ANATOMIA SI FIZIOLOGIA INIMII

I. Anatomia inimii

Inima este un organ cavitar musculos.

Este formată din cavităţile inimii şi peretele
inimii. Peretele inimii este format de la
interior spre exterior
din endocard, miocard şi epicard.

Endocardul sau tunica internă a inimii

căptuşeşte cavităţile inimii. El se prezintă ca
o membrană netedă şi transparentă,
formată dintr-un strat de celule endoteliale,
spre interior, şi o pătură de ţesut conjunctiv
elastic, aşezată spre miocard.

Miocardul sau peretele muscular al inimii este partea cea mai groasă a peretului
cardiac şi este format din ţesut muscular: ţesut cardiac şi ţesut nodal. Contine
capilare sangunie, limfatice si nervi.

Epicardul este invelisul extern al inimii ce reprezinta foita viscerala a

pericardului fibros.

Inima este invelită la exterior de pericard alcatuit din doua foiţe:

- pericardul seros → structură asemănătoare cu pleura şi peritoneul şi este

format dintr-o foiţă sau lamă parietală şi o altă viscerală. Foiţa parietală înveleşte
suprafaţa internă a pericardului fibros şi se continuă la baza inimii cu cea viscerală,
care formează stratul extern al peretelui cardiac, denumit şi epicard.

- pericardul fibros → aşezat la exterior. Are consistenţă fibroasă, este rezistent şi

inextensibil. El formează stratul extern al pericardului şi este legat de formaţiunile
vecine prin ligamente.
 Între foiţe există o lamă fină de lichid care facilitează mişcările cordului, numit
lichid pericardic. Cele două foiţe delimitează cavitatea pericardului.

Valvele inimii

 A. Valvele atrioventriculare sunt

structuri subţiri formate din endocard şi ţesut
conjunctiv. Ele sunt localizate între atrii şi
ventricule.

  a). Valvele aortice → localizate între

ventriculul stâng şi aorta ele sunt structuri
asemănătoare unor clapete care permit
sângelui să circule într-o singură direcţie. Are
drept funcţie previn refluarea sângelui
pompat de ventriculul stâng spre aorta.

  b). Valvele mitrale →  localizate între

atriul stâng şi ventriculul stâng  sunt structuri
asemănătoare unor clapete care permit
sângelui să circule într-o singură direcţie
prevenind refluarea sângelui pompat din atriul stâng spre ventriculul stâng.

  B. Valvele semilunare sunt clapete formate din endocard şi ţesut conjunctiv întărite

de fibre care previn că valvele să se inoarca spre interior. Ele au formă de jumătate de
lună, de unde şi numele lor de valve semilunare. Valvele semilunare sunt localizate între
aorta şi ventriculul stâng şi între artera pulmonară şi ventriculul drept.

  a). Valvele pulmonare →  localizate între ventriculul drept şi artera pulmonară ce

previn refularea sângelui pompat din ventriculul drept în artera pulmonară.

  b). Valvele tricuspide →  localizate între atriul drept şi ventriculul drept şi

împiedica refularea sângelui pompat din atriul drept spre ventriculul drept.
II. Fiziologia inimii

A. Proprietăţile miocardului

a) Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde maximal la

stimuli care egalează sau depăşesc valoarea prag. Aceasta reprezintă legea “ tot sau
nimic “. Inima este excitabila numai în faza de relaxare (diastola), iar în sistolă se
afla în stare refractara absolută şi nu răspunde la stimuli. Aceasta reprezintă “ legea
neexcitabilităţii periodice a inimii “.

b) Automatismul reprezintă proprietatea ţesutului nodal de a se autoexcita

ritmic. Mecanismul se bazează pe modificări ciclice de depolarizare şi repolarizare
ale membranelor celulare.

Ritmul cardiac, 60-80 bătăi/minut, este determinat de nodulul sinoatrial şi poate

fi modificat de factori externi. Căldura, influenţele simpatice, adrenalina,
noradrenalina determina tahicardie (accelerarea funcţiei cardiace). Frigul,
influenţele parasimpatice şi acetilcolina determina bradicardie (rărirea ritmului
cardiac).

c) Conductibilitatea este proprietatea miocardului de a propaga excitaţia în

toate fibrele sale. Impulsurile generate automat şi ritmic de nodulul sinoatrial se
propagă în pereţii atriilor, ajung în nodulul atrioventricular şi prin fasciculul Hiss şi
reţeaua Purkinje, la ţesutul miocardic ventricular. Ţesutul nodal generează şi
conduce impulsurile, iar ţesutul miocardic adult răspunde la contracţii.

d). Contractilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde la acţiunea

unui stimul prin modificări ale dimensiunilor şi tensiunii. În camerele inimii se
produce o presiune asupra conţinutului sangvin şi are loc expulzarea acestuia. Forţa
de contracţie este mai mare în ventricule decât în atrii, iar cea mai mare este în
ventriculul stâng.
 Contracţiile miocardului se numesc sistole, iar relaxările se numesc
diastole.

B.Fazele ciclului cardiac

1. Sistolă atrială (0,11 sec) → în timpul sistolei, presiunea în atrii creşte de la 0

– 2 mmHg la 4 – 6  sau 6 – 8 mmHg şi depăşeşte presiunea diastolică ventriculara astfel
încât fluxul sanguin este dinspre atrii spre ventriculi. Regurgitarea sângelui este
imipiedicata de contracţia musculaturii circulare de la vărsarea venelor pulmonare şi
cave. Debutează concomitent cu vârful undei P pe ECG. La sfârşitul sistolei atriale în
fiecare ventricul se va acumula o cantitate de sânge numită volum telediastolic.

2. Diastola atrială → corespunde relaxării atriale şi se suprapune sistolei

ventriculare şi primelor 4 faze ale diastolei ventriculare.

3. Sistolă ventriculară → valvulele aortice şi pulmonare se deschid, iar

sângele este propulsat în aortă şi artera pulmonară.

4. Diastola ventriculară → ventriculul se relaxează şi presiunea ventriculară

scade.

C. Debitul cardiac

Este definit ca volumul de sânge ejectat de fiecare ventricul într-un minut. Se

exprima obişnuit în  l/min . În mod normal, debitul cardiac stâng şi debitul cardiac
drept sunt egale.

Ventriculul împinge în circulaţie cu fiecare bătaie o cantitate de sânge egală cu

diferenţa dintre volumul telediastolic şi telesistolic, reprezentând volumul sistolic.

Debitul cardiac este determinat de doi parametri ai funcţiei cardiace: frecventa

cardiacă şivolumul bătaie sau sistolic  (volumul de sânge ejectat la fiecare contracţie
ventriculară).
 Valoarea debitului cardiac în repaus , la un individ de greutate medie, se obţine
înmulţind volumul bătaie (debitul sistolic ) de ~ 70 ml cu frecvenţa cardiacă ~ 80
bătăi/min :

DC = 70 x 70 = 4900 ml/min ~ 5 l / min.

Realizarea unui debit cardiac normal, respectiv a unei performante cardiace

normale, depinde în principal de patru factori: frecventa cardiacă, presarcina,
postsarcina şi contractilitatea (inotropismul).

D.  Activitatea electrică a inimii

Pentru ca inima să pompeze sângele cât mai eficace miliardele de celule din
camerele superioare şi din ventricole trebuie să se contracte simultan. Aceasta
coordonare este declanşată de un impuls electric. Aceste acţiuni sunt dirijate de către
nodul sinusal, situat în atriul drept. De acolo curentul electric trece din celulă în celulă
până la nodul atrio – ventricular, la joncţiunea dintre atrii şi ventricule.