limfocentrul mezenteric cranial (Lymphocentrum mesentericum craniale)
este reprezentat de: limfonodurile intestinale, (situate pe traiectul arterelor trunchiului
mezenteric cranial până la colonul descendent), limfonodurile mezenterice craniale,
limfonodurile jejunale, limfonodurile cecale, limfonodurile ileo-colice și colice.
Limfonodurile mezenterice craniale (Lnn. mesenterici craniales), la ecvine, au
aspectul unui pachet nodular relativ voluminos, lung de 12-16 cm și format din 65-70
unități limfonodulare situate la originea arterei mezenterice craniale. Eferentele
concură la formarea cisternei limfatice. Aferentele provin de la limfonodurile
omonime ale organelor respective.
 Limfonodurile jejunale (Lnn. jejunales), în număr de 35-90 unități limfonodulare,
sunt situate între foițele marelui mezenter, pe traiectul arterei jejunale. Au un aspect
globulos și o culoare cenușie-roşiatică. Aferentele colectează limfa primară de la jejun
și ileon, realizând numeroase anastomoze între foițele marelui mezenter.
Limfonodurile cecale (Lnn. cecales), la ecvine, sunt situate pe traiectul arterei
cecale laterală și medială. Aferentele provin de la cecum și ileon.
Limfonodurile colice (Lnn. colici), la cal, sunt situate pe traiectul arterei colice
(dorsală și ventrală), între foițele mezocolonului; au o culoare cenuşie-roșiatică, o
dimensiune redusă (1-5 mm) și sunt în număr de aproximativ 5.500-6.000. Eferentele
ajung la limfonodurile mezenterice craniale.
Limfocentrul mezenteric caudal (Lymphocentrum mesentericum caudale) este
dispus la originea arterei mezenterice caudale și este reprezentat de aproximativ 1.500
unități limfonodulare dispuse în vecinătatea micii curburi a colonului descendent, pe
arcada arterială a mezentericii caudale. Vasele eferente ajung în cisterna limfatică.
 Fig. 1 Schema generală a colateralelor și terminalelor arterei aorte
1- aortă toracală; 2- aortă abdominală; 3- cordul; 4- trunchi brahiocefalic; 5- arteră subclaviculară stângă; 6- arteră subclaviculară dreaptă; 7- limfonoduri
mediastinale mijlocii; 8- limfonoduri mediastinale craniale; 9- artera carotidă comună dreaptă; 10- artera carotidă comună stângă; 11- artera
bronhoesofagiană; 12- limfonoduri mediastinale caudale; 13- artere intercostale dorsale cu limfonodurile toracoaortice la originea lor; 14- artere lombare cu
limfonodurile lombare la originea lor; 15- artera celiacă cu limfonodurile celiace la originea ei; 16- artera mezenterică cranială cu limfonodurile mezenterice
craniale la originea sa; 17- artere renale cu limfonodurile renosuprarenale la originea lor; 18- arterele gonadice; 19- artera mezenterică caudală cu limfonoduri
mezenterice caudale la origine; 20- artera splenică; 21-artera gastrică stângă; 22- artera hepatică; 23- fasciculul stâng al arterei mezenterice craniale (artere
jejunale); 24- fasciculul drept al arterei mezenterice craniale (ileocecocolică); 25-fascicul anterior al arterei mezenterice craniale; 26- artere iliace externe; 27-
artere iliace interne; 28- arteră sacrată mediană cu limfonodurile sacrate mediane; 29- limfonodurile iliace mediale.
 Fig. 2 Schema colateralelor arterei subclaviculare la cal
1- arcul aortic; 2- trunchiul brahiocefalic; 3- artera subclaviculară; 4- trunchiul costocervical; 5- artera cervicală profundă; 6- artera vertebrală; 7- artera
toracică internă; 8- artera cervicală superficială; 9- ramura ascendentă din artera cervicală superficială; 10- ramura descendentă din artera cervicală
superficială; 11- artera intercostală supremă; 12- arterele intercostale II-V; 13- artera dorsală a spetei; 14- ramura superficială din artera cervicală profundă;
15- ramura profundă din artera cervicală profundă; 16- găuri vertebrale; 17- artera musculofrenică; 18- artera epigastrică cranială; 19- artera epigastrică
caudală; 20- artere intercostale dorsale; 21- aorta abdominală; 22- artera bronhoesofagiană cu ramuri bronhice și esofagiene; 23- ramură esofagiană din artera
gastrică stângă; 24- artere intercostale ventrale; 25- limfocentrul cervical superficial; 26- limfonodurile sternale craniale; 27- limfonodurile sternale caudale;
28- limfonodurile mediastinale craniale; 29- limfonodurile mediastinale mijlocii; 30- limfonodurile mediastinale caudale; 31- limfonodurile toracoaortice; 32-
ultima coastă; 33- bifurcația traheală; 34- esofag; 35- cordul; 36- inserția porțiunii costale a diafragmului.
 Fig. 3 Limfonodurile traheobronșice la rumegătoare
1- limfonoduri traheobronșice stângi; 2- limfonoduri traheobronșice intermediare; 3-
limfonoduri traheobronșice drepte; 4- limfonoduri traheobronșice accesorii sau eparteriale.
 Fig. 4 Distribuția arterei celiace la ecvine
1- artera celiacă; 2- artera splenică; 3- artera gastroepiploică stângă; 4- artera gastrică stângă; 5- artera hepatică; 6- artera gastroepiploică dreaptă; 7- artera
gastroduodenală; 8- artera pancreaticoduodenală cranială cu limfonoduri duodenale; 9- artera pancreaticoduodenală caudală; 10- ramuri pancreatice; 11-
artera esofagiană; 12- ramuri viscerale ale arterei gastrice stângi; 13- ramuri parietale ale arterei gastrice stângi; 14- artera gastrică dreaptă; 15- limfonoduri
splenice (lienale); 16- limfonoduri celiace; 17- limfonoduri portale; 18- limfonoduri gastrice; 19- limfonoduri omentale.
 Fig. 5 Distribuția arterei celiace la suine
1- aorta abdominală; 2- artera splenică; 3- artera gastrică stângă; 4- ramuri ale diverticulului ventricular; 5- ramuri esofagiene; 6- artera hepatică; 7- ramură
splenică; 8- artera gastroepiploică stângă; 9- artera gastrică dreaptă; 10- artera gastroduodenală; 11- artera pancreaticoduodenală cranială; 12- artera
pancreaticoduodenală caudală; 13- artera gastroepiploică dreaptă; 14- limfonoduri splenice (lienale); 15- limfonoduri omentale; 16- limfonoduri gastrice; 17-
limfonoduri duodenale; 18-limfonoduri portale (hepatice); 19- limfonoduri celiace.
 Fig. 6 Distribuția arterei celiace la canide
1- aorta abdominală; 2- artera celiacă; 3- artera splenică; 4- ramuri gastrolienale; 5- artera gastrică stângă; 6- artera hepatică; 7- artera gastrică dreaptă; 8-
artera gastroduodenală; 9- artera gastroepiploică stângă; 10- artera gastroepiploică dreaptă; 11- artera pancreaticoduodenală cranială; 12- artera
pancreaticoduodenală caudală; 13- ramura esofagiană; 14- limfonoduri lienale (splenice); 15- limfonoduri gastrice; 16- limfonoduri portale (hepatice);.
 Fig. 7 Distribuția arterei celiace la rumegătoare
1- aorta abdominală; 2- trunchiul celiomezenteric; 3- artera celiacă; 4- artera mezenterică
cranială; 5- artera gastrică stângă; 6- artera splenică; 7- artera hepatică; 8- artera ruminală
dreaptă; 9- artera ruminală stângă; 10- artera reticulară; 11- artera reticulară accesorie; 12-
artera gastroepiploică stângă; 13- artera gastrică dreaptă; 14- artera gastroepiploică dreaptă;
15- artera gastroduodenală; 16- artera pancreaticoduodenală cranială; 17- artera
pancreaticoduodenală caudală; 18- limfonoduri splenice; 19- limfonoduri ruminale drepte; 20-
limfonoduri ruminale stângi; 21- limfonoduri reticulare; 22- limfonoduri omasice; 23-
limfonoduri abomasice; 24- limfonoduri celiace; 25- limfonoduri hepatice accesorii; 26-
limfonoduri hepatice (portale).
 Fig. 8 Distribuția arterei mezenterice craniale la ecvine
1- artera mezenterică cranială; 2- fasciculul stâng; 3- fasciculul drept; 4- fasciculul anterior; 5- artere jejunale; 6- ramuri directe ale arterelor jejunale; 7-
ramuri indirecte ale arterelor jejunale; 8- artera pancreaticoduodenală caudală; 9- artera ileonică; 10- arterele cecale; 11- artera ileocecală; 12- artera colică
ventrală; 13- artera colică dorsală (dreaptă); 14- artera colică medie; 15- artera colică stângă din artera mezenterică caudală; 16- limfonoduri mezenterice
craniale; 17- limfonoduri jejunale; 18- limfonoduri cecale; 19- limfonoduri colice; 20- ligamentul ileocecal; I-IV- segmente ale colonului ascendent.
Fig. 9 Secțiune transersală printr-o ansă jejunală alimentată de o ramură a arcadei
jejunale însoțită de filete vegetative
1- peretele ansei; 2- ramura arterială; 3- filete vegetative simpatice; 4- filete vegetative
parasimpatice; 5- seroasa peritoneală.
 Fig.10 Irigația arterială a porțiunii terminale a intestinului la cal
I-IV- segmentele colonului ascendent ; CT- colon transvers; CD- colon descendent; R- rect; 1- artere mezenterice caudale ce vor forma o arcadă prin ramuri
directe și indirecte; 2- prima ramură indirectă corespunzătoare arterei colice stângi de la alte specii; 3- ultima ramură directă corespunzătoare arterei rectale
craniale de la celelalte specii; 4- artera rectală medie (din artera prostatică sau vaginală); 5- artera rectală caudală (din artera pudendă internă); 6- fasciculul
anterior din artera mezenterică cranială; 7- artera colică medie; 8- arteră dreaptă sau dorsală; 9- arteră colică ventrală (din fasciculul stâng); 10- ligamentul
ileocecal.
 Fig. 11 Distribuția arterei mezenterice craniale la rumegătoare
1- artera mezenterică cranială; 2- fasciculul stâng; 3- arcada arterială multiplă; 4- artera
ileocecocolică; 5- artera ileocecală; 6- artera cecală; 7- artera ileonică; 8- fasciculul anterior;
9- artera colică medie; 10- artera colică dorsală; 11- ramuri colice (corespunzătoare arterei
colice ventrale de la ecvine); 12- limfonoduri mezenterice craniale; 13- limfonoduri
ileocecale; 14- limfonoduri colice; 15- limfonodurile jejunale plasate la rumegătorul mare
între jejun și ultima tură excentrică a colonului ascendent, iar la rumegătorul mic între prima
tură concentrică și ultima tură excentrică.
 Fig. 12 Irigația arterială a porțiunii terminale a intestinului la rumegătoare
CT- colon transvers; CD- colon descendent; R- rect;
1- artera mezenterică caudală; 2- artera colică stângă; 3- artera rectală cranială; 4- artera
rectală medie din artera prostatică sau vaginală; 5- artera rectală caudală; 6- artera
mezenterică cranială; 7- artera colică dreaptă din fascicul anterior; 8- artera colică medie din
fascicul anterior
 Fig. 13 Distribuția arterei mezenterice craniale la suine
1- artera mezenterică cranială; 2- fasciculul stâng; 3- artere jejunale; 4- fascicul drept sau
artera ileocecocolică; 5-artera ileonică; 6- artera ileocecală; 7- artera cecală; 8- artera colică
dreaptă (dorsală); 9- ramuri colice (corespunzătoare arterei colice ventrale); 10- artera colică
stângă; 11- limfonoduri mezenterice craniale; 12- limfonoduri ileocecale; 13- limfonoduri
colice; 14- limfonoduri jejunale.
 Fig. 14 Distribuția arterei mezenterice craniale la canide
1- artera mezenterică cranială; 2- artera mezenterică caudală; 3- fasciculul stâng; 4-
artere jejunale; 5- artera ileocecală; 6- artera cecală; 7- artera ileonică; 8- ramuri ileonice; 9-
artera colică ventrală, 10- artera colică medie; 11- artera colică dreaptă; 12- trunchiul comun
al arterelor colice; 13- artera colică stângă din artera mezenterică caudală, 14- artera rectală
cranială din artera mezenterică caudală; 15- limfonodurile jejunale grupate la originea
arterelor jejunale.
 Fig.15 Schema venei cave craniale: A- ecvine; B- rumegătoare; C- suine.
1- vena jugulară externă; 2- venă jugulară internă; 3- trunchiul bijugular; 4-trunchiul comun al venelor jugulare internă și externă; 5- vene axilare; 6-
trunchi venos brahiocefalic; 7- vena azygos dreaptă; 8- vena cavă cranială.
 Fig.16 Schema venei cave caudale și a venei porte la ecvine
1- vena cavă caudală; 2- vena iliacă externă; 3- vena iliacă internă; 4- trunchiul pelvic crural sau venă iliacă comună; 5- venele lombare; 6- vena
mezenterică caudală; 7- venă mezenterică cranislă; 8- venă splenică; 9- venă gastroduodenală; 10- ramuri venoase pancreatice; 11- vene renale; 12- vena portă;
13- vena gonadice(testiculare/ ovariene); 14- vene suprahepatice; 15- vene frenice; 16-vena cavă cranială; 17- vena azygos dreaptă; 18- nervul frenic drept;
19- hilul hepatic; 20- pancreas; 21- diafragm.
 ANATOMIE

ANUL II

ARTERELE, VENELE ȘI
LIMFONODURILE CAPULUI ȘI
GÂTULUI

(CURS IX)
 Artera carotidă comună (Arteria carotis communis)
Cele două artere carotide comune se separă într-un unghi ascuțit, fiecare fiind
situată inițial pe fața ventrală a traheii, la baza gâtului, apoi urmează un traiect
ascendent pe marginile dorso-laterale ale traheii, până la extremitatea cranială a
regiunii cervicale, sub aripa atlasului, dorso-lateral față de laringe unde se termină în
3 ramuri, respectiv: artera carotidă externă, artera carotidă internă și artera occipitală.
Pe tot traiectul, artera carotidă comună emite ramuri musculare dorsale și ventrale,
ramuri esofagiene și traheale,precum și artere tiroidiene (caudală și cranială).
Artera tiroidiană caudală (A. thyroidea caudalis) este inconstantă la bou și
capră; se desprinde în planul polului caudal al glandei tiroide, în care se termină;
realizează anastomoze cu artera tiroidiană cranială.
Artera tiroidiană cranială (A. thyroidea cranialis), mai voluminoasă, se
desprinde în planul primului inel traheal și se dirijează oblic către polul cranial al
glandei tiroide. Emite numeroase ramuri pentru tiroidă și o ramură mai lungă, în sens
caudal, ramura laringiană caudală (Ramus laryngeus caudalis), paralelă cu nervul
recurent. În traiectul său emite, în sens cranial; artera faringiană ascendentă (A.
pharyngea ascendens), care prin ramuri palatine (Rami palatine) și faringiene (Rami
pharyngei) irigă mușchii și mucoasa faringelui; ramura cricotiroidiană și artera
laringiană cranială (A. laryngea cranialis), care se divide într-o ramură faringiană
(Ramus pharyngeus) dorsală și o alta, ramură laringiană (Ramus laryngeus) ventrală.

Artera carotidă externă (Arteria carotis externa)

Este cea mai voluminoasă dintre terminalele arterei carotide comune,
reprezentând, de fapt, adevărata continuare a acesteia; se distribuie, în esență, la toate
formațiunile din regiunea capului; se dirijează cranio-dorsal pe fața internă a
mușchiului digastric și mușchiului stilohioidian, apoi pe fața externă a stilohialului,
iar caudal de marginea posterioară a condilului mandibular, se termină prin artera
maxilară și artera temporală superficială. În traiectul ei, emite 3 colaterale: a)
trunchiul linguofacial; b) ramura maseterină; c) artera auriculară caudală.
Trunchiul linguofacial (Truncus linguofacialis), cunoscut mai demult sub
numele de arteră maxilară externă, se desprinde în unghi drept din artera carotidă
externă, sub mușchiul stilohioidian; trece lateral de faringe, ventral de stilohial, unde
se termină prin artera linguală și artera facială, trece peste tirohial la fața medială a
mușchiului pterigoidian medial, de unde parcurge incizura vasculară a mandibulei,
continuându-se superficial în regiunea feței.
Artera facială (A. facialis) urmărește marginea orală a mușchiului maseter,
însoțită de canalul parotidian și vena omonimă, pentru ca la nivelul orificiului
infraorbital să se termine prin artera laterală a nasului (la taurine, ecvine) și artera
angulară a ochiului. În traiectul său trunchiul linguofacial emite artera palatină
ascendentă (A. palatina ascendens), ce se desprinde în unghi drept în treimea
mijlocie a stilohialului și se ramifică în peretele faringelui.
Artera linguală (A. lingualis) se detașează în unghi ascuțit, imediat după
emiterea precedentei (la bovine, la 2 cm de la origine). Urmăreşte bordura ventrală a
stilohialului, după care întretaie ceratohioidul, angajându-se pe fața medială a
mușchiului basioglos până în apropierea vârfului limbii; emite ramuri perihioidiene,
ramuri dorsale, precum și artera profundă a limbii. Artera facială, la cabaline emite: 1)
artera sublinguală (A. sublingualis), care se desprinde în spațiul intermandibular, la
polul cranial al glandei mandibulare; perforează mușchiul milohioidian, după care
însoțește canalul glandei în planșeul cavității bucale, la irigarea căruia contribuie; 2)
ramura maseterică orală (Ramus massetericus), pentru mușchiul maseter; 3) artera
labiomandibulară (A. labialis inferior) se desprinde la nivelul marginii inferioare a
mușchiului depresor al buzei inferioare, pe care o urmărește până la nivelul comisurii
buzelor, unde emite artera angulară a gurii, și o ramură anastomotică pentru artera
mentală; 4) artera labiomaxilară (A. labialis superior) se detașează în dreptul spinei
faciale sub mușchiul zigomatic, urmează un traiect rectiliniu rostral, unde se ramifică
în buza superioară, anastomozându-se la trunchiul palatolabial.
Artera laterală a nasului (A. lateralis nasi), terminală a arterei faciale, este
situată paralel și la 2 cm ventral de marginea inferioară a ridicătorului propriu al buzei
superioare, spre incizura nazoincisivă; în traiect emite artera dorsală a nasului și se
anastomozează cu artera infraorbitală.
Artera angulară a ochiului (A. angularis oris), a doua terminală a facialei, se
dirijează de la orificiul infraorbital, sub mușchiul ridicător nasolabial, spre unghiul
medial al ochiului.
Ramura maseterică (Ramus massetericus) sau artera maseterină aborală se
desprinde, sub forma unui trunchi arterial, la nivelul inserției proximale a mușchiului
stilohioidian; se împarte într-o ramură laterală (maseterică) și una medială
(pterigoidiană), pentru mușchiul pterigoidian intern.
Artera auriculară caudală (A. auricularis caudalis) se detașează în sens
dorsocaudal, opus precedentei, trece în grosimea acinilor glandei parotide, spre baza
pavilionului urechii, unde se termină ramificându-se în: ramura auriculară laterală
(Ramus auricularis lateralis), ramura auriculară intermediară (Ramus auricularis
intermedius) și ramura auriculară medială (Ramus auricularis medialis). Aceste
ramuri sunt situate la fața caudală a pavilionului auricular, urmărind marginile
omonime ale acestuia; o ramură occipitală (Ramus occipitalis) irigă musculatura
cervicoauriculară și țesutul adipos de la baza urechii.
Artera auriculară profundă (A. auricularis profunda) este mai voluminoasă,
se angajează între conductul auditiv și procesul mastoid, unde emite: ramuri pentru
țesutul adipos și pentru mușchiul scutoauricular; emite artera stylomastoidiană și
artera timpanică caudală, care pătrunde în urechea medie, epuizându-se în membrana
timpanică; mai emite ramuri parotidiene pe tot parcursul ei.
Artera temporală superficială (A. temporalis superficialis) este cea mai redusă
din terminalele carotidei externe; după un traiect ascendent de 2 cm, între acinii
glandei parotide și punga guturală (la ecvine), se termină prin artera auriculară
rostrală și artera transversă a feței.
Artera auriculară rostrală (A. auricularis rostralis) urcă caudal față de
articulația temporomandibulară, înaintea bazei conchiei auriculare, pătrunde sub
cartilajul scutiform, după care se termină în mușchiul temporal. În traiectul său emite
ramuri parotidiene și ramuri musculare pentru mușchii fronto- și scutuloauriculari.
Artera transversă a feței (A. transversa faciei), situată sub articulația
temporomandibulară, camuflată inițial de acinii glandei parotide și limfonodurile
parotidiene, urmărește marginea inferioară a arcadei zigomatice și creasta facială,
terminându-se diferit la diversele specii. La toate speciile emite o ramură articulară
(Ramus articularis), precum și arteră maseterică (Ramus massetericus) ce se dirijează
oblic, ventro-rostral, în masa muşchiului maseter. Ultima arteră, artera sigmoidă, se
consideră detașată din artera temporală profundă caudală; trece prin incizura
coronocondiliană împreună cu nervul maseterin și se anastomozează cu artera
transversala a feței.
Artera maxilară (A. maxillaris), denumită impropriu ,,artera maxilară internă”,
prin calibrul său, constituie continuarea directă a arterei carotide externe la fața
profundă a regiunii subsfenoidale. Traiectul său la ecvine, poate fi sistematizat în 3
porțiuni: gutural, intraosos și orbital.
Porțiunea guturală se întinde de la origine până la orificiul alar aboral; descrie o
dublă inflexiune, din care prima este cu convexitatea în jos. Colaterale: artera
alveolară mandibulară (A. alveolaris inferior), care se desprinde ventral, la jumătatea
primei curburi, în unghi drept. Se orientează între mușchiul pterigoidian medial și
mandibulă, pătrunzând prin orificiul mandibular în canalul mandibulei, ajunge la
orificiul mental, unde se împarte într-o ramură rostrală (profundă), care se distribuie
caninilor și incisivilor inferiori și o alta superficială, artera mentală, pentru moțul
bărbiei și buza inferioară care se anastomozează în planul orificiului mental cu artera
labiomandibulară, în traiectul ei intraosos emite ramuri dentare, la molarii și
premolarii inferiori; ramurile pterigoidiene, în număr de două sau trei (la ecvine), se
distribuie mușchiul pterigoidian intern și mușchiului pterigoidian extern, precum și
mușchiului ridicător al vălului palatin; artera timpanică rostrală (A. tympanica
rostralis) (lipsește la rumegătoare), însoțeste nervul coarda timpanului în sens dorsal,
intră în urechea medie, unde se anastomozează cu artera timpanică caudală din artera
auriculară caudală; artera meningica medie, desprinsă în unghi obtuz, se dirijează
dorso-caudal, pătrunzând în conductul parietotemporal, apoi pe fața externă a
dureimater, unde se anastomozează cu artera meningică caudală. La rumegătoare,
lipsind artera timpanică, artera maxilară emite două ramuri (proximală și distală)
pentru rețeaua admirabilă epidurală; artera temporală profundă caudală se desprinde
în unghi drept, ca ultimă colaterală dorsală a traiectului gutural al maxilarei. Se
ramifică în mușchiul temporal; emite o puternică ramură laterală, artera sigmoidiană,
care se va anastomoza cu artera transversală a feței.
Porțiunea intraosoasă a arterei maxilare se întinde pe toată lungimea conductului
alar și emite următoarele colaterale: artera temporală profundă rostrală (A. temporalis
profunda rostralis) care părăsește conductul alar prin gaura alară secundară; se
ramifică în mușchiul temporal; artera oftalmică externă (A. ophthalmica externa)
părăsește conductul alar prin gaura alară orală. În interiorul periorbitei, între mușchiul
dreptul dorsal și mușchiul retractor al globului ocular, realizează o inflexiune spre
orificiul etmoidal prin care pătrunde în craniu, de unde se continuă cu artera etmoidală
externă (A. ethmoidalis externa). Aceasta din urmă trece prin lama ciuruită a
etmoidului, distribuindu-se la mucoasa etmoidală, cornetul nazoturbinal și la
porțiunea superioară a septului nazal; emite o ramură caudală, artera meningica
rostrală (A. meningea rostralis), care se va anastomoza cu artera meningica medie (A.
meningea media) și caudală (A. meningea caudalis); la rumegătoare și suine, participă
la formarea rețelei admirabile epidurale rostrale. În traiectul ei, emite: o ramură
anastomotică cu artera oftalmică internă (A. ophtalmica externa); artera centrală a
retinei, ce acompaniază nervul optic și, împreună cu acesta, perforează sclerotica și
coroida, apărând în interiorul globului ocular; artere ciliare posterioare (Aa. ciliares
posteriores), lungi și scurte, ce perforează sclera, distribuindu-se la tunica
musculovasculară; artere episclerale (Aa. episclerales); ramuri musculare pentru
mușchii globului ocular; artere conjunctivale posterioare pentru sacii conjunctivali;
artera supraorbitală (A. supraorbitalis) (sau artera frontală); artera lacrimală (A.
lacrimalis), pentru glandele lacrimale și arterele palpebrale laterale (Aa. palpebralis),
pentru unghiul extern și jumătatea externă a pleoapelor superioară și inferioară.
Porțiunea orbitală a arterei maxilare emite, în sens ventral, o singură colaterală,
artera bucală (A. buccalis), după care se termină prin două ramuri inegale: artera
infraorbitală (dorsal) și artera palatină descendentă (A. palatina descendens)
(adevărata sa continuare). Artera bucală, cunoscută încă și sub numele de artera
buccinatorie, se dirijează spre tuberozitatea maxilară, situându-se la marginea ventrală
a mușchiului molar (buccinator); la toate speciile irigă mușchiul buccinator și
glandele molare inferioare.
Artera infraorbitală (A. infraorbitalis) (sau artera alveolomaxilară) reprezintă
terminala mică a arterei maxilare; se angajează în conductul maxilar pe care-l
parcurge până la orificiul infraorbital, unde se împarte într-o ramură profundă, care se
distribuie caninilor și incisivilor superiori și o ramură superficială, care se
anastomozează la artera nazală laterală. În traiect emite ramuri dentare; sub periorbită,
din artera infraorbitală se desprinde artera malară (A. malaris) care se situează pe
planșeul orbitei, emițând ramuri pentru sacul lacrimal, carunculul lacrimal, precum și
ramuri palpebrale (mediale, superioară și inferioară), care se vor anastomoza cu
ramuri palpebrale laterale.
Artera palatină descendentă (A. palatina descendens) se continuă spre hiatul
pterigopalatin, unde se termină prin artera sfenopalatină și artera palatină mare.
Caudal față de protuberanța maxilară din artera palatină descendentă se desprinde în
sens ventral artera palatină mică, pentru vălul palatin. Artera sfenopalatină (A.
sphenopalatina) se desprinde dorsal și pătrunde prin gaura nazală aborală în cavitatea
nazală unde emite arterele nazale caudale, laterale și septale (Aa. nasales caudales,
laterales, et septales), pentru mucoasa porțiunii ventrale a septului nazal. Artera
palatină mare (A. palatina major), după ce străbate conductul palatin, se situează pe
plafonul cavității bucale, în șanțul palatin, pe care-l parcurge în sens rostral; pe tot
traiectul emite numeroase ramuri care, prin anastomoză, contribuie la realizarea unui
bogat plex palatin cu proprietăți erectile; aboral față de arcada incisivă se
anastomozează cu simetrica ei, formând arcada arterială incisivă, susținută de bride
fibrocartilaginoase speciale. Din această arcadă se desprinde trunchiul incisiv, care
străbate conductul omonim, ajungând în profunzimea silonului gingivolabial superior,
unde se împarte în două ramuri simetrice care se anastomozează în grosimea buzei
superioare cu arterele labiomaxilare corespunzătoare.

Artera carotidă internă (Arteria carotis interna)

La ecvine, este reprezentată de ramura internă a trifurcației carotidei comune și
irigă encefalul. Se orientează oblic dorsorostral spre baza craniului (cuprinsă într-o
plică a peretelui posterior al pungii guturale), străbate confluentul venos subsfenoidal,
descriind o inflexiune caudală spre orificiul carotic (în porțiunea anterioară a găurii
sfâșiate), prin care intră în cavitatea craniană. Aici realizează din nou o inflexiune
dublă în „S“ (cu prima convexitate cranială), după care străbate sinusul venos
cavernos. La nivelul celei de-a doua curburi realizează o puternică anastomoză
intercarotică caudală (la ecvine, carnivore), după care traversează duramater și se
termină prin două ramuri: artera cerebrală rostrală (A. cerebri rostralis) și artera
comunicantă caudală (A. communicans caudalis), care se anastomozează cu
simetricele lor realizând „poligonul hipofizar“. Din această anastomoză se desprind
ramurile cerebrale pentru irigarea encefalului: artera cerebrală rostrală, care apare ca o
terminală directă din carotida internă și contribuie la formarea sfertului rostral
al ,,cercului hipofizar“ (Circulus arteriosus cerebri); prin artera comunicantă rostrală,
cele două artere cerebrale rostrale simetrice se leagă între ele, dorsal de chiasma
optică. Emite următoarele ramuri: artera oftalmică internă (însoțește nervul optic);
artera etmoidală internă, situată în fosa etmoidală unde emite rețeaua omonimă; artera
coroidiană rostrală, ce însoțește tractusul optic în sens caudal și se termină în plexurile
coroide ale ventriculilor I, II și III; ramuri corticale și ramuri centrale (profunde).
 Artera cerebrală medie (A. cerebri media) (sau artera silviană) este o colaterală
voluminoasă, situată în șanțul Sylvius. Trece pe fața laterală a emisferelor, emițând
ramuri corticale centrale, precum și ramuri pentru corpul striat.
Artera cerebrală caudală (A. cerebri caudalis) se desprinde din ramura
comunicantă caudală, care unește artera carotidă internă cu artera bazilară (A.
basilaris); se situează ventral față de lobii occipitali și emite: ramura coroidiană
caudală, ramuri corticale, ramuri centrale și artera rostrală a cerebelului.
La rumegătoare artera carotidă internă lipsește ca terminală a carotidei comune,
existând doar o porțiune intracraniană reconstituită din rețelele admirabile epidurale.
Artera occipitală (A. occipitalis), la carnivore ia naștere în trunchi comun cu
artera carotidă externă, iar la porc cu artera carotidă internă; la ecvine se detașează
separat, constituind cea de-a 3-a terminală a carotidei comune; se dirijează spre aripa
atlasului, pe fața caudală a pungii guturale (în fosa atlasului se anastomozează cu
artera vertebrală), apoi urmărește marginea caudală a procesului paracondilian a
occipitalului, sub mușchiul oblic cranial al capului, terminându-se prin ramura
occipitală distribuită musculaturii cefei.
Colaterale: ramuri pentru glanda mandibulară; artera condiliană, detașată sub
procesul paracondilian, pătrunde în cavitatea craniană prin gaura omonimă,
distribuindu-se dureimater; artera meningică caudală (A. meningea caudalis) se
desprinde din ramura occipitală dorsal față de precedenta, pătrunde în conductul
parietotemporal, unde se anastomozează cu artera meningică medie (A meningea
media). În traiectul ei emite ramuri musculare pentru mușchii temporal și ai cefei.
La cal și porc, artera occipitală, în fosa atlasului, primește o puternică ramură
anastomotică de la artera vertebrală. Această ramură (denumită înainte artera
atloidomusculară), din motive comparative, se consideră ca fiind continuarea arterei
vertrebrale din canalul transvers cervical. De la acest nivel se dirijează dorsal, trecând
prin orificiul alar, intră în canalul vertebral prin gaura vertebrală laterală și se împarte
în ramuri craniale și caudale, care se unesc cu congenerele lor pentru a forma artera
bazilară (în sens rostral) și artera spinală mediană (în sens caudal).
 VASCULARIZAȚIA VENOASĂ A CAPULUI ȘI GÂTULUI

Trunchiul bijugular sau confluentul jugular

Este situat ventral de trahee, la baza gâtului. Rezultă din confluarea celor două
perechi de vene jugulare, internă (la cal lipsește) și externă. După un foarte scurt
traiect se unește cu vena axilară, pentru a forma vena cavă cranială. Adventicea
acesteia din urmă aderă la fața internă a primei perechi de coaste, menținând astfel
lumenul venei larg deschis. La suine și carnivore, venele jugulare interne confluează
inițial în vene jugulare externe (la baza gâtului), apoi fiecare din ele primește afluența
venei axilare (două la suine), formându-se astfel două trunchiuri venoase
brahiocefalice, drept și stâng. Din confluarea celor două trunchiuri se formează vena
cavă cranială. La rozătoare și păsări cele două trunchiuri venoase brahiocefalice nu
confluează ci se continuă, constituind vene cave craniale, dreaptă și stângă. La suine,
confluența brahiocefalică se face înaintea primei coaste, dorsal față de manubriul
sternal.
Vena jugulară externă (V. jugularis externa) este vasul principal care recoltează
sângele de la cap la gât. La majoritatea mamiferelor este situată în părțile laterale ale
regiunii ventrale a gâtului, în aşa-numitul ,,jgheab jugular”. Medial, este în contact cu
mușchiul omohioidian, care o separă de cordonul carotic, în plan superficial, este
acoperită de mușchiul cutanat al gâtului, fascia superficială și tegument. La bovine,
suine și carnivore există și o venă jugulară internă, care își are originea în vena
occipitală și, ulterior, acompaniază dorsal artera carotidă comună. Originea venei
jugulare externe este situată caudal față de ramura recurbată a mandibulei, dorsal față
de tendonul mușchiului sternomandibular, printr-o confluare în unghi ascuțit a venei
linguofaciale și venei maxilare. Pe traiectul ei, în sens cranio-caudal, primește
următoarele afluențe: vene tiroidiene (cranială și caudală), ramuri musculare și ramuri
timice (la rumegătoare); vena cervicală superficială, satelită ramurii ascendente a
arterei omonime, precum și vena cefalică. Când există o venă jugulară internă, atunci
venele tiroidiene, venele laringiene și vena occipitală sunt afluenții acesteia.
Vena linguofacială (V. linguofacialis) este satelită numai parțial arterei
glosofaciale; se naște din confluarea la baza limbii, în spațiul intermandibular, a
venelor facială și linguală, după care se angajează la marginea ventrală a parotidei,
întretăind în unghi ascuțit tendonul mușchiului sternomandibular, pentru a conflua cu
vena maxilară. Pe traiect, primește afluența venelor: sublinguală, glandulare și
laringiană cranială (la ovine).
Venele linguale (V. lingualis) descarcă sângele de la limbă prin vena linguală
profundă și vena linguală dorsală; vena linguală dorsală acompaniază nervul lingual,
dirijându-se dorsal spre vena maxilară în care se varsă.
Vena facială (V. facialis) se formează în regiunea suborbitară, prin confluarea
venei angulară a ochiului și venei dorsală a nasului. Până la nivelul incizurii vasculare
a mandibulei este satelită arterei faciale pe care apoi o urmărește, urmând un traiect
superficial, în spațiul intermandibular, până la confluarea cu vena linguală profundă.
Pe traiectul ei facial primește afluența venelor: vena laterală a nasului; venele labiale
(nu sunt satelite arterelor omonime, formând un plex venos pe fața profundă a
mușchiului bucal, iar sub mușchiul depresor al buzei inferioare se varsă în vena
facială); vena profundă a feței și vena bucală.
Vena profundă a feței își ia originea din extremitatea rostrală a sinusului cavernos
prin vena emisară a fisurii orbitale și rotunde; în hiatusul orbitar traversează periorbita,
pentru a se angaja apoi între protuberanța maxilară și inserția proximală a maseterului.
În această porțiune prezintă un enorm sinus fusiform (la ecvine) sau un plex (la
bovine), după care se deschide în vena facială sub nivelul spinei faciale. Pe traiectul ei
primește afluența venelor: oftalmice, palatină mare și mică și infraorbitară. Între
periorbită și mușchiul temporal, la porc, există un enorm sinus oftalmic, care se
descarcă în sens rostral tot prin vena profundă a feței. Vena palatină mare se
caracterizează prin faptul că nu intră prin conductul palatin ci trece ventral de acesta,
printre tuberozitatea maxilară și ligamentul pterigomandibular, pentru a conflua în
hiatul pterigopalatin cu vena profundă a feței.
Vena bucală (V. buccalis) se deschide rostral în vena facială, dorsal de incizura
vasculară a mandibulei; caudal, se continuă cu vena maxilară. La bordura inferioară a
mușchiului molar, sub mușchiul maseter, și apoi la fața medială a mușchiului
pterigoidian medial, prezintă o dilatație asemănătoare venei profunde a feței (sinusul
bucal).
Vena maxilară (V. maxillaris) este satelită parțial arterei omonime. Prezintă un
traiect inițial profund la fața medială a ramurii recurbate a mandibulei, între mușchii
pterigoidieni, apoi la fața medială a gâtului condilului mandibular, iar caudal acestuia,
primește afluenta venei temporală superficială, după care străbate glanda parotidă,
până la unghiul caudal al acesteia, unde confluează cu vena linguofacială, constituind
vena jugulară.
Rădăcinile venei sunt reprezentate de vene pterigoide (în număr de 3-4), care
descarcă sângele de la mușchii pterigoidieni, sinusul pietros ventral, precum și de la
vena bucală, prin care face legătura cu vena facială. Pe traiectul ei, prezintă următorii
afluenți: vena linguală dorsală, care recoltează sângele de la baza limbii și vălului
palatin; vena alveolomandibulară (V. alveolaris inferior) (satelită arterei); vena
temporală profundă și ramuri articulare temporomandibulare. Pe traiectul parotidian:
vena temporală superficială, rezultată din confluarea venelor transversale ale feței cu
vena auriculară rostrală (V. auricularis rostralis) (descarcă sângele, prin vena emisară
retroauriculară, din sinusul temporal și vena auriculară profundă); vena maseterică
ventrală (V. masseterica ventralis), satelită arterei; vena auriculară caudală, născută la
conchiei auriculare prin confluarea venelor auriculare (laterală, intermediară și
medială) (V. auricularis lateralis, V. auricularis intermedia, V. auricularis medialis),
trece pe suprafața parotidei și se varsă opus venei maxilare.
Vena occipitală (V. occipitalis) este ultimul afluent și cel mai profund al venei
maxilare Are ca rădăcini: ramura occipitală, care face legătura cu vena vertebrală,
pentru drenarea sinusului bazilar și vena emisară a găurii jugulare, care descarcă
sinusul pietros ventral.
În regiunea parotidiană, la ecvine, vena maxilară străbate spațiile conjunctive
dintre acinii glandei parotide până la unghiul caudo-ventral al glandei, unde
confluează cu vena linguofacială.
La rumegătoare vena maxilară are o topografie profundă, fiind situată în spațiul
conjunctiv dintre glanda parotidă și glanda mandibulară; ultimul ei afluent îl
constituie vena auriculară caudală, deosebit de dezvoltată.

Sinusurile dureimater (Sinus durae matris)

Numeroșii afluenți ai venei maxilare drenează sângele de la nivelul craniului.
Sistemul venos al encefalului, situat in interiorul neurocraniului, este reprezentat de o
serie de spații sangvine largi – cavități endoteliale situate între lama periostală și
meningeală a dureimater. Aceste spații, reprezentând sinusurile dureimater, drenează
sângele de la venele cerebrale și diploice și îl conduc prin venele emisare în circulația
exocraniană: vena profundă a feței; vena auriculară rostrală; vena occipitală și vena
maxilară.
Sinusul longitudinal dorsal (Sinus sagittalis dorsalis) este plasat în partea
superioară a „coasei” creierului; drenează sângele prin venele cerebrale dorsale, de la
fața convexă și medială a emisferelor cerebrale, în apropierea protuberanței occipitale
interne primește afluența sinusului drept, care descarcă sinusul longitudinal ventral.
Sinusul longitudinal ventral (Sinus sagittalis ventralis) este situat în lungul
marginii inferioare a ,,coasei” creierului. După confluarea sa cu marea venă cerebrală,
care recoltează sângele de la plexurile coroide cerebrale, talamus și corpii optostriați
prin vena talamostriată, se formează sinusul drept care confluează în sinusul
longitudinal dorsal. Porțiunea caudală a sinusului, de la confluarea sinusului drept
până la protuberanța occipitală, poartă numele de „confluența sinusală”; de la acest
nivel își ia originea sinusul temporal, situat în conductul omonim, pe care îl urmărește
până în spatele procesului retroglenoidal al temporalului, de unde, prin vena emisară a
găurii retroarticulare, se drenează în vena auriculară rostrală. Pe traiectul lui, sinusul
temporal mai descarcă sângele și de la sinusul transvers și venele diploice parietale.
Sinusul transvers (Sinus transversus), simetric, cuprins în cuta transversală a
dureimater (cortul cerebelului), se întinde de la protuberanța occipitală internă până la
orificiul jugular; drenează sângele de la fața ventrală a emisferelor cerebrale și fața
dorsală a trunchiului cerebral. În sens ventral, prin sinusul sigmoidian confluează cu
vena emisară a găurii jugulare, care drenează sângele în sinusul pietros ventral.
Sinusul pietros dorsal (Sinus petrosus dorsalis), situat pe fața internă a stâncii
temporalului, recoltează sângele de la cerebel și este drenat prin vena emisară a găurii
jugulare în sinusul pietros ventral.
Sinusurile cavernoase (Sinus cavernosus) sunt situate la baza emisferelor
cerebrale, de o parte și de alta a hipofizei. Comunică larg între ele prin sinusurile
intercavernoase (Sinus intercavernosi) (anterior și posterior). Colectează sângele de la
hipofiză și fața ventrală a emisferelor cerebrale prin venele cerebrale ventrale.
Sinusurile cavernoase sunt drenate astfel: în sens rostral, prin vena emisară a fisurii
orbitare în vena profundă a feței; în sens ventral, prin vena emisară a găurii sfâșiate în
sinusul pietros ventral; în sens caudal, se continuă cu sinusul sau plexul bazilar
occipitoatloidian.
Sinusul bazilar (Sinus basilaris) este format din vene neregulate, situate pe fața
dorsală a bazioccipitalului și atlasului. Sângele este drenat prin vene emisare ale
găurilor condiliană și jugulară în sinusul pietros ventral; în sens caudal, se continuă cu
sinusurile rahidiene.
Sinusul pietros ventral (Sinus petrosus ventralis) (sau confluentul subsfenoidal)
este reprezentat de un foarte voluminos ,,lac sanguin”, care se întinde pe sub corpul
sfenoidului în sens cranial până la baza procesului pterigoidian, iar caudal până în
zona condiliană unde se termină în fund de sac. Se descarcă ventral prin venele
pterigoide în vena maxilară, iar în sens caudal prin vena condiliană în vena occipitală.
Sinusurile rahidiene sunt reprezentate de porțiunea internă a plexului vertebral.
Sunt situate pe planșeul canalului rahidian și la nivelul fiecărei găuri intervertebrale,
fiind înglobate într-un țesut gras semifluid. Sinusurile rahidiene sunt drenate prin
venele intervertebrale în venele intercostale, lombare sau sacrale. Recoltează sângele
de la venele spinale și de la corpul vertebrelor, prin vena bazivertebrală.

LIMFONODURILE CAPULUI ȘI GÂTULUI

Limfocentrul parotidian (Lymphocentrum parotideum) este format din mai

multe noduri limfatice deosebit de mici, situate caudal față de articulația
temporomandibulară, pe traiectul arterei transversa feței, camuflați parțial sau total (la
ecvine) de acinii glandei parotide. Vasele aferente recoltează limfa primară de la
pielea regiunilor învecinate, de la ochi, ureche, mușchiul temporal, articulația
temporo-mandibulară, mușchiul maseter și glanda parotidă. Eferentele sunt tributare
limfonodurilor retrofaringiene mediale.
Limfocentrul mandibular (Lymphocentrum mandibulare) este situat, la toate
speciile, în spațiul intermandibular, pe traiectul arterei sublinguale, în contact cu
extremitatea orală a glandei mandibulare; este format din limfonodurile mandibulare
(Lnn. mandibulares), limfonodurile mandibulare accesorii (Lnn. mandibulares
accessorii) (la feline, suine) și limfonodul pterigoidian (Ln. pterygoideus) (la bovine).
Pachetul limfoganglionar are în general un aspect alungit (de 5-15 cm) în forma literei
„V sau „Y" la ecvine; la palpare sunt moniliformi, elastici și mobili față de țesuturile
învecinate. Vasele aferente provin de la pielea din regiunile: nazală, buccinatorie, a
buzelor, pereții cavității nazale și bucale; musculatura feței, mandibulară; arcada
dentară inferioară, planșeul cavității bucale și limbă. Eferentele sunt tributare
limfonodurilor retrofaringiene mediale, iar o parte din ele la limfonodurile cervicale
profunde craniale.
Limfocentrul retrofaringian (Lymphocentrum retropharyngeum) este format
din două pachete limfonodulare: limfonodurile retrofaringiene - mediale și laterale.
Limfonodurile retrofaringiene mediale (Lnn. retropharyngei mediales) sunt
formate din 20-30 unități nodulare situate pe fața dorsală a faringelui, pe traiectul
arterei palatine ascendente. Aferentele provin de la faringe, punga guturală (la ecvine),
limbă, mucoasa cavității bucale, dar sunt reprezentate și de eferentele limfonodurilor
parotidiene și mandibulare; eferentele sunt tributare limfonodurilor retrofaringiene
laterale.
Limfonodurile retrofaringiene laterale (Lnn. retropharyngei laterales) sunt mai
mici și dispuse sub aripa atlasului, pe fața laterală a mușchiului lung al capului, pe
traiectul arterei occipitale, Aferentele provin din regiunea cefei, parotidă, precum și
din eferentele limfonodurilor retrofaringiene mediale. Vasele eferente converg și
formează trunchiul traheal sau jugular, care parcurge fața laterală a traheii. Pe traiectul
vaselor aferente ale limfocentrului retrofaringian se găsesc limfonodul hioidian rostral
și caudal (la rumegătoare).
Limfocentrul cervical superficial (Lymphocentrum cervicale superficiale) este
alcătuit din: limfonodurile cervicale superficiale; limfonodurile cervicale superficiale
dorsale; limfonodurile cervicale superficiale medii; limfonodurile cervicale
superficiale ventrale și limfonodurile cervicale superficiale accesorii.
Limfonodurile cervicale superficiale (Lnn. cervicales superficiales) (cele mai
constante) sunt formate dintr-o masă compactă de peste 40 unități nodulare situate pe
fața laterală a mușchiului scalen, sub mușchiul cleidomastoidian și mușchiul
cleidooccipital, pe traiectul ramurii ascendente a arterei cervicale superficiale. Vasele
aferente provin de la fața laterală a gâtului, regiunea spetei și a grebănului, fața
laterală a membrului toracic, regiunea pectorală și cranială a feței corespondente a
toracelui. Eferentele însoțesc artera cervicală superficială până la limfonodurile
cervicale profunde caudale.
Limfocentrul cervical profund (Lymphocentrum cervicale profundum) este
format din mai multe grupe dispuse în lungul traheii în trei pachete: limfonodurile
cervicale profunde craniale, medii și caudale; la bovine, mai există limfonodurile
costocervicale și subromboidale.
 Limfonodurile cervicale profunde craniale (Lnn. cervicales profundi craniales)
sunt situate caudal și pe părțile laterale ale laringelui; eferentele provin de la laringe,
tiroidă și originea esofagului, dar sunt reprezentate și de vasele eferente ale
limfonodurilor mandibulare și retrofaringiene. Eferentele converg în trunchiul traheal.
Limfonodurile cervicale profunde medii (Lnn. cervicales profundi medii) sunt
inconstante și puțin voluminoase; sunt acoperite la animalele tinere de lobii timici.
Aferentele provin de la trahee, esofag şi timus, iar eferentele confluează în trunchiul
traheal.
Limfonodurile cervicale profunde caudale (Lnn. cervicales profundi caudales),
cunoscute încă și sub numele de limfonoduri prepectorale, sunt situate cranial față de
prima coastă și dorsal față de inserția sternală a mușchiului sternocefalic. Au aspectul
unei mase moniliforme, voluminoase, formată din numeroase unități limfoganglionare.
Eferentele provin de la trahee, esofag, limfonodurile cervicale profunde, medii și
limfonodurile axilare. Vasele eferente confluează în conductul limfatic traheal.
 Fig. 1 Artera carotidă comună la ecvine
1- trunchiul bicarotic; 2- artera carotidă comună stângă; 3- ramuri musculare, esofagine, traheale; 4-
artera tiroidiană caudală; 5- artera tiroidiană cranială; 6- artera laringică cranială; 7- artera faringică
ascendentă; 8- artera laringică caudală; 9- artera occipitală; 10- artera carotidă externă; 11-
limfonodurile retrofaringiene mediale; 12- limfonodurile retrofaringiene laterale; 13- limfonodurile
cervicale profunde craniale; 14- limfonodurile cervicale profunde caudale; 15- glomul carotidic; 16-
artera carotidă internă; 17- limfonodurile cervicale profunde mijlocii; 18- ramura atloidomusculară;
19- ramura cerebrospinală; 20- ramura occipitomusculară; 21- artera cervicală profundă; 22- artera
vertebrală.
 Fig. 2 Schema arterei carotide externe la ecvine
1- artera carotidă comună; 2- artera occipitală; 3- artera carotidă internă; 4- artera carotidă externă; 5- trunchiul linguofacial; 6- arteră facială; 7-
arteră sublinguală; 8- limfonoduri mandibulare; 9- artera labiomandibulară; 10- artera dorsală a nasului; 11- artera angulară a ochiului; 12- artera
labiomaxilară; 13- artera laterală a nasului; 14- artera maxilară; 15-artera maseterină aborală; 16- artera auriculară caudală; 17- artera auriculară
cranială; 18- glomul carotic; 19- limfonoduri parotidiene; 20- artera maseterină rostrală; 21- trunchiul temporal superficial; 22- artera sigmoidiană;
23- artera transversă a feței; 24- artera linguală; 25- ramuri ale arterei supraorbitale; 26- ramuri labiale ale arterei infraorbitale; 27- ramuri labiale
(mentoniere) ale arterei alveolomandibulare.
 Fig. 3 Schema arterei maxilare la ecvine
1- porțiunea terminală a arterei carotide externe; 2- trunchiul temporal superficial; 3- originea arterei maxilare; 4- gaura alară posterioară; 5-
mica gaură alară; 6- artera timpanică rostrală; 7-artera meningică medie; 8- artera temporală profundă aborală; 9- artera alveolomandibulară; 10-
ramuri pterigoidiene; 11- artera temporală profundă rostrală; 12- artera oftalmică externă; 13- artera infraorbitală; 14- artera bucală; 15- artera palatină
descendentă; 16- artera palatină mare; 17- ramuri molare superioare; 17’- ramuri molare inferioare; 18- artera nazală aborală; 19- ramuri labiale
inferioare din artera alveolomandibulară; 20- ramuri labiale superioare din artera infraorbitală; 21- artera malară; 22- artera supraorbitală; 23- gaura
nervului optic; 24- artera etmoidală; 25- gaura mandibulară; 26- gaura nazală aborală: 27- gaura palatină posterioară; 28- artera sigmoidiană-
anastomozată cu artera transversă a feței.
 Fig. 4 Schema arterei carotide interne la ecvine
1- artera carotidă internă; 2- găuri carotice; 3- hipofiza; 4- arteră cerebrală rostrală; 5- arteră
cerebrală mijlocie; 6- artera comunincantă rostrală; 7- artera comunicantă aborală; 8- arteră cerebrală
aborală; 9- anastomoză intercarotică; 10- arteră bazilară; 11- artera cerebrospinală; 12- arteră spinală
ventrală; 13- gaura alară; 14- gaura vertebrală laterală; 15- ramură din atloidomusculară; 16- ramura
occipitomusculară; 17- artera cervicală profundă.
 Fig. 5 Schema arterei occipitale la ecvine
1- artera occipitală; 2- ramuri de anastomoză cu artera vertebrală (atloidomusculară); 3- artera
vertebrală; 4- artera cerebrospinală; 5- ramura rostrală ce participă la formarea arterei bazilare; 6-
ramură aborală ce participă la formarea arterei spinale; 7- arteră occipitomusculară; 8- arteră cervicală
profundă; 9- ramuri glandulare; 10- artera condilică; 11- artera meningică aborală; 12- ramurile
occipitale; 13- artera carotidă internă; 14- artera carotidă externă; 15- artera carotidă comună; 16-
glomul carotic; 17- găuri transverse ale vertebrelor cervicale.
 Fig. 6 Distribuția ramurii atloidomusculare la ecvine
1- artera bazilară; 2- artera spinală; 3- ramura occipitomusculară; 4- artera vertebrală; 5- artera
cerebrospinală; 6- gaura alară 7- gaura vertebrală laterală; 8- artera occipitomusculară ce se va
anastomoza cu ramuri terminale ale arterei cervicale profunde; 9- gaura transversă.
 ANATOMIE

ANUL II

VENELE CAPULUI, VENELE

JUGULARE, VENELE CAVE CRANIALĂ
ȘI CAUDALĂ
LIMFONODURILE MUSCULARE LA
MAMIFERELE DOMESTICE

(CURS X)
 VASCULARIZAȚIA VENOASĂ A CAPULUI ȘI GÂTULUI
Trunchiul bijugular sau confluentul jugular

Este situat ventral de trahee, la baza gâtului. Rezultă din confluarea celor două
perechi de vene jugulare, internă (la cal lipsește) și externă. După un foarte scurt
traiect se unește cu vena axilară, pentru a forma vena cavă cranială. Adventicea
acesteia din urmă aderă la fața internă a primei perechi de coaste, menținând astfel
lumenul venei larg deschis. La suine și carnivore, venele jugulare interne confluează
inițial în vene jugulare externe (la baza gâtului), apoi fiecare din ele primește afluența
venei axilare (două la suine), formându-se astfel două trunchiuri venoase
brahiocefalice, drept și stâng. Din confluarea celor două trunchiuri se formează vena
cavă cranială. La rozătoare și păsări cele două trunchiuri venoase brahiocefalice nu
confluează ci se continuă, constituind vene cave craniale, dreaptă și stângă. La suine,
confluența brahiocefalică se face înaintea primei coaste, dorsal față de manubriul
sternal.
Vena jugulară externă (V. jugularis externa) este vasul principal care recoltează
sângele de la cap la gât. La majoritatea mamiferelor este situată în părțile laterale ale
regiunii ventrale a gâtului, în aşa-numitul ,,jgheab jugular”. Medial, este în contact cu
mușchiul omohioidian, care o separă de cordonul carotic, în plan superficial, este
acoperită de mușchiul cutanat al gâtului, fascia superficială și tegument. La bovine,
suine și carnivore există și o venă jugulară internă, care își are originea în vena
occipitală și, ulterior, acompaniază dorsal artera carotidă comună. Originea venei
jugulare externe este situată caudal față de ramura recurbată a mandibulei, dorsal față
de tendonul mușchiului sternomandibular, printr-o confluare în unghi ascuțit a venei
linguofaciale și venei maxilare. Pe traiectul ei, în sens cranio-caudal, primește
următoarele afluențe: vene tiroidiene (cranială și caudală), ramuri musculare și ramuri
timice (la rumegătoare); vena cervicală superficială, satelită ramurii ascendente a
arterei omonime, precum și vena cefalică. Când există o venă jugulară internă, atunci
venele tiroidiene, venele laringiene și vena occipitală sunt afluenții acesteia.
Vena linguofacială (V. linguofacialis) este satelită numai parțial arterei
glosofaciale; se naște din confluarea la baza limbii, în spațiul intermandibular, a
venelor facială și linguală, după care se angajează la marginea ventrală a parotidei,
întretăind în unghi ascuțit tendonul mușchiului sternomandibular, pentru a conflua cu
vena maxilară. Pe traiect, primește afluența venelor: sublinguală, glandulare și
laringiană cranială (la ovine).
Venele linguale (V. lingualis) descarcă sângele de la limbă prin vena linguală
profundă și vena linguală dorsală; vena linguală dorsală acompaniază nervul lingual,
dirijându-se dorsal spre vena maxilară în care se varsă.
Vena facială (V. facialis) se formează în regiunea suborbitară, prin confluarea
venei angulară a ochiului și venei dorsală a nasului. Până la nivelul incizurii vasculare
a mandibulei este satelită arterei faciale pe care apoi o urmărește, urmând un traiect
superficial, în spațiul intermandibular, până la confluarea cu vena linguală profundă.
Pe traiectul ei facial primește afluența venelor: vena laterală a nasului; venele labiale
(nu sunt satelite arterelor omonime, formând un plex venos pe fața externă a
mușchiului bucal, iar sub mușchiul depresor al buzei inferioare se varsă în vena
facială); vena profundă a feței și vena bucală.
Vena profundă a feței (V. profunda faciei) își ia originea din extremitatea rostrală
a sinusului cavernos prin vena emisară a fisurii orbitale și rotunde; în hiatusul orbitar
traversează periorbita, pentru a se angaja apoi între protuberanța maxilară și inserția
proximală a maseterului. În această porțiune prezintă un enorm sinus fusiform (la
ecvine) sau un plex (la bovine), după care se deschide în vena facială sub nivelul
spinei faciale. Pe traiectul ei primește afluența venelor: oftalmice, palatină mare și
mică și infraorbitară. Între periorbită și mușchiul temporal, la porc, există un enorm
sinus oftalmic, care se descarcă în sens rostral tot prin vena profundă a feței. Vena
palatină mare se caracterizează prin faptul că nu intră prin conductul palatin ci trece
ventral de acesta, printre tuberozitatea maxilară și ligamentul pterigomandibular,
pentru a conflua în hiatul pterigopalatin cu vena profundă a feței.
Vena bucală (V. buccalis) se deschide rostral în vena facială, dorsal de incizura
vasculară a mandibulei; caudal, se continuă cu vena maxilară. La bordura inferioară a
mușchiului molar, sub mușchiul maseter, și apoi la fața medială a mușchiului
pterigoidian medial, prezintă o dilatație asemănătoare venei profunde a feței (sinusul
bucal).
Vena maxilară (V. maxillaris) este satelită parțial arterei omonime. Prezintă un
traiect inițial profund la fața medială a ramurii recurbate a mandibulei, între mușchii
pterigoidieni, apoi la fața medială a gâtului condilului mandibular, iar caudal acestuia,
primește afluența venei temporală superficială (V. temporalis superficialis), după care
străbate glanda parotidă, până la unghiul caudal al acesteia, unde confluează cu vena
linguofacială, constituind vena jugulară.
Rădăcinile venei sunt reprezentate de vene pterigoide (Vv. pterygoideae) (în
număr de 3-4), care descarcă sângele de la mușchii pterigoidieni, sinusul pietros
ventral, precum și de la vena bucală, prin care face legătura cu vena facială. Pe
traiectul ei, prezintă următorii afluenți: vena linguală dorsală, care recoltează sângele
de la baza limbii și vălului palatin; vena alveolomandibulară (satelită arterei); vena
temporală profundă și ramuri articulare temporomandibulare. Pe traiectul parotidian:
vena temporală superficială, rezultată din confluarea venelor transversale ale feței cu
vena auriculară rostrală (descarcă sângele, prin vena emisară retroauriculară, din
sinusul temporal și vena auriculară profundă); vena maseterică ventrală, satelită
arterei; vena auriculară caudală, născută la conchiei auriculare prin confluarea venelor
auriculare (laterală, intermediară și medială), trece pe suprafața parotidei și se varsă
opus venei maxilare.
Vena occipitală (V. occipitalis) este ultimul afluent și cel mai profund al venei
maxilare. Are ca rădăcini: ramura occipitală, care face legătura cu vena vertebrală,
pentru drenarea sinusului bazilar și vena emisară a găurii jugulare, care descarcă
sinusul pietros ventral.
În regiunea parotidiană, la ecvine, vena maxilară străbate spațiile conjunctive
dintre acinii glandei parotide până la unghiul caudo-ventral al glandei, unde
confluează cu vena linguofacială.
La rumegătoare, vena maxilară are o topografie profundă, fiind situată în spațiul
conjunctiv dintre glanda parotidă și glanda mandibulară; ultimul ei afluent îl
constituie vena auriculară caudală, deosebit de dezvoltată.

Sinusurile dureimater (Sinus durae matris)

Numeroșii afluenți ai venei maxilare drenează sângele de la nivelul craniului.
Sistemul venos al encefalului, situat in interiorul neurocraniului, este reprezentat de o
serie de spații sangvine largi – cavități endoteliale situate între lama periostală și
meningeală a dureimater. Aceste spații, reprezentând sinusurile dureimater, drenează
sângele de la venele cerebrale și diploice și îl conduc prin venele emisare în circulația
exocraniană: vena profundă a feței; vena auriculară rostrală; vena occipitală și vena
maxilară.
 Sinusul longitudinal dorsal (Sinus sagittalis dorsalis) este plasat în partea
superioară a „coasei” creierului; drenează sângele prin venele cerebrale dorsale, de la
fața convexă și medială a emisferelor cerebrale, în apropierea protuberanței occipitale
interne primește afluența sinusului drept, care descarcă sinusul longitudinal ventral.
Sinusul longitudinal ventral (Sinus sagittalis ventralis) este situat în lungul
marginii inferioare a ,,coasei” creierului. După confluarea sa cu marea venă cerebrală,
care recoltează sângele de la plexurile coroide cerebrale, talamus și corpii optostriați
prin vena talamostriată, se formează sinusul drept (Sinus rectus) care confluează în
sinusul longitudinal dorsal. Porțiunea caudală a sinusului, de la confluarea sinusului
drept până la protuberanța occipitală, poartă numele de „confluența sinusală”; de la
acest nivel își ia originea sinusul temporal (Sinus temporalis), situat în conductul
omonim, pe care îl urmărește până în spatele procesului retroglenoidal al temporalului,
de unde, prin vena emisară a găurii retroauriculare, se drenează în vena auriculară
rostrală. Pe traiectul lui, sinusul temporal mai descarcă sângele și de la sinusul
transvers și venele diploice parietale.
Sinusul transvers (Sinus transversus), simetric, cuprins în cuta transversală a
dureimater, se întinde de la protuberanța occipitală internă până la orificiul jugular;
drenează sângele de la fața ventrală a emisferelor cerebrale și fața dorsală a
trunchiului cerebral.
Sinusul pietros dorsal (Sinus petrosus dorsalis), situat pe fața internă a stâncii
temporalului, recoltează sângele de la cerebel și este drenat prin sinusul transvers în
sinusul temporal
Sinusurile cavernoase (Sinus cavernosus) sunt situate la baza emisferelor
cerebrale, de o parte și de alta a hipofizei. Comunică larg între ele prin sinusurile
intercavernoase (Sinus intercavernosi) (anterior și posterior). Colectează sângele de la
hipofiză și fața ventrală a emisferelor cerebrale prin venele cerebrale ventrale.
Sinusurile cavernoase sunt drenate astfel: în sens rostral, prin vena emisară a fisurii
orbitare în vena profundă a feței; în sens ventral, prin vena emisară a găurii sfâșiate în
sinusul pietros ventral; în sens caudal, se continuă cu sinusul sau plexul bazilar
occipitoatloidian.
Sinusul bazilar (Sinus basilaris) este format din vene neregulate, situate pe fața
dorsală a bazioccipitalului și atlasului.
Sinusul pietros ventral (Sinus petrosus ventralis) (sau confluentul subsfenoidal)
este reprezentat de un foarte voluminos ,,lac sanguin”, care se întinde pe sub corpul
sfenoidului în sens cranial până la baza procesului pterigoidian, iar caudal până în
zona condiliană unde se termină în fund de sac. Se descarcă ventral prin venele
pterigoide în vena maxilară, iar în sens caudal prin vena condiliană în vena occipitală.
Sinusurile rahidiene sunt reprezentate de porțiunea internă a plexului vertebral.
Sunt situate pe planșeul canalului rahidian și la nivelul fiecărei găuri intervertebrale,
fiind înglobate într-un țesut gras semifluid. Sinusurile rahidiene sunt drenate prin
venele intervertebrale în venele intercostale, lombare sau sacrale. Recoltează sângele
de la venele spinale și de la corpul vertebrelor, prin vena bazivertebrală.

VASCULARIZAȚIA VENOASĂ CAVITARĂ

VENA CAVĂ CRANIALĂ

Este un vas enorm care aduce sângele în atriul drept de la cap, gât, membrul
toracic și cavitatea toracică și, parțial, de la cavitatea abdominală. Originea sa este
reprezentată de una sau două perechi de vene jugulare, care alcătuiesc trunchiul
bijugular și două vene axilare (dreaptă și stângă), care recoltează sângele de la nivelul
membrelor. Este situată între foițele mediastinului precardiac, sub trahee și la dreapta
arterei brahio-cefalice; pe fața dreaptă, este acompaniată de nervul frenic drept.
Afluenții venei cave craniale sunt sateliți colateralelor arterei brahiocefalice,
exceptând afluenții, care confluează inițial într-un trunchi comun. La fața dorsală a
origini ei se deschide conductul toracic și canalul limfatic drept. Înainte de a se
deschide în atriul drept, vena cavă cranială primește afluența venei azygos drepte
(marea venă azygos la ecvine) prezentă la toate speciile, precum și a venei azygos
stângi (la rumegătoare, suine).
Vena azygos dreaptă are originea pe plafonul cavității abdominale, prin
confluarea simetrică a venelor lombare III, II și I. Traversează diafragmul pe partea
dreaptă a aortei, pe care o acompaniază până la vertebra a VI-a toracală, unde se
curbează ventral, cu diferențe specifice, pentru a se deschide în vena cavă cranială. La
rumegătoare și suine, se deschide în sinusul coronar, Pe traiectul ei primește, ca
afluenți, vene intercostale dorsale și vena bronhoesofagiană.
Vena toracică internă este dezvoltată în mod deosebit la rumegătoare, unde
primește prin vena epigastrică cranială afluența venei epigastrice caudale superficiale
(sau subcutanate abdominale), care descarcă sângele din partea anterioară a plexului
venos bazal al mamelei.

VENA CAVĂ CAUDALĂ

Este cel mai voluminos și mai lung vas din organism. Se naște din confluarea, sub
corpul ultimei vertebre lombare, a celor două vene iliace comune. Este situată pe
plafonul cavității abdominale, la dreapta aortei abdominale, medial față de rinichiul
drept, apoi în scizura cranială a ficatului până la centrul frenic al diafragmului, pe care
îl perforează la extremitatea pilierului intermediar drept. În cavitatea toracică este
situată sub pulmonul drept, între lobul diafragmatic și cel accesoriu, într-o poziție
orizontală, de la extremitatea caudală a atriului drept până la centrul frenic. În
regiunea sublombară, fața ei dorsală, cranial arterei renale drepte, vine în contact cu
cisterna limfatică lombară; fața ventrală este în raport cu pancreasul; fața viscerală
este acoperită de peritoneu. În cavitatea toracică este acoperită de pleură, prinsă în
mezovascular din foița parietală a sacului pleural drept și acompaniată de nervul
frenic drept.
Afluenții direcți ai venei cave caudale, în sens cranial, sunt: vene ovariene sau
testiculare; vene renale și suprarenale; vene lombare; vene hepatice și vene frenice.
Un loc special între afluenții venei cave îl ocupă vena portă, care drenează sângele de
la toată masa gastrointestinală și asigură circulația portă a ficatului.
Venele ovariene provin fiecare din confluarea unei ramuri ovariene cu una
uterină. La rumegătoare, ramura uterină reprezintă principalul vas de descărcare a
uterului. La masculi, vena testiculară are originea în venele testiculare și ale
cordonului testicular, grupate în jurul arterei testiculare, unde formează ,,plexul
pampiniform”. La rumegătoare, vena vezicală cranială confluează cu vena ovariană.
Venele renale sunt largi și se varsă direct în vena cavă la nivele diferite.
Venele lombare sunt satelite arterelor omonime.
Venele hepatice sunt in număr egal cu lobii ficatului, scurte și largi; se varsă în
vena cavă în porțiunea hepatodiafragmatică a acesteia și drenează sângele din
sistemul porthepatic.
 Venele frenice descarcă sângele de la nivelul diafragmului; sunt remarcabile ca
volum și aplatizate, vizibile mai ales la nivelul porțiunii aponevrotice; sunt ultimele
afluențe ale venei cave caudale.

VENA PORTĂ

Este un vas de mare importanță pentru fiziologia ficatului; colectează sângele de

la toate organele digestive abdominale, splină și pancreas. Originea sa este
reprezentată de venele care se formează din capilarele venoase ale organelor
respective și care converg, dând naștere la vene omonime organului tributar. Acestea,
la rândul lor vor conflua în trei vene mari care constituie, de fapt, rădăcinile venei
porte: vena splenică, vena mezenterică cranială și vena mezenterică caudală (la
cabaline). Aceste trei rădăcini, în regiunea sublombară, în partea dreaptă a arterei
mezenterice craniale confluează, după care vena portă capătă un traiect orizontal,
trece prin „inelul pancreasului“, angajându-se în scizura portă a ficatului, de unde se
împarte în ramura dreaptă și ramura stângă, care însoțesc septele capsulei hepatice.
Din venele lobare se desprind ramuri interlobulare din care vor lua naștere rețele
venoase perilobulare. Din această rețea se desprind capilare sinusoide care confluează
în vena centrolobulară. Din aceste vene sângele este drenat, prin venele suslobulare și
apoi venele sushepatice, în vena cavă caudală. Acest trunchi vascular venos, care are
la ambele capete câte o rețea de capilare poartă numele de „sistem port“.
Vena mezenterică caudală recoltează sângele de la colonul descendent, sigmoid
și rect; prin vena rectală cranială, comunică cu vena rectală medie din vena pudendă
internă. Angajată între foițele micului mezenter se dirijează cranial pentru a conflua
cu vena splenică.
Vena mezenterică cranială este scurtă dar foarte voluminoasă, situată la dreapta
arterei omonime. Recoltează sângele prin vena ileocolică, venele cecale și venele
jejunale satelite arterelor organelor respective.
Vena splenică, satelită arterei splenice, colectează sângele de la extremitatea
stângă a stomacului, marele epiploon, splină și pancreas; la rumegătoare, prin venele
ruminale (dreaptă și stângă), vena reticulară, vena gastrică stângă și vena pancreatică
de la compartimentele prestomacale, cheag și organele respective. În scurtul ei traiect,
vena portă primește afluenți: vena gastrică parietală (la ecvine), ramuri pancreatice și
vena gastroduodenală, formată din vena gastrică dreaptă, vena gastroepiploică dreaptă,
precum și vena pancreatoduodenală cranială.

TOPOGRAFIA STRUCTURILOR LIMFATICE LA

MAMIFERELE DOMESTICE

Nodurile limfatice sau limfonodurile (Lymphonodus s. Nodus lymphaticus),

cunoscute în trecut sub denumirea de ganglioni limfatici, sunt mici organe intercalate
pe traiectul vaselor limfatice, implicate în supravegherea imunologică a organismului.
Există grupe limfonodulare inconstant (prezente la unii din indivizii unei specii
sau absente la alții din cadrul aceleiași specii). Se pot remarca la unele specii(cal,
măgar) noduri limfatice de mărime redusă, însă foarte numeroase, în timp ce la altele
(câine, pisică, iepure), limfonodurile sunt mai puțin numeroase, dar au un volum mai
mare. În general, un grup de limfonoduri cu dimensiuni mici, întâlnite la o anumită
specie, echivalează cu un nod limfatic unic, dar voluminos, de la altă specie. Există și
situația ca un nod limfatic constant să fie acompaniat de mai multe limfonoduri reduse,
variabile sau inconstante. O categorie aparte de limfonoduri o constituie cele proprii
anumitor specii (limfonodul bucal la leporide, ovarian la iapă, testicular la vier,
epigastric și al fosei paralombare la bovine).
În funcție de topografie, limfonodurile pot fi clasificate în două categorii. Unele
sunt superficiale și, în general, explorabile la animalele în viață, altele sunt profunde,
inabordabile la examenul clinic. Procedeele moderne de investigare, precum cele
radiologice și mai noi, tomografice, permit explorarea lor. Examenul limfonodurilor
este util în cazul efectuării necropsiei și foarte important la inspecția cărnii, în ultimul
caz efectuându-se după reguli stabilite de „control alimentelor”.
Ansamblul nodurilor limfatice care participă la drenarea limfei dintr-un teritoriu
comparabil la toate speciile și care posedă o analogie topografică, constituie un
limfocentru (Lymphocentrum). Doar unii limfocentri sunt alcătuiți dintr-o singură
grupare de noduri limfatice. Cei mai mulți sunt alcătuiți din unul sau două
limfonoduri principale și alte limfonoduri accesorii.
Vasele limfatice (Vasa lymphatica).
Deși, în principiu, sunt asemănătoare cu venele, vasele limfatice prezintă în
general o serie de particularități.
 Astfel, deși sunt cardiopete (funcțional) ca și venele, ele se deosebesc de acestea,
în primul rând, prin faptul că își păstrează un caracter relativ de individualitate. În
timp ce venele converg pentru a forma trunchiuri venoase mai rare, dar cu un calibru
superior, vasele limfatice au direcție paralelă unele cu altele, păstrându-și și un calibru
relativ constant de la origine până aproape de terminarea lor.
Traiectul vaselor limfatice este obișnuit rectiliniu, neprezentând devieri, curburi
sau răsuciri decât în cazuri excepționale.
Conformația vaselor limfatice este caracteristică, pe traiectul lor prezentând
strangulații succesive, alternând cu zone mai dilatate, configurație datorată prezenței
valvulelor, mult mai numeroase decât în cazul venelor.
Sistemul vascular limfatic (Systema lymphaticum) ia naștere la nivelul unor
funduri de sac cu aspect ampular, situate la nivelul țesuturilor (spațiilor
pericelulare). În funcție de calibrul lor se disting patru categorii de conductori
limfatici: capilare limfatice, venule limfatice, trunchiuri limfatice și trunchiuri
colectoare.
Capilarele limfatice, spre deosebire de capilarele sangvine, nu au rolul unor punți
conductoare între un sistem aferent și unul eferent. Limfa circulă într-un singur sens -
de la segmentul somatic sau visceral spre trunchiurile colectoare. Capilarele sunt
lipsite de valvule și nu sunt vizibile cu ochiul liber.
Venulele limfatice au un calibru mai mare și sunt prevăzute cu valvule.
Trunchiurile limfatice rezultate din confluarea venulelor, au un perete mai gros,
perete care poate include și fibre musculare netede. Deoarece peretele lor este
transparent, iar limfa este incoloră, trunchiurile limfatice sunt greu de observat, atât pe
animalul în viață, cât și pe cadavru.

LIMFONODURILE LA ANIMALE DOMESTICE

RUMEGĂTOARE

Aglomerările limfonodulare la rumegătoare sunt mai voluminoase și în număr

mai mare decât la ecvine. Între cele trei specii de rumegătoare domestice - vacă, oaie
și capră- există adesea deosebiri semnificative.
 LIMFONODURILE CAPULUI ȘI GÂTULUI
Limfocentrul parotidian este mai mare (6-9 cm) și depășește rostral glanda
parotidă pe suprafața mușchiului maseter, putând fi palpat transcutan.
Limfocentrul mandibular are aspectul unei formațiuni ovale, lungă de 3-5 cm,
plasată în spațiul intermandibular la polul cranial al glandei mandibulare; poate fi
palpat prin traversul „salbei“, pe fața medială a mușchiului pterigoidian medial.
Vasele eferente sunt tributare limfonodurilor retrofaringiene laterale.
Limfonodul pterigoidian este specific bovinelor; mic și inconstant, este situat
caudal protuberanței alveolare, pe traiectul arterei palatine mici. Aferentele provin de
la vălul palatin și de la molarii superiori; eferentele din limfonodurile mandibulare.
Limfonodul hioidian rostral și limfonodul hioidian caudal sunt foarte inconstanți;
cel rostral este situat lateral tirohialului, iar cel caudal în unghiul stilohialului, pe
traiectul arterei condilice. Aferentele provin de la limbă, iar eferentele sunt tributare
limfonodurilor retrofaringiene laterale.
Limfonodurile cervicale superficiale accesorii, proprii rumegătoarelor, sunt
situate pe vasele aferente ale limfonodurilor cervicale superficiale, între mușchiul
seratul ventral cervical și mușchiul omotransvers.
Limfonodurile cervicale superficiale sunt asemănătoare cu ale cabalinelor, vasele
eferente se varsă direct în trunchiul traheal.
Limfonodurile cervicale profunde sunt împărțite în trei grupe distincte: craniale,
medii și caudale. Sunt dispuse în lungul și pe părțile laterale ale traheii, sub trunchiul
jugular.

LIMFONODURILE MEMBRULUI TORACIC

Limfonodurile cotului lipsesc.

Limfonodurile axilare proprii sunt situate la bordura inferioară a inserției
humerale a mușchiului marele rotund. Aferentele sunt asemănătoare cu ale cabalinelor.
Eferentele sunt tributare limfonodurilor axilare ale primei coaste.
Limfonodul infraspinos este inconstant, localizat la extremitatea superioară a
porțiunii lungi a mușchiului tricepsul brahial. Aferentele vin de la mușchiul marele
dorsal; eferentele,în limfonodurile axilare proprii.
 Limfonodul axilar accesoriu este foarte inconstant; este mic și situat pe coasta a
IV-a, pe traiectul aferentelor limfonodurilor axilare proprii.
Limfonodurile axilare ale primei coaste sunt aşezate la fața medială a articulației
umărului, lateral primei coaste, pe traiectul arterei suprascapulare. Aferentele provin
de la fața medială a spetei și brațului, precum și de la mușchii pectorali, mușchiul
transversul coastelor, mușchiul seratul ventral și mușchiul scalen; limfa secundară, de
la limfonodurile axilare proprii; eferentele, în limfonodurile cervicale profunde
caudale.

LIMFONODURILE MEMBRULUI PELVIN

Limfocentrul popliteu nu prezintă diferențe.

Limfocentrul inghinal profund este reprezentat de limfonodurile ileo- femurale,
situate în cavitatea abdominală, pe traiectul arterei iliace externe, dorsal față de inelul
femural. La caprine sunt prezente și limfonodurile inghinale profunde, pe traiectul
arterei femurale, în trigonul femural.
Limfonodul epigastric este prezent numai la bovine, pe traiectul arterei
epigastrice caudale. Aferentele vin de la planșeul cavității abdominale; eferentele, în
limfonodurile ileofemurale.
Limfonodurile inghinale superficiale, la masculi, sunt situate în vecinătatea
inelului inghinal, de o parte și de alta a flexurii penisului, sub mușchiul retractor al
prepuțului. La femele (limfonodurile mamare) sunt situate pe traiectul ramurii bazale
caudale din artera mamară caudală, la bordura caudală a sferturilor posterioare ale
ugerului.
Limfonodurile subiliace sunt reprezentate de un grup limfonodular de 7-11 cm
lungime, pe traiectul ramurii descendente a arterei circumflexe iliace profunde.
Aferentele sunt identice cu ale ecvinelor. Pe traiectul lor, în fosa paralombară, este
situat limfonodul fosei paralombare, redus și inconstant. Eferentele merg în
limfonodurile ileofemurale, limfonodurile iliace mediale, limfonodul coxal și foarte
rar în limfonodurile iliace laterale.
Limfonodul coxal este situat sub extremitatea proximală a mușchiului tensor al
fasciei lata, cranial față de articulația coxofemurală. Aferente: de la mușchiul tensor al
fasciei lata, articulația coxofemurală, mușchiul cvadriceps femural; o parte din limfa
secundară, de la limfonodurile subiliace. Eferentele: în limfonodurile iliace laterale și
limfonodurile ileofemurale.
Limfonodul coxal accesoriu este mic și situat în treimea proximală a fetei externe
a mușchiului tensor al fasciei lata. Aferente: de la pielea de pe fața laterală a coapsei.
Eferente: în limfonodurile subiliace.
Limfonodul ischiatic, limfonodul tuberozității și limfonodul gluteu formează
limfocentrul ischiatic, situat între ligamentul sacrotuberos și mușchiul biceps femural.
Aferențe: de la coadă, regiunea crupei, mușchii glutei, mușchii obturatori interni, rect,
uretră, glande anexe și baza penisului; limfa secundară de la limfonodul tuberozității.
Eferente: în limfonodurile sacrale.
Limfonodul tuberozității este situat pe cuspida dorsală a tuberozității ischiatice,
pe traiectul aferentelor limfonodurilor ischiatice. Limfonodul gluteu este situat în
marea incizură ischiatică, sub mușchiul gluteu mijlociu. Aferente: de la mușchii glutei.
Eferente: în limfonodurile sacrale.

SUINE

Limfonodurile sunt mult mai numeroase, dar mai reduse în volum. Limfaticele
aferente abordează hilul nodulului limfatic, iar eferentele emerg din mai multe puncte
pe fața convexă a capsulei.

LIMFONODURILE CAPULUI ȘI GÂTULUI

Limfocentrul parotidian este reprezentat de două grupe limfonodulare-
profundă și superficială - situate în lungul ramurii recurbate a mandibulei și pe
suprafața mușchiului maseter, la marginea cranială a glandei parotide. Aferentele sunt
identice ca la bovine. Eferente: în limfonodurile retrofaringiene laterale, o parte în
limfonodurile retrofaringiene mediale, iar o altă parte în limfonodurile cervicale
superficiale ventrale.
Limfocentrul mandibular este format, de asemenea, din două pachete
limfonodulare: limfonodurile mandibulare, cu o topografie asemănătoare celor de la
rumegătoare și limfonodul mandibular accesoriu, situat caudal unghiului mandibular,
în vecinătatea confluenței venei linguofaciale în vena jugulară. Vasele aferente sunt
asemănătoare celor de la rumegătoare. Limfonodurile mandibulare accesorii
recoltează limfa din regiunea cervicală ventrală și pectorală, precum și limfa
secundară de la limfonodurile mandibulare. Eferentele: în limfonodurile cervicale
superficiale ventrale, în limfonodul retrofaringian lateral, în limfonodul mandibular
accesoriu și în limfonodurile cervicale superficiale dorsale.
Limfocentrul retrofaringian este alcătuit din: limfonodurile retrofaringiene
mediale, situate sub aripa atlasului, pe traiectul arterei occipitale, acoperite de
mușchiul cleidooccipital și limfonodurile retrofaringiene laterale, voluminoase, situate
caudal față de limfonodurile parotidiene, sub glanda parotidă. Aferentele sunt
asemănătoare celor de la bovine. Limfonodul retrofaringian medial recoltează limfa
seeundară de la limfonodul retrofaringian lateral. Eferentele: o parte din vase în
limfonodurile cervicale superficiale ventrale, o altă parte în limfonodurile cervicale
superficiale dorsale, iar majoritatea vaselor converg pentru a forma trunchiul traheal.
Limfocentrul cervical superficial este alcătuit din limfonodurile cervicale
superficiale dorsale, mediale și ventrale.
Limfonodurile cervicale superficiale dorsale sunt voluminoase (4-5 cm), situate
proximal înaintea articulației umărului, la marginea superioară a mușchiului
brahiocefalic. Vasele aferente sunt asemănătoare celor de la bovine: limfa secundară
provine de la limfonodurile retrofaringiene laterale și mediale, limfonodurile cervicale
superficiale ventrale. Eferentele: o parte din vase trec prin limfonodurile cervicale
superficiale medii și apoi în limfonodurile cervicale profunde caudale; o altă parte
contribuie la formarea trunchiului traheal.
Limfonodurile cervicale superficiale medii sunt situate ventral față de precedenții,
între mușchii omotransvers și cleidoocipital. Aferente: de la musculatura cervicală și
limfonodurile cervicale superficiale dorsale. Eferente: în conductul jugular și în
limfonodurile cervicale profunde caudale.
Limfonodurile cervicale superficiale ventrale sunt situate între marginea caudală
a glandei parotide și mușchiul cleidooccipital. Aferente: de la fața laterală a brațului și
cranială a membrului toracic, mamelele pectorale; limfa secundară, de la
limfonodurile retrofaringiene laterale și mediale, limfonodul parotidian și limfonodul
mandibular. Eferente: în limfonodurile cervicale superficiale dorsale.
Limfocentrul cervical profund este asemănător celui de la rumegătoare.
 Limfonodurile cervicale profunde caudale sunt alcătuite din 1-14 limfonoduri
situate pe fața ventrală a traheii, în vecinătatea trunchiului bicarotic. Aferente: de la
trahee, esofag, musculatura cervicală, timus, limfonodurile cervicale profunde
craniale și medii, precum și de la limfonodurile mediastinale craniale. Eferente: în
limfonodurile axilare ale primei coaste și în conductul toracic.

LIMFONODURILE MEMBRULUI TORACIC

La porc, aceștia sunt reprezentați doar de un singur pachet limfonodular-
limfonodurile axilare ale primei coaste- grup compact de 3-4 cm lungime, situat
lateral de marginea anterioară a primei coaste. Aferente: de la fața medială și caudală
a membrului toracic, precum și de la limfonodurile mediastinale craniale și
limfonodurile sternale craniale. Eferente: în conductul toracic, iar în partea dreaptă
formează conductul limfatic drept.

LIMFONODURILE MEMBRULUI PELVIN

Limfonodurile poplitee sunt formate din două pachete, superficial și profund,
situate în spațiul popliteu. Aferentele: de la fața laterală a gambei și de la autopodiul
pelvin. Pe traiectul lor se întâlnește, inconstant, limfonodul jaretului (dispus cranial
corzii jaretului). Eferentele: în limfonodul ileofemural și limfonodurile ischiatice.
Limfonodurile ileofemurale au o topografie asemănătoare celor de la rumegătoare.
Limfonodurile inghinale superficiale sunt reprezentate de limfonodurile scrotale
la masculi și limfondurile mamare la femele. Este cel mai dezvoltat pachet
limfonodular al membrului pelvin, situat sub inelul inghinal superficial, pe traiectul
arterei pudende externe de care sunt adesea străbătute central. Aferentele: de la
organele genitale externe, mamelele abdominale și inghinale, peretele ventral al
abdomenului, regiunea perineală și toată fața medială a membrului pelvin. Eferentele:
în limfonodurile ileofemurale și în limfonodurile iliace mediale.
Limfonodurile subiliace sunt asemănătoare cu cei de la alte specii.
Limfonodurile ischiatice sunt reprezentate de 1-2 limfonoduri situate pe fața
laterală a ligamentului sacrosciatic, proximal crestei ischiatice. Aferentele: de la
musculatura crupei și coapsei, mușchiul obturator intern, vagin, vestibul vaginal,
uretră și glandă bulbouretrală, regiunea cozii; limfa secundară, de la limfonodurile
poplitee. Eferentele: în limfonodurile illace mediale, limfonodurile sacrale și în
limfonodul gluteu.
 Limfonodul gluteu are topografia și vasele aferente ca la bovine.
Cisterna limfatică, la porc, rezultă din confluența trunchiurilor lombare (care vin
de la limfonodurile lomboaortice și limfocentrul iliosacral) și a trunchiului intestinal
(care rezultă din confluarea trunchiului celiac cu trunchiul mezenteric); este situată
ventral față de arterele renale și se continuă în sens cranial cu canalul toracic.
Canalul toracic, la porc, în mediastinul precordial, este simplu; se deschide
cranial în vena brahiocefalică stângă, unde primește afluența trunchiului jugular stâng
și a vaselor eferente, a limfonodurile cervicale profunde caudale și limfonodurilor
axilare ale primei coaste din partea stângă.
Conductul limfatic drept se naște din confluarea trunchiului jugular drept cu
vasele eferente ale limfonodurilor axilare ale primei coaste de la membrul drept.

CARNIVORE

În general, la câine și pisică limfonodurile sunt de dimensiuni mari, dar mai

reduse ca număr.

LIMFONODURILE CAPULUI ȘI GÂTULUI

Limfonodurile parotidiene sunt voluminoase, așezate înaintea glandei parotide, pe
traiectul arterei transversale a feței; pot fi palpate prin traversul pielii. Aferentele și
eferentele sunt asemănătoare ecvinelor. La pisică, sunt situate înaintea conchiei
auriculare, pe traiectul venei temporale superficiale.
Limfonodurile retrofaringiene laterale sunt mici și inconstante la câine.
Aferentele: de la regiunea auriculară, a cefei; limfa secundară, de la limfonodurile
parotidiene și mandibulare. La pisică, sunt mari și situate caudal față de glanda
parotidă, pe traiectul venei auriculară caudală.
Limfonodurile retrofaringiene mediale sunt mai voluminoase, fiind situate pe
fețele laterale ale faringelui, acoperiți de mușchiul digastric.
Limfonodurile cervicale superficiale sunt formate din două grupe ovale, mari
(3,4-3,5 cm), situate cranial față de mușchiul supraspinos, sub mușchiul cleidocefalic.
Limfocentrul cervical profund este format din limfonodurile cervicale profunde
craniale, medii și caudale, foarte mici și situate în lungul traheii.
 La pisică lipsesc limfonodurile cervicale profunde craniale dar, spre deosebire de
câine, sunt bine dezvoltate limfonodurile cervicale profunde caudale.

LIMFONODURILE MEMBRULUI TORACIC

Limfonodurile axilare proprii sunt situate la fața medială a brațului, dorsal față de
mușchiul pectoral profund și caudal de inserția mușchiului marele rotund. Aferentele:
de la fața medială a membrului toracic și fața laterală a toracelui și abdomenului.
Eferentele: în trunchiul jugular sau în conductul toracic (uneori direct in confluentul
venos).
Limfonodurile axilare accesorii, la câine, sunt relativ mici, situate pe traiectul
vaselor aferente ale limfonodurile axilare proprii; recoltează limfa de pe fața laterală a
cavității toracale și abdominale. Sunt localizate pe direcția ,,liniei tricipitale” și
marginii dorsale a mușchiului pectoral profund. La pisică sunt mult mai dezvoltate,
formate din două pachete limfonodulare situate succesiv pe traiectul ramurii cutanate
a arterei toracodorsale. La ambele specii recoltează limfa și de la mamelele pectorale
și abdominale. Vasele eferente sunt tributare limfonodurilor axilare.

LIMFONODURILE MEMBRULUI PELVIN

Limfonodurile poplitee sunt reprezentate de un pachet superficial și situate
subcutan, la nivelul pliului fesei, pe traiectul ramurii cutanate a arterei femurale
caudale (pot fi ușor palpate transcutan).
Limfonodurile ileofemurale sunt mici, inconstante și situate pe traiectul arterei
iliace externe, în planul inserției mușchiului psoasul mic. Aferentele sunt
asemănătoare ca la rumegătoare. Eferentele: în limfonodurile iliace mediale.
Limfonodul femural este situat, la câine, pe fața medială a coapsei, în unghiul
distal al trigonului femural; la pisică este situat la originea arterei circumflexe
femurale laterale. Aferentele: de la fața caudo-medială a autopodiului, gambei și
coapsei; o parte din limfa secundară, de la limfonodurile poplitee. Eferentele: în
limfonodul ileofemural și limfonodurile iliace mediale.
Limfonodurile inghinale superficiale sunt asemănătoare cu cele de la suine.
Limfonodurile subiliace lipsesc la câine dar sunt prezente la pisică. Vasele
aferente, din teritoriul tributar acestor limfonoduri, la câine, perforează musculatura
flancului și merg pe traiectul arterei circumflexe iliace profunde în limfonodurile
iliace mediale.
 Limfonodul ischiatic lipsește la câine, dar este prezent la pisică la care recoltează
vasele eferente ale limfonodului popliteu superficial.
 Fig. 1 Schema venelor capului la ecvine
a- gaura infraorbitală; b- gaura mentală; c- gaura mandibulară; d- gaura nazală aborală;
e- gaura maxilară
1- vena angulară a ochiului; 2- vena laterală a nasului; 3- vena dorsală a nasului; 4- vena
facială; 5- vena labiomaxilară; 6- vena labiomandibulară; 7- artera facială; 8- canalul
parotidian; 9- vena linguală; 10- vena alveolomandibulară; 11- vena mentală; 12- venă
linguofacială; 13- venă jugulară; 14- venă occipitală; 15- venă auriculară caudală; 16-
trunchiul venos temporal superficial; 17- vena maxilară; 18- vena auriculară anterioară; 19-
vena transversă a feței; 20- vena emisară a găurii retroarticulară; 21- vena maseterină aborală;
22- vene pterigoidiene; 23- vena emisară a fisurii orbitale; 24- vena profundă a feței cu
sinusul său; 25- vena bucală cu sinusul său; 26- vena palatină mare; 27- vena nazală aborală;
28- vena oftalmică externă; 29- vena infraorbitală; 30- vena temporală profundă; 31- vene
tiroidiene.
 Fig. 2 Schema sinusurilor venoase ale durei mater la ecvine
a- hipofiza; b- fisura orbitală prin care iese vena emisară a sa, origine pentru vena
profundă a feței; c- gaura carotică; d- gaura nervului hipoglos; e- gaura occipitală mare.
1- sinusul sagital dorsal; 2- sinusul sagital ventral; 3- marea venă cerebrală; 4- sinusul drept;
5- confluența sinusală; 6- sinusul transvers- partea stângă; 6’- sinusul transvers- partea
dreaptă; 7- sinusul pietros dorsal; 8- sinusul temporal; 9- vena emisară a găurii retroarticulare
(rădăcina venei occipitale); 10- sinusul cavernos drept; 10’ - sinusul cavernos stâng; 11-
sinusul intercavernos rostral; 12- sinusul intercavernos caudal; 13- sinusul pietros ventral-
porțiune intracraniană; 14- sinususl pietros ventral- porțiune extracraniană (confluent
subsfenoidal); 15- vene pterigoidiene; 16- vena maxilară; 17- rădăcina venei occipitale; 18-
sinusul bazilar; 19- sinusuri vertebrale; 20- vena profundă a feței.
 Fig. 3 Schema venei cave craniale: A- ecvine; B- rumegătoare; C- suine.
1- vena jugulară externă; 2- venă jugulară internă; 3- trunchiul bijugular; 4-trunchiul comun al venelor jugulare internă și externă; 5- vene axilare; 6-
trunchi venos brahiocefalic; 7- vena azygos dreaptă; 8- vena cavă cranială.
 Fig. 4 Schema venei cave caudale și a venei porte la ecvine
1- vena cavă caudală; 2- vena iliacă externă; 3- vena iliacă internă; 4- trunchiul pelvic crural sau venă iliacă comună; 5- venele lombare; 6- vena mezenterică
caudală; 7- venă mezenterică cranială; 8- venă splenică; 9- venă gastroduodenală; 10- ramuri venoase pancreatice; 11- vene renale; 12- vena portă; 13- vena
gonadice(testiculare/ ovariene); 14- vene suprahepatice; 15- vene frenice; 16- vena cavă cranială; 17- vena azygos dreaptă; 18- nervul frenic drept; 19- hilul
hepatic; 20- pancreas; 21- diafragm.
 Fig. 5 Rețele admirabile la rumegătoare- vedere laterală
1- porțiunea terminală a arterei carotide externe; 2- artera temporală superficială; 3-
artera maxilară; 4- artera alveolomandibulară; 5- ramuri pterigoidiene; 6- artera temporală
profundă; 7- ramuri caudale pentru alimentarea rețelelor admirabile epidurale; 7’- ramuri
rostrale pentru alimentarea rețelelor admirabile epidurale; 8- rețele admirabile epidurale; 9-
originea arterei carotide interne (la acest nivel având o topografie oarecum similară cu cea de
la ecvine); 10- artera oftalmică externă; 11- rețeaua admirabilă oftalmică; 12- artera centrală a
retinei; 13- artera etmoidală; 14- artera supraorbitală; 15- artera lacrimală; 16- cavitatea
craniană delimitată cu linie întreruptă.
 Fig. 6 Rețele admirabile la rumegătoare- vedere dorsală
1- rtera carotidă internă; 2- artere cerebrale rostrale; 3- arteră comunicantă anterioară; 4-
artera cerebrala mijlocie ; 5- arteră cerebrală caudală; 6- arteră bazilară; 7- gaura
orbitorotundă; 8- gaura ovală; 9- rețea admirabilă rostrală; 10- ramura rostrală de alimentare a
rețelei admirabile; 11- ramură aborală de alimentare a rețelei admirabile; 12- hipofiză
 Fig. 7 Schema generală a colateralelor și terminalelor arterei aorte
1- aortă toracală; 2- aortă abdominală; 3- cordul; 4- trunchi brahiocefalic; 5- arteră subclaviculară stângă; 6- arteră subclaviculară dreaptă; 7- limfonoduri
mediastinale mijlocii; 8- limfonoduri mediastinale craniale; 9- artera carotidă comună dreaptă; 10- artera carotidă comună stângă; 11- artera bronhoesofagiană;
12- limfonoduri mediastinale caudale; 13- artere intercostale dorsale cu limfonodurile toracoaortice la originea lor; 14- artere lombare cu limfonodurile
lombare la originea lor; 15- artera celiacă cu limfonodurile celiace la originea ei; 16- artera mezenterică cranială cu limfonodurile mezenterice craniale la
originea sa; 17- artere renale cu limfonodurile renosuprarenale la originea lor; 18- arterele gonadice; 19- artera mezenterică caudală cu limfonoduri
mezenterice caudale la origine; 20- artera splenică; 21-artera gastrică stângă; 22- artera hepatică; 23- fasciculul stâng al arterei mezenterice craniale (artere
jejunale); 24- fasciculul drept al arterei mezenterice craniale (ileocecocolică); 25-fascicul anterior al arterei mezenterice craniale; 26- artere iliace externe; 27-
artere iliace interne; 28- arteră sacrată mediană cu limfonodurile sacrate mediane; 29- limfonodurile iliace mediale.
 Fig. 8 Schema colateralelor arterei subclaviculare la cal
1- arcul aortic; 2- trunchiul brahiocefalic; 3- artera subclaviculară; 4- trunchiul costocervical; 5- artera cervicală profundă; 6- artera vertebrală; 7- artera
toracică internă; 8- artera cervicală superficială; 9- ramura ascendentă din artera cervicală superficială; 10- ramura descendentă din artera cervicală
superficială; 11- artera intercostală supremă; 12- arterele intercostale II-V; 13- artera dorsală a spetei; 14- ramura superficială din artera cervicală profundă;
15- ramura profundă din artera cervicală profundă; 16- găuri vertebrale; 17- artera musculofrenică; 18- artera epigastrică cranială; 19- artera epigastrică
caudală; 20- artere intercostale dorsale; 21- aorta abdominală; 22- artera bronhoesofagiană cu ramuri bronhice și esofagiene; 23- ramură esofagiană din artera
gastrică stângă; 24- artere intercostale ventrale; 25- limfocentrul cervical superficial; 26- limfonodurile sternale craniale; 27- limfonodurile sternale caudale;
28- limfonodurile mediastinale craniale; 29- limfonodurile mediastinale mijlocii; 30- limfonodurile mediastinale caudale; 31- limfonodurile toracoaortice; 32-
ultima coastă; 33- bifurcația traheală; 34- esofag; 35- cordul; 36- inserția porțiunii costale a diafragmului.
 Fig. 9 Distribuția arterei celiace la ecvine
1- artera celiacă; 2- artera splenică; 3- artera gastroepiploică stângă; 4- artera gastrică stângă; 5- artera hepatică; 6- artera gastroepiploică dreaptă; 7- artera
gastroduodenală; 8- artera pancreaticoduodenală cranială cu limfonoduri duodenale; 9- artera pancreaticoduodenală caudală; 10- ramuri pancreatice; 11-
artera esofagiană; 12- ramuri viscerale ale arterei gastrice stângi; 13- ramuri parietale ale arterei gastrice stângi; 14- artera gastrică dreaptă; 15- limfonoduri
splenice (lienale); 16- limfonoduri celiace; 17- limfonoduri portale; 18- limfonoduri gastrice; 19- limfonoduri omentale.
 Fig. 10 Limfocentrii musculari la ecvine
1- limfocentrul parotidian; 2 - limfocentrul mandibular; 3- limfocentrul cervical superficial; 4– limfocentrul ingvinofemural (limfonodurile
subiliace-precrurale); 5- limfocentrul ischiatic; 6– limfocentrul popliteu.
 Fig. 11 Limfocentrii musculari la bovine
1-limfocentrul mandibular; 2– limfocentrul parotidian; 3- limfocentrul retrofaringian ( limfonodurile retrofaringiene laterale); 4- limfocentrul cervical
superficial (limfonodurile cervicale superficiale ventrale); 5- limfocentrul subiliac; 6- limfonodurile fosei paralombare; 7- limfonodurile gluteene; 8-
limfonodurile tuberozitäții ischiatice; 9- limfocentrul popliteu.
 Fig. 12 Limfocentrii musculari la ovine
1- limfocentrul mandibular; 2- limfocentrul parotidian; 3- limfocentrul retrofaringian (limfonodurile retrofaringiene laterale); 4 - limfocentrul cervical
superficial (limfonodurile cervicale ventrale superficiale); 5- limfocentrul subiliac; 6- limfonodurile gluteene; 7- limfocentrul popliteu.
 Fig. 13 Limfocentrii musculari și parietali ai cavității abdominale la suine
1- limfonodurile mandibulare; 2 - limfonodurile mandibulare accesorii; 3 - limfocentrul parotidian; 4 – limfonodurile retrofaringiene laterale; 5-
limfonodurile cervicale superficiale dorsale; 6- limfonodurile retrofaringiene mediale; 7- limfonodurile cervicale superficiale ventrale; 8 - trunchiul traheal; 9-
vena cava cranială; 10 - trunchiul lombar; 11- limfonodurile lomboaortice; 12- limfonodurile iliace; 13- limfonodurile iliace mediale; 14 - limfonodurile
sacrale; 15- limfonodurile anorectale; 16 – limfonodurile subiliace; 17- limfonodurile ingvinale profunde; 18 - limfonodurile ingvinale superficiale;
19-limfonodurile poplitee; 20 - limfonodul jaretului.
 Fig. 14 Limfocentrii musculari la canide
1- limfocentrul mandibular; 2- limfocentrul parotidian; 3 - limfonodurile retrofaringiene laterale; 4- limfonodurile cervicale superficiale; 5 –
limfonodurile axilare proprii; 6 – limfonodurile axilare accesorii; 7- limfonodurile ingvinale superficiale; 8- limfonodul ileofemural; 9- limfocentrul popliteu;
10- limfonodul femural.
 Fig. 15 Limfocentrii musculari la feline
1-limfocentrul mandibular; 2- limfocentrul parotidian; 3- limfonodurile retrofaringiene laterale; 4- limfonodurile mandibulare accesorii; 5- limfonodurile
cervicale superficiale dorsale; 6- limfonodul axilar al primei coaste; 7- limfonodurile axilare proprii; 8- limfonodurile axilare accesorii; 9- limfonodul ischiatic;
10- limfonodul subiliac; 11- limfocentrul popliteu.
 Fig. 16 Limfocentrii musculari la leporide:
1- limfonodul mandibular; 2- limfonodul mandibular accesoriu; 3- limfonodul bucal; 4- limfonodurile parotidiene; 5- limfonodul retrofaringian lateral; 6-
limfonodul axilar propriu; 7, 8 - limfonodurile axilare accesorii; 9- limfonodul subiliac; 10- limfocentrul popliteu.
 ANATOMIE

ANUL II

NERVII CRANIENI
PARTEA I
(CURS XI)
 NERVII CRANIENI (Nervi craniales)

Nervii cranieni, în număr de 12 perechi la mamifere și păsări, își au originea aparentă

la nivelul encefalului și părăsesc cavitatea craniană prin găurile de la baza craniului.
Pe baza criteriului topografic și distributiv, cele 12 perechi sunt numite în ordine
numerică: perechea I - nervi olfactivi; perechea a II-a - nervi optici; perechea a III-a - nervi
oculomotori; perechea a IV-a - nervi trochleari; perechea a V-a - nervi trigemeni; perechea a
VI-a - nerv abducens; perechea a VII-a - nervi intermediofaciali; perechea a VIII-a - nervi
vestibulocochleari; perechea a IX-a - nervi glosofaringieni; pereche a X-a - nervi
pneumogastrici; perechea a XI-a - nervi accesorii și perechea a XII-a - nervi hipogloși.
Din punct de vedere funcțional, nervii cranieni pot fi încadrați în trei grupe: a) nervii
sensibilității speciale (nervi senzoriali) – trei perechi: I, II și VIII; b) nervii motori – șase
perechi: III, IV, VI, VII (nervul facial), XI și XII; c) nervii micști - trei perechi: V, IX și X.
Pe baza valorii lor genetice, funcționale și în raport cu zona de distribuție, nervii
cranieni se sistematizează, prin comparație filogenetică, în patru grupe: a) nervi arhencefalici
sau cranieni propriu-ziși- perechile I și II; b) nervii epibranhiali – perechile III, IV și VI; c)
nervi branhiali: ai primului arc (mandibular) – perechea V, ai arcului al doilea (hioidian) -
perechea VII, ai arcurilor II și III (ramura cutanată) – perechea VIII, ai arcului III - perechea
IX, ai arcurilor IV, V și VI - perechile X și XI; d) nervii hipobranhiali – perechea XII.

NERVII ARHENCEFALICI

Sunt nervi a căror dezvoltare filogenetică a fost condiționată de necesitatea explorării

mediului ambiant.

Nervii olfactivi (Nn. olfactorii) (Perechea I)

Constituie segmentul intermediar al analizatorului olfactiv. Sunt reprezentați de
numeroase fibre nervoase, care converg de la nivelul zonei olfactive a mucoasei nazale,
străbat orificiile lamei ciuruite a etmoidului și ajung la fața oro-ventrală a bulbului olfactiv. În
traiectul lor extracranian, aceste fibre apar amielinice, înconjurate de elemente conjunctive
ale pituitarei, în timp ce intracranian ele sunt învelite în teci meningeale.
 Originea reală a nervilor olfactivi se găsește la nivelul ariei olfactive a mucoasei
nazale, în celulele neuroepiteliale, bipolare; originea aparentă este pe fața oro-ventrală a
bulbilor olfactivi. În strânse raporturi cu nervii olfactivi apar nervul vomeronazal și nervul
terminal.
Nervul vomeronazal (N. vomeronasalis), reprezentat de câteva filete nervoase ce se
desprind de la organul vomeronazal, prezintă schimburi de fibre cu nervii nazali din trigemen,
după care străbat lama ciuruită prin orificii proprii, situate pe versanții apofizei „în creastă de
cocoș“ și abordează partea dorso-medială a bulbilor olfactivi.
Nervul terminal (N. terminalis), fin, emerge din mucoasa ce îmbracă extremitatea
aborală, infundibuliformă a canalului Jacobson, străbate lama ciuruită etmoidului, fibrele lui
atașându-se la originea aparentă a nervului vomeronazal. Are schimburi de fibre cu nervul
etmoidal, prezentând în zona de „anastomoză“ un mic ganglion terminal (Ganglion
terminale).
Numărul fibrelor olfactive apare mai redus la rumegătoare. La ovine, nervul terminal
are originea aparentă pe partea medio-dorsală a bulbului olfactiv prin două grupe de fibre,
fiecare părăsind cavitatea craniană prin găuri speciale săpate pe versanții crestei etmoidale.
La suine, nervul vomeronazal apare mult mai fin decât la ovine, iar nervul terminal prezintă
raporturi intime cu nervul etmoidal, părând a se detașa de la nivelul unui „microganglion
etmoidal“.

Nervul optic (N. opticus) (Perechea a II-a )

Cu aspect de cordon nervos, ușor flexuos, cilindroid, cu diametrul variabil (2,5- 7

mm), nervul optic leagă polul posterior al globului ocular de chiasma optică, îndeplinind rolul
de segment intermediar al analizatorului vizual.
Originea reală se găsește în neuronii multipolari din retină, ale căror prelungiri
axonice dau naștere fibrelor optice. Mai strangulat la nivelul detașării lui din partea medio-
inferioară a polului bulbar posterior, nervul optic este învelit de o tunică externă fibroasă,
rezistentă, în continuitate directă cu duramater și de o tunică internă subțire și fină,
dependentă de piamater, intim aderentă pe nerv, în masa căruia trimite o mulțime de septuri
interfasciculare. Între aceste învelitori se delimitează un spațiu pluricameral, similar spațiului
arahnoidian encefalic, cu care comunică. Nervul optic traversează cavitatea orbitară în
direcție oblică caudo-medială, pătrunzând în cavitatea craniană prin conductul optic,
ajungând la chiasma optică, care reprezintă originea sa aparentă. La acest nivel, fibrele
nervului optic se grupează într-un fascicul lateral (sau direct), care se continuă în bandeleta
optică din aceeași parte și într-un fascicul medial (sau încrucișat), ce se continuă în bandeleta
optică din partea opusă. Situată în șanțul chiasmatic al presfenoidului, chiasma optică apare
atașată la fața ventrală a encefalului, oral de tuberculul cenușiu hipotalamic, printr-o lamă
subțire de substanță cenușie, denumită lamelă supraoptică sau rădăcina cenușie a nervilor
optici. Fiecare bandeletă optică cuprinde atât fibre directe sau încrucișate provenite din nervii
optici, cât și fibre care trec, prin arcuire, din bandeleta dintr-o parte în bandeleta din partea
opusă, dând naștere comisurii supraoptice ventrale. Totodată, unele fibre optice trec de la un
glob ocular dintr-o parte la globul ocular din partea opusă, putând realiza o comisură
supraoptică dorsală între cele două retine.
Numărul fibrelor optice este mai mare la speciile la care văzul este cel mai important
simț. La cabaline, fasciculul încrucișat apare mai voluminos decât cel direct, care cuprinde
numai 12-15% din fibre. La rumegătoare, nervul optic apare mai gros și mai flexuos,
prezentând două curburi.

NERVII EPIBRANHIALI

Sunt nervi motori, distribuiți în musculatura globilor oculari.

Nervul oculomotor (N. oculomotorius) (Perechea a III-a)

Are o componentă motrică și una parasimpatică.
Originea reală a fibrelor componentei motrice corespunde unui nucleu motor,
situat în etajul superior al pedunculilor cerebrali, sub apeductul mezencefalic. O parte din
fibrele motrice se încrucișează, trecând în nervul simetric. Fibrele parasimpatice își au
originea reală în nucleul parvocelular (sau ocular), situat în partea laterală a nucleului motric;
originea aparentă se găsește pe fața ventrală a fiecărui peduncul cerebral, aboral de bandeleta
transversă. De la acest nivel, nervul oculomotor însoțește dorsal nervul maxilar și, împreună
cu nervul oftalmic, părăsește cavitatea craniană prin fisura sfenoidală (la cabaline) sau prin
gaura orbitorotundă (la restul speciilor). În hiatusul orbitar, se împarte într-o ramură dorsală
(Ramus dorsalis), ce inervează mușchiul drept dorsal și mușchiul ridicător at pleoapei
superioare și într-o ramură ventrală (Ramus ventralis), care se distibuie în mușchiul drept
medial, mușchiul drept ventral, mușchiul retractor bulbar (fasciculele ventral și medial),
emițând în același timp nervul trochlear mic ce inervează mușchiul oblic ventral,
prezentând la originea sa ganglionul ciliar (oftalmic). Comparativ, nervul trochlear mic apare
mai gros la ovine decât la cabaline și bovine.

Nervul trochlear (N. trochlearis) (Perechea a IV-a)

Nervul trochlear sau patetic apare ca singurul nerv cranian care se detașează de pe
fața dorsală a trunchiului cerebral.
Originea reală o are într-un nucleu motor, situat în etajul superior al pedunculilor
cerebrali, aboral de nucleul perechii a III-a. Fibrele dintr-o parte se încrucișează cu fibrele din
partea opusă, realizând pe linia mediană decusația nervul trochlear (Decussatio nervorum
trochlearium); originea aparentă se găsește înapoia tuberculilor cvadrigemeni (coliculilor)
caudali, la extremitățile laterale ale șanțului posttubercular. Părăsește cavitatea craniană prin
conductul trochlear (la cabaline), sau prin gaura orbito-rotundă (la restul speciilor). În
cavitatea orbitară urmărește peretele medial al orbitei, având traiect subperiorbitar, pentru a
aborda fața dorso-medială a mușchiului oblic dorsal, pe care îl inervează. La rumegătoare,
nervul trochlear perforează duramater sub forma a 2-3 fascicule, care se comasează imediat
într-un trunchi comun. La suine, nervul trochlear emite, în ,,cortul" cerebelos, o ramură
meningeală cu traiect retrograd, dispersată în duramater.

Nervul trigemen (N. trigeminus) (Perechea a V-a)

Fiind nerv mixt, prezintă două rădăcini: o rădăcină senzitivă, mai voluminoasă și o
rădăcină motoare, mai redusă, situată la fața medială a rădăcinii senzitive.
Originea aparentă, pentru ambele rădăcini, se află pe laturile punții; originea
reală pentru fibrele rădăcinii motoare se află: a) în nucleul masticator, situat în partea
laterală a etajului superior al punții și b) în nucleul accesoriu, reprezentat printr-o tramă de
celule nervoase, întinsă oral până în apropierea tuberculilor cvadrigemeni; originea reală a
fibrelor rădăcinii senzitive se află în neuronii ganglionului trigeminal Gasser. Axonii
acestora pătrund în protuberanță, stabilind legaturi sinaptice cu neuronii nucleilor senzitivi
terminali; un nucleu al tractusului spinal sau „gelatinos”, situat în partea laterală a bulbului și
protuberanței și un nucleu terminal, ce se confundă, la cabaline, cu locus coeruleus.
Ganglionul trigeminal Gasser (Ganglion trigeminale) (sau semilunar), situat pe
rădăcina senzitivă la mică distanță de originea ei aparentă, prezintă o față dorsală acoperită de
extremitatea inferioară a cortului cerebelos și o față ventrală, aderentă intim la cartilajul ce
acoperă porțiunea orală a găurii sfâșiate și la rădăcina motoare. Din ganglion se desprind trei
trunchiuri nervoase, constituind ramura oftalmică, ramura maxilară și ramura mandibulară.
 Ramura oftalmică (N. ophthalmicus)
Are o componență exclusiv senzitivă, fiind cea mai redusă dintre ramurile
trigemenului. Se detașează din partea orală a ganglionului trigeminal, în trunchi comun cu
ramura maxilară, emițând nervul meningic recurent (Arnold) (Ramus meningeus), pentru
„cortul cerebelului” și părăsește cavitatea craniană prin fisura orbitară, împreună cu nervul
oculomotor și nervul abducent. În cavitatea orbitară se trifurcă dând: nervul frontal, nervul
lacrimal și nervul nazociliar.
Nervul frontal (N. frontalis) urcă în contact cu peretele medial al orbitei, părăsind
cavitatea orbitară prin gaura supraorbitară, sub numele de nerv supraorbitar. Se ramifică în
pielea frunții, în pleoapa superioară și concură la formarea plexului preauricular.
Nervul lacrimal (N. lacrimalis) abordează prin mai multe filete glanda lacrimală. Se
ramifică terminal în pleoapa superioară. Pe traiect emite ramura zigomatico-temporală
(Ramus zygomaticotemporalis), care străbate periorbita, trecând pe sub arcada orbitară,
pentru a forma, împreună cu nervul auriculo-palpebral și nervul frontal, plexul preauricular.
Nervul nazociliar (N. nasociliaris) sau palpebronazal însoțește artera oftalmică
externă până în apropierea găurii etmoidale, unde se divide în nervul etmoidal și nervul
infratrochlear. Pe traiect, emite o ramură comunicantă cu ganglionul ciliar și nervii ciliari
lungi, ce asigură sensibilitatea globului ocular.
Nervul etmoidal (N. ethmoidalis) acompaniază artera etmoidală, pătrunzând prin
gaura etmoidală în cavitatea craniană pe care o părăsește din nou, intrând în cavitatea nazală,
unde se ramifică în mucoasa septumului nazal, a cornetului nazal dorsal și labirintului
olfactiv, trimițând o ramură în sinusul frontal.
Nervul infratrochlear (N. infratrochlearis) se îndreaptă spre unghiul palpebral
medial, distribuind ramuri în pielea zonală, în pleoapa a III-a, în carunculul, sacul și
conductul lacrimal, precum și în mucoasa sinusului frontal printr-o ramură sinusală.
Ramura maxilară (N. maxillaris)
Mai voluminoasă decât ramura oftalmică, iese din cavitatea craniană prin gaura
rotundă, ajungând în cavitatea orbitară, unde se împarte în două ramuri puțin distincte: nervul
pterigopalatin și nervul infraorbital.
În hiatusul orbitar, nervul maxilar emite nervul zigomatic (N. zygomaticus), care intră
în teaca orbitară, orientându-se spre unghiul temporal al ochiului, distribuind fibre în capsula
Tenon, pleoapa inferioară și pielea din zona unghiului temporal, iar printr-o comunicantă
lacrimo-orbitară ajunge la glanda lacrimală.
 Nervul pterigopalatin (N. pterygopalatinus), situat ventral de nervul infraorbitar, se
împarte, după un scurt traiect, în nervul nazal aboral și în nervul palatin mare.
Nervul nazal aboral (N. nasalis caudalis) formează o țesătură în jurul ganglionului
pterigopalatin, pătrunzând prin gaura sfenopalatină în cavitatea nazală, unde se divide, în
două ramuri. Ramura medială se distribuie septumului nazal și organului vomeronazal,
prezentând schimburi de fibre cu filete olfactive din nervul vomeronazal. Totodată, unele
fibre din această ramură trec prin fisura palatină, realizând un nerv nazopalatin, ramificat în
extremitatea rostrală a palatului dur. Cea de-a doua ramură, ramura laterală se distribuie în
mucoasa cornetului maxiloturbinal și a peretelui lateral.
Nervul palatin mare (N. palatinus major) încrucișează pe partea lateral nervul
infraorbitar, dirijându-se ventro-oral, pentru a pătrunde în conductul palatin, apoi în șanțul
palatin alături de artera palatină, dând ramuri în mucoasa palatului dur, în gingii, în vălul
palatin (ramuri palatine mijlocii), în mucoasa meatului ventral (ramuri caudale nazale
ventrale), un fin nerv palatin accesoriu inervând zonele palatului dur și moale. Pe traiect,
emite nervul palatin mic (N. palatinus minor) sau stafilin reprezentat de numeroase filete
distribuite porțiunii glandulare, mușchiului tensor și mușchiului ridicător al vălului palatin,
fibrele motorii musculare provenind din nervul facial pe calea nervului vidian.
Nervul infraorbital (N. infraorbitalis), cu aspect de ramură terminală a nervului
maxilar, se angajează în canalul infraorbital. Pe traiect emite: a) ramuri alveolare maxilare
aborale și medii (Rami alveolares superiores caudales et Rami alveolares superiores medii)
distribuite molarilor; b) ramuri alveolare maxilare orale (Rami alveolares superiores rostrales)
intraosoase, care străbat grosimea maxilei și a osului incisiv, distribuindu-se premolarilor,
caninilor (când există), incisivilor și gingiei.
La nivelul găurii infraorbitale nervul infraorbital se dispersează într-un evident plex
infraorbital din care pornesc: 2-3 ramuri nazale externe ce acompaniază mușchiul ridicător al
buzei superioare, o ramură nazală internă, mai dezvoltată, ajungând la cabaline până la
diverticulul nazal și numeroase ramuri labiale maxilare ce se ,,anastomozează” cu fibre
provenite din plexul bucal dorsal al nervului facial.
Ramura mandibu1ară (N. mandibularis)
Are o componență mixtă, conținând: fibre senzitive cu origine în ganglionul
trigeminal și fibre motoare desprinse direct din trunchiul nervului trigemen. Părăsește
cavitatea craniană prin gaura ovală, orientându-se oblic ventro-oral și dispersându-se în nervi:
1. Nervul masticator (N. masticatorius) conține numai fibre motoare. Se desprinde
din partea antero-laterală a nervului mandibular, emițind după un scurt traiect: a) nervul
maseterin (N. massetericus) ce parcurge în sens lateral incizura mandibulară, ramificându-se
în mușchiul maseter, dând o ramură fină pentru planul superficial și alta mai groasă pentru
planul profund; b) nervul temporal profund aboral și nervul temporal profund mijlociu
(Nn. temporales profundi), detașați în apropierea incizurii mandibulare, ambii distribuindu-se
în mușchiul temporal.
2. Nervul bucal (N. buccalis), mixt, se izolează de pe marginea anterioară a nervului
mandibular, trecând peste ganglionul otic, pentru a se angaja la marginea ventrală a
mușchiului buccinator, ajungând până în buza inferioară, unde își intersectează fibrele cu ale
nervului mental. Trimite fibre nervoase prin nervul pterigoidian lateral (N. pterygoideus
lateralis) (extreme de fin) în mușchiul omonim și prin nervul temporal profund oral,
subțire, în porțiunea orbitară a mușchiului temporal. Celelalte fibre sunt distribuite prin: a)
ramuri glandulare în glandele molare superioare, în pielea zonei zigomatice; b) ramuri
vestibulare în glandele molare inferioare, în mucoasa vestibulului bucal, unele ajungând în
mucoasa și glandele labiale inferioare.
3. Nervul pterigoidian medial (N. pterygoideus medialis), emis în contact cu nervul
bucal în apropierea ganglionului otic, se îndreaptă ventro-oral, ajungând în mușchiul
pterigoidian medial în care se ramifică, nu înainte de a trimite fine filete nervoase în mușchiul
tensor al vălului palatin și în mușchiul tensor al timpanului.
4. Nervul auriculo-temporal (N. auriculotemporalis) sau nervul temporal
superficial, cu originea în partea aborală a nervului mandibular, se orientează înapoi și lateral
la fața laterală a pungii guturale. Înconjoară caudal gâtul condilului și devine superficial dând:
o ramură fină de comunicare cu nervul auriculo-palpebral, o ramură transversă a feței (Ramus
transversus faciei), ce acompaniază vasele omonime, dispersându-se cutanat, o ramură
ventrală evidentă, ce se unește cu nervul facial, realizând împreună plexul subzigomatic. Pe
traiect, mai emite: ramură pentru punga guturală, ramuri parotidiene (Rami parotidei) dorsal,
ramură pentru pielea conductului auditiv extern și membrane timpanică.
5. Nervul alveolomandibular (N. alveolaris inferior), pătrunde prin gaura
mandibulară în conductul dentar inferior, pe care îl parcurge până la nivelul găurii mentale,
de la care se continuă cu plexul mental. În traiectul intraosos emite: ramuri alveolare
mandibulare pentru molari, ramuri alveolare mandibulare rostrale, sau incisive, prelungite în
grosimea corpului mandibulei, pentru a se distribui incisivilor și, eventual, caninilor inferiori.
Nervul mental realizează un plex mental ale cărui fibre se distribuie în buza inferioară.
6. Nervul lingual (N. lingualis) primește, după un scurt traiect, nervul coarda
timpanului, din nervul facial. Se dirijează spre baza limbii emițând: a) ramuri linguale
caudale, în mucoasa bazei limbii; b) ramuri vasculo-secretorii pentru glanda mandibulară, ce
conțin fibre provenite din nervul coarda timpanului; c) nervul sublingual, dispersat în masa
glandei sublinguale și în mucoasa feței laterale; d) ramura profundă, cuprinzând restul
fibrelor nervoase, se angajează în interstițiul dintre mușchiul baziglos și mușchiul genioglos,
dispersând fibre în masa limbii, până la vârful ei.
7. Nervul pentru mușchiul milohioidian (N. mylohyoideus) se detașează de pe
marginea posterioară a nervului alveolo-mandibular, angajându-se inițial între mușchiul
pterigoidian medial și mandibulă, iar ulterior, subperiostal, ajungând până la mușchiul
milohioidian în care se ramifică terminal. Emite: a) ramuri parotidiene rostrale și recurente
distribuite canalului parotidian; b) o ramură pentru porțiunea orală a mușchiului digastric.

Nervul abducens (N. abducens) (Perechea a VI-a)

Nervul abducens (oculomotor extern) are originea reală reprezentată prin doi nuclei:
un nucleu principal, ce corespunde eminenței rotunde de la nivelul trigonului pontin al fosei
romboidale și un nucleu secundar, situat înapoia și în afara precedentului; originea aparentă
se află pe fața ventrală a bulbului rahidian, la extremitatea orală a șanțului lateral ventral.
Fibrele părăsesc bulbul prin 5-8 rădăcini fine care se comasează într-un fascicul redus ce iese
din cavitatea craniană prin fisura sfenoidală (la cabaline), sau prin etajul superior al găurii
orbito-rotunde (la restul speciilor). În cavitatea orbitară se împarte în două ramuri: una care se
epuizează în mușchiul drept lateral și alta mai redusă, în mușchiul retractor bulbar, fasciculele
lateral și dorsal.
 Fig. 1 Fața ventrală a bulbului rahidian la ecvine
1- chiasma optică (originea aparentă a perechii a II-a de nervi cranieni); 2- bandelete optice; 3- fosă
interpedunculară; 4- tubercul cenușiu cu tija hipofizei secționată; 5- tubercul mamilar; 6- peduncul
cerebral; 7- bandele transverse; 8- originea aparentă a celei de-a III-a perechi de nervi cranieni
(oculomotor); 9- puntea; 10- șanț ponto-peduncular; 11- originea aparentă a perechii a V-a de nervi
cranieni; 12- șanț bazilar; 13- mielencefal (culoare verde); 14- corp trapezoid; 15- piramide bulbare;
16- șanț colateral ventral; 17- șanț colateral dorsal; 18- originea aparentă a perechii a VII-a de nervi
cranieni; 19- originea aparentă a perechii a VIII-a de nervi cranieni; 20- originea aparentă a perechii a
VI-a de nervi cranieni; 21- originea aparentă a perechii a IX-a de nervi cranieni; 22- originea aparentă
a perechii a X-a de nervi cranieni; 23- originea aparentă a perechii a XI-a de nervi cranieni; 24-
originea aparentă a perechii a XII-a de nervi cranieni; 25- decusația piramidală; 26- ganglionul Gasser
(trigeminal); 27- fisura orbitară; 28- gaura rotundă; 29- gaura ovală; 30- ramura oftalmică a
trigemenului; 31- ramura maxilară a trigemenului; 32- ramura mandibulară a trigemenului (ramură
mixtă).
 Fig. 2 Perechea I de nervi cranieni
1- celule bipolare, o ramurã nervoasã olfactivă; 2- filete nervoase olfactive; 3- lama ciuruitã a etmoidului; 4- nerv vomeronazal; 5- nerv terminal; 6- organ
vomeronazal; 7- bulb olfactiv; 8- peduncul olfactiv.
 Fig. 3 Perechea a II-a de nervi cranieni
1- nervul optic; 2- bandeleta opticã; 3- chiasma opticã; 4- fibre directe; 5- fibre încrucișate; 6- teaca meningealã;
7- teaca duralã; 8- comisura supraopticã dorsalã; 9- comisura supraopticã ventralã; 10- retina; 11- sclerotica; 12-
rădăcina cenușie; 13- tubercul cenușiu; 14- tubercul mamilar; 15- gaura optică.
 Fig. 4 Mușchii globului ocular și inervația acestora
1- fisura orbitară; 2- nervul oculomotor; 3- nervul trochlear; 4- nervul abducens; 5- ganglionul ciliar;
6- inel format de periorbită; 7- nervul optic; 8- mușchiul ridicător al pleoapei superioare; 9- mușchiul
oblic dorsal; 10- mușchiul oblic ventral; 11- mușchiul drept dorsal; 12- mușchiul drept medial; 13-
mușchiul drept lateral; 14- mușchiul drept ventral; 15- fasciculele mușchiului retractor bulbar.
 Fig. 5 Schema ramurii oftalmice a nervului trigemen
1- fisura orbitară prin care iese ramura oftalmică a nervului V; 2- nervul frontal; 3-nervul lacrimal; 4- nervul nazociliar; 5- nervul etmoidal; 6- nervul
infratrochlear; 7- nervul zigomaticotemporal; 8- nervul supraorbital care împreună cu nervii zigomaticotemporal și auriculopalpebral formează plexul
preauricular; 9- nervul supraorbitar; 10- glanda lacrimală; 11- gaura etmoidală.
 Fig. 6 Schema ramurii maxilare a nervului trigemen
1- gaura rotundă mare prin care iese ramura maxilară a nervului V; 2- nervul infraorbitar; 3- nervul
pterigopalatin; 4- nervul nazal aboral; 5- nervul palatin mare; 6- ramuri laterală și medială a nervului
nazal aboral; 7- plexul infraorbitar; 8- ramuri dentare rostrale ale nervului infraorbitar; 9- ramuri
molare superioare ale nervului infraorbitar; 10- nervul palatin mic; 11- nervul zigomatic; 12-
ganglionul parasimpatic pterigopalatin; 13- gaura maxilară; 14- gaura nazală aborală; 15- gaura
palatină posterioară; 16- gaura infraorbitară; 17- gaura palatină rostrală; 18- mucoasa palatină; 19-
vălul palatin.
 Fig. 7 Schema ramurii mandibulare a nervului trigemen
1- nervul masticator; 2- nervul maseterin; 3- nervul temporal profund aboral; 4- nervul temporal
profund mijlociu; 5- nervul bucal; 6- nervul temporal profund rostral; 7- ramura pentru mușchiul
pterigoidian lateral; 8- nervul pterigoidian medial; 9- nervul alveolomandibular; 10- plexul mental;
11- ramuri molare inferioare; 12- ramuri dentare anterioare; 13- nervul lingual; 14- nervul coarda
timpanului; 15- nervul temporal superficial; 16- nervul facial; 17-nervul milohioidian; 18- ganglionul
otic; 19- ganglionul mandibular; 20- gaura mandibulară; 21- gaura mentală; 22- plexul subzigomatic.
 ANATOMIE

ANUL II

NERVII CRANIENI
PARTEA II
(CURS XII)
 Nervul intermediofacial (N. facialis s. N. intermedio-facialis) (Perechea a VII-a)
Nervul intermediofacial se formează prin asocierea a doi nervi distincți la origine și
deosebiți ca funcție. Nervul facial (N. facialis) include numai fibre motorii, în timp ce nervul
intermediar (N. intermedius) include atât fibre senzitive, cât și fibre parasimpatice.
Originea aparentă a nervului facial este pe părțile laterale ale corpului trapezoid.
Originea reală a fibrelor motorii se află în nucleul motor al nervului facial (Nucleus
motorius n. facialis) din bulb (la limita rostrală a acestuia), a celor senzitive în ganglionul
geniculat (Ganglion geniculi) situat pe traiectul intraosos al nervului (în conductul piramidei
temporalului, pe care-l străbate), iar fibrele parasimpatice în nucleii lacrimal și salivator
anterior (Nucleus parasympathicus n. intermedii), ambii situați în punte.
Traiectul nervului poate fi sistematizat în patru porțiuni:
1. Porțiunea intracraniană – este compusă din segmentele corespunzătoare ale
celor doi nervi, facial și intermediar, separate între ele.
2. Porțiunea intraosoasă – corespunde segmentului ce se află în conductul osos al
piramidei temporalului. Inițial nervii rămân independenți, dar se unesc după un scurt traiect,
în locul unde se găsește ganglionul geniculat. Din acest punct se asociază, formează nervul
intermediofacial, care părăsește conductul osos la baza piramidei prin gaura stilomastoidiană.
În acest sector nervul emite o serie de colaterale:
- nervul mare pietros superficial (N. petrosus superficialis major) este cel care
conține fibre preganglionare parasimpatice provenite din nucleul lacrimal și căruia i se
asociază nervul mare pietros profund (din nervul glosofaringian), formând nervul pietros
mare (N. petrosus major). Părăsește cavitatea timpanică printr-un mic conduct osos, se
orientează rostral sub baza craniului, primind în acest loc filete simpatice din plexul
subbazal și formând nervul vidian (nervul canalului pterigoidian) (N. canalis pterygoidei),
ce se îndreaptă spre ganglionul pterigopalatin. Fibrele parasimpatice care ajung la acest
ganglion provin din nucleul lacrimal. Din acest loc fibrele postganglionare eferente ajung la
glanda lacrimală, la glandele mucoasei nazale și la glandele vălului palatin;
- nervul micul pietros superficial (N. petrosus superficialis minor), desprins din
nervul intermediofacial aproximativ în același loc, se unește pe traiect cu nervul micul
pietros profund, din nervul glosofaringian, ce conține fibre parasimpatice cu origine în
nucleul salivator caudal al acestuia. Astfel ia naștere nervul micul pietros (N. petrosus
minor), care se dirijează către ganglionul otic, unde fac sinapsă fibrele parasimpatice. Cele
postganglionare se vor distribui glandei parotide și glandelor molare.
 - nervul coarda timpanului (Chorda tympani) părăsește cavitatea timpanică prin
fisura pietrotimpanică, apoi coboară în contact cu fața laterală a pungii guturale, pentru a se
atașa nervului lingual. Fibrele sale se distribuie împreună cu ramificații ale nervului lingual
la mucoasa limbii situată rostral de papilele circumvalate. Cele parasimpatice provin din
nucleul salivator anterior. Vor face sinapsă în ganglionul mandibular, iar fibrele
postganglionare se vor distribui glandei mandibulare și glandelor sublinguale.
- nervul scăriței (stapedial) (N. stapedius), subțire și scurt, destinat mușchiului
omonim.
3. Porțiunea subparotidiană - se poate diseca prin îndepărtarea atentă a acinilor
glandei parotide. În această porțiune se pot izola următorii nervi:
- nervul auricular anterior sau auriculopalpebral (N. auriculopalpebralis), se dirijează
dorsal spre regiunea preauriculară unde participă la formarea plexului preauricular. Dă
ramuri palpebrale și ramuri auriculare;
- nervul auricular intern sau auricular mijlociu (Ramus auricularis internus) pătrunde
la baza conchiei printr-un orificiu, pentru a ajunge la partea concavă a conchiei, unde
distribuie fibre senzitive, provenite din nervul vag la pielea ce acoperă această față;
- nervul auricular posterior (N. auricularis caudalis), emis la ieșirea nervului facial
prin gaura stilomastoidiană, se distribuie mușchilor auriculari caudali;
- nervul mușchiului occipitohioidian;
- nervul mușchiului stilohioidian (Ramus stylohyoideus);
- nervul mușchiului digastric, ce se distribuie în prima burtă (burta caudală) a
mușchiului digastric și în mușchiul occipitomandibular la cal;
- nervul cutanatului cervical, desprins în partea opusă nervului auricular anterior, ce
se distribuie mușchiului cutanat al gâtului;
- ramuri parotidiene și pentru punga guturală, multiple, emise pe toată porțiunea
subparotidiană, ce conțin fibre parasimpatico-secretoare provenite de la ganglionul otic, prin
comunicarea nervului facial cu nervul temporal superficial.
4. Porțiunea subcutanată – este acoperită doar de piele. După ce primește nervul
temporal superficial înapoia gâtului condilului mandibular, nervul facial va forma împreună
cu acesta plexul subzigomatic, în jumătatea dorsală a feței laterale a mușchiului maseter.
Din acest plex se desprind nervii bucali dorsal, mijlociu și ventral, care vor inerva mușchii
botului.
 Nervul glosofaringian (N. glossopharyngeus) (Perechea a IX-a)
Nervul glosofaringian cuprinde în componența sa fibre motorii, senzitive și
parasimpatice.
Originea aparentă a sa este în partea anterioară a șanțului lateral dorsal bulbar,
rostral de perechea a X-a.
Originea reală pentru fibrele motorii este în neuronii porțiunii anterioare a nucleului
ambiguu. Cele senzitive își au originea reală în ganglionii proximal (Ganglion proximale)
(absent la cal) și distal (Ganglion distale) (pietros), situați în zona rostrală a găurii jugulare.
Fibrele parasimpatice provin din nucleul salivator caudal.
De la nivelul găurii jugulare, nervul glosofaringian se recurbează rostro-ventral pe
fața laterală a pungii guturale, sub stilohial, unde se divide în două ramuri terminale:
- ramura faringiană (Ramus pharyngeus) ajunge între punga guturală și peretele
posterior al faringelui, concurând cu ramuri din perechea a X-a, a XII-a și cu cele provenite
din ganglionul cervical superior la formarea plexului faringian (Plexus pharyngeus);
- ramura linguală (Ramus lingualis) se îndreaptă spre baza limbii. O diviziune
rostrală a acestei ramuri se distribuie mucoasei vălului palatin și mușchilor ridicător și tensor
al vălului palatin, cărora le asigură motricitatea. O altă diviziune, ventrală, acompaniază
artera linguală și se distribuie mucoasei rădăcinii limbii și papilelor zonale (incluzând și pe
cele circumvalate).
Pe traiect nervul glosofaringian emite următorii nervi:
- ramurile de comunicare cu: ganglionul distal al vagului, cu ganglionul cervical
cranial și cu plexul carotidian.
-nervul timpanic (N. tympanicus) (al lui Jacobson), detașat la nivelul ganglionului
pietros, intră în cavitatea timpanică printr-un mic conduct din zona fisurii pietro-timpanice.
Sub mucoasa acestei cavități se divide în mai multe ramuri subțiri. Acestor ramuri li se
asociază alte fibre, la fel de subțiri, ce vin de la ganglionul cervical cranial, prin plexul
carotic intern (ce însoțește artera carotida internă) - nervii caroticotimpanici. Ansamblul va
constitui plexul timpanal (Plexus tympanicus). Din acest plex se detașează: (a) ramura
tubară (Ramus tubarius), care se ramifică rapid în mucoasa trompei faringo-timpanice; (b)
nervul mic pietros profund (N. petrosus minor profundus) care transmite fibre
preganglionare din nucleul salivator caudal către ganglionul otic, iar de aici fibrele
postganglionare ajung la glanda parotidă și glandele molare; (c) fibre care inervează
mucoasa cavității timpanice în special ramuri pentru fereastra vestibulară și ramuri pentru
fereastra ovală;
 - ramura pentru sinusul carotidian (Ramus sinus carotici) (nervul sinusal Hering),
se dirijează ventro-caudal, pe suprafața pungii guturale la cal, pentru a ajunge la originea
arterei carotide interne. La acest nivel, unele ramuri fine înregistrează variațiile de presiune
și de compoziție a sângelui carotidian. Creșterile de presiune sau diminuarea conținutului de
oxigen din sânge conduce fără întârziere la reglarea presiunii în circulația cerebrală;
- ramura pentru mușchiul stilofaringian caudal (Ramus m. stylopharyngei
caudalis), este fină și se distribuie mușchiului respectiv.

Nervul vag (N. vagus) (Perechea a X-a)

Nervul vag, denumit și pneumogastric are în componența sa trei categorii de fibre:
motorii, senzitive și parasimpatice.
Originea aparentă a sa este în partea mijlocie a șanțului lateral dorsal bulbar, între
perechea a IX-a și a X-a.
Originea reală pentru fibrele motorii este în neuronii porțiunii mijlocii a nucleului
ambiguu. Cele senzitive își au originea reală în ganglionii proximal (Ganglion proximale) și
distal (Ganglion distale) (nodos) (uniți la ecvine), situați în zona rostrală a găurii jugulare.
Fibrele parasimpatice provin din nucleul cardiopneumoenteric.
Traiectul nervului vag este comun pe o scurtă porțiune cu cel al nervului accesoriu.
După separarea de nervul accesoriu (mai precis de ramura externă a acestuia), coboară pe
suprafața posterioară a pungii guturale, paralel cu artera carotidă internă, atașându-se
conectivului cervical, la extremitatea cranială a regiunii cervicale. Astfel ia naștere cordonul
vagosimpatic (Truncus vagosympathicus), situat paralel și dorsal de artera carotidă comună,
până în apropierea aperturii toracice craniale, unde cele două formațiuni se despart. Nervul
vag trece pe sub artera subclaviculară, situându-se pe fața laterală a traheii pe care o
urmărește până la bifurcația traheală. Înapoia acesteia fiecare nerv vag se bifurcă într-o
ramură esofagiană dorsală și o ramură esofagiană ventrală. Ramurile dorsale, simetrice, se
unesc între ele, realizând un trunchi vagal dorsal (Truncus vagalis dorsalis), iar cele
ventrale realizează un trunchi vagal ventral (Truncus vagalis ventralis).
Traiectul nervului vag poate fi sistematizat în cinci porțiuni:
1. Porțiunea cranială este cuprinsă de la origine până la ganglionul proximal
(uneori alipit de cel distal) situat la nivelul găurii jugulare. În această porțiune, sunt emise în
primul rând ramurile comunicante cu nervul glosofaringian (Ramus communicans cum n.
glossopharyngeo), cu nervul accesoriu și cu ganglionul cervical cranial. Există și o ramură
recurentă, meningeală (Ramus meningeus).
 2. Porțiunea guturală pornește de la ganglionul proximal și este în contact cu
peretele caudal al pungii guturale. Nervii desprinși în acest segment sunt:
- ramura faringiană ia naștere imediat sub ganglionul distal, se dirijează
rostro-ventral și se va ramifica, unindu-se cu fibre ale nervului glosofaringian, hipoglos,
primii doi nervi cervicali și ramuri din ganglionul cervical cranial. Ansamblul constituie
plexul faringian (Plexus pharyngeus). Astfel, ramurile nervoase ajung la mușchii constrictori
ai faringelui și la mucoasa acestui organ. Ramura faringiană participă și la constituirea unei
ramuri esofagiene ce coboară pe suprafața mușchilor tiro- și cricofaringieni pe care îi
enervează. Tot această ramură se ocupă de inervarea porțiunii craniale, diferită ca lungime
în funcție de specie, din esofag.
- nervul laringic cranial (N. laryngeus cranialis) ia naștere imediat înapoia
ganglionului distal. Înainte de a pătrunde în laringe se împarte într-o ramură externă și o
ramură internă. Ramura externă este subțire și furnizează filete mușchiului cricotiroidian.
Ramura internă, adevărata continuare a nervului laringic cranial, trece printre mușchii hio- și
tirofaringian, traversând orificiul tiroidian, pentru a se distribui mucoasei laringelui, mai
precis mucoasei glotice și supraglotice. Ele transmit o sensibilitate vitală, ce are un rol
capital în protecția căilor respiratorii: corpii străini, chiar și de dimensiuni mici, declanșează
o reacție violentă de expulzie. Paralizia nervului expune traheea, bronhiile și pulmonii la
infecții prin deglutiții false. O ultimă ramură a nervului laringian cranial este ramura de
comunicare cu nervul laringian caudal (Ramus communicans cum n. laryngeo caudali)
(anastomoza Galien).
- nervul depresor (N. depressor) ia naștere prin două rădăcini subțiri, una provenind
din porțiunea inițială a nervului laringic cranial, iar cealaltă din nervul vag. Este independent
pe tot traiectul numai la iepure. La celelalte specii se alătură nervului vag. La ultimele își
recapătă independența în apropierea aperturii toracice craniale. După intrarea în cavitatea
toracică primește unul sau două filete de la ganglionul cervical mijlociu și se împarte în
ramuri care în mediastinul cranial se amestecă cu plexul nervilor cardiaci pentru a ajunge la
baza cordului, la nivelul aortei ascendente.
3. Porțiunea cervicală emite doar grupa ramurilor cardiace cu număr și topografie
variabilă. La cele mai multe specii se desprind în porțiunea caudală a gâtului. Se dirijează în
sens caudal în mediastinul cranial unde acompaniază marile vase. Participă împreună cu
nervii cardiaci cervicali și toracici ai sistemului simpatic la formarea plexului cardiac.
4. Porțiunea toracică este caracterizată prin emiterea următorilor nervi:
 - nervul laringic recurent (N. laryngeus recurrens) se detașează în apropierea
cordului. Va acompania retrograd traheea până la nivelul laringelui, furnizând ramuri tuturor
mușchilor laringieni cu excepția cricotiroidianului. Nervii drept și stâng au un traiect diferit
în regiunea toracică. Nervul laringic recurent drept părăsește nervul vag în dreptul
trunchiului costocervical; el înconjoară în sens ventrodorsal fețele ventrală apoi laterală a
arterei subclaviculare, apoi trece medial de trunchiul costocervical. Stabilește una sau două
comunicări cu ganglionul cervico-toracic, atinge apoi fața laterală a traheii, continuându-se
în sens cranial în regiunea gâtului. Nervul laringic recurent stâng se separă ceva mai caudal,
în dreptul bazei arcului aortic sau un pic cranial de acesta. Se separă în unghi ascuțit din
nervul vag, acompaniind aproape paralel marginea ventrală a acestuia, până pe fața stângă a
aortei. Înconjoară fețele caudală și apoi laterală a sa, încrucișează foarte oblic în direcție
dorso-cranială ligamentul arterial apoi trunchiul brahiocefalic, pentru a se plasa la fața
ventrală a traheii, către intrarea în cavitatea toracică. De la nivelul bazei gâtului cei doi nervi
au un traiect aproape simetric. Încrucișează foarte oblic în direcție dorsală fața laterală a
traheii, traiectele lor fiind paralele cu cele ale arterelor carotide comune. După emiterea
ramurilor traheale (Rami tracheales) și esofagiene (Rami esophagei), nervii își schimbă
denumirea în nervi laringici caudali (N. laryngeus caudalis). Ajunși la nivelul laringelui,
inervează toți mușchii acestuia cu excepția mușchiului cricotiroidian, așa cum am mai
menționat.
În traiect, fiecare nerv laringic recurent primește și filete simpatice de la ganglionii
cervical mijlociu și caudal. Emite și câteva ramuri calificate ca nervi cardiaci caudali care
participă la formarea plexului cardiac. Ramurile traheale sunt mixte, senzitive pentru
mucoasa traheii și motorii, pentru mușchiul traheal. Ramurile esofagiene sunt mixte doar
pentru porțiunea toracică și de la baza gâtului. Pentru porțiunea cranială a esofagului ele
sunt doar senzitive, inervația motorie fiind asigurată de o ramură esofagiană emisă de plexul
faringian;
- ramurile bronhice (Rami bronchales) sunt emise de nervii vagi în vecinătatea aortei
și a trunchiului pulmonar. Împreună cu filete simpatice din ganglionul cervicotoracic, se
repartizează pe fețele dorsale și ventrale ale bronhiilor principale, acompaniind ramificațiile
acestora în interiorul parenchimului pulmonar, formând mici plexuri pulmonare în jurul
bronhiilor.
5. Trunchiurile vagale (Trunci vagales) încadrează esofagul dorsal și ventral și
traversează diafragmul împreună cu acesta. Ramurile destinate esofagului vor participa la
formarea unui veritabil plex esofagian (Plexus esophageus) în jurul său.
 La monogastrice după ce traversează diafragmul, trunchiul vagal ventral trece la
dreapta cardiei pentru a atinge mica curbură a stomacului, de unde va detașa filete nervoase
pe fața anterioară a acestuia. Trunchiul vagal dorsal, mai gros decât cel ventral, trimite
ramuri în regiunea cardiei, dar și fundului stomacului și se divide în două ramuri inegale.
Cea mai groasă se angajează în grosimea micului epiploon și se divide la rândul ei în două
sau mai multe ramuri celiace (Rami celiaci), care se vor uni la plexul celiac, în jurul arterei
cu același nume, ajungând până la ganglionul celiac (considerată ramura ventrală a ansei
memorabile Wrisberg). Unele ramuri renale (Rami renales) ajung direct în plexurile care
acompaniază arterele renale. Cea de-a doua ramură, mai subțire, urmărește mica curbură a
stomacului. La origine va furniza ramuri hepatice (Rami hepatici) care prin micul epiploon
pătrund în hilul hepatic împreună cu vasele și căile biliare, pentru a participa la formarea
plexului hepatic. Se epuizează prin multiple ramuri gastrice viscerale (Rami gastrici
viscerales).
În timp ce fibrele sistemului simpatic venite pe calea nervilor splanchnici (ramura
dorsală a ansei memorabile) au releu în ganglionii celiac și mezenteric cranial, cele
provenite din nervul vag, mai precis din trunchiul vagal dorsal nu fac sinapsă în acești
ganglioni, ajungând până în peretele viscerelor, unde sinapsele vor avea loc în ganglionii
murali, mici și numeroși. Cu alte cuvinte, de la nivelul plexului solar, centrat pe ganglionii
simpatici amintiți, fibrele vagale se distribuie împreună cu fibrele simpatice eferente din
plex la toate viscerele abdominale, nemaiputând fi diferențiate de fibrele simpatice.
La rumegătoare, dezvoltarea prestomacelor duce la apariția a numeroase ramuri, care
la prima vedere par total diferite de cele observate la monogastrice. În realitate, trunchiurile
vagale au același plan de organizare ca și la celelate specii, cu ramuri destinate celor patru
compartimente.

Nervul accesoriu vagului (N. accessorius) (Perechea a XI-a)

Nervul accesoriu sau spinal, motor prin excelență, prezintă strânse legături cu nervul
vag, fapt pentru care a fost denumit „accesoriu" al acestuia.
Originea reală apare dublă: a) în nucleul bulbar, format din neuronii porțiunii aborale
a nucleului ambiguu; b) în nucleul medular, care cuprinde neuronii situați în partea
dorso-laterală a coarnelor ventrale ale măduvei cervicale.
Originea aparentă a nervului accesoriu se află la nivelul șanțului lateral dorsal al
bulbului (rădăcinile craniale (Radices craniales)) și la nivelul șanțului lateral ventral
medular, unde rădăcinile spinale (Radices spinales) se desprind începând de la nivelul
perechii a VI-a de nervi cervicali, după care se îndreaptă cranial, formând, prin adițiune
succesivă, un cordon nervos. Acest cordon pătrunde în craniu prin gaura occipitală mare,
ajungând la nivelul feței laterale a bulbului, unde primește fibre de întărire din ultimele
rădăcini bulbare formând nervul accesoriu spinal sau ramura externă a nervului accesoriu.
Toate fibrele care intră în constituția nervului accesoriu se alătură nervului vag, fiind învelite
de o teacă durală comună, până la nivelul găurii sfâșiate posterioare, prin care ies din
cavitatea craniană. Majoritatea fibrelor nervoase care provin din rădăcinile craniale intră în
compoziția ramurilor interne a nervului accesoriu și rămân atașate nervului vag,
distribuindu-se împreună cu acesta; restul fibrelor nervului accesoriu alcătuiesc ramura
externă a nervului accesoriu, care, după un traiect de 2-3 cm comun cu nervul vag, se separă
de acesta, printre ei trecând nervul hipoglos. După izolare, ramura externă a nervului
accesoriu se îndreaptă ventro-caudal pe suprafața pungii guturale, prezentând conexiuni cu
perechea I și a II-a cervicală, pentru a ajunge sub aripa atlasului, unde se împarte în 2 ramuri:
ramura dorsală (Ramus dorsalis) se situează sub mușchiul cleidomastoidian, după care
urmăreşte marginea dorsală a mușchiului cleidotransvers, ajungând în mușchiul trapez unde
se ramifică terminal; ramura ventrală (Ramus ventralis), subțire și mai scurtă, primește fibre
de la perechea a II-a cervicală, după care se termină în mușchiul sternomandibular. Nervul
accesoriu mai emite: ramuri pentru ganglionul cervical superior, fine, una din ele ajungând
la glomul carotic; ramuri pentru mușchiul cleidomastoidian și mușchiul cleidotransvers.

NERVII HIPOBRANHIALI

Se distribuie mușchilor limbii, fiind reprezentați de o singură pereche de nervii cranieni:

nervul hipoglos.

Nervul hipoglos (N. hypoglossus) (Perechea a XII-a)

Originea reală se află în neuronii din cei doi nuclei bulbari: a) nucleul principal,
situat pe planşeul ventriculului IV, la nivelul aripii albe interne și b) nucleul accesoriu al
hipoglosului, mai redus, ce apare plasat lateral de cel principal și medial față de nucleul
ambiguu; originea aparentă se află la extremitatea aborală a şanțului lateral ventral bulbar,
unde fibrele ce provin de la cei doi nuclei se detașează sub forma a două sau trei fascicule,
care se unesc formând nervul hipoglos.
 Nervul hipoglos se îndreaptă spre gaura omonimă prin care iese din cavitatea
craniană, după care se orientează ventro-oral, trecând printre nervul vag și nervul accesoriu,
situându-se la cabaline pe fața laterală a pungii guturale, paralel cu nervul glosofaringian.
Întretaie pe fața laterală artera carotidă externă, ajungând în contact cu fața medială a
mușchiului pterigoidian medial. Trece pe sub extremitatea inferioară a mușchiului
stilohioidian, pe sub artera glosofacială pătrunzând printre mușchiul milohioidian și
mușchiul bazioglos, terminându-se printr-o serie de ramuri linguale (Rami linguales),
întrețesute cu ramuri din nervul lingual. Nervul hipoglos stabileşte conexiuni: cu ramuri ale
primei perechi de nervi cervicali, prin câteva ramuri fine; cu ganglionul cervical superior,
plexul și glomul carotic; cu perechea I de nervi cervicali, printr-un alt „fascicul de întărire”.
Totodată, emite două categorii de coleterale: unele superficiale pentru mușchiul bazioglos, și
alta profundă pentru mușchiul genio-hioidian.
 Fig. 1 Schema nervului intermediofacial
1- nucleul motor al n. facial (la nivelul tuberculului facialului); 2-nucleul bulbar de terminație senzitivă; 3-
nucleul lacrimal; 4-nucleul salivator anterior; 5-nervul facial; 6-nervul intermediar; 7-conductul osos al
piramidei temporalului; 8-ganglionul geniculat; 9-nervul mare pietros superficial ce conține fibre
parasimpatice din nucleul salivar; 10-nervul mare pietros profund din perechea a IX-a; 11-nervul mare
pietros; 12-fibre ortosimpatice din plexul subbazal; 13-ganglionul pterigopalatin; 14-glanda lacrimală;
15-glandele mucoasei nazale; 16-fibre pentru vălul palatin; 17-nervul micul pietros superficial; 18-nervul
micul pietros profund din IX, cu fibre parasimpatice din nucleul salivar caudal; 19-nervul micul pietros;
20-ganglionul otic; 21-glanda parotidă; 22-glandele molare; 23-nervul mușchiului scăriței; 24-fereastra
ovală; 25-nervul auricular anterior; 26-nervul coarda timpanului cu fibre parasimpatice din nucleul
salivator anterior; 27-ganglionul mandibular; 28-ramuri pentru glandele mandibulară și sublinguale;
29-ramuri din perechea a X-a atașate nervului auricular intern; 30-nervul auricular caudal; 31-nervul
temporal superficial din perechea a V-a; 32-mușchii pieloși ai botului ce primesc fibre din cei trei nervi
bucali; 33-ramuri musculare; 34-mușchiul occipitohioidian; 35-mușchiul stilohioidian; 36- mușchiul
occipitomandibular și prima burtă a mușchiului digastric; 37- plexul subzigomatic; 38-nervul cutanatului
cervical; 39-mușchiul pielos cervical.
 Fig. 2 Schema nervului glosofaringian
1-nucleii de terminațiune senzitivă (al aripii cenușii, al tractusului solitar și infrasolitar); 2-nucleul ambigu-porțiunea rostrală; 3-nucleul parasimpatic salivator
caudal; 4-nervul timpanic; 5-fereastra rotundă; 6-fereastra ovală; 7-nervul mare pietros profund; 8-nervul micul pietros profund cu fibre parasimpatice din
nucleul salivator caudal; 9-nervul mare pietros superficial din perechea a VII-a cu fibre parasimpatice din nucleul lacrimal; 10-nervul micul pietros superficial;
11-nervul marele pietros; 12-nervul micul pietros; 13-ganglionul pterigo-palatin; 14-ganglionul otic; 15-fibre pentru glanda lacrimală; 16-fibre pentru
mucoasa nazală; 17-fibre pentru vălul palatin; 18-fibre pentru glanda parotidă, 19-fibre pentru glandele molare; 20-ganglionul proximal și distal al nervului
glosofaringian; 21-nervul caroticotimpanic; 22-ramura tubei auditive; 23-ramura linguală; 24-ramura faringiană; 25-nervul glosofaringian în porțiunea
guturală; 26-nervul sinusal (descris de Hering); 27- glom carotic la terminarea arterei carotide comune; 28-conexiune cu ortosimpaticul cervical;
29-ganglionul ortosimpatic cervical cranial; 30-conectiv cervical.
 Fig. 3 Schema nervului vag
1-nucleul ambigu, porțiune mijlocie; 2- nucleul parasimpatic cardio-pneumo-enteric; 3-ganglionul proximal și distal al nervului vag; 4-ramuri faringiene;
5-nervul laringic cranial; 6-nervul vag; 7-ganglionul cervical cranial; 8-conectivul cervical; 9-cordonul vagosimpatic; 10-nervul recurent; 11-ansa
galenică;12- ganglionul cervical mijlociu fuzionat cu cel caudal și cu primii doi ganglioni paravertebrali toracali;13-nervii cardiaci anteriori; 14-cord;
15-stomac; 16-cordon vagal ventral; 17-cordon vagal dorsal; 18-plexul solar centrat pe ganglionul semilunar; 19-ramuri simpatice postganglionare și
parasimpatice preganglionare distribuite împreună pe calea terminalelor arterei mezenterice craniale (și celiace); 20-ramura dorsală ansei memorabile
Wrisberg (nervul mare splanchnic); 21-ramură ventrală a ansei memorabile Wrisberg (din cordonul vagal dorsal; 22-diafragm.
 Fig. 4 Schema perechii a XI-a de nervi cranieni (accesoriul vagului) la ecvine
1-nucleul bulbar (porțiunea aborală a nucleului ambiguu) – originea reală a ramurii interne a nervului accesoriu; 2-neuronii situați în partea dorso-laterală a
coarnelor ventrale din măduva cervicală – originea reală a ramurii externe a nervului accesoriu; 3- ramura internă a nervului accesoriu; 4- ramura externă a
nervului accesoriu; 5-ramura dorsală a nervului accesoriu vagului; 6-ramura ventrală a nervului accesoriu; 7-ramura de comunicare cu ganglionul cervical
cranial (simpatic); 8-mușchiul sternocefalic; 9-mușchiul cleidomastoidian; 10-mușchiul cleidotransvers; 11-mușchiul trapez; 12-nucleul
cardio-pneumo-enteric -originea reală a fibrelor parasimpatice ale nervului vag; 13-nucleii terminali ai fibrelor senzitive ale nervului vag; 14-neuronii
porțiunii mijlocii a nucleului ambiguu - origine reală a fibrelor motorii ale vagului; 15-nervul vag; 16, 17-ganglionii proximal și distal ai vagului – originea
reală a fibrelor motorii; 18-conectivul cervical alăturat nervului vag, formând cordonul vagosimpatic; 19-ganglionul cervical cranial; 20-gaura occipitală mare;
21-gaura jugulară.