Otita

Cap I date generale despre boala

1.1 Prezentarea notinunilor de anatomie si fiziologie aparatului afectat
1.1.1 Anatomia si fiziologia aparatului afectat

ANATOMIA APARATULUI AUDITIV

Aparatul acustico-vestibular este alcătuit dintr-un segment periferic (urechea externă,

medie, internă), un segment intermediar (calea acustică și vestibulară) si un segment central sau
de perceptie (centrii auditivi corticali, subcorticali si centrii echilibrului). Embriologic, la
dezvoltarea aparatului acustico-vestibular participa ectoblastul (din care se formeaza labirintul
membranos si tegurnentul urechii externe) si mezoblastul (capsula osoasa a labirintului,
elementele osiculare, muschii osiculari, cartilegiul urechii externe). Urechea externa Este
alcatuita din pavilionul urechii si canalul auditiv extern. Pavilionul urechii este inserat intre
apofiza mastoida si articulatia temporo - mandibulara. Este reprezentat de un schelet cartilaginos
elastic, acoperit de un tegument subtire, aderent la pericandru pe fata externa. Fata externa
orientata oblic extern anterior si putin inferior, prezinta o serie de reliefuri si depresiuni care-i
dau aspect neregulat si caracteristic: -conca este o escavatie profunda (aflata in portiunea medie)
care se continua in profunzime cu contactul auditiv extern; -helixul este un repliu curb, care
ocupa portiunea anterioara, superioara si posterioara a pavilionului.Ia nastere in cavitatea conca,
printr-o extremitate subtiata progresiv de sus in jos si dinainte inapoi, numita radacina helixului,
care imparte conca in doua excavatii inegale, cea inferioara mai mare decat cea superioara.
Partea helixului se termina cu o extremitate efilata, numita coada helixului, aflata deasupra
lobului; -santul helixului reprezinta depresiunea sub forma unui sant semicurcular, situata sub
helix si care dispare la nivelul cozii helixului; -tragusul relief lamelar de forma triunghiulara
situat anterior fata de conca si inferior fata de helix.Baza lui se continua cu segmentul
cartilaginos al conductului auditiv extern. Varful este rotunjit si oriental extern si posterior.La
adulti si batrani, tragusul prezinta un mic buchet de foliculi pilosi, care acopera intrarea in
conductul auditiv extern; -antitragusul, situat in partea postero-inferioara a concai si sub
antihelix, sub forma unui relief ovoid sau triunghiular, neted la suprafata, este despartit de tragus
printr-un sant net numit incizura intertragica; -lobulul, reprezentat de o formatiune moale fara
schelet cartilaginos, ocupa cincimea inferioara a pavilionului, este triunghilar, ovoid sau
semicircular. Fata inferioara a pavilionului orientata intern si posterior, prezinta o serie de
neregularitati pe suprafata sa. Este delimitata superior, posterior si inferior de circumferinta
pavilionului, iar anterior de santul cefalo-auricular, unde pavilionul se insereaza pe craniu.
Insertia pavilionului pe craniu se face prin intermediul ligamentelor extrinseci,anterior pe apofiza
zigomatica, aponevroza temporala si orificiul conductului osos, iar posterior pe partea anterioara
a apofizei mastoide. Arterele pavilionului provin din doua surse, ambele fiind ramuri ale arterei
carotide externe: artera temporala superficiala si artera auriculara posterioara. Venele se disting
si ele in vene anterioare si vene posterioare. Venele auriculare anterioare se termina in vena
temporala superficiala, iar cele posterioare in vena jugulara externa, iar o parte in vena emisara
mastoidiana. Limfocitele formeaza pe suprafata pavilionului o retea bogata care poate fi
impartita in trei regiuni,dupa ganglionii eferenti: regiunea antero-superioara a fetei externe,
regiunea inferioara a fetei externe si lobului,regiunea posterioara a fetei externe si fata interna a
pavilionului. Vasele limfatice eferente ale acestor ganglioni ajung in ganglionii profunzi latero-
cervicali. Inervatia pavilionului este dubla, motorie pentru musculatura si senzitiva pentru
tegument. Nervii motori, sunt ramuri ale nervului facial. nervul auricular posterior, ramurile
posterioare. Nervii senzitivi provin din patru surse: nervul trigemen, ramura auriculara a plexului
cervical superficial, ramura senzitiva a nervului facial, ramura anastomatica a nervului vag.
Conductul auditiv extern Lung de 25-30 mm, este format dintr-un segment cartilaginos extern si
un segment osos, mai scurt, situat in grosimea osului temporal. Tegumentul care captuseste
conductul este subtire, aderent la periostul subiacent in portiunea osoasa si mai gros, continand
foliculi pilosi si glande ceruminoase in portiunea cartilaginoasa.La acest nivel PH-ul este acid
(5,0-6,8). Alcanilizarea mediului favorizeaza dezvoltarea otitelor externe. Raporturi anatomice
mai importance sunt cu: articulatie temporo-mandibulara (anterior), cu glanda parotida (inferior),
cu atica, antrul mastoidian si celulele adiacente prin peretele posterioro-superior al conductului
osos. Forma conductului este cilindrica, neregulata, usor aplatizata in sens antero-posterior avand
pe sectiunea transversala forma unei elipse cu marele ax inclinat obtic de sus in jos si dinainte
inapoi. Vascularizatia se face prin arterele ce sunt ramuri ale arterei carotide externe: artera
temporala superficial, artera auriculara posterioara si cateva arteriole parotidiene. Urechea medie
Situata intre conductul audidiv extern si urechea interna este alcatuita din casa timpanului
impreuna cu lantul osicular si anexele acestuia; trompa lui EUSTACHIO si sistemul celular
mastoidian. Are rol in prelucrarea undelor sonore concentrate in conductul auditiv si
transformarea lor in energie mecanica, concretizata in miscarea platinei scaritei la nivelul
ferestrei ovale. Casa timpanului este o cavitate aeriana interpusa intre urechea externa si cea
interna, traversata de lantul osicular. Este divizata in trei etaje: • recesul epitimpanic (atica) •
mezotimpanul • recesul hipotimapnic Atica se continua cu antrul mastoidian printr-o portiune
mai ingusta numita aditus ad antrum, a cami mucoasa hiperplatizata in inflamatiile cronice poate
genera o deficienta de drenaj a celulelor mastoidiene. Multiplele formatiimi care despart epi de
mezotimpane (lantul osicular, ligamente, repliuri mucoase), ca si configuratia anatomica speciala
pot favoriza o aerare defectuoasa pentru atica, cu retentia secretiilor in inflamatii. Procesul
lipotimpanic este in raport cu golful venei jugulare. Membrana timpanica formeaza peretele
lateral al casei fiind construita din pars tensa si pars flaccida, avand in structura sa cinci straturi
listolice epidermic, epitelial extern, lamina proprie, epiteliul intern si mucos. Pers tensa
(menbrana timpanica propriu-zisa) este subtire, transparenta, elastica, mobila, bine intinsa si
rezistenta care obtureaza orificiul intern al conductului auditiv la nivelul santului timpanic.
Peretele intern (labirintic) este alcatuit din baza stancii temporalului. Are ca repere importante:
promontoriul, fereastra ovala (vestibulara), fereastra rotunda (timpanica) sinus tympani.
Promontoriul se prezinta sub forma unei reliefari osoase mai accentuata posterior decat anterior,
mai mult larga decat inalta, situata posterior de orificiul timpanic al trompei, anterior fata de
zona ferestrelor si superior fata de lipotimpan. Prezinta un sant vertical arborizat, cu mai multe
ramuri, care incepe in lipotimpan de la orificiul superior al canalului timpanic. Fereastra ovala
este de forma eliptica, reniforma cu marginea superioara concava si cea inferioara aproape
orizontala, fereastra ovala inclinata usor in jos si inainte, Ea este obturata de platina scaritei,
realizandu-se articulatia stapedovestibulara. Absenta ferestrei ovale constitute o malformatie a
aparatului cohleovestibular. Fereastra rotunda (timpanica) in partea postero-inferioara a
promontoriului, sub fereastra ovala, se afla o depresiune numita foseta rotunda care contine
fereastra rotunda. De forma rotunda ovalara, fereastra rotunda este orientata extern, inferior si
posterior. Ea este o membrana concava in afara (timpanul secundar), formata din trei straturi:
mucoasa cutiei timpanice, un strat de fibre conjuctive, endoteliul cohlear. Sinus tympani,
reprezinta tot o depresiune a peretelui intern situata in partea postero-superioara a atriumului, in
spatele ferestrelor. Mucoasa captuseste cavitatile urechii medii si este de tip pseudo-stratificat
ciliat in jurul orificiului trompei Eustachio si epitelin cubic stratificat in rets, cu celule mucoase
si glande submucoase. Persistenta dupa nastere a tesutului embrionar mezenchimatos poate
obtura complet epitimpanul, favorizand dezvoltarea otitei cronice. In urechea medie se afla un
lant articulat de trei oscioare (ciocanelul, nicovala, scarita) si muschii anexati lor. Articulatiile
dintre aceste oscioare sunt dispuse in asa fel incat vibratia ciocanelului care se insera in fata
interna a timpanului si se misca prin vibratiile acestuia, determina o miscare pe acelasi sens al
talpii ascaritei, care se sprijina pe membrana ce acopera membrana ovala. Lantul de oscioare,prin
muschii ciocanului si ai scaritei, contribuie la modificarea intensitatii sunetului, contractia
muschiului ciocanului, dininuand amplitudinea vibratiilor prea puternice,iar cea a muschiului
scaritei amplificand sunetele prea slabe. Membrana timpanului are o grosime de 0,1 mm si este
de structura fibroasa. Suprafata timpanului, de 13 ori mai mare decat cea a ferestrei ovale,
contribuie, de asemenea la amplificarea sunetelor receptionate. Transmisia undelor in urechea
medie se face atat prin lantul de oscioare si prin oasele craniului, cat si pe cale aeriana, prin
modificarea presiunii aerului din urechea medie, sub actiunea vibratiilor timpanului. De aceea
auzul nu dispare ci doar diminua in cazul perforatiilor timpanului.

Ciocanul este eel mai voluminos si este format din cap, gat si maner. Capul ciocanului
este situat in otica, are forma ovoidala, cu suprafata neteda. Gatul ciocanului este foarte scurt,
aplatizat, antero-posterior, raspunde extern membranei timpanice, iar intern nervului coarda
timpanului. Manerul ciocanului, oblic in jos, inapoi si inauntra, formeaza cu jumatatea superioara
a ciocanului un unghi obtuz, deschis postero-intern. Nicovala prezinta un corp cu doua ramuri
(apofize) divergente. Este oscionil eel mai greu (25 mg); corpul nicovalei aplatizat din afra
inauntu, este situat in atica si se articuleaza cu capul ciocanului printr-o fateta articulara,
semilunara din partea anterioara. Prezinta doua apofize (una orizontala si un averticala). Scarita
este osciorul cel mai usor (2mg); are forma unei scarite de cavalerie si este formata din cap, gat,
doua brate si o platina. Capul scaritei situat in afata este cilindric si prezinta o fateta articulara,
usor concava pentru suprafata articulara a apofizei lenticulare. Gatul este reprezentat de
portiunea intermediara pana la cele doua brate. El este turtit de sus in jos, iar margina sa
posterioara prezinta o rugozitate unde se insera tendonul muschiului scaritei. Bratele scaritei sunt
inegale cel posterior este mai lung, mai gros si mai incurbat decat cel anterior. Bratele se fixeaza
pe platina sub un unghi de 90° si de multe ori sunt inclinate spre promontoriu, unde se pot
dezvolta aderente. Platina scaritei este constituita dintr-o lamela osoasa reniforma,cu o margine
superioara convexa si o margine inferioara usor concava. Suprafata sa vestibulara este acoperita
cu un strat subtire de cartilaj hialin, care favorizeaza miscarile fiziologice. Trompa Eustachio
face legatura intre urechea medie si rinofaringe. Dimensiunile sale sunt variabile in functie de
varsta. La adult ea realizeaza o inclinare de 45° fata de orizontala, in timp ce la copil aceasta
inclinare este de 10°. Lumenul trompei poate fi asemanat cu doua conuri diferite prin varfurile
lor. Orificiul posterior timpanic al trompei este ovular, cu diametrul 5/2 mm. Orificiul anterior
faringian se prezinta la adult ca o fanta verticala, dispusa in unghi drept in raport cu raza
craniului. Acest orificiu are un diametru de 8-9 mm. Portiunea mijlocie a tropei ( istmul tubar)
are un diametru mai mare de 3 mm. In mod obisnuit lumenul tubar este inchis. Trompa se
deschide periodic in timpul deglutitie, cascatului, stranutului permitand egalizarea presiunii
aerului din cavitatile timpano-mastoidiene sub presiunea atmosferica. Mecanismul deschiderii
trompei este muscular. La nou-nascut, trompa este aproape orizontala, scurta (15 mm), fara
angulatii si istm, favorizand afectiunile urechii medii. La adult, lungimea trompei variaza intre
32-43 mm. Pe masura inaintarii in varsta trompa se lungeste si capata o curba speciala.
Vascularizatia cutiei timpanice este asigurata de cele 7 artere dependente de sistemul carotidian
extern si intern: artera timpanica anterioara, artera stilo-mastoidiana (din artera auriculara
posterioara), artera auriculara profunda, artera timpanica inferioara, artera carotido-timpanica,
artera timpanica superioara, artera petroasa superficiala (din artera meningee mijlocie). Circulatia
venoasa urmareste acelasi traiect cu al arterelor. Circulatia limfatica asigura drenajul in
ganglionii carotidieni, subcarotidieni posteriori, mastoidieni si retrofaringieni. Vascularizatia
trompei Eustachio este asigurata de ramuri ale arterelor faringiana ascendenta, palatina
ascendenta (ramura a arterei faciale), vidiana si meningee mijlocie (ambele fiind ramuri ale
arterei maxilare interne). Circulatia venoasa dreneaza in plexul pterigoidian. Reteaua limfatica
este mai bogata pe masura apropierii de orificiul faringian unde se realizeaza o legatura directa
cu limfaticele foselor-nazale si sinusurilor. Circulatia limfatica dreneaza in ganglionii
retrofaringieni laterali prin peretele lateral al rinoferingelui, in ganglionii jugulari sau latero-
cervicali profunzi si in ganglionii carotidieni, printr-un curent transtimpanic. Inervatia motorie
este asigurata de ramura nervului mandibular si de un ram al plexului faringian. Mastoida
Contine in structura sa cavitati aeriene anexe ale urechii medii (cea mai dezvoltata -antrul
mastoidian) legate intre ele, prezentand o mare variabilitate in ceea ce priveste gradul de
pneumatizare. Este caracteristica diminuarea sau absenta pneunatizarii in otita medie cronica.
Mastoida este fonnata in treimea anterioara din scoama osului temporal, iar in cele doua treimi
postero-inferioara de catre baza stancii. Situata sub scoama temporalului, inaintea osului
occipital, in spatele conductului auditiv extern si postero-extern fata de stanca temporalului. Are
forma unei piramide triungiulare cu varful orientat inferior, anterior si extern, si baza ingropata
in endocraniu. Forma sa justifica denumirea de apofiza mastoida. Prezinta trei fete (externa,
interna si anterioara) si o baza, formate din os compact, denumite corticale mastoidiene.
Circulatia arteriala a mastoidei este asigurata pentru planurile superficiale, de ramuri ale arterelor
auriculara posterioara si occipitala, si pentru structurile unui sunt este microwattul acustic/cm2 .
Unitatea audiometrica este decidelul care obiecteaza pentru urechea umana cresterea senzatiei
auditive in raport de intensitatea sonora, Weber si Fechner prin legea psihofizica care le poarta
nurnele au stabilit raportul sau relatia dintre aceste doua unitati, cea fizica si cea psihica aratand
ca in timp ce intensitatea creste in progresie geometrica, senzatia sonora creste in progresie
aritmetica sau altfel spus senzatia sonora reprezinta logaritmul intensitatii. Fiziologic se poate
aprecia ca decibelul este cea mai mica unitate de masura cu care senzatia sonora poate diferentia
intensitatea unui sunet in mediu fara zgomot. Functia auditiva se realizeaza de toate cele trei
segmente ale urechii. Pavilionul si conductul auditiv extern concentreaza undele sonore si le
conduc spre membrana timpanului, care vibreaza sub presiunea lor. Vibratiile vor fi conduse
pana la urechea interna prin lantul de oscioare. Mecanismul delicat al urechii medii are rostul de
a reduce pierderile enorme de energie ce se produc daca undele de presiune sonora ajung la
urechea interna. Cel mai important mecanism care impiedica pierderea, prin castig de energie
este diferenta mare intre suprafata membranei timpanice si a talpii scaritei. Pe de alta parte,
lantul de oscioare functioneaza ca o parghie de gradul 1, cu un castig energetic. Aceste
mecanisme inving rezistenta de intrare a sunetului din mediul gazos in membrana timpanului,
care vibreaza sub presiunea lor. Vibratiile vor fi conduse pana la urechea interna prin lantul de
oscioare. Trompa lui Eustache are menirea de a mentine aerul din casa timpanului la acelasi nivel
de presiune cu cel din mediul inconjurator. Aerisirea urechii se face odata cu fiecare deglutitie,
cand trompa se deschide. Auzul scade in raport cu varsta si declinul acesta incepe pentru sunetele
acute dupa varsta de 21 de ani. Din frecventele sonore 8000 Hz se pierd cate 10 decibeli cu
fiecare 10 ani de varsta, iar din cele 4000 Hz cate 8,8 decibeli. In frecventa 2000 Hz se pierde un
total de 13 decibeli intre 21 si 50 ani, iar in urmatorii 30 de ani, un total de 27 decibeli; ceea ce
revine cate 9 decibeli pentru fiecare 10 ani. Se intelege deci ca surditatea este un proces
patologic dinamic, in care barierele dintre sindromul de 'transmisie' si cel de 'receptie' sunt
arbitrare si in fiecare, factorii 'evolutie' si 'timp' joaca un rol hotarator. In privinta factorului timp,
participarea lui in determinarea variatelor aspecte de hipoacuzie este ilustrata de otita catarala
cronica cu surditatea de transmisie, care, in timp, se transforma intr-o timpanolabirintoza cu
surditate mixta. O surditate prin trauma profesionala realizeaza la inceput o scadere in "V" cu
tulburari auditive limitate la anumite frecventa (4000) ca apoi in timp, curba deficitului auditiv sa
se profunde de ramuri ale arterei meningee mijlocii, prin artera petroasa superficiala, ale arterei
auditive interne, ale arterei stilo-mastoidiene. Venele ajung in sinusul petros superior, sinusul
lateral, prin vena sigmoido-antala si vena emisara mastoidiana. In planurile superficiale venele
ajung in vena auriculara posterioara si occipitala. Circulatia limfatica dreneaza in ganglionii
occipitali si subdigastrici. Inervatia senzitiva si simpatica este comuna cu cea a cutiei timpanice.
Urechea interna Este alcatuita dintr-un sistem de canalicule (labirint). Labirintul osos provenit
din capsula labirintica formata prin osificare encondrala poate prezenta anomalii histopatologice
si biochimice in cursul unor afectiuni osoase sistemice sau localizate (otoscreloza). In labirintul
osos se afla labirintul membranos, alcatuit din vestibul membranos, format din doua vezicule
suprapuse (utricula si sacula) si canalele semicirculare membranoase, formand impreuna aparatul
vestibular specializat prin simtul echilibrului, si melcul membranos (canalul cohlear) care
contine segmentul receptor al auzului. Labirintul membranos este format dintr-o cavitate ce
contine endolimfa. Perilimfa separa labilintul mambranos de peretele intern al labirintului osos.
Utricula si sacula contin maculele in care se gasesc receptorii senzoriali periferici sensibili la
stimularile acceleratiei liniare. In canalul cohlear, pe membrana bazilara se afla organul Corti,
receptorul analizatorului acustic format din epiteliu senzorial si membrana tectoria.

FIZIOLOGIA APARATULUI AUDITIV

Auzul,respectiv senzatia auditiva,este un fenomen complex care necesita existenta si

insumarea a doua energii: vibratorie si nervoasa,bioelecrica. In toate manifestarile vietii de
relatie, fenomenul fizic sonor este reprezentat de o miscare ondulatorie, sinusoidala a
moleculelor de aer, de modificari alternative de compresie si decompresie ale mediului elastic
aerian: de o vibratie al carui ritm variaza in cadrul unor limite care fac apta sa fie captata de
urechea umana.Urechea normala, indemna de orice trecut patologic a unui om tanar de 20 ani,
inregistreaza toate fenomenele sonore cuprinse intre 16-18000 Hz.Toate sunetele cu frecventa
mai mica decat 16 Hz se numesc infrasunete si sunt nepercepute de urechea omului. Toate
fenomenele sonore care depasesc 18000 Hz se numesc ultrasunete si captarea lor devine
suparatoare si chiar vatamatoare pentru ureche, care nu le mai inregisreaza ca senzatii sonore, ci
ca senzatii dureroase.Intre aceste limite extreme ale auzului uman 16-18000Hz-se gasesc
numeroase sunete, care alcatuiesc impreuna campul auditiv tonal.

Pe planul fiziologiei auditive, fenomenul sonor necesita sa fie cunoscut atat din punct de
vedere al frecventei cat si al intensitatii. Procesul dialectic al scaderii functiei auditive este
ilustrat eel mai sugestiv prin presbiacuzie. In concluzie, urechea umana este un analizator care
functioneaza ca un tot unitar, in care activitatea fiecarui segment se oglindeste in scoarta
cerebrala, care intervine activ regland si coordonand activitatea periferiei. Desigur, un proces
certicocerebral complex, cum este fenomenul de inteligibilitate, face ca intre acuitatea auditiva
pentru frecvente pure si acuitatea pentru voce sa existe de cele mai multe ori un decalaj in
favoarea celei dintai. Notiuni de fiziologie si patologie a echilibrului Aparatul vestibular concura
alaturi de sensibilitatea proprioceptiva si de vaz, la pastrarea echilibrului. Functionarea aparatului
vestibular este subconstienta si modalitatea sa de interventie este reflexa si are loc la etajele
inferioare ale encefalului. Exciatantii fiziologiei, sunt reprezentati de pozitia statica sau miscari
ale capului, receptorii fiind astfel situati in spatiu, incat orice miscare sau pozitie a capului
determina impresionarea unei zone neurosenzoriale. Integrarea excitantilor periferici se face la
nivelul trunchiului cerebral, unde muschii vestibulari au conexiuni multiple (cu nucleii
oculomotori, pneumogastric, cerebral, coarnele anterioare ale maduvei spinarii) fapt care explica
complexitatea clinica a sindromului vestibular (nistagmus, acufene, greturi, varsaturi, tulburari
de echilibru). Functionarea aparatului vestibular se exercita asupra reflexelor de postura prin
intermediul modificarilor de tonus muscular, modificari care se manifesta clinic doar atunci cand
excitatia este prea puternica sau cand se produce un dezechilibru intre cele doua vestibule, prin
iritatia sau distructia uneia dintre ele. Echilibrul, inteles ca o notiune pur fizica, este starea de
repaus a unui corp aflat sub actiunea unor forte care se anihileaza reciproc in mod perfect unele
pe altele. Daca alaturi de acest echilibru static luam in consideratie echilibrul dinamic (echilibrul
in mers), constatam ca acesta este asigurat de o secventa de atitudini diferite care se succed
ritmic,mai incet sau mai repede. Fortele care intervin, respectiv greutatea corpului si activitatea
musculara care o deplaseaza sau o retin, fiind mereu aceleasi, eschilibrul in miscare va fi obtinut
prin armonizarea perfecta a activitatii musculare care regleaza deplasarea in functie de
energie,timp si spatiu. Asadar, notiunea:de echilibru este legata de cea a unei coordonari a
contractiilor musculare. Labirintul vestibular are rolul de a informa centrii nervosi vestibulari de
felul cum este orientat in fiecare moment capul si de miscarile pe care le executa, ceea ce
inseamna ca participa la declansarea reactiilor care au drept scop sa mentina capul in pozitie
normala si sa pastreze astfel permanenta campului vizual. Labirintul vestibular intervine in
ansamblul activitatii musculare care are drept efect echilibrul trinchiului si al extremitatilor, atat
in stare de repaus cat si in mers. Ori de cate ori activitatea nervoasa vestibulara este dereglata
prin excitatii supraliminare (asa cum se produce in anumite boli) apare ameteala sau vertijul
labirintic ca senzatie subiectiva si constienta care exprima iritatia formatiunilor neurosenzoriale
si care este integrata certico-cerebral. Exista doua feluri de tulburari: • unele care intereseaza
musculatura globilor oculari si care se obiectiveaza prin aparitia nistagmusului; • unele care
intereseaza aproape toate grupele musculare ale corpului, tulburari ce devin manifeste la proba
bratelor intinse si la proba mersului in stea.

Cap.II:Afecţiunea

II-1:Definiţia bolii Prin denumirea de otita se intelege un proces inflamator localizat la

urechea externa sau urechea medie.

II-2:Clasificare

Se disting urmatoarele forme clinice:

A. Otite catarale (cu timpan inchis) B. Otite supurate (cu timpan deschis) C. Otite
externe A.OTITE CATARALE (cu timpan inchis) a.Otita medie catarala acuta
Traduce un proces inflamator tubo-timpanic, consecutiv unei inflamatii rino-
faringiene. Procesul inflamator este de tip cataral. Afectiunea se mai numeste otita
seroasa acuta. Boala caracterizeaza varsta copilului si a adultului tanar. Anatomo-
clinic, otita catarala acuta se prezinta sub doua forme distincte:  Otita acuta
congestiva. Se traduce anatomo-patologic prin vasodilatatie si congestie la nivelul
mucoasei tubo-timpanice. Fara tratament poate evolua spre o otita acuta supurata. 
Otita acuta seroasa. Este denumita de clasici otita exudativa. Frecventa la copil,
aproape mereu bilaterala, este determinata de inflamatii acute rino-faringiene adeseori
recidivante. La adult este obisnuita monolaterala si de cele mai multe ori determinata
de obstructia tubulara inflamatorie sau simptomatica pentru un proces patologic de
vecinatate (tumoral) sau general (alergie, insuficiente tiroidiene). b) Otita medie
catarala cronica Succede unei otite seroase acute si este responsabila de un numar
mare de surditati. Se mai numeste otita seroasa cronica. In cazul acestei forme
retractia timpanala antreneaza modificari de statica osiculara cu limitarea mobilitatii
si in final imobilizarea sistemului timpano-osicular. Modificarile presionale prin
obstructie tubara declanseaza transudarea, iar procesul inflamator rino-tubo-timpanic
o perturbare secretorie a mucoasei timpanice cu consecinta formarii exudatului in
casa timpanala. Denumirea afectiunii variaza in functie de caracterul continutului din
urechea medie : otita serioasa cronica, sero-mucoasa, mucoasa 'glue ear'. B. OTITE
SUPURATE (cu timpan deschis) a) Otita medie supurata acuta Se poate defini ca
abcesul cald al urechii medii. Are loc inflamatia mucoasei urechii mijlocii (care
cuprinde nu numai mucoasa casei timpanului cat si mucoasa trompei lui Eustache si
mucoasa celulolor mastoidiene). Formele clinice ale otitei supurate acute sunt
clasificate : - otita barotraumatica (BAROOTITA) : hipertensiunea care se manifesta
asupra urechii medii in timpul scufundarilor sau al coborarilor cu avionul produce
efectele urmatoare:  asupra urechii mijlocii: inflamatie brusca a timpanului, un
exudat in casa timpanala, o ruptura liniara a timpanului;  asupra urechii interne :
acufene, vertij, surditate total recuperabila ( prin dereglare circulatorie). b) Otita
medie supurata cronica Otita medie supurata cronica se traduce prin drenarea
transtimpanala a unei secretii mucoase, muco-purulente, care caracterizeaza diferitele
tipuri anatomo-clinice de supuratii otice cronice. Otita medie supurata cronica se
defineste prin supuratia urechii medii permanenta sau intermitenta exteriorizata in
conductul auditiv extern pe calea unei perforatii timpanale. Supuratiile otice cronice
sunt de cele mai multe ori consecinta unei otite medii acute supurate. In cadrul
acestor supuratii cronice se disting doua aspecte anatomo-clinice, net deosebite : 
Otita medie cronica supurata rino-tubara (muco-purulenta, mezotimpanala sau
beninga). Afectiunea este eel mai des intalnita mai ales la varsta copilariei.
Diagnosticul diferential se face doar la otita medie cronica purulenta.  Otitele medii
cronice purulente (Otoreea purulenta). Sediul procesului patologic este epitimpanul si
cavitatile mastoidiene care au conditii proaste de drenaj si vin in raporturi periculoase
cu organele vitale preauriculare. Sunt descrise trei procese anatomo-patologice tipice
care pot apare izolat sau pot fi prezente impreuna: 1. Osteita In contact direct cu
puroiul, osul se dezgoleste de mucoasa si se lizeaza. Procesul orteitic poate distruge
oricare din peretii urechii medii sau lantul de oscioare. 2. Polipul Histologic, polipul
are aspect de granulom inflamator nespecific. Polipii auriculari sunt in general unici,
pediculati, de culoare rosie (daca au dimensiuni mici si sunt de aparitie recenta), sau
alba cu suprafata neteda si regulata (cand au o vechime mare). Polipii vechi pot avea
dimensiuni foarte mari, obturand meantul auditiv extern. Majoritatea lor provin din
atica, unde se insereaza pediculul pe o zona osoasa denudata partial sau provin dintr-
un proces de osteita a lantului osicular. 3. Colesteatomul Este determinat de
patrunderea tegumentului din conductul auditiv extern in casa timpanului, de obicei
prin perforatie. Tegumentul se raspandeste tapisand cavitatile urechii medii, la
inceput in casa timpanului si de aici in mastoida. Colesteatomul ia aspectul unei pungi
epidermice cu stratul germinativ la exterior (matricea) si celulele epiteliale
descuamate creste in detrimentul osului subiacent pe care il erodeaza. Matricea are si
o putere osteolitica proprie de tip enzimatic, in acest mod Colesteatomul venind in
contact cu meningele, labirintul, nervul facial, pe care le comprima si le infecteaza,
pentru ca marea majoritate a colesteatomilor au continut supurat. a) Dupa aspectul
anatomo-patologic se descriu formele clinice urmatoare: forma asteitica, otita
polopoasa, otita colesteatomoasa. b) Dupa criteriul evolutiv se intalnesc forme
supraacute si forme subacute. Se intalnesc forme clinice supraacute uneori cu
fenomenede panotita. Agentul patogen foarte virulent cuprinde simultan toate
compartimentele urechii anihilandu-le puterea de aparare si producand complicatii
meningo-encefalice. Forma subacuta se intalneste mai frecvent la sugari si batrani si
este o consecinta a sulfamido si antibioterapiei nerational folosite. c) Dupa aspectul
perforatiei: 1) Perforatie mezotimpanala - este semnul otitei medii cu tendinte la
evolutie benigna pentru ca nu produce retentie purulenta si nu afecteaza osul; 2)
Perforatie epitimpanala - este semnul unei otite inchistate in atica, in imediata
apropiere a elementelor osciculare, cu posibilitati defectuase de drenare favorizand
aparitia cronicizarii si a complicatiilor. d) Dupa natura agentului patogen : 1)
Streptococul piogen imprima secretiei purulente culoarea galbena, iar in evolutie
obisnuita lipsa complicatiilor; 2) Streptococul piogen imprima otitei tabloul clasic si
tendinta relativ frecventa la complicatii; 3) Pneumococul lauceolat imprima otitei
evolutie benigna; 4) Pneumococus mucocus imprima otitei o evolutie lenta, aproape
asimptotica, cu puroi in cantitate redusa si aspect mucofiant. Germenul produce
leziuni profunde ale tesutului osos otomastoidian, unde poate produce usor
complicatii grave endocraniene. Otitele cu pneumococus se insotesc adesea si de
hipoacuzie importanta; 5) Bacilul Friedlander nu imprima forme evolutive particulare
otitei; 6) Forma medie fibroasa se produce prin oscilatii microbiene, in care de regula
este prezent pneumococus mucocus. Se caracterizeaza prin formarea unui dop de
fibrina in orificiul perforatiei, care se reface dupa aspiratie cu o rapiditate
impresionanta. Productia de fibrina este favorizata de structura lustologica a mucoasei
timpanului. Forma se intalneste mai des la copil, la care dopul de fibrina da senzatia
unei vindecari mai ales pentru O.R.L.-istul mai putin experimentat, falsa vindecare
care poate duce la complicatii. Otite supurate acute din cursul bolilor infecto-
contagioase 1) Otita gripala insoteste sau complica gripa. Este in genaral bilaterala.
Prin suprainfectare poate evolua spre otita supurata. Ca virus neurotrop, cel gripal
poate sa provoace si distructii in urechea interna, de obicei exprimate si cu caracter
ireversibil. 2) Otita scarlatinoasa apare mai rar de cand se face antibioterapia. Se
poate manifesta ca o otita benigna sau ca una grava, nevrozata, ce duce la distrugeri
anatomice masive cu pierderi functionale importante. 3) Otita rujeolica este provocata
de germeni banali, dar datorita energiei specfice acestei boli, infectia poate capata un
caracter intern distructiv. Uneori virusul are tropism pentru urechea interna, dand
leziuni grave. 4) Otita difterica apare prin propagarea infectiei din faringe pe calea
trompelor Eustache pana la urechea medie. 5) Otita tusei convulsive se produce
datorita patrunderii secretiilor din rino-faringe in urechea medie in timpul tusei. Are
tendinta la cronicizare. Se intalneste de obicei la copii sub 18 ani. 6) Otita urliana este
mai rara. Virusul urlian produce de obicei o nevrita acustica unilaterala, cu leziuni
ireversibile. 7) Otita erizipelatoasa se caracterizeaza printr-o stare generala grava,
frisoane. Otita sugarului si otita cronica cu timpan inchis a copilului a) Otita sugarului
Este deosebit de frecventa si de cele mai multe ori trece neobservata. Se poate
manifesta prin alterarea starii generale a sugarului. De aceea de cate ori apare o
madificare a starii genarale a sugarului, examenul otologic este indispensabil. El este
obligatoriu de asemenea in orice stare febrila a sugarului. Otita sugarului este de cele
mai multe ori bilaterala. Daca la examenul otologic se constata atingerea unei singure
urechi este recomandabil ca la examenul urechii contralaterale sa se faca cel mai
tarziu la 48 de ore dupa primul examen. b) Otita cronica cu timpan inchis a sugarului
Se dezvolta ca urmare a unor otite acute repetate uni sau bilaterale si se manifesta
printr-un complex de simptome de obicei latente subclinice;aspect neperforat al
timpanului cu prezenta tuturor reperelor normale. Uneori insa manerul ciocanului si
apofiza apar mai estompate iar examenul microscopic poate descoperi o infiltratie a
timpanului in cadrul sau posterio-superior. Aticotomia stabileste diagnosticul de
certitudine si asigura si vindecarea in marea majoritate a cazurilor. Rol important in
vindecare are si tratamentul antibiocortizonic, antialergic si imunoregulator. C.
OTITELE EXTERNE a) Otita externa circumscrisa Se caracterizeaza prin fenomenul
conductului auditiv extern. Infectia se localizeaza la nivelul unui folicul pilosebaceu
din zona conductului cartilaginos. b) Otita externa difuza Este determinata de cauza
inflamatorie traumatica sau caustica interesand tegumentele conductului auditiv
extern. c) Otita externa eczematoasa Este o dermatoza cu caracter descuamatic si
eruptiv dezvoltat pe un teren modificat local (diabetic, gastro-hepatic, alergic,
carentat) care intereseaza tegumentele conductului auditiv extern si ale pavilionului.
d) Otita externa micotica Este determinata de infectarea tegumentelor conductului
prin paraziti vegetali din familia asprgillus (niger, flaviis, fumigatus) si/sau Candida.
e) Periondrita Reprezinta o inflamatie cu tendinta la supuratie, care depasind
tegumentele s-a extins in profunzime, interesand pericondrul auricular. II-3:Etiologie
Incidenta crescuta a otitei este favorizata de o serie de factori. Tinand cont de varsta
bolnavului, la sugar sau copilul mic, otita este favorizata de particularitatile si
evolutia pe care o parcurge urechea si componentele sale in primul an de viata. Se
poate afirma ca otitele sunt foarte frecvente la copii. Sistemul imunitar de aparare a
mucoasei cailor aero-digestive superioare este in formare, inca nu este stabilizat
permitand grefarea cu usurinta a unor infectii la acest nivel. Aceasta deficienta
imunitara explica prezenta la sugar a otitei latente. Asa cum afirmam anterior, trompa
lui Eustachio, incomplet dezvoltata la sugar si copilul mic, favorizeaza aparitia
otitelor in cazul unei afectiuni faringiene, de exemplu. Aceasta si datorita faptului ca
sugarii stau mult timp in decubit dorsal, in acest mod secretiile din faringe
acumulandu-se in jurul orificiului faringian al trompei. La sugari, alta cauza a otitei
este boala diareica. In cazul sugarilor eutrofici si a copiilor sanatosi rolul principal
etiologic revine respiratiei sustinuta prin gura. S-a observat de mult ca la cei cu
respiratie orala apar mai frecvent otite medii acute si ca otitele cronice prezinta o
tendinta mai scazuta la vindecare, dacat la cei cu respiratie nazala. Precum se stie,
integritatea tubara, structurala si functionala este indispensabila pentru buna
functionare a urechii. Dintre partile componente ale urechii mijlocii, trompa este
afectata eel mai frecvent generand majoritatea covarsitoare a otitelor medii. Pozitia
orizontala velara inlesneste aparitia otitelor. In producerea otitelor mai pot interveni:
tumefierea inflamatorie sau tumorala a mucoasei tubare (edem, infiltratie), infundarea
orificiului faringian al trompei (prin secretii, corpi straini, tumori) precum si
patrunderea agentilor patogeni in cavitatile urechii mijlocii. In cazul atrezei coanale,
in pofida obstructiei complete nazale si a prezentei respiratiei orale sustinute otitele
medii apar rar. Cauza cea mai grava a respiratiei orale este despicatura congenitala.
Respiratia prin gura duce la acumularea secretiilor in dreptul orificilui tubar cuprind
aerisirea lui si favorizand patrunderea directa a secretiilor septice in interiorul trompei
si in cavitatile urechii mijlocii. Trompa se comporta ca o cale de propagare a infectiei
din rino-faringe catre ureche medie si ca factor de intretinere a inflamatiei, pe fondul
unei disfunctii tubare, cand un obstacol rinofaringian determina o proasta aerare
tubara, impiedicand patrunderea aerului in trompa si urechea medie. Aceasta
provoaca o congestie a mucoasei si pe acest fond congestiv germenii microbieni au
toate conditiile pentru dezvoltare. Inflamatia mucoasei atrage dupa sine o depresiune
la nivelul urechii mijlocii care inverseaza drenajul (dinspre ureche spre rinofaringe)
inlocuindu-1 cu patrunderea secretiilor purulente din rinofaringe catre urechea
mijlocie, fapt care explica caracterul recidivant al otitelor. Infectiile rinofaringiene au
rol in geneza otitelor. De asemenea, infectiile otice sunt date si de evolutia unei fibre
eruptive sau o afectiune virala (gripa, rujeola), de ranirea timpanului printr-un
traumatism extern; suprainfectia urechii prin trecerea germenilor din exterior spre
urechea medie printrun timpan perforat, in conditiile de igiena locala precara. in
cursul unei bai, etc. Rol major in determinarea otitelor au mai fost si factorii
urmatori : echilibrul imunologic, local si general, predispozitiile alergice, carentele
vitaminice, unele conditii histoanatomice ale mucoasei timpanice si de structura a
mastoidei. Hiperplazia mucoasei, cu reminiscenta de tesut embrionar mixomatos,
constituie un remediu favorabil de localizare si evolutie a procesului infectios. Acest
lucru explica de ce la sugar si copilul mic, unde acest tesut se gaseste din abundenta
submucos apar otitele acute cu repetitie. Si tot acest fapt explica cronicizarea cu
usurinta a otopatiilor aparute la aceasta varsta. In ceea ce priveste structure mastoidei,
este demonstrat faptul ca pneumatizarea acestuia este impiedicata prin existenta
starilor inlamatorii locale, determinate de otitele medii acute. In ceea ce priveste
alergia, s-a constatat ca 23% din obstructive tubare sunt consecutive unei alergii
nazale. Efectuandu-se studii alergologice la nivelul orificiului faringian al trompei s-
au gasit modificari alergice la acest nivel intre 15-20% din cazuri. Din punct de
vedere imunologic, rinofaringele si obstructiile tubare repetate survin pe un deficit
imunologic local si general important. Literatura de specialitate afirma ca sindromul
de ' vegetatii adenoide' si otitele catarale merg 'brat la brat’, legatura reala dintre ele
fiind in primul rand respiratia orala. Intre cauzele otitei medii figureaza si rinitele,
deviatia septului nazal, tumorile foselor nazale si tumorile epifaringiene,
tamponametrele nazale. Acestea din urma, de exemplu, pot duce in cateva zile la otita
medie (deseori supurativa); inca o data reiese faptul ca obstructiile nazale joaca un rol
important in geneza otitelor medii. Este suficient sa se infunde fosele nazale (de
exemplu prin tamponament nazal in urma unui epistaxis sau rinoplastii) ca sa apara in
cateva zile, relativ repede, otita medie catarala si cea supurata. Mediul extern
reprezinta un factor favorizant important, mai ales pentru profesiunile ce se exercita
in mediu umed si rece si cu variatii de temperatura. Subliniem, de asemenea,
frecventa in ultima vreme a
otitelor de piscine. Acestea se produc prin infectarea urechii mijlocii pe calea
conductului auditiv extern cu apa infectata a bazinelor de inot sau lezarea timpanului
neperforat in cursul plonjarilor in piscina. Fondul constitutional si starea de
dezvoltare a copilului detin un loc important in dezvoltarea otitelor. Otita este mai des
intalnita la copii cu dializa limfatica sau exudativa, la prematuri, malnutriti sau cei cu
rahitism. Dintre multitudinea de gerrneni patogeni care intervin in geneza otitelor
 medii supurate, amintim: coci piogeni, stafilococul alb sau auriu, streptococul B
hemolitic, hemophilus influente, pneumococul, pioceanicul, bacilul proteus. Un factor
important in aparitia otitelor este si tratamentul incorect al episodului otic acut. Bolile
infecto-contagioase in special gripa,rujeola, scarlatina, febra tifoida sunt adesea cauze
favorizante ale otitei medii. In concluzie putem afirma ca trei categorii de cauze
favorizeaza aparitia otitelor acute si cronice: - cauze regionale : boli acute sau cronice
infectioase afectand mucoasa nazala; inflamatia produsa de corpii straini ai foselor
nazale; infectiile rinofaringiene cu extensie la trompa Eustachio; - cauze generale :
boli infectioase, terenul alergic, tulburarile endocrinometabolice si imunitare,
adenoismul determinat de acestea si rinofaringo-otitele copilului; - cauze de mediu :
factori climatici, mai ales umiditatea si frigul, favorizeaza aparitia otitelor. Germenii
cauzatori ai otitelor medii acute microbiene pot fi : virusuri. considerate ca avand un
rol mai mult pregatitor pentru grefarea microbiana si bacteriana. din care eel mai des
intalnite sunt : streptococul, pneumococul, stafilococul si Haemophilus. Pana la
perforatia timpanului otita medie supurata acuta evolueaza cu un singur rnicrob. iar
dupa aceea flora microbiana devine polimorfa. Caile de propagare ale infectiei sunt : -
calea tubara, cea mai frecventa; - calea hematogena, mai rara si se intalneste la nou-
nascuti. prematuri sau sugari malnutriti si in cursul bolilor sistemice; - calea limfatica
si calea externa prin conductul auditiv extern (de exemplu prin manevre chirurgicale
dupa timpanotomie). Otitele externe au si ele o serie de factori favorizanti dintre care
amintim : excesul de sebum si cerumen; flora microbiana care infecteaza tegumentele
pavilionului si conductului, este reprezentata, in ordinea frecventei de stafilococul
patogen pioceanic, proteus, streptococ, colibacil, eczemele constitutional, alergice,
maceratiilor locale : caldura, dopuri de vata, bolile de piscina, supuratia urechii medii,
intemperiile, mai ales marine.

ANATOMIE PATOLOGICA In cazul otitelor acute microbiene procesul inflamator

debuteaza cu faza congestiva care trece de la o simpla inflamatie catarala la o faza supurativa, cu
existenta unei colectii purulente in urechea mijlocie (in cavitatea timpanica) care impune o
evacuare prin drenaj transtimpanic sau care se evacueaza printr-o perforatie spontana. Evolutia
se poate face pe doua directii : in unele cazuri supuratia persista, trecand in cronicizare, prin
tratament incomplet, rau condus sau prin antibioterapie insuficienta, intermitenta si necontrolata.
Se poate complica cu o mastoida, prin aparitia unei osteite acute a septurilor intercelulare
mastoidiene. Mastoida trebuie diferentiata de asa numita reactie mastoidiana, la care nu exista o
supuratie cu osteita, ci numai-o inflamatie catarala a mucoasei celulelor mastoidiene.

In cazul otitelor medii cronice cu timpan deschis, din punct de vedere anatomo-patologic
exista urmatoarele tipuri de leziuni : ale timpanului, ale mucoasei si osoase. Leziunile timpanului
(perforatiile timpanice) Sunt semnul constant si caracteristic al otitei medii cronice cu timpan
dechis. Au dimensiuni si sedii variabile. In functie de localizarea lor pe membrana timpanului se
pot trage concluzii asupra gravitatii formei de supuratie auriculara. Cele cu sediul in epitimpan
produc epitimpanitele, iar cele cu sediul in mezotimpan produc mezotimpanitele. Pot fi de doua
feluri : - cu marginile libere ; sunt circumscrise, cu contururi ovalare sau rotunde, cu marginea
neteda, neta si bine conturata. Sunt cele mai susceptibile de epitelizare si de vindecare spontana.
Fac parte perforatiile postero-superioare (acestea din urma au dimensiuni mici si sunt de forma
ovalara, reniforma sau rotunda); - cu marginile aderente, consecinta unor otite acute cu caracter
necrozant sau hipervirulent. Sunt in general mari, interesand o jtimatate din membrana
timpanului sau aproape totalitatea ei. Conturul acestor perforatii poate trece de-a lungul
manerului ciocanului care este imobil. Resturile de timpan sunt aderente, uneori foarte intime, la
mucoasa casei, la promontoriu, prezentand o serie de modificari patologice, cum ar fi zone de
trafic. Leziunile mucoasei Mucoasa casei timanului si a anexelor sale antromastoidiene, este
alcatuita dintr-un epiteliu simplu cu celule plate, asezate pe un corion foarte subtire. Suprafata
cronica produce, la nivelul corionului, infiltratii celulare cu formarea de microchiste. Ulterior
apare o transformare fibroasa cicatriceala. Sub influenta supuratiilor rebele, la nivelul mucoasei,
pot apare ulceratii cu dimensiuni variabile care la randul lor sunt punctul de plecare al unei
osteite. Leziunile osoase In cursul inflamatiei cronice formatiunile vasculare care asigura nutritia
lantului osicular sufera o serie de modificari prin trombozare. Acelasi lucru se petrece si la
nivelul osului compact. Apare zona de necroza osoasa, care se exfoliaza. Necroza largeste din
aproape in aproape cavitatile naturale, distruge septurile intercelulare si subtiaza corticala osoasa.
La nivelul lantului osicular se produc rupturi ale acestora. Supuratiile cronice pot determina o
serie de reactii hiperplastice, caracterizate prin tesut de granulatie si polipi. Tesutul de granulatie
format din mugiiri foarte fini, cu o consistenta moale, de culoare rosu aprins, care sangereaza
usor la atingerea cu stiletul portvata, se dezvolta in special in cadranul inferior sau posterior, la
nivelul unei perforatii permanent iritate de scurgerea purulenta. Sub aceste granulatii osul este
intotdeauna denudat si supus unui proces de osteita evolutiva. Polipii auriculari sunt in general
unici, pediculati, de culoare rosie (daca au dimensiuni mici si sunt de aparitie recenta) sau alba
cu suprafata neteda si regulata (daca au o vechime rnai mare). Polipii vechi pot avea dimensiuni
foarte mari obturand meatul auditiv extern. Suprafata lor este acoperita de un epiteliu cilindric
sau pavimentos simplu. II-4:Tabloul clinic OTITELE MEDII CATARALE ACUTE SI
CRONICE Se mai numesc otite cu timpan inchis sau otite seroase. Traduc un proces inflamator
tubo-timpanic, consecutiv unei inflamatii rinofaringiene. Simptomatologia otitei medii catarale
se suprapune si completeaza apoi unele manifestari proprii, tablul clinic al rinofaringitei. Apare
febra, modificarea starii generale, agitatie, neliniste, plansul (la sugar) si chiar contin complicatii
(in lipsa unui tratament eficace). Tabloul clinic al acestei categorii de otite este format din : 
Semne subiective: - otalogii profunde; - hemicranie de partea urechii bolnave; - senzatie de
ureche infundata; - acufene cu tonalitate grava (autolbnie, adica o rezonanta exagerata a vocii
proprii).  Semne functionale: - hipoacuzie de tip transmisie progresiva.  Semne obiective: -
durere la palpare pe regiunea antrala; - semne de participare inflamatorio mastoidiana; - la
ostoscopie se constata: roseata difuza la nivelul tegumentelor fundului conductului auditiv
extern. Timpanul este rosu, bombeaza in ansamblul sau, sau numai in portiunea sa superioara in
jurul manerului ciocanului. Manerul ciocanului apare congestionat pe toata lungimea sa. La
paracenteza apare seroziune sau putin sange. Semnul lui Vacher este pozitiv.  Semne generale: -
la adult sunt practic inexistente in prima etapa. In evolutie apar semne generale de tip infectios
(frison, febra, anorexic); -la copil semnele generale sunt foarte intense si de cele mai multe ori
precede simptomatologia auriculara (agitatie, neliniste, anorexic, apatie, obstructie nazala, semne
ale bolii diareice, greata, varsaturi). OTITELE MEDII SUPURATE ACUTE SI CRONICE Otita
medie supurata acuta Reprezinta stadiul evolutiv urmator al otitei catarale. Debutul se produce
brutal, cel mai frecvent in cursul unei rinofaringite acute. Starea generala se altereaza, apare un
croset termic (39-40°) si uneori frisoane, concomitent cu aparitia unei otalgii violente (serrmul de
alarma al cortegiului inflamator). In stadiul de debut, otoscopia pune in evidenta o congestie
moderata a timpanului, limitata mai mult in jurul manerului ciocanului si in cadranul postero-
superior. Simptomele functionale (otalgie, febra) primeaza asupra semnelor obiective. Perioada
de stare a otitei medii supurate acute evolueaza in doi timpi : a) faza de otita inchisa
(preperforata) Aceasta realizeaza un tablou clinic care impune adevarate urgente de tratament. Se
mentine alterata starea generala si se accentueaza chiar (febra, inapetenta, insomnii, incapacitate
de munca). Bolnavul acuza : - otalgie : este simptomul major de suferinta violenta crescanda,
pulsatila (sincrona cu pulsul), profunda (fundul conductului auditiv extern), cu iradieri in
regiunea occipitala, vertex si dinti. Otalogia poate prezenta scurte perioade de remisiuni sau
exacerbari; - hipoacuzie in care scaderea auzului se produce de la inceput sau progresiv, insotita
de senzatie de ureche astupata, acufene, autofobie, ameteala; Obiectiv : examenul otoscopic pune
in evidenta un timpan intens congestionat, rosu si difuz infiltrat. Reperele anatomice ale
membranei timpanice (triunghiul luminos. apofiza extema a ciocanului si ligamentele timpano-
maleolare) sunt sterse, acoperite de infiltatie inflamatoare. Timpanul isi schimba forma si
bombeaza spre exterior in totalitate sau in portiuni limitate, - presiunea digitala la nivelul antrului
si varful mastoidei este dureroasa, punand in evidenta reactia mastoidiana care insoteste otita
supurata acuta; - examenul functiei auditive (acumetria vocala si instrumentala, audiometria)
arata o hipoacuzie de transmisie. Vocea soptita este auzita numai aproape de pavilion. La
diapazon : Weber-ul este localizat la urechea bolnava, semnele Rinne pozitiv, Schwabach
prelungit. Curba audiometrica este scaziuta pentru sunete joase, Rinne audiometric este negativ.
Examenul obligatoriu al rinofaringelui va pune in evidenta punctul de plecare a infectiei
tubotimpanice. b)faza de otita deschisa (postperforata) Exudatul purulent al casei timpanului
dreneaza fie spontan prin perforatia timpanului in a 3-a sau a 4-a zi de evolutie, fie perforatia si
drenajul sunt consecinteJe timpanometriei terapeutice. Drenajul suficient al corectiei duce la o
ameliorare evidenta a starii generale si locale, febra scade, otalgia scade si ea in intensitate sau
dispare. La examenul otoscopic, conductul auditiv extern apare plin de secretii sero-purulente
sau purulente. Stergerea secretiilor din conduct pune in evidenta sediul si caracterul perforatiei.
Perforetiile spontane se produc de obicei in cadranul anterior al timpanului. Puroiul izvoraste
pulsand din casa timpanului. Perforatiile spontane mici, cu drenaj insuficient sunt greu vizibile.
Pe timpanul inca bombat, sediul perforatiei poate fi recunoscut ca un punct mic stralucitor,
animat de miscari pulsatile. Otita medie supurata cronica Se caracterizeaza printr-o perforatie
centrala a timpanului,o inflamatie proliferativa cronica a mucoasei timpanului si o supuratie
nefetida continua sau intermitenta. Se insoteste de o hipoacuzie de transmisie lejera si de o
eburnare radiologica a mastoidei. Dupa cativa ani hipoacuzia poate deveni mixta. La examenul
obiectiv, conductul auditiv extern prezinta tegumentele macerate din cauza otoreei continue.
Timpanul, dupa aspirarea secretiilor se vizualizeaza timpanul care prezinta o perforatie mediana,
reniforma sau circulara. Prin perforatie se observa mucoasa peretelui intern al casei timpanului,
care este congestionata, edematiata. In otita tubara, printr-o perforatie antero-inferioara se scurge
secretie muco-purulenta. Otoreea este intermitenta si strict legata de episoadele inflamatorii rino-
tubare. In otita medie cronica purulenta simpla otorea este intermitenta, relativ abundenta,
purulenta, galben verzui, patata uneori cu striuri sangvine. Otoreea se exacerbeaza in timpul
episoadelor inflamatorii nazale, cand se asociaza si o otalgie, cefalee cu hemicranie si se
accentueaza hipoacuzia. Otita medie cronica purulenta osteitica necrozata (pseudomaligna)
prezinta aceiasi simptomatologie subiectiva. Fezilitatea secretiilor si aparitia intermitenta a
striurilor sangvine in secretie sunt semne ale evolutiei procesului oseitic si deci a posibilitatii
aparitiei unei complicatii endocraniene. Examenul otoscopic evidentiaza o perforatie marginala
epitimpanica, cu marginile neregulate, cu zidul otical erodat, osteitic, cu prezenta unor formatii
polipoase sau granulatii sangeroase in mucoasa denudata de la nivelul perforatiei. In caz de
colesteatom se pot observa lamele epiteliale descuamate sau o masa albicioasa, in special in
jumatatea superioara a casei timpanului. In ceea ce priveste otita sugarului, este stiut faptul ca in
functie de starea de nutritie a suganrului si de reactivitatea lui se prezinta sub doua forme :
manifesta si latenta. 1. Otita medie supurata manifesta Este caracteristica sugarilor cu reactivitate
buna. Se manifesta zgomotos, dar are o tendinta marcata spre vindecare. Simptome : febra,
agitatie, plans continuu, anorexic, varsaturi, scaune diareice. Curba poderala scade sau
stationeaza. Sugarul prezinta otalgii. Caracteristic este faptul ca boala diareica ce poate insoti
otita, cel mai adesea nu raspunde la tratamentul ei obisnuit, vindecarea fiind in concordanta cu
evolutia favorabila a otitei. Semnul lui Vacher pozitiv. Examenul otic evidentiaza un timpan
infiltrat congestionat, bombat, de culoare galben cenusiu. La paracenteza apare secretie
purulenta. Daca dreneaza spontan si puroiul este in cantitate mare, se completeaza cu
paracenteza. Drenajul suficient al urechii medii se insoteste imediat de ameliorarea simptomelor.
Drenajul incomplet sau insuficient ca durata, anganjeaza recaderi precum si prelungirea evolutiei
otice, cu cresterea riscurilor unor complicatii. 2. Otita medie supurata latenta Se mai numeste si
astenica si apare la sugarii cu handicapuri si cu reactivitate redusa. Evolueaza latent, cu
fenomene toxice generale. Este in general bilaterala. Starea febrila este capricioasa, neregulata
prelungira, cu limite variate. Boala diareica, de intensitate variabila, rezintenta la tratamentul
dietetic corect aplicat, cu numeroase recaderi, este aproape in mod constant prezenta, influentand
in mod nefavorabil starea sugarului si curba ponderala (care stationeaza sau scade). Poate apare
sindromul de deshidratare si chiar toxicoza. Starea generala este alterata, agitatie sau are
activitate, tegumente uscate, palide, cenusii. Otita latenta se poate complica sau poate insoti o
pneumopatie acuta sau o afectiune intercurenta. Examenul otic evidentiaza adeseori modificari
ale timpanului, dar care nu sunt mereu caracteristice. Uneori aspectul timpanului poate fi normal,
dar de multe ori timpanul este cenusiu, mat, ingrosat. La paracenteza apare imediat puroi sau
urechea dreneaza a doua zi.

3. Otitele externe Tabloul clinic al otitelor externe este reprezentat de urmatoarele

simptome: - durere locala (pavilionara, in conductul auditiv extern sau la nivelul tesuturilor
periauriculare). Durerea este violenta, paroxistica, impiedica somnul si se exacerbeaza la
presiune pe targus sau la mobilizarea pavilionului auricular. De asemenea, durerea poate fi
provocata de manevra otoscopica si de masticatie. Iradiaza in regiunea temporala si maxilara; -
conductul auditiv extern este ingustat de inflamatia difuza, tegumentele sunt infiltrate, macerate,
acoperite de secretii purulente in care plutesc descuamatii epidermice; - inflamatia poate depasi
limitele conductului, mai ales in zona retroauriculara, pretandu-se la confuzia cu o mastoida
acuta; - hipoacuzia de transmisie si acufenele apar ca o consecinta (inconstanta insa) a ocuparii
lumenului conductului auditiv extern de catre furuncul (in cazul unui furuncul al conductuJui
auditiv extern); -semne generale : usoara ascensiune febrila, frisoane, alterarea moderata a starii
generale, insomnii; - pavilion auricular cu tegumente rosii, edematiate. II-5:Diagnostig II-5-
1:pozitiv II-5-2:diferenţial Diagnosticul pozitiv al otitei medii supurate acute in raport cu stadiul
de evolutie se bazeaza pe : alterarea starii general, otalgia si hipoacuzia, modificarile de aspect
ale timpanului si scurgerea auriculara. Diagnosticul diferential : - in faza de debut se face cu
otalgia reflexa cauzata de afectiuni de vecinatate, faringo-amigdaliene, dentare, cervicale (aspect
normal al timpanului si auditie normala); - in faza de otita inchisa se face cu otita externa
flirunculoasa si cu zona auriculara; - in otita furunculoasa durerea violenta este mai
superficiala,provocata de atingeri pavilionare, hipoacuzia este de mica importanta, conductul
inflamat, timpanul normal; - in zona auriculara durerea este precedata de aparitia veziculelor pe
tegumentele conductului si ale pavilionului sau pe mucoasa velopalatina si faringe.aceste
vezicule pot determina paralizie faciala periferica si hipoacuzie de receptie; - in faza de otita
supurata cu otita furunculoasa abcedata (puroi cremos), otomicoza (debut lent progresiv, prurit
auricular, puroi maroniu negricios), otita medie supurata cronica reincalzita. II-6:Tratament
Infectiile urechii sunt tratate cu antibiotice. Cu toate acestea, cei mai multi copii cuotite se
vindecă fără antibiotice. În cazul în care copilul este îngrijit la domiciliu si durereadiminuă
precum si celelate simptome diminuă după cateva zile, nu sunt necesare antibioticele.Atunci
când prescriu antibiotice, cel mai adesea prescriu amoxicilina (Amoxil) deoarece estefoarte
eficientă si este mai ieftină comparativ cu alte antibiotice din aceeasi clasă.Medicii specialisti
recomandă efectuarea unui test auditiv mai ales dacă copilul arelichid în spatele timpanului mai
mult de 3 luni. Auzul normal este mai dificil pe parcursul primilor 2 ani de viată deoarece copilul
învată atunci să vorbească. Medicul prescrie antibiotic pentru a se clarifica lichidul si totodata
recomandă introducerea unui tub în ureche pentrudrenarea acesteia si îmbunătătirea auzului. Alte
medicamente care pot trata simptomele otitei medii sunt: -acetaminofen (de exemplu Tylenol si
Tempra) -antiinflamatoare nesteroidiene (de exemplu Advil, Motrin si Aleve), pentru durere
sifebră. Nu se recomandă administrarea aspirinei la persoanele mai tinere de 20 de ani
datorităriscului de aparitie a sindromului Reye, (boala caracterizată printro atingere cerebralănein
flamatorie si o atingere hepatică ce survine în continuarea unui episod viral acut) care arenevoie
de îngrijiri medicale de urgentă. Medicamentele pentru durere, ca de exemplu codeina sau
picăturile pentru ureche sunteficiente mai ales pentru durerile severe de ureche. Nu se recomandă
picături pentru urechedaca timpanul este rupt.Uneori, corticosteroizii, cunoscuti si ca steroizi
sunt utilizati împreună cu antibioticele pentru a curata lichidul din spatele timpanului (otita
medie supurată). Steroizii nu sunt oalegere bună pentru tratarea otitei medii. Nu se folosesc
steroizii la copii care au venit încontact cu o persoană care are varicelă, în ultimele3
săptămâni.Decongestivele, antihistaminicele, expectorantele si alte metode locale recin
eprescrise, de obicei nu sunt foarte eficiente pentru tratarea sau prevenirea otitei
medii.Antihistaminicele pot determina somnolentă la copil, de asemenea determină îngrosarealic
hidului si pot înrăutăti starea copilului. Tratamentul cu antibiotice este eficient în
infectiilecauzate de bacteria. Tratament chirurgical. Tratamentul chirurgical în infectiile urechii
medii (otitamedie) constă în plasarea unui tub de drenaj în interiorul timpanului unei urechi sau
înambele. Este una dintre cele mai frecvente interventii în copilarie. În timp ce copilul se aflăsub
anestezie generală, medicul chirurg face o incizie mică în timpan si introduce un tub micde
plastic deschis (miringotomie sau timpanostomie cu plasare de tub). Adesea tubul este plasat în
ambele urechi.Aceste tuburi introduse vor drena lichidul din urechea medie si refac astfel auzul
pierdut. Copiii cu otită medie adesea prezinta si lichid în spatele timpanului (otita mediesupurată)
si pierderea auzului. De obicei pierderea auzului este temporară dar sunt mult maiafectati copiii
în vârstă de 2 ani sau mai mici. Auzul normal este foarte important când copiiimici învată să
vorbească.Medicii recomandă plasarea tuburilor în ambele urechi la copii care au lichid înspatele
timpanului si au auzul diminuat timp de 3-4 luni. De asemenea medicii recomandă plasarea unui
tub si într-o singură ureche la copilul care are auzul diminuat. II-7:Evolutie,Complicaţii Otitele
medii catarale acute au evolutie favorabila sub tratament rinofaringian dezinfectant. totalitatea
manifestarilor cedand cu atenuarea inflamatiei si repermeabilizarea trompei lui Eustachio. In
lipsa tratamentului otita catarala acuta poate evolua spre o otita acuta supurata, prin
suprainfectarea exudatului din casa timpanului. La unii, recidivele sunt frecvente si boala se
cronicizeaza, avand consecinte grave asupra functiei auditive. Durata otitei catarale acute este de
7-14 zile. In majoritatea cazurilor vindecarea apare fara a lasa sechele. Otitele medii catarale
cronice au evolutie spontana, ducand de regula spre o otita adeziva, cu atrofia membranei
timpanice, cloazonarii prin organizarea fibroasa a exudatului si consecinta functionala a surditatii
propriu-zise mixte. Alteori, alterarea reactivitatii duce la timpano-screloza, proces plastic al
submucoasei cu consecinta anchilozarii fibroase a lantului osicular. Otitele medii supurate acute
au evolutie variabila, in functie de natura si virulenta germenului patogen, varsta bolnavul,
terenul, reactivitatea generala si locala a organismului, conditiile anatomice, precocitatea
diagnosticului si a instituirii tratamentului. Obisnuit otita acuta supurata isi termina evolutia in 2-
4 saptamani. Dupa costituirea colectiei purulente, perforarea spontana sau chirurgicala a
timpanului este urmata pentru 8-14 zile de evolutia si involutia otoreei pana la disparitia
secretiilor si vindecarea leziunilor mucoasei si membranei timpanale. Orice obstacol in drenarea
colectiei, o reactivitate organica deficitara, o alta infectie locala sau generala poate modifica
evolutia procesului otic, intarziind vindecarea si favorizand aparitia complicatiilor (mastoidita,
meningita, tromboflebita golfului jugular). Perforatia mezotimpanala este semnul unei otite
medii cu tendinta la evolutie benigna. Nu este periculoasa pentru ca nu produce retentie
purulenta si nu afecteaza osul. De retinut este faptul ca pana la perforatie otita medie supurata
acuta evolueaza cu un singur microb, iar dupa aceea flora devine mixta, polimorfa. Streptococul
piogen imprima otitei tabloul clasic si tendinta relativ frecventa la complicatii. Stafilococul
piogen imprima secretiei purulente culoarea galbena, iar in evolutie, obisnuit, lipsa
complicatiilor. Pneumococul lanceolat imprima otitei o evolutie benigna. Pneumococus mucosus
produce otitei cu evolutie lenta, aproape asimptotica, germenul producand leziuni profunde ale
tesutului osos otomastoidian de unde poate produce cu usurinta complicatii grave endocraniene.
Bacilul Friedlander nu imprima forme evolutive particulare otitei. La batrani otita acuta supurata
are o evolutie putin zgomotoasa, fara tendinta la perforare spontana, dar frecvent spre complicatii
mastoidiene. Otita gripala, prin suprainfectare, poate evolua spre otita supurata. Cu tratament
corect se vindeca in 4-6 zile. Virusul gripal, ca virus neurotrop, poate provoca si distructii in
urechea interna. Otita scarlatinoasa se poate complica cu labirintita si paralizie faciala sau se
poate solda cu surditati grave de perceptie (mai ales la copiii mici) generatoare de surdo-rnutitate
castigata mai ales in cazul in care procesul necrotic evolueaza concomitent la ambele urechi.
Otita rujeolica se complica cu mastoidita.Este in general benigna. Infectia poate capata un
caracter distinctiv, uneori virusul manifesta neurotropism pentru urechea interna dand leziuni
grave. Otita tusei convulsive are tendinta la cronicizare. Virusul urlian are tropism deosebit de
mare pentru urechea interna, unde produce leziuni frecvente in segmentul cohlear. Aceasta
predispozitie a virusului urlian explica aparitia surditatii urliene, instalata brusc, cu localizare
unilaterala de perceptie (incuperabila, de obicei). De regula, supuratia cedeaza in 10-14 zile,
dupa o antibioterapie corespunzatoare si inlaturarea cauzelor rinofaringiene care an determinat
supuratia, dupa care urmeaza cicatrizarea timpanului(in 7-10 zile). Evolutia prelungita si
recidivele sunt dona incidente care se datoresc aceleasi cauze, si anume, o proasta functie tubara.
a) Daca dupa 10-12 zile criteriile de vindecare nu au aparut, este vorba de o evolutie prelungita,
care trebuie considerata ca o veritabila complicatie. Daca persista scurgerea auriculara, infiltratia
membranei timpanale, o stare subfebrila, se indica ablatia vegetatiilor adenoide care pot intretine
de cele mai multe ori aceasta situatie. Daca si dupa aceasta interventie terapeutica vindecarea nu
apare, va trebui sa se aiba in vedere trecerea catre o complicatie mastoidiana. b)Recidivele sunt
conditionate deprezenta vegetatiilor adenoide la copii si pentru inlaturarea lor, este nevoie de
ablatia vegetatiilor. Daca si dupa adenoidectomie, recidivele sementin, este indicat sa se
examineze sub microscop timpanul in afara perioadelor de acutizare. De multe ori acest
periexamen pune in evidenta o otita seromucoasa cronica, cu episoade de infectie acuta. In aceste
cazuri, in afara puseelor timpanul pare a fl normal.El isi modifica aspectul in momentul repetarii
puseului infectios rinofaringian. Otitele medii supurate cronice Un numar important de suferinte
cronice ale urechii medii se vindeca spontan, altele necesita insa, un tratament medical. Otitele
medii se vindeca spontan, nu sunt in general grave, nu expun la complicatii singurul
inconvenient fiind otoreea. Otitele care necesita tratament medical, pot expune la surditati mai
mult sau mai putin importante, la complicatii endocraniene. Pot apare o serie de sechele in casa
timpanului, care se insotesc de grade diferite de surditate. Otitele cronice cu tendinta evolutiva
conduc de obicei catre complicatii endocranine determinate eel mai frecvent de evolutia unei
otite colesteatomatoase. Otita tubara (otita supurata cronica simpla) poate dura toata viata, cu
perioade de acalmie, cand otoreea poate dispare, si reacutizari cu secretie abundenta si
otalgie.Reacutizarile sunt determinate de retentia puroiului sau corespund cu infectiile cailor
respiratorii superioare.Otoreea tubara este rebela la tratament. Vindecarea depinde in mare
masura si de modul de echilibrare imunologica generala si locala. Otitele medii cronice purulente
dau complicatii numeroase. Sediul procesului patologic este epi sau mezotimpanul si cavitatile
mastoidiene, care au conditii proaste de drenaj si vin in raporturi periculoase cu organele vitale
periauriculare. Aparitia complicatiilor este favorizata de retentia puroiului in cavitatile
otomastoidiene, pe o boala infecto-contagioasa. Propagarea infectiei otice se face prin:
continuitate directa prin ferestrele labirintice, canalul auditiv extern, canalele vasculare si
venoase, fisuri; continuitate din aproape in aproape; la distanta, pe calea limfatica si vasculara. In
functie de calea de propagare a infectiei, complicatiile supuratiilor otice: • De vecinatate:
complicatii osoase,endocraniene, nervoase; • La distanta: septicemia auriculara. Complicatii
osoase Osteomielita temporala si occipitala -reprezinta propagarea procesului infectios otic
exocranian la osul temporal si occipital. Apare mai frecvent la copii si la adolescenti. Complicatii
endocraniene Sunt cele mai grave complicatii ale supuratiilor otice. Tabloul clinic al acestora
este format din cefalee intensa paroxista, febra, frison, stare generala alterata, scadere ponderala,
agitatie, tulburari ale sistemului nervos. • Labirintita otogena Poate complica eel mai des otitele
acute grave din cursul bolilor infectio-contagioase (scarlatina, gripa). Simptomatologia cuprinde
ameteli, greata, varsaturi, pierderi de echilibru, surditate accentuata, acufene, nistagmus.
Bolnavul este palid, transpirat, sta imobil, orice miscare declansandu-i ametela. Surditatea este
de tip perceptie. Infectia poate determina o labirintita seroasa sau o labirintita supurata
circumscrisa sau difuza. • Flebita sinusului lateral (periflebita, endoflebita, tromboflebita) Este o
complicatie frecventa. Este determinata de raporturile intinse ale sinusului venos lateral cu
mastoida si urechea medie. Tromboflebita sinusului lateral se insoteste frecvent de septicemie.
Debutul brusc, cu frison, febra mare, alterarea starii generale, semne de iritatie meningiala,
cefalee puternica. La examenul local se constata impastarea tegumentelor mastoidiene si durere
vie la apasarea inapoia marginii posterioare a mastoidei. • Abcesul extradural Este greu de
diagnosticat preoperator si reprezinta extinderea si localizarea supuratiei otice intre duramater si
scheletul cranian. Tabloul clinic cuprinde: starea generala relativ buna, inapetenta, oboseala,
apatie, incapacitate de munca fizica si intelectuala, cefalee persistenta cu localizare temporala,
otoree abundenta si fetida, durere neta la apasarea digitala, la apasarea regiunii mastoidiene.
Diagnosticul se pune numai intraoperator. • Abcesul subdura Apare mai ales in cursul
otomastoiditelor cronice. Este o forma de trecere intre abcesul extradural si cel encefalic. •
Meningita otogena Se caracterizeaza prin cefalee intensa si difuza, fotofobie, rahialgii, durere la
apasarea pe muschii cefei, varsaturi,constipatie, febra, somnolenta, pozitia in 'cocos de pusca’,
redoarea cefei, semnul Brudzinski, hiperestezie cutanata. • Abcesul cerebral Reprezinta supuratia
localizata sau difuza a tesutului cerebral. Diagnosticul este impus de simptomele net manifestate:
frison, febra, leucocitoza, cefalee atroce, staza papilara, bradicardie, varsaturi, paralizii ale
nervilor cranieni,hemiplegie, tulburari psihice, halucinatii, delir, coma. • Abcesul cerebelos
Supuratia difuza, mai rar localizata, a tesutului cerebelos, poate lua nastere in cursul unei
otomastoide, tromboflebite, meningite. Sindromul infectios este mult mai manifest ca in abcesul
cerebral, sindromul de hipertensiune este mai violent. Sindromul cerebelos se manifesta prin
tulburari statice (tremuraturi), chinetice (tulburari de sens si vorbire), tulburari ale miscarilor
pasive. Complicatii nervoase - paraliza faciala Este o complicatie frecventa in cursul supuratiilor
otice. Diagnosticul se bazeaza pe existenta supuratiei otice si a unei paralizii faciale periferice
(lezarea ambelor ramuri terminale ale facialului). Se manifesta prin asimetria si inexpresibilitatea
fetei, stergerea cutelor frontale, devierea laterala a comisurii bucale. Ca urmare, miscarile de
incretire a fruntii, de inchiderea a ochilor, de a arata dintii sau de a fluiera sunt abolite. Aparitia
paraliziei faciale in otitele acute neperforate impune timpanotomia de urgenta. Otomastoidele
Sunt cele mai frecvente complicatii ale otitelor supurate acute si cronice. In orice otita exista
secretii purulente in cavitatile mastoidiene (dureri retroauriculare spontan sau la palpare). Nu se
poate vorbi de otomastoidita decat atunci cand s-au produs leziuni anatomice ale structurii
osoase mastoidiene, decelabile, clinic sau radiologic, Tabloul clinic: persistenta si accentuarea
durerilor otice dupa drenajul transtimpanic spontan sau chirurgical, hemicranie, febra, otoreea
poate dispare sau creste in cantitate. Obiectiv se constata tumefactia regiunii mastoidiene, cu
tegumente calde si rosii, pavilion auricular decolat si impins inainte, santul retroauricular
disparut. Otoscopic se observa o secretie purulenta abundenta, perforatia timpanica este situata
de obicei superior, timpanul este bombat. Examenul functional pune in evidenta o hipoacuzie
accentuata de transmisie, cu semne de iritatie labirintica. Tratamentul otomastoidelor este
chirurgical (evitare petromastoidiana totala). Sechelele otitelor Se impart in trei categorii: sechele
simple neevolutive, timpanoscreloza, otita fibroadeziva. Sechelele simple neevolutive se
manifesta ca perforatii timpanice restante, eventual insotite de leziuni ale lantului osicular. Riscul
unei perforatii permanente rezida in posibilitatea de infectie in cazul patrunderii apei in ureche.

Timpanoscreloza este degenerescenta fibro-hialina a corionului urechii medii ce permite

o circulatie libera a arului in urechea medie. Otita fibroadeziva este o afectiune a urechii medii
caracterizata prin dezvoltarea unor aderente fibroase in casa timpanului, evoluand in majoritatea
cazurilor inapoia unei membrane timpanice inchise. In ceea ce priveste evolutia otitei sugarului,
otita manifesta evolueaza favorabil daca este tratata corect si la timp. Otitele latente conduc
frecvent la tulburari digestive grave sau se mai pot complica cu piurie, pneumopatii,
otomastoide, menirigite, abcese cerebrale.

Cap.III:Rolul asistentei medicale în îngrijirea pacientului cu otita medie supurata

III-1:Rol propriu

Au menirea de a contribui la vindecarea propriu-zisa a afectiunii otice, precum si scopul

de a vindeca in mare masura sufletul bolnavului, linistind pacientul in legatura cu tratamentul,
evolutia si prognosticul bolii sale, diminuandu-i anxietatea atat de des intalnita in randul celor
spitalizati. In acest sens, asistenta medicala are drept atributii: - aerisirea zilnica a saloanelor.
Temperatura din aceste saloane va fi ceva mai ridicata cu 1,2,3°C. Umiditatea aerului trebuie sa
fie de 60-65%. De multe ori asistenta medicala va trebui sa ridice umiditatea aerului din salon cu
mijloace artificiale (pulverizari, evaporari, vase cu apa pe calorifer). Deoarece bolnavii cu
afectiuni otice suporta foarte greu zgomotul, ei vor fi plasati in saloanele cele mai izolate, care nu
au ferestre spre strada. - asigurarea igienei organelor interesate. Va invata bolnavul sa-si spele
pavilionul si orificiul conductului auditiv extern cu apa calduta si sapun, avand grija sa nu se
scurga apa in conduct. La nevoie cerumenul se indeparteaza prin spalatura auriculara. In
afectiunile otice cand pavilionul este afectat, el va fi sters cu tampoane sterile de vata uscate sau
imbibate in alcool sau apa oxigenata. Se evita folorirea tincturii de iod pentru ca poate produce
iritatii sau arsuri. Tot asa se indeparteaza si corpii straini auriculari. Daca acestia sunt animati
(insecte), ei vor fi mai intai omorati prin asfixiere turnand in conduct o substanta uleioasa
(glicerina, ulei de parafina, vaselina) incalzita la temperatura corpului. Spalatura auriculara este
foarte des intalnita in serviciile O.R.L. Scopul acestei spalaturi este terapeutic, ea efectuandu-se
pentru indepartarea dopurilor de cerumen, dopurilor epidermice, corpilor straini. Spalatura
auriculara se mai utilizeaza in tratamentul otitelor cronice. Materiale necesare : -seringa Guyon
de 150-200 ml. Seringa trebuie sa fie pregatita steril si uscat, asezata pe un camp steril; - tavita
renala de marime mare; - 2 sorturi de cauciuc, unul pentru bolnav, unul pentru operator; - un
prosop curat care se aseaza la gatul si urnarul bolnavului sub sort; - lichide de spalatura care de
obicei este apa de robinet incalzita la 37°C sau in cazul tratamentelor otitei cronice unele solutii
prescrise de medic de la caz la caz; - un scaun pentru asezarea bolnavului. Pregatirea bolnavului
In conditii obisnuite, bolnavul nu necesita nici o pregatire, intrucat corpurile straine si dopurile
conductului auditiv extern provoaca bolnavului neplaceri foarte serioase: surditate, acufene,
senzatii de plenitudine in ureche, ameteli, bolnavii de obicei nu au nevoie de o pregatire psihica,
spalatura fiind asteptata si dorita de ei. In cazuri exceptionale, bolnavul trebuie pregatit. Daca
dopul de cerumen este vechi, el se va inmuia cu solutie de carbonat de sodiu in glicerina 1/20 din
care se va instila de 3 ori in conductul auditiv extern al bonavului in preziua spalaturii. In cazul
dopurilor epidermice prea consistente, instilarile se vor face cu o solutie de acid salicilic 1% in
ulei de vaselina. Corpii straini hidrofili cum sunt boabele de legume si cereale se deshidrateaza
prin instalatii cu alcool in ureche inainte de spalatura. Tehnica Spalatura auriculara se efectueaza
asezand in pozitie sezand pe scaun. Umarul respectiv se acopera cu un prosop uscat peste care se
aseaza sortul de cauciuc pana la gat. Se verifica temperatura lichidului si se umple seringa
Guyon. Sub urechea bolnavului, lipita bine de obraz se tine tavita renala in care se va scurge
lichidul refulat. Se inclina capul bolnavului spre partea bolnava si se imobilizeaza in aceasta
pozitie. Asistenta va trage pavilionul urechii in sus si inapoi pentru a indrepta conductul auditiv
extern. Cu mana stanga se trage pavilionul, iar cu mana dreapta se injecteaza in conduct lichidul
seringii Guyon. Curentul de apa se indreapta spre peretele superior al conductului ceea ce reduce
presiunea apei, protejand timpanul de traume, bolnavul de reflexe nedorite, cu punct de plecare
timpanul: dureri, ameteli, varsaturi, lipotimie. In timpul spalaturii bolnavul este rugat sa-si
inchida gura in acest mod largindu-se conductul auditiv extern, astfel indepartarea continutului
lui patologic se va face mai usor. Daca operatiunea nu se reuseste se va pregati bolnavul pentru o
noua spalatura. Dupa tehnica, urechea se usuca cu un tampon de vata. Prin pozitie adecvata se
usureaza evacuarea apei din conduct, care, eventual ar fi ramas pe loc. In lichidul de spalatura
adunat in tavita renala se controleaza prezenta obiectului extras. Dupa terminarea spalaturii
auriculare se face din nou examenul otoscopic al bolnavului. Combaterea durerilor (otalgiilor)
Acest lucru se realizeaza prin aplicarea compreselor. Scopul este antiinflamator si analgezic.
Aceste comprese se fac cu un strat gros de vata, intins de forma dreptunghiulara indoit in doua.
Compresa se aseaza in jurul pavilionului in forma de potcoava trecand pe sub lobul urechii peste
mastoida si se acopera cu mai multe straturi de vata uscata si apoi cu un strat impermeabil (de
exemplu celofan), la fixarea compresei se va avea grija ca urechea sanatoasa sa ramana libera.
Deasupra compresiei se pot aplica saculete cu nisip sail cu sare calda, eventual o perna electrica,
pentru ridicarea temperaturii de sub compresa. In general, cornpresele se schimba la 2-3 ore.
Combaterea hipertermiei Asistenta medicala aplica pe fruntea pacientului comprese cu apa rece.
Ele se realizeaza prin impaturirea unei panze inmuiata in apa si stoarsa partial. Deasupra
straturilor umede de panza se aplica un invelis uscat cu scopul de a evita evaporarea rapida a apei
din compresa. Compresele reci au actiune hipotermizanta, analgezica. Pentru a produce scaderea
temperaturii corporale, compresele se schimba tot mai des, caci mentinute mai mult pe loc preiau
temperatura regiunii peste care s-au aplicat. Schimarea se face de 3- 4 ori pana la scaderea
temperaturii la valoarea dorita. Efectul compreselor reci poate fi mult prelungit daca peste
acestea se aplica un aparat racitor. Asistenta va preveni bolnavul asupra neplacerilor legate de
aplicarea compreselor reci (singurul moment este primul contact al tegumentelor cu temperatura
compresei). Compresele aplicate pe frunte au si un efect linistitor. Pentru mentinerea
compreselor reci timp indelungat pe capul bolnavului se poate proceda astfel: se pregatesc pe o
tava servetele mici de aproximativ 20/20 cm si o bucata de gheata curata cu suprafata neteda. Se
inrnoaie servetelele ai apoi se aplica pe suprafata ghetii. Dupa racire, unul din servetele va fi
stors si aplicat pe fruntea bolnavului. Astfel, se pregatesc mereu noi comprese racite pe gheata
care se schimba din 3 in 3 minute pe toata perioada prescrisa pentru aplicare. Compresele se mai
aplica si pe trunchi si torace tot comprese reci se aplica si pe ureche. Compresa trebuie sa
depaseasca pavilionul urechii in toate directiile, ajungand in jos pana la unghiul mandibulei. In
afectiunile otologice acestea sunt cele mai frecvente mijloace de combatere a hipertermiei.
Pregatirea materialelor necesare diferitelor investigatii clinice si paraclinice : pregatirea fizica si
psihica a pacientului pentru aceste investigatii. Asistenta medicala va pregati si va da medicului
in conditii de perfecta sterilitate, toate materialele si insrumentele necesare in vederea efectuarii
otoscopiei, aspiratiilor auriculare, toaletei auriculare, polipectomiei auriculare. Aceste
insrumente sunt: oglinda frontala, specule nazale si auriculare, pensa auriculara, lampa de
spirt,solutii medicamentoase. In dimineata cand asistenta va recolta produse biologice
bolnavilor,ea isi va pregati recipientele in care va pune sangele recoltat, le va eticheta corect
(numele si prenumele bolnavului, examenul de laborator cerut, sectia unde este internat bolnavul,
data recoltarii si salonul bolnavului). Va pregati seringi si ace sterile, garoul, substantele
anticoagulante necesare, alcool sanitar, tampoane de vata sterile. Va efectua orice recoltare in
conditii de asepsie riguroasa si se va asigura ca transportul la laborator a recipientelor cu sangele
recoltat se face imediat dupa terminarea recoltarilor, si in conditii sterile. Pregatirea psihica a
bolnavului consta in explicarea tehnicilor de investigatii clinice ce urmeaza a se aplica, in
diminuarea anxietatii bolnavului. Asistenta ii va explica importanta respectarii medicatiei, a
spitalizarii, evolutia bolii in urma respectarii medicatiei si prognosticul bolii daca nu s-ar
respecta acest tratament medicamentos. De asemenea, bolnavul va trebui sa fie informat asupra
unor reactii adverse ce pot aparea in urma tratamentului sau in urma efectuarii otoscopiei sau a
altor examene de specialitate.Ele trebuie sa stie ca aceste reactii nu sunt periculoase si dispar in
cateva minute sau ore. Astfel in urma otoscopiei sau in urma aspiratiilor auriculare pot aparea
ameteli, ca urmare a iritatiei partilor componente ale urechii medii. La bolnavii carora li se fac
polipectomii auriculare se face anestezie locala cu xilina 2%. Unul din efectele adverse ale
xilinei in conductul auditiv extern, bolnavul va ameti, dar nu trebuie sa intre in panica.Asistenta
trebuie sa-1 informeze despre acest efect al xilinei. De asemenea, in timpul efectuarii anumitor
manevre otoscopice sau de alta natura, (recoltari, administrarea tratamentului injectabil) asistenta
va purta un dialog cu bolnavul, pentru a-i alunga teama si a-1 face mai cooperabil cu echipa de
ingrijire. Pregatirea fizica consta in faptul ca asistenta medicala va mentine capul bolnavului in
pozitia corespunzatoare pentru diferite tratamente auriculare: mana dreapta a asistentei este pusa
pe fruntea pacientului, iar cea stanga este pusa in regiunea occipitala, bolnavul tinand capul
intors astfel incat urechea bolnava ,,sa primeasca" lumina reflectata, medicul examinand mai
usor conductul auditiv extern si timpanul. Bolnavul va sta pe scaunul special de examinare, din
cabinetul de consultatii O.R.L. Asistenta va informa pacientul ca in dimineata recoltarii
produselor biologice si in dimineata efectuarii polipectomiei auriculare, nu trebuie sa manance si
sa bea nimic. Va conduce la salon fiecare pacient care a fost examinat in vederea prevenirii
caderilor, datorita ametelilor si tulburarilor de echilibru ce pot apare in urma investigatiilor
locale. Asistenta medicala va ajuta bolnavul in efectuarea instilatiilor auriculare cu solutii
medicamentoase prescrise de medic, va ajuta bolnavul in efectuarea igienei personate. Orice
tehnica aplicata de catre asistenta medicala se va realiza cu multa rabdare si intelegere. Asistenta
medicala are datoria sa urmareasca zilnic functiile vitale si vegetative, notand valorile in
carnetelul personal si in foaia de temperatura. Temperatura se urmareste cu atentie: se masoara
dimineata si seara cu termometrul medical gradat dupa scara Celsius. Inainte de masurarea
temperaturii, termometrul va fi controlat daca functioneaza si daca mercurul este
coborat.Temperatura se masoara cel mai adesea in axila. Bolnavul va sta in decubit dorsal sau
sezand, isi sterge cu un prosop cavitatea axilara, introduce termometrul in axila, apropie bratul de
trunchi si este mentinut 10 minute. Dupa aceea asistenta citeste valoarea temperaturii si noteaza
cifric si grafic in foaia de temperatura, cu un creion albastru.Termometrele se pastreaza in
recipiente speciale cu vata pe fundul lor, cu dezinfectant(cloramina 10% sau bromocet 1%).
Valoarea normala a temperaturii este de 36-37°C. Pulsul se masoara de doua ori pe zi (dimineata
si dupa amiaza). Se noteaza in foaia de temperatura cu culoare rosie. Frecventa pulsului creste
paralel cu temperatura. Pentru fiecare grad de temperatura in plus, frecventa pulsului creste cu 8-
10 pulsatii pe minut. Pulsul se percepe la artera carotida, radiala, femurala, poplitee, safena.
Inainte de a i se lua pulsul, bolnavul va sta 15 minute in repaus fizic si psihic. Valoarea normala
a pulsului este de 60-80 pulsatii pe minut. Tensiunea arteriala se masoara cu ajutorul
tensiometrelor, prin mai multe metode, dintre care cea mai folosita este cea auscultatorie (metoda
Karot Kov). Alte metode: palpatorie(Riva-Rocci) si oscilometrica. Bolnavul va sta in decubit
dorsal cu membrul superior intins si relaxat, sau sezand cu bratul rezemat, bine intins,relaxat.
Principiul metodei, consta in comprimarea bratului cu ajutorul unui manson pneumatic de
cauciuc. Un manometru aflat in deviatie indica valorile presiunii din manson. Cu ajutorul unui
stetoscop aplicat sub manson in dreptul arterei humerale se percepe un zgomot ritmic aparut la
decomprimare, in momentul in care presiunea din manson egaleaza presiunea sangvina maxima.
Continuand decomprimarea se constata o accentuare progresiva a zgomotelor dupa care acestea
scad in intensitate (acest moment reprezinta tensiunea arteriala minima). Manseta pneumatica
trebuie sa fie strans aplicata pe brat. Ea nu va fi tinuta umflata prea mult timp pentru ca produce
hipertensiunea venoasa care creste tensiunea minima. Bolnavul trebuie sa fie in repaus fizic si
psihic. Tensiunea arteriala se va masura de mai multe ori si daca valorile sunt diferite se iau in
consideratie ultimele valori. In unele cazuri tensiunea arteriala difera la cele dona membre
superioare (cauza este scaderea circulatiei la nivelul membrului respectiv). Valoarea normala a
tensiunii arteriale este de 115-140 mmHg (tensiunea arteriala maxima) si 75- 90 mmHg
(tensiunea arteriala minima), insa aceste valori depind de varsta, stari fizio-patologice. In foaia
de temperatura se noteaza cu pix albastru. Respiratia : se masoara urmarind miscarile de
expansiune a toracelui prin inspectie sau se aseaza palma pe peretele toracic. Valoarea normala
este de 16-18 respiratii pe minut. In foaia de temperatura se noteaza cu creion albastru. Se
urmaresc si se noteaza grafic in foaia de temperatura si eliminarile de scaun si urina. In caz de
constipatie se efectueaza clisme uleioase, se administreaza purgative. Diminuarea anxietatii
bolnavului Inca din prima zi a internarii asistenta medicala are datoria de a familiariza bolnavul
cu colegii de salon si de ai arata circuitul spitalului (sectiei O.R.L.). Va purta convorbiri cu
pacientul, in vederea protejarii psihicului si a sustragerii atentiei si a fricii de necunoscut privind
boala sa. Asistenta va explica bolnavului ca spitalizarea este necesara pentru supravegherea
medicala foarte atenta, pentru asigurarea unui tratament medicamentuos adecvat. De asemenea,
se va convinge pacientul ca trebuie sa coopereze cu echipa de sanatate acceptand cu usurinta
conduita terapeutica si diversele examene clinice si paraclinice care i se vor aplica. Unele
medicamente dau si reactii adverse pe care asistenta are datoria sa i le descrie bolnavului pentru
ca acesta sa nu se sperie la aparitia lor. Bolnavul va sti sa urmeze un regim alimentar desodat, tot
din convorbirile lui cu asistenta. Asistenta medicala va informa bolnavul despre evolutia si
prognosticul bolii, despre eventualele complicatii ce ar putea aparea in urma nerespectarii
tratamentului impus de medic. La internare, asistenta va invata pacientul sa evite patrunderea
apei in urechea bolnava, sa isi efectueze toaleta auriculara numai cu solutii medicamentoase
prescrise de medic; sa evite frigul, umezeala si agentii poluanti; sa evite si sa trateze cat mai
precoce orice infectie acuta a cailor respiratorii superioare; sa urmeze tratamentul prescris de
medic la externare; sa revina periodic la controlul O.R.L.. Anxietatea poate fi cauzata de otalgii
si hipertermie. Prin aplicarea compreselor calde pentru diminuarea durerilor auriculare si
aplicarea compreselor reci (ude) pentru diminuarea febrei, asistenta contribuie la diminuarea
pana la disparitie a anxietatii.

Supravegherea starii generale. a bolnavului

Asistenta va urmari zilnic starea generala a bolnavului, faciesul care poate fi semnificativ
sau nu semiologic, reactiile la tratamentul medicamentos, calitatea si cantitatea somnului, modul
in care bolnavul mananca respectand regimul alimentar impus de medicatie (alimentatia va fi
adaptata perioadei de evolutie a bolii; in perioada febrila bolnavul va urma un regim
hidrozaharat: lichide, lapte, zeama de fructe, supe de legume; apoi alimentatia va deveni aproape
normala, regimul fiind uneori hipo sau desodat, de exemplu cand tratamentul cuprinde si
Prednison). De asemenea, asistenta va urmari modul in care se deplaseaza bolnavul, daca el
respecta regulile de igiena personala si daca este apatic. In mod deosebit asistenta va urmari
zilnic functiile vitale si vegetative. Educatia pentru sanatate Unul din obictivele propuse de
asistenta medicala este mentinerea starii de sanatate a pacientilor, in conditii optime, pe o
perioada de timp cat mai mare.

In acest scop, pacientilor li se face educatie pentru sanatate constand in :

• Evitarea patrunderii apei si a sapunului in urechea bolnava (acest lucru este valabil
pentru toata viata la persoanele care raman cu perforatii de timpan; daca ulterior, acesti oameni
vor face timpanoplastii, patrunderea apei in urechea bolnava nu mai este un pericol).

• Efectuarea toaletei auriculare numai cu solutii medicamentoase prescrise de medic. Ele

vor fi usor incalzite, pentru a nu genera reactii adverse.

• Evitarea frigului, umezelii, agentilor poluanti si traumatizanti sonori. Urmarea unui

regim bogat in calciu si vitamine.

• Regim de viata echilibrat.

• Evitarea oricarei infectii acute a traectului respirator (si eventual, tratarea la timp a
acestei infectii).

• Urmarea tratamentului prescris de medic la externare.

• Alimentatia sa fie corespunzatoare din punct de vedere calitativ si cantitativ.

• Evitarea aglomeratiilor, a persoanelor bolnave pentru a preintampina aparitia unei

eventuale boli. “Calirea” organismului prin aer, apa, soare, pentru a determina cresterea
rezistentei organismului la agentii infectiosi.

• Evitarea expunerilor la zgomote si scoaterea bolnavilor din mediu zgomotos.

• Control periodic O.R.L.

III-2:Rol delegat

Se adreseaza unor masuri generale si locale. Tratamentul general al otitei medii este
format din:
 • Tratamentul antiinfectios: administarea de antibiotice in functie de gravitatea bolii si de
antibiograma, cum ar fi : Penicilina, Ampicilina, Oxacilina, Gentamicina, in doze diferite (calea
de administrare este inrramusculara sau orala). Cele patru antibiotice enuntate se administreaza
in formele de otite cauzate de streptococ. Daca agentul infectios este stafilococul se
administreaza Oxacilina, Doxacilina in asociere cu Gentamicina.

• Tratamentul antiinflamator va contine Prednison, Aspirina, Diclofenac.

• Tratamentul antitermic: Algocalmin, Paracetamol, Fortral.

• Tratamentul analgezic: Algocalmin, Antinevralgic.

• Vitaminoterapie: vit. Bl, B6, B12, A+D2, C.

• Tratamentul antihistaminic: Niflan, Romergan, Tavegyl, Clorofeniramin.

• Tranchilizante: Diazepam, Medazepam, Fenobarbital Tratamentul local consta in : a) In

otita neperforata: - instilatii auriculare caldute (in scop analgezic si resorbitiv) cu glicerina
boricata 2-4%, boramid, alcool boricat (de 3 ori pe zi cate 8-10 picaturi); - aplicatii locale de
caldura si fizioterapie (saculet cu sare sau nisip incalzit, perna electrica, termofor, solux,
roentgenterapie antiinflamatoroare); - D.N.F. (instilatii nazle, gargarisme) este obligatorie
indiferent de faza evolutiva a otitei, pentru toata durata bolii, cu scopul de a diminua sursa
infectiei otice; - Timpanotomia este indicata de prezenta unora din urmatoarele elemente
simptomatice : mentinerea starii generale alterate (febra, frison, insomnie), bombarea marcata si
stergerea reperelor anatomice ale timpanului, otologie violenta, cefalee puternica, reactie
mastoidiana accentuata, reactie meningitica sau labirintica (redoarea cefei, vertij, nistagmus).
Timpanotomia are scop explorator (recoltarea secretiei otice pentru examenul bacteriologic si
antibiograma) si terapeutic (drenajul corectiei purulente). Materiale necesare: acul de
paracenteza, solutie anestezica (cocaina), tampoane sterile, solutii dezinfectante pentru spalarea
auriculara, tavita renala. Tehnica se executa de medic, in cadranul postero-inferior al timpanului.
Se lasa sa dreneze secretia, se fac spalaturi caldute cu apa oxigenata diluata. In orificiul creat se
lasa cateva zile o mesa pentru drenaj. Timpanotomia executata la timp si corect duce la
vindecarea buna a bolii, orificiul din timpan se vindeca fara sechele si auzul nu sufera. In otita
perforata: Tratamentul are ca obiectiv asigurarea unui drenaj suficient al puroiului din casa
timpanului si cicatrizarea plagii timpanice si recuperarea functiei auditive. In otitele cu perforatii
spontane mici, insuficiente, in care persista inca otalgia si febra, se practica timpanotomia.
Favorizarea drenajului se face prin pansamente auriculare. Se vor aplica: - Pansamente uscate -
mese de tifon steril aplicate in contact cu perforatia timpanala, dupa stergerea sau aspirarea
secretiilor din conduct schimbate de 3-4 ori pe zi. - Pansamente umede (favorizeaza drenajul
puroiului). Prin bai auriculare cu ser fiziologic caldut, acid boric in solutie 2-4%, apa oxigenata,
rivanol. Baile auriculare vor fi practicate de 2-3 ori pe zi, cu solutii incalzite la temperatura
corpului dupa aspiratia sau stergerea secretiilor din conduct. Dupa reducerea supuratiei
auriculare putem favoriza cicatrizarea timpanului prin instilatii de alcool 70°, acid boric 8-10
picaturi pe zi. Se aplica in continuare D.N.F. Persistenta hipoacuziei, dupa oprirea completa a
supuratiei si cicatrizarea perforatiei, necesita insuflatii tubare si masaj vibrator al timpanului. In
otitele externe tratamentul consta in: -Tratamentul general, administrare masiva de antibiotice,
analgezice, sedative, vitaminoterapie, vaccinoterapie (anatoxina stafilococica); -Tratament local,
incixzii largi pe fata posterioara a pavilionului si chiuretarea fragmentelor de cartilaj necrozat; -
Infiltratii periauriculare de novocaina si antibiotice (injectii in focar si in jurul focarului
supurativ); -Badijonari limitate cu tinctura de iod; -Mese imbibate in rivanol 1-2%0 ; -Caldura
uscata, raze ultrascurte, roentgenterapie, pe regiunea auriculara; -In stadiul de abcedare se va
face incizia colectiei purulente, cu furunculotomul. Dupa abcedare se vor facr bai auriculare cu
alcool boricat 2-4 %, apa oxigenata sau antibiotice. III-3:Descrierea unei tehnici INSTILATIA
Reprezinta tehnica de administrare a solutiilor medicamentoase pe o mucoasa, sau un organ
cavitar (nas, ureche, ochi, vezica urinara).Instilatiile nazala, oculara, in conductul auditiv extern,
sunt executate de asistenta. Solutiile se instileaza cu ajutorul pipetei, sticlei picurator sau cu
seringa (instilatia in vezica urinara). Pregatirea instilatiei: Materiale: -pipeta, tampoane,
comprese sterile -material de protectie-prosop -solutie medicamentoasa -tavita renala Pacientul:
-pregatirea psihica: -se informeaza -este instruit cum sa se comporte in timpul si dupa instilatie
-pregatire fizica: -se aseaza dupa cum urmeaza: -decubit dorsal, sau pozitie sezand cu capul in
hiperextensie, pentru instilatia nazala si oculara -decubit lateral (pe partea sanatoasa), pentru
instilatia in conductul auditiv extern Executarea instilatiei: Asistenta: -isi spala mainile
-evacueaza secretiile din cavitate (dupa caz, bolnavul sufla nasul, curata cu un tampon de vata
conductul auditiv extern sau sterge secretiile oculare cu o compresa sterila) -aspira solutia
medicamentoasa in pipeta -pune in evidenta cantitatea:  conjunctivala prin tractiunea in jos a
pleoapei inferioare, cu policele mainii stangi;  nazala-ridica usor varful nasului cu policele
mainii stangi  conductul auditiv extern-tractionand pavilionul urechii in sus si inapoi cu mana
stanga -instileaza numarul de picaturi recomandate de medic -sterge cu o compresa sterila
excesul de solutie Ingrijirea ulterioara a pacientului: -dupa instilatia auriculara se introduce un
tampon absorbant in conductul auditiv extern -dupa instilatia nazala, pacientul ramane nemiscat
30-40 de secunde, ca solutia sa ajunga in faringe Reorganizarea: -pipeta se spala, deseurile se
indeparteaza in tavita renala.

Cap.VI:Studiul de caz Cazul I Diagnostig: otita DATE RELATIV STABILE • Nume si

prenume: N.S. • Varsta: 46 ani • Sex: feminin • Stare civila: casatorita • Domiciliul: str. Aleea
Scolii nr.5, bl. 48 B, ap. 3, Ploiesti, Prahova CARACTERISTICI INDIVIDUALE •
Nationalitate, limba: romana • Religie: ortodoxa • Cultura: nivelul mediu de cultura • Ocupatia:
contabil, Artsani Ploiesti Motivele internarii: - Otoree bilaterala - Otalgie bilaterala - Hipoacuzie
bilaterala de transmisie - Febra - Ameteli -Cefalee -Acufene Istoricul bolii: Pacienta cu veche
suferinta otica, boala fiind diagnosticata in 1980, cand in urma unei rinofaringite severe a aparut
otita medie supurata acuta bilaterala. Simptomatologia a aparut brusc, cu otoree si otalgie
bilaterala, cefalee. Sub tratament medicamentos ambulator boala s-a vindecat intr-o saptamana si
jumatate. Tratamentul a constat in tratament general (antibioterapie si vitaminoterapie) si
tratament local (toaleta auriculara zilnica cu solutii antiseptice, aspiratii auriculare efectuate din
doua in dona zile de catre medicul specialist). Antibioterapia a constat in administarea de
Penicilina 1.000.000 U.I.+200.000 iv (o jumatate de flacon) la un interval de 6 ore, pe cale
intramusculara. Administrarea de penicilina a durat 4 zile. Vitaminizarea a constat in
administrarea de vitamina Bl si B6 o fiola in fiecare zi, pe cale intramusculara. S-au administrat
si comprimate de vitamina C200 (3 comprimate pe zi pe cale bucala), vitamina A+D2 (4
comprimate pe zi pe cale bucala). Vitaminoterapia a durat 10 zile de la debutul bolii. Dupa o
saptamana si jumatate, boala a disparut, urechile ramanand uscate. La varsta de 25 de ani apare
un puseu otic, cu debut brusc, febra mare, ameteli, cefalee, otoree si otalgie bilaterala, cu
accentuarea simptomatologiei de partea urechii drepte. Simptomatologia severa a obligat bolnava
sa se interneze in sectia O.R.L. a Spitalului Boldescu. Examenele clinice si paraclinice au
confirmat diagnosticul: otita medie supurata cronica bilaterala. Sub tratament medicamentos
local, evolutia bolii a fost buna. Tratamentul general a constat in antibioterapie, vitaminoterapie
si dezinfectie nazo-faringiana. Antibioterapia a fost formata din Penicilina (administrata ca in
modul anterior), Cloranfenicol (2 flacoane pe zi administrate 1 flacon la 12 ore,
intramuscular),Biseptol(2 comprimate la 12 ore, pe cale orala). Vitaminoterapia a fost formata
din vitaminele A+D2 si C200. Dezinfectante nazo-faringiene: Bixtonim 2-3 picaturi intranazal de
2-3 ori pe zi, Faringosept 2-3 comprimate pe zi pe cale bucala. Diagnosticul medical: •
Diagnosticul medical de trimitere: otita medie supurata reacutizata bilaterala;

Capitolul II. INGRIJIRI GENERALE

Supravegherea pacientului din momentul internării până la externare și efectuarea

tehnicilor impuse de afecțiune

2.1 Internarea pacientului în spital

Internarea în spital constituie un eveniment important în viața bolnavului, el se desparte

de mediul său obișnuit și în starea de infirmitate sau semiinfirmitate, este nevoit să recurgă la
ajutorul oamenilor străini. Această situație, împreună cu boala, îi creează anumite stări emotive,
de care personalul care primește bolnavul în spital trebuie să țină seama, menajându-l cât mai
mult.

Internarea este primul contact al bolnavului cu spitalul. Acest prim contact este hotărâtor
pentru câștigarea încrederii lui, factor indispensabil pentru asigurarea unei colaborări sincere
între bolnav și personalul de îngrijire, în vederea recâștigării sănătății celui internat. Greșelile
făcute cu ocazia internării, greu de reparat mai târziu, provoacă îngrijorarea și neîncrederea
bolnavului, ceea ce va dăuna procesului de vindecare. Din acest motiv, este important ca
personalul serviciului de primire să dovedească de la început cea mai mare atenție și preocupare
față de bolnavul nou sosit.

Atitudinea portarului, ajutorul acordat la debrăcarea și îmbrăcarea hainelor, îmbăierea și

la nevoie deparazitarea, ca si modul de tratare a hainelor trebuie să se desfășoare astfel încât
bolnavul să simtă atenția cu care este înconjurat și să fie convins că, colectivul în mijlocul căruia
a ajuns vrea să-l ajute și că va depune tot efortul pentru a-l vindeca.

Aceeași atenție se va acorda și însoțitorilor bolnavilor, care trebuie liniștiți, fără să li se

ascundă gravitatea sau prognosticul cazului, convingându-i că bolnavul lor va fi bine îngrijit.
Întrucât dispoziția însoțitorilor se transmite de obicei și bolnavului, liniștirea lor prezintă aceeași
importanță ca și liniștirea bolnavului.

Internarea în spital se face pe baza biletelor de internare emise de policlinica sau

circumscripțiile sanitare. Spitalul primește bolnavi și prin transfer de la alte unități spitalicești,
dacă blnavul aparține profilului său. Cazurile de urgență vor fi primite și fără bilet de internare,
chiar dacă nu sunt momentan locuri libere în spital. Dacă urgența nu intră în competența
spitalului respectiv se va acorda la serviciul de primire primul ajutor al bolnavulu, asigurând apoi
prin serviciul de salvare transportul la cel mai apropiat spital de specialitate, dacă acesta nu
periclitează viața bolnavului.

Bolnavii internați sunt înscriși la biroul serviciului de primire în registrul de internări, tot
aici se completează foaia de observație clinică și datele de identitate. Identificarea și cunoașterea
adresei exacte a bolnavului sau a celui mai apropiat aparținător au o deosebită importanță pentru
a ase putea înștiința membrii familiei în caz de agravare a bolii sau deces.

În cazul internării unei persoane găsite pe stradă sau în localuri publice, în stare de
inconștiență, fără acte necesare identificării lor, asistenta de la serviciul de primire va înștiința
imediat organele de poliție. În caz că bolnavul poate fi identificat se va înștiința imediat familia
lui.

Bolnavul adus la spital va fi dezbrăcat și examinat în cabinetul de consultație al

serviciului de primire. Acesta trebuie să fie înzestrat în așa fel, încât să poată asigura examinarea
bolnavului, stabilirea diagnosticului de probabilitate, precum și luarea primelor măsuri în cazul
în care se impune un tratament de urgență. Astfel, camera de consultație va cuprinde mobilierul
obișnuit, masă de examinare, dulap cu instrumente și aparatură de urgență, în funcție de
specificul spitalului, precum și medicamentele care ar putea fi folosite în caz de urgență, ca
strofantină, pentetrazol, cafeină, efedrină, romergan, clordelazin, ser antitetanic etc.
 Bolnavii vor fi examinați la internare de medicul de gardă. În acest scop, acesta va culege
datele anamnestice de la bolnav sau de la însoțitor, date pe care le va trece imediat în foaia de
obervație a bolnavului.

În vederea examinării clinice, bolnavii vor fi dezbrăcați. Din acest motiv se va avea grijă
ca sala de consultații să fie întotdeauna bine încălzită. Asistenta va ajuta întotdeuna bolnavul să
se dezbrace, indiferent de boala lui. Dezbrăcarea bolnavilor cu extremități dureroase (fracturi,
luxații, flegmon etc.) se va face întotdeauna cu partea sănătoasă și se va termina cu partea
bolnavă, iar la îmbrăcarea se va proceda în ordine inversă. Dacă starea bolnavului este foarte
gravă și el nu ar suporta efortul necesar pentru dezbrăcare, hainele vor fi desfăcute la nivelul
cusăturilor și vor fi îndepărtate sub această formă de pe corpul bolnavului.

Examinarea clinică poate fi completată cu prelevări de produse biologice și patologice

(secreție faringiană, sânge, urină etc.), în vederea unor examene de laborator efectuate pe loc. La
nevoie dacă starea bolnavului o necesită, se vor aplica primele măsuri terapeutice de mare
urgență.

Stabilirea diagnosticului prezumptiv, încă în serviciul de primire, este necesară și din

punctul de vedere al dirijării bolnavului în secții. Dacă este vorba de o boală infecțioasă este de
dorit ca diagnosticul să se fixeze exact, pentru a preveni o infecție nosocomială. Dacă acest lucru
nu a fost posibil atunci el va fi izolat singur într-o cameră, până la stabilirea diagnosticului. La
fel se va proceda și în caz că bolnavul prezintă o infecție dublă sau dacă eventual mai este
contact și de o boală contagioasă.

Hainele și efectele vor fi înregistrate în vederea înmagazinării pe perioada cât bolnavul va

fi internat. Pentru hainele preluate și depuse la magazie se va elibera bolnavului sau însoțitorului
un bon de preluare, iar obiectele de valoare (acte, bani etc.) vor fi predate însoțitorului sau
depuse la administrația spitalului cu un proces verbal, din care un exemplar se predă bolnavului
sau însoțitorului. În cazul bolnavilor inconștienți sau psihici, care sosesc în spital fără însoțitori,
bonul de haine și un exemplar din procesul verbal, asupra obiectelor de valoare despuse la
administrația spitalului pentru păstrare, se atașează la foaia de observație a bolnavului.
 La nevoie, hainele vor fi supuse deparazitării și dezinfectării înainte de înmagazinare. În
aceste cazuri, hainele vor fi triate după felul tehnicii de deparazitare și de dezinfectare (aer cald,
aburi supraîncălziți, formolizare sau alte metode chimice).

Deparazitarea și dezinfecția efectelor se va face în camerele destinate acestor scopuri din

complexul serviciului de primire. Aici se găsesc instalațiile de dezinfecție și deparazitare: etuva
cu aburi, cuptor cu aer cald și o cameră de formolizare.

După terminarea procesului de dezinfecție și deparazitare este bine ca hainele să fie

spălate și călcate și apoi înmagazinate sub această formă, pentru ca bolnavul la plecare să fie
îmbrăcat în mod civilizat.

Păstrarea hainelor trebuie făcută cu grijă, indiferent de starea lor. Chiar din momentul
preluării, bolnavul trebuie să vadă că efectele lui sunt tratate cu grijă. Hainele vor fi puse pe
umerașe, prevăzute cu o tăbliță, pe care să scriu datele de identitate ale bolnavului, iar după
deparazitare, dezinfecție și eventuală spălare, ele vor fi învelite într-o manta de doc, închisă din
toate părțile, pentru a le feri de praf sau de murdărie, după care vor fi date la magazie. Piesele
mai mici ale îmbrăcăminții, ca ciorapii, batistele, chiloții etc., vor fi așezate într-un săculeț din
pânz, care se atârnă pe același umeraș cu hainele boolnavului. Bolnavul va aprecia la plecare
modul cum i-au fost păstrate hainele și, pe lângă îngrijirea ce i s-a acordat, va avea un motiv în
plus de a pleca mulțumit din spital.

După stabilirea diagnosticului, înainte de a-l duce în secție, bolnavul va fi îmbrăcat și

dacă e cazul va fi deparazitat. În vederea acestui scop, el va fi trecut din cabinetul de consultații
la baie, unde se efectuează îmbăierea și la nevoie deparazitarea.

Deparazitarea trebuie să fie foarte riguroasă și să realizeze distrugerea sau cel puțin
îndepărtarea, atât a paraziților adulți, cât și a larvelor și ouălor.

Pentru deparazitarea completă se recomandă o metodă mixtă chimică și mecanică în patru

faze:

 Distrugerea păduchilor cu xilol sau alte substanțe asemănătoare;

 Aplicarea insecticidelor de contact: D.D.T. sau H.C.H. (gamexan, hexacloran,
nitroxan, analcid), soluție de Lindan (pedimor, heclotox) etc. Insecticidele de
 contact acționează prin contactul insectelor cu substanța paraziticidă. Ele pătrund
în organismul păduchilor și al altor insecte, prin dizolvarea învelișului chitinos al
acestora, intoxicându-le sistemul nervos;
 Curățirea mecanică a suprafețelor păroase cu un pieptene foarte des, muiat în
sublimat acetic (soluție de sublimat acetic 10% în oțet cald). Acidul acetic cald
dizolvă chitina lindenilor, care astfel vor putea fi îndepărtate cu pieptenul și
omorâte;
 Aplicarea din nou a insecticidelor remanente de contact și acoperirea capului,
tratat cu substanță insecticidă, cu o capelină sau basma.

Aplicarea singură a insecticidelor remanente, deși foarte comodă, nu dă rezultate dorite la

internarea într-un spital.

După deparazitare, bolnavii vor fi îmbăiați, aceasta se poate face în vană, însă este de
preferat dușul cu apă caldă, care este mai igienic și reprezintă un efort mai mic pentru bolnavul
în stare gravă. Apa, pe măsură ce se murdărește în timpul spălatului, se scurge și este înlocuită cu
apă curată, iar masajul ușor și fin al dușului tonicizează țesuturile bolnavului, prevenind starea de
moleșeală și de vasodilatație generală pe care o produce apa caldă din cadă. Întreținerea băii în
stare de curățenie și dezinfecție după fiecare bolnav este mult mai ușoară în cazul utilizării
dușului.

În funcție de starea bolnavului, spălarea se va face în picioare, în poziție șezând sau

culcat pe un grătar de lemn așezat deasupra vanei. În raport cu gravitatea cazului și a gradului de
parazitare a bolnavului, examenul complet poate fi făcut și după deparazitare și îmbăiere.

Se va renunța la baie în cazul în cazul bolnavilor veniți în stare de comă, șoc sau colaps,
la bolnavii cu hemoragii sau cu insuficiență circulatorie, precum și în toate cazurile grave în care
baia ar reprezenta un efort prea mare pentru bolnav. În aceste cazuri, toaleta bolnavului se va
face prin spalarea completă, dar fragmentară; în cazuri extreme, bolnavul, cu aprobarea
medicului, poate fi transportat în secție fără să fie spălat. Toaleta bolnavului se completeză apoi
cu tăierea unghiilor și pieptănatul.

După terminarea băii, bolnavul va fi bine uscat și trecut în camera de îmbrăcare. Aici
bolnavul va fi îmbrăcat cu pijama sau cămașă de noapte, ciorapi și papuci. Peste pijama primește
un halat gros, pentru circulația pe coridoare și în salon. Pentru acoperirea capului, femeile
primesc o basma albă, iar bărbații o bonetă. Purtarea acestora nu este obligatorie.

Bolnavul astfel pregătit va fi dirijat la secția indicată de serviciul de primire, după

caracterul bolii de care suferă. Pentru orientarea serviciului, secțiile informează biroul de primire
în fiecare dimineață asupra numărului locurilor rămase libere din ziua respectivă. Evidența
locurilor libere trebuie să fie permanent la îndemâna biroului de primire.

Bolnavul va fi condus sau transportat apoi în salon, unde va primi patul lui. Sugarii
bolnavi, alimentați natural, vor fi internați împreună cu mamele lor, pentru a nu se întrerupe
alăptarea. Mamele nu pot să stea în același salon cu copiii, ele vor fi internate în saloane speciale,
venind la copii numai în orele suptului.

În spitalele de boli infecto-contagioase, unde mamele nu pot fi ținute în saloane speciale

din cauza pericolului de contagiune, ele vor fi spitalizate împreună cu copiii lor în boxe izolate.
Se admite internarea mamelor în același salon lângă copii în stare foarte gravă și în alte secții
decât acelea de boli contagioase, dacă copiii necesită o supraveghere permanentă. Acești copii
vor fi izolați după posibilități în rezerve. Pentru mamă se va rezerva un pat separat. Nu se
adminte în nici un caz ca mama să stea în același pat cu copilul.

Mamele internate cu copii vor fi instruite încă de la biroul de primire asupra regulilor de
comportare în spital, dacă vor sta împreună cu copilul lor, asistenta le va educa asupra îngrijirii
corecte a acestuia.

Se va avea o grijă deosebită ca în spitalele de copii să se introducă într-o filieră a

serviciului de primire numai un singur copil, în vederea prevenirii unor eventuale infecții
intraspitalicești. Dacă bolnavul trimis pentru internare este refuzat, nefiind necesară internarea
sau boala de care suferă aparținând unui spital cu alt profil, atunci el sau însoțitorii vor fi lămuriți
asupra motivului refuzului. Li se vor da de asemenea toate îndrumările necesare pentru
tratamentul la domiciliu sau pentru internarea în alt spital. Motivele refuzului vor fi consemnate
într-o condică specială la biroul de primire.

2.2. Asigurarea condițiilor de spitalizare

 Scopul spitalizării bolnavilor, în majoritatea cazurilorb, este vindecarea. Pentru a realiza
acest lucru trebuie create condiții prielnice, necesare ridicării forței de apărare și regenerare a
organismului și scoaterii lui sub eventualele influențe nocive ale mediului înconjurător.

Funcțiile întregului organism sunt controlate și dirijate de scoarța cerebrală. Activitatea

sistemului nervos central realizează unitatea indisolubilă a organismului, precum și legăturile lui
cu mediul înconjurător, prin excitațiile pornite de la terminații nervoase intero- și
exteroreceptive, precum și prin răspunsurile lui. Excitațiile pornite din mediul înconjurător pot
acționa defavorabil asupra sistemului nervos central, atât prin numărul, cât și prin calitatea lor,
ceea ce duce la suprasolicitarea și epuizarea celulelor corticale. Acestea, la rândul lor, eliberează
centrele subcorticale de controlul scoarței cerebrale, dând naștere la cele mai variate tulburări în
funcțiile organismului, care cu timpul pot duce la determinări anatomopatologice.

Regimul teraputic de protecție are scopul de a izola bolnavul de condițiile negative ale
mediului înconjurător, care ar putea traumatiza, suprasolicita sau epuiza scoarța cerebrală și de a
forma un anturaj plăcut, cu acțiune favorabilă asupra sistemului nervos central și deci asupra
organismului.

Crearea condițiilor regimului terapeutic de protecție se începe cu amplasarea și

construcția spitalelor. Spitalele moderne se construiesc în zonele orașelor ferite de zgomotul și
aerul viciat al cartierelor centrale, în mijlocul unor zone verzi de protecție, bine întreținute.
Aspectul exterior al acestor clădiri trebuie să inspire bolnavului încredere în munca care se duce
la spital. Mulți bolnavi suportă cu greu chiar și faptul că sunt internați în spital. Condițiile de
mediu de aici le creează o oarecare tensiune nervoasă. Culoarea albă, monotonă a spitalelor
vechi, întinse pe suprafețe mari, creează o atmosferă de răceală.

Saloanele, coridoarele și încăperile anexe trebuie astfel mobilate si amenajate, ca să se

apropie cât mai mult de anturajul obișnuit al bolnavilor. Zugrăveala saloanelor trebuie să fie
uniformă, dar variată și în culori pastel.

Saloanele să fie cât mai mici, cu 2-3 paturi, iar paturile să fie cât mai distanțate, pentru ca
bolnavii să nu se deranjeze reciproc. Ferestrele să fie prevăzute cu perdele ușor de spălat. Pe
coridoare să se așeze scaune cu măsuțe, unde bolnavii în trecere pot să se odihnească pentru
câteva minute. Mobilierul să fie ușor de curățat, dar estetic, capitonat cu materiale plastice
colorate. Măsuțele vor fi acoperite cu fețe de masă. Colțurile și decorurile pot fi aranjate foarte
bine și estetic pentru acest scop. Atât pe coridoare, cât și în saloane să se pună flori.

Mesele, noptierele, să fie acoperite cu șervete lucrate de mână. Vesela, lenjeria,

instrumentarul, precum și orice obiect de inventar al secției trebuie să fie în stare impecabilă.
Vasele sparte sau defectate, cu emailul crămat, ceștile fără coadă, oglinzile sparte trebuie
îndepărtate din secție. Cu puțină igeniozitate, asistenta va putea crea în saloane un anturaj plăcut,
în care bolnavii să se simtă bine și să stea cu plăcere.

Foile de observație și de temperatură nu vor fi ținute în saloane.obiceiul vechilor spitale,

de a ține foaia de temperatură și tăblița cu datele personale și diagnosticul bolnavului la capul
patului, nu este bun. Foile bolnavului cuprinse într-un dosar nu trebuie să ajungă în mâna
bolnavului, pentru că anumite adnotări, date de laborator etc., să nu fie interpretate greșit.
Îndepărtarea dosarului de bolnav cere tact, mult spirit de igeniozitate din partea asistentei, căci
ascunderea evidentă a conținutului foilor are de obicei un efect și mai nefavorabil asupra
bolnavilor. Excepție de la această regulă se admite doar în cazul bolnavilor supuși terapiei
intensive, în cazul cărora datele cuprinse în foaia specială a acestor bolnavi trebuie să stea în
permanență la dispoziția medicului. Starea generală a acestor bolnavi nu pune problema
consultării foii și interpretării conținutului acesteia de către ei.

Se vor înlătura toți excitanții auditivi, vizuali, olfactivi sau gustativi cu efecte negative
asupra sistemului nervos. Astfel, se va duce o luptă permanentă și susținută împotriva
zgomotului. Personalul trebuie să poarte încălțăminte cu talpă de cauciuc. Picioarele meselor,
scaunelor, ale noptierelor, vor fi prevăzute cu garnituri de cauciuc, pentru a nu provoca zgomot
cu ocazia mutării lor dintr-un loc în altul. Ușile vor fi unse pentru a nu scârțâi și de asemenea
prevăzute cu garnituri de cauciuc pentru a nu produce zgomot la închidere. Trântitul ușilor,
lăsarea robinetelor deschise, zgomotul în curtea spitalului, mai ales sub ferestrele bolnavilor și
curățirea zgomotoasă a saloanelor în ore nepotrivite trebuie evitate.

Personalul secției trebuie să evite discuțiile și distracțiile în saloane și pe coridoarele

secției. Convorbirile vor fi duse cu voce scăzută, dar în așa fel ca să audă și bolnavul, căci astfel i
se deșteaptă bănuiala că i se ascude gravitatea bolii sale. Personalul administrativ care intră în
secție în interes de serviciu precum și vizitatorii care vin la bolnavi vor fi instruiți de asistentă
pentru a păstra o comportare modestă, liniștită, în secție.
 Telefoanele din secție sau din saloane trebuie prevăzute cu amortizoare de zgomot.
Convorbirea la telefon se va face pe un ton scăzut. Este bine ca telefoanele să fie așezate în
cabine izolate și să fie cât mai puțin utilizate.

Lupta dusă împotriva zgomotelor nu trebuie exagerată. Atitudinea optimistă și de voie

bună, în cadrul permis de gravitatea cazurilor internate, trebuie îmbinată armonios cu regimul
terapeutic de cruțare. Se va înlătura din sfera vizuală a bolnavului tot ceeaa ce poate să-i creeze
impresii cu acțiune negativă asupra sistemului său nervos. Astfel, bolnavul nu trebuie să vadă
rănile, ulcerațiile, piodermitele sau alte manifestări cutanate când se desface pansamentul. O rană
pe cale de vindecare, care stârnește mulțumirea deplină a medicului și a asistentei, poate să
creeze îngrijorarea bolnavului, care nu poate aprecia starea în care se găsește afecțiunea lui
cutanată și deci are tendința de a-și supraaprecia și agrava situația. Bolnavii nu trebuie să vadă
rezultatele examinărilor radiologice, electrocardiografice sau de altă natură și citirea sau
interpretarea lor nu trebuie discutată cu bolnavii.

Distribuirea mesei se va face în halate curate, îmbrăcate peste hainele de protecție, iar
servirea mesei se va face în condiții cât mai estetice, respectând preferințele bolnavului.
Alimentația bolnavilor în sufrageria secției ușurează foarte mult îngrijirea lor și creează pentru
bolnavi un anturaj cu aspect extraspitalicesc.

Este absolut necesară diviziunea unor munci în cadrul secției. Astfel, cei care sunt
repartizați pentru curățirea closetelor nu pot să se atingă de alimentele bolnavilor, nu numai din
considerente epidemiologice, ci și din motive estetice și ale prevenirii formării unor reflexe
condiționate nedorite la bolnavi.

Crearea condițiilor asemănătoare anturajului obișnuit al bolnavului presupune și lupta

contra vicierii aerului din spitale cu substanțe medicamentoase și dezinfectante. Se vor înlătura
complet din spitale dezinfectantele cu miros pătrunzător și se vor înlocui cu cele fără miros.
Sticlele cu medicamente volatile, cu miros pătrunzător, vor fi ținute închise. Ploștile,
pansamentele de pe plăgi, puroiul evacuat trebuie îndepărtate imediat din salon. Colectarea urinii
pentru determinări cantitative sau calitative trebuie făcută în afara salonului. După utilizarea
ploștilor se va face totdeauna aerisirea salonului. Asistenta va îndemna și pe bolnavi de a se
respecta pe ei înșiși, în sensul de a nu cere ploșca în timpul mesei, în saloanele comune.
 Asistenta trebuie să știe cum să înlăture frica din conștiința bolnavului. Acesta trebuie să
privescă cu încredere procedurile de tratament și mijlocul cel mai bun pentru obținerea acestui
lucru este folosirea unei tehnici corecte, exercitată cu instrumente bine întreținute, care reduc
durerea la minimum sau o înlătură complet. Liniștirea bolnavului, pregătirea lui psihică,
utilizarea anesteziei locale, unde se poate, menținerea instrumentelor în stare perfectă de
funcționalitate (instrumente tăioase, ascuțite, mijloace de iluminat) sunt etape pregătitoare,
obligatorii, ale oricărei intervenții de explorare sau de tratament. Prin respectarea criteriilor de
mai sus, precum și prin mânuirea atentă și foarte fină a lor, asistenta va putea să câștige
încrederea bolnavilor și să întărească convingerea lor în tratamentul primit.

2.3.Asigurarea condițiilor igienice pacienților internați

2.3.1 Pregătirea patului și accesoriilor lui

Patul este mobilierul cel mai important din salon, aici petrecându-și bolnavul majoritatea
timpului de boală și convalescența. Patul trebuie să fie comod de dimensiuni diferite, ușor de
manipulat și ușor de curățat, pentru ca îngrijirile, investigațiile și tratamentele aplicate bolnavului
să nu fie împiedicate.

Materiale necesare în pregătirea patului bolnavului: salteaua, una – două perne, pătura cu
lenjeria de pat (două cearșafuri – unul simplu și unul plic), două fețe de pernă, o mușama și o
aleză (traversă).

Etape de execuție:

a. Pregătirea materialelor:
 alegerea accesoriilor (materialelor) necesare: materialele se așează pe un scaun lângă
spătarul patului și se îndepărtează noptiera de pat
 întinderea cearșafului peste saltea: cearșaful simplu (sau unul din cele două) se pune
peste saltea, la mijlocul patului, cu o mână se desface o parte a cearșafului spre cap, iar cu
cealaltă se întinde spre partea opusă și se introduce cearșaful adânc sub saltea la capătul
patului.
 executarea colțurilor (în formă de plic): cu mâna de lângă pat se prinde partea liberă a
cearșafului, la o distanță de colț egală cu lungimea marginii care atârnă și se ridică lângă
saltea, din triunghiul format se introduce sub saltea partea care depășește salteaua. Se lasă
 în jos partea ridicată la marginea saltelei și se introduce sub saltea restul triunghiului
împreună cu partea laterală a cearșafului și se așează mușamaua la mijlocul patului și se
acoperă cu aleza.
b. Așezarea cearșafului de pătură:
 cu cearșaf simplu: se așează al doilea cearșaf peste care se întinde pătura, marginea
cearșafului dinspre cap se răsfrânge peste pătură, atât cearșaful cât și pătura se introduc
sub saltea la capătul de la picioare, după ce s-a efectuat o cută pentru a da lărgimea
necesară mișcărilor picioarelor bolnavului, colțurile păturii și cearșafului se execută
identic ca la etapa 3.
 cu cearșaf plic: se îndoaie pătura în lungime, se introduce pătura în cearșaf, prin
deschizătura plicului, se fixează colțurile păturii de cele ale cearșafului, cu butoniere și
nasturi, se face cută pentru ca picioarele să stea comod.
 așezarea pernelor: fiecare pernă se îmbracă cu fața de pernă, se așează pernele pe pat, se
reașează noptiera lângă pat.

2.3.2 Schimbarea lenjeriei de pat

Bolnavul trebuie asigurat cu lenjerie intimă. Lenjeria utilizată într-o secție se compune
din:

 Lenjerie de corp: cămăși, pijamale, batiste etc.

 Lenjerie de pat: cearșafuri, fețe de pernă, fețe de plapume etc.
 Lenjerie necesară aplicării tehnicilor de investigație și trantament ca: traverse, comprese
etc.

La acestea se mai adaugă hainele de protecție ale personalului secției.

Bolnavul nou spitalizat trebuie să primescă întotdeauna lenjerie curată. El nu poate fi culcat

într-un așternut neschimbat, chiar dacă lenjeria veche este aparent curată. Perioada de timp cât
poate fi utilizată lenjeria de pat și de corp diferă după caracterul spitalului și al secției. Această
perioadă este mai scurtă la secțiile de copii decât la adulți, mai scurtă la maternități și secții
chirurgicale și mai lungă la secțiile de boli interne și ginecologice.
 Dezinfectarea lenjeriei înainte de spălare este obligatorie la toate secțiile din spitale și
policlinici, pentru a nu expune spălătoresele unui pericol de infecție.

În legătură cu asigurarea bolnavului cu lenjerie curată și întreținerea acesteia, asistenta

trebuie să cunoască modul de îndepărtare a petelor, medicamente, alimente sau de dejecții din
lenjeria și hainele bolnavului.

2.3.3 Asigurarea igienei personale, coroporale și vestimentare a pacientului

Lenjeria de corp a bolnavului constă în cămașă de noapte și pijama. Pe timpul iernii

femeile peste cămașa de noapte îmbracă o jachetă groasă. Lenjeria este confecționată din
material moale ușor lavabil. Asistenta va controla ca sub cămașă de noapte sau sub pijama
bolnavul să nu mai poarte și alta lenjerie cu care a fost îmbrăcat la internare.

A. Baia generală, dușul

La internarea în spital, bolnavului neimobilizat i se dă posibilitatea să facă o baie sau un

duș, iar în timpul spitalizării bolnavul va face baie sau duș cel puțin de două ori pe săptămână.
Cu această ocazie i se va schimba și lenjeria.

Baia generală, pentru categoria de bolnavi mobilizați, va fi efectuată în mod obligatoriu și

înaintea intervențiilor chirurgicale ca și înaintea externării bolnavului. Menținerea tegumentelor
într-o stare de perfectă de curățenie în vederea prevenirii unor complicații cutanate, pentru
stimularea funcțiilor pielii și pentru asigurarea unei stări de confort fizic și psihic.

Materiale necesare: termometru de baie și de cameră, săpun, mănuși de baie, cearșaf de

baie, alcool,lenjerie curată încălzită, trusă pentru unghii, cască pentru protejarea părului (la
femei).

Etape de execuție:

a. Pregătirea încăperii:
 închiderea geamurilor și a ușii;
 măsurarea temperaturii încăperii (în jur de 20°C).
b. Pregătirea materialelor:
 se așează săpunul în savonieră, mănușile de baie pe un suport la marginea băii sau pe un
suport lângă duș;
 se așează pe un scaun cearșaful de baie, lenjeria curată, trusa pentru unghii cu ustensile
dezinfectate, pieptenele, peria de dinți, paharul, pasta de dinți, alcoolul pentru frecție, pe
o tava.
c. Pregătirea căzii de baie:
 se introduce în cadă apa fierbinte peste apa rece, pentru a evita producerea de vapori,
cada fiind spălată și dezinfectată în prealabil, cada se umple pe jumătate;
 se măsoară temperatura apei care va fi între 37-38°C.
 pentru bolnavii care prezintă o stare de fatigabilitate se așează transversal pe marginea
băii o scândură, pe care bolnavul va sta în poziție șezândă.
d. Pregătirea bolnavului:
 este invitat să urineze;
 este ajutat să se dezbrace;
 se protejeaza părul cu casca de baie;
 bolnavul este introdus cu precauție în cada de baie, supraveghindu-i reacția.

e. Efectuarea băii:
 bolnavul se spală singur sau este spălat de către asistentă cu prima mănușă de baie, pe
față, pe trunchi și membre cu a doua mănușă, iar a treia manușă este întrebuințată pentru
regiunea perineală;
 clătirea tegumentelor cu ajutorul dușului;
 este ajutat să iasă din baie, este învelit în cearșaful de baie și este șters;
 se face frecție cu alcool pentru închiderea porilor și stimularea circulației;
 este ajutat să se îmbrace cu lenjeria curată, halat și papuci;
 este ajutat să-și facă toaleta cavității bucale, să-și taie unghiile, să se pieptene;
 este transportat la salon.
f. Reorganizarea locului de muncă:
  se strâng materialele folosite, lenjeria murdară se pregătește pentru transport la spălătorie;
 se spală cada de baie;
 se aerisește camera.

B. Toaleta zilnică

Asistenta are misiunea delicată de a controla (în mod discret) și de a îndruma ca bolnavul
neimobilizat să-și facă zilnic toaleta de dimineață și de seară (spălarea feței, urechilor, gâtului,
membrelor superioare, regiunii axilare, toaleta cavității bucale și îngrijirea părului).

Etape de execuție:

a. Pregătirea încăperii (spălătorului):

 Se impune aceeași conduită ca și la baia generală.
b. Pregătirea materialului:
 la chiuvetă se pregătesc: săpunul, o mănușă pentru față, gât, membre superioare, periuța
de dinți, pasta de dinți, paharul, pieptenele, peria pentru păr, prosopul;
 în apropierea dușului mobil se pregătește materialul pentru mica toaletă: săpun, mănuși,
prosop;
 în lipsa dușului se pregătește un lighean spălat și dezinfectat, cana cu apă caldă (36-
37°C).

c. Pregătirea bolnavului:
 bolnavul se dezbracă;
 se protejează părul.
d. Efectuarea toaletei:
 spălarea pe față cu săpun sau fără, după preferința bolnavului;
 se spală gâtul, membrele superioare cu mănușa udă și săpunită, insistându-se în regiunea
axilară, partea anterioară a toracelui după care se clătește și se șterge;
 se efectuează toaleta perineală;
 se piaptănă și se perie părul;
 se face toaleta bucală.
 Atunci când este cazul, după toaletă se schimbă lenjeria bolnavului.

2.3.4 Efectuarea toaletei generale și pe regiuni a pacientului imobilizat

A. Efectuarea toaletei pe regiuni a pacientului imobilizat

Curățarea tegumentelor întregului corp se efectuează pe regiuni, la patul bolnavului,

descoperindu-se progresiv numai partea care se spală. Îndepărtarea de pe suprafața pielii, a
stratului descuamat și împregnat cu secrețiile glandelor sebacee și sudoripare, microbi și alte
substanțe străine care aderă la piele. Activarea circulației cutanate, favorizează mobilizarea
anticorpilor formați de celulele reticuloendoteliate din țesutul celular subcutanat, creează o stare
plăcută de confort, care are un efect sedativ asupra organismului.

Materiale necesare: două scaune, un paravan sau două stative și două cearșafuri pentru
a-l executa, material impermeabil pentru protejat patul, aleze, tava medicală pe care se așează
materialele necesare, lighean. cana cu apă caldă, cana cu apă rece, două bazinete, tăvița renală,
un cearșaf, o pereche de mănuși de cauciuc, trei mănuși de baie confecționate din prosop sau
finet de culori diferite (câte una pentru față, trup și membre, organe genitale), trei prosoape de
culori diferite, săpun neutru, alcool mentolat sau camforat, cutie (pudrieră) cu pudră de talc,
lenjerie de pat curată, lenjerie de corp curată, recipient pentru apa murdară, sac pentru lenjeria
murdară, termometru de baie, materiale pentru îngrijirea unghiilor (foarfece, pilă), material
pentru igiena bucală (periuță de dinți, pastă de dinți, un pahar cu apă pentru spălat pe dinți, un
pahar cu soluție antiseptică pentru gargară, un pahar cu apă pentru eventualele proteze dentare).

Etape de execuție:
a. Pregătirea materialelor necesare:
 Se aleg și se pregătesc materialele necesare.
b. Pregătirea psihică a bolnavului:
 se anunță bolnavul;
 se explică simplitatea tehnicii (pentru a nu-i crea stări emotive și a-i obține acordul).
c. Pregătirea condițiilor de mediu:
 închiderea ferestrelor;
 verificarea temperaturii din salon (în jur de 20°C);
 se verifică să nu fie curenți de aer rece;
 în timpul efectuării toaletei este interzis să se deschidă ușa;
 se încălzește lenjeria curată;
 se pregătește un termofor cu apă caldă;
 se îndepărtează noptiera de pat;
 se așează două scaune lângă patul bolnavului;
 se așează paravanul în jurul patului.
d. Efectuarea toaletei feței:
 se îndepărtează una din perne, susținând capul bolnavului;
 cealaltă pernă se acoperă cu mușama pentru a o proteja de umezeală, iar peste mușama se
așează o aleză;
 se așează capul bolnavului pe perna acoperită;
 pătura se pliază sub formă de armonică și se așează pe scaun;
 se dezbracă bolnavul și se acoperă cu cearșaful de pătură;
 spălarea mâinilor;
 se umple ligheanul 2/3 cu apă caldă (37°C);
 se controlează temperatura apei cu ajutorul termometrului de baie;
 se așează în jurul gâtului bolnavului un prosop;
 se îmbracă prima mânușă de baie și se umezește;
 se spală ochii de la comisura externă spre cea internă;
 se clătesc cu apă curată și se șterg cu primul prosop curat;
 se spală fruntea de la mijloc spre tâmple;
 se spală regiunea periorală și perinazală prin mișcări circulare.
 se șterge imediat prin tamponare.
e. Efectuarea toaletei urechilor:
 se săpunește o ureche insistând în sânurile pavilionului și în regiunea retroauriculară (cu
aceeași mănușă);
 se clătește bine și se șterge cu prosopul;
 se intoarce ușor capul bolnavului și se procedează la fel cu cealaltă ureche;
 se introduc dopuri de vată (la cererea bolnavului).
f. Efectuarea toaletei gâtului:
 se descoperă gâtul bolnavului și se spală cu apă și săpun;
 se clătește bine și se șterge imediat pentru ca bolnavul să nu fie predispus la răceală;
 se acoperă gâtul bolnavului cu cearșaful;
 se aruncă apa din lighean.
g. Efectuarea toaletei membrelor superioare:
 se umple ligheanul cu 2/3 apă caldă (37°C);
 se verifică temperatura apei;
 se descoperă unul din membrele superioare și se așează mușamaua și aleza sub întreg
brațul, deasupra învelitorii;
 se săpunește circular, începând de la umăr spre capătul distal, insistând la axilă;
 se limpezește și se șterge imediat cu prosopul curat;
 se acoperă brațul bolnavului;
 se taie unghiile cu grijă;
 se întoarce bolnavul în decubit lateral de partea corespunzătoare brațului spălat și se
procedează la fel cu celălalt braț.
h. Efectuarea toaletei toracelui:
 se descoperă partea anterioară a toracelui;
 la femei se săpunește și se insistă la pliurile submamare;
 se limpezește bine și se șterge prin tamponare.
i. Efectuarea toaletei spatelui:
 se întoarce bolnavul și se susține în decubit lateral;
 se așează sub bolnav mușamaua acoperită de aleză;
 se săpunesc spatele și regiunea lombo-sacrală;
 se limpezesc bine și se șterg prin tamponare;
 se pudrează cu talc;
 se îndepărtează mușamaua împreună cu aleza;
 se readuce bolnavul în decubit dorsal;
 se acoperă toracele bolnavului.
j. Efectuarea toaletei abdomenului:
 se așează mușamaua împreună cu aleza sub abdomenul bolnavului;
 se săpunește abdomenul;
 cu ajutorul unui tampon de vată montat pe porttampon și înmuiat în alcool, se insistă
asupra regiunii ombilicale, îndepărtând murdăria;
 se spală apoi ombilicul cu apă și săpun;
 se limpezește și se șterge imediat;
 se unge regiunea ombilicală cu vaselină;
 se scoate mănușa utilizată și se pune în tăvița renală;
 se fricționează brațele și toracele cu alcool
 se pudrează cu talc gâtul, toracele, abdomenul și mai ales brațele și axilele;
 se îmbracă bolnavul cu cămașa de noapte (pijamaua);
 se aruncă apa murdară în caldare.
k. Efectuarea toaletei membrelor inferioare:
 se umple recipientul cu 2/3 apă caldă (37°C);
 se îmbracă cea de-a două mănușă de baie;
 se mută mușamaua împreună cu aleza în regiunea coapselor;
 se săpunesc coapsele, insistând în regiunea înghinală;
 se limpezesc și se șterg;
 se flectează gambele bolnavului pe coapse;
 se mută mușamaua mai jos și se așează recipientul pe mușama;
 se săpunește gamba insistând în regiunea poplitee și în spațiile interdigitale;
 se limpezește și se șterge imediat cu cel de-al doilea prosop curat;
 se procedează la fel cu piciorul celălalt;
 se fricționează membrele inferioare cu alcool și se pudrează plicile cu talc;
 se taie unghiile nu prea scurt pentru a nu se produce leziuni și se pilesc.
l. Efectuarea toaletei organelor genitale externe:
 se prezintă bolnavului bazinetul pentru a urină;
 se îndepărtează bazinetul;
 se izolează salteaua cu mușamaua și traversa;
 se așează bolnavul în poziție ginecologică;
 se așează sub regiunea sacrală a bolnavului bazinetul curat;
 se îmbracă mănușa de cauciuc;
 se îmbracă peste mănușa de cauciuc cea de a treia mănușă de baie;
 se efectuează spălarea dinspre partea anterioară înspre anus, cu săpun neutru, care nu irită
pielea și mucoasele;
 se limpezește cu ajutorul unui jet de apă caldă curată turnat dintr-o cană;
 se îndepărtează cu atenție resturile de săpun care pot produce prurit sau inflamații;
 se scoate bazinetul de sub bolnav;
 organele genitale și regiunea din jur se șterg cu cel de-al treilea prosop curat;
 se pudrează cu pudră de talc pentru prevenirea apariției de intertrigo.
m. Efectuarea toaletei părului;
 se ridică ușor capul bolnavului;
 se îndepărtează perna și se așează pe un scaun;
 se susține capul bolnavului și se îndoaie salteaua sub restul saltelei;
 se așează o mușama pe somiera și deasupra saltelei îndoite;
 se așează recipientul cu 2/3 apă caldă (37°C) pe mușama;
 se protejează salteaua cu o aleză, iar peste aleză se așează o mușama rulată de ambele
laturi, astfel încât să formeze un jgheab;
 se așează capul bolnavului în ușoara hiperextensie, atârnând deasupra recipientului;
 se protejează ceafa bolnavului cu un prosop, iar sub ceafa bolnavului se așează capătul
mai îngust al mușamalei rulate, iar celalălt capăt se introduce în recipientul așezat pe
somieră sau într-un recipient așezat lângă pat;
 se verifică temperatura apei;
 se umezește și se șamponează părul;
 se fricționează părul cu ambele mâini și se masează ușor pielea capului pentru activarea
circulației sangvine;
 se limpezește părul;
 se repetă manopera de doua-trei ori;
 după o clătire abundentă se acoperă părul cu un prosop încălzit;
 se îndepărtează mușamaua, introducând-o în lighean;
 se așează bolnavul în poziția inițială;
 se usucă părul cu foehnul;
 se piaptănă părul;
 se acoperă părul bolnavului cu un tulpan sau bonetă;
 se spală obiectele de pieptănat și se introduc în soluție dezinfectantă;
 spălarea mâinilor.
n. Efectuarea toaletei cavității bucale:
La bolnavii conștienți:
 în funcție de starea bolnavului, acesta este adus în poziție semișezândă sau în decubit
lateral;
 se pune pasta de dinți pe periuță;
 se protejează lenjeria bolnavului cu prosop și aleză;
 se servește bolnavului paharul cu apă și periuța cu pastă;
 bolnavul își va spăla dinții;
 se servește al doilea pahar cu apă pentru gargară.
La bolnavii inconștienți sau comatoși:
 bolnavul este în decubit dorsal;
 se intoarce lateral capul bolnavului;
 se așează sub bărbie prosopul și tăvița renală;
 se amplasează deschizătorul de gură printre arcadele dentare;
 se înmoaie un tampon cu glicerină boraxată;
 se șterge limba, bolta palatină și suprafața internă și externă a arcadelor dentare cu
mișcări din-ăuntru în afară;
 cu alt tampon se curață dantura;
 cu degetul înfășurat în tifon și îmbibat în glicerină boraxată sau zeamă de lămâie se
îndepărtează depozitul gros depus pe mucoase până în faringe;
 buzele crăpate și uscate se ung cu glicerină boraxată.
 La bolnavii inconștienți, toaleta bucală se realizează cu mâna protejată de mănușa de cauciuc.

o. Reorganizarea locului de muncă:

 lenjeria murdară de pat se pune în sacul special;
 spălarea mâinilor;
 se schimbă patul cu lenjerie curată;
 se îndepărtează paravanul și lenjeria murdară din salon;
 se spală materialele folosite și se introduc în soluție dezinfectantă până la sterilizare.

B. Efectuarea toaletei generale a pacientului imobilizat

Spălarea întregului corp prin introducerea bolnavului în cada de baie are același scop ca și
toaleta parțială.
Materiale necesare: camera de baie și cada de baie curată, spălată, dezinfectată, paravan,
grătar lângă cadă, termometru de baie, cearșaf de baie, săpun neutru, două prosoape, două
mănuși de baie, lenjerie de corp curată, casca pentru protejarea părului, halat de baie și papuci,
materiale pentru îngrijirea unghiilor, materiale pentru igiena bucală, alcool mentolat sau
camforat, pudrieră cu pudră de talc, sac pentru lenjerie murdară, soluții dezinfectante pentru cadă
și robinete (cloramină 1%, clorură de var 1%), un scaun.
Etape de execuție:
a. Pregătirea materialelor:
 se pregătesc materialele necesare pentru efectuarea îmbăierii, pe "truse", în ordinea
utilizării lor.

b. Pregătirea psihică și fizică a bolnavului:

 se anunță bolnavul cu o jumătate de ora înainte și i se explică necesitatea;
 se oferă bolnavului urinarul;
 după micțiune se îndepărtează urinarul;
 spălarea mâinilor.
c. Pregătirea camerei de baie:
 se închid ferestrele și ușa;
 se verifică temperatura din camera de baie;
 se dă drumul la apă rece și apoi la apă caldă;
 se verifică temperatura apei cu ajutorul termometrului;
 se aranjează lenjeria de corp curată și încălzită pe un radiator, în ordinea întrebuințării.
d. Efectuarea îmbăierii:
 se îmbracă bolnavul cu halatul și papucii;
 se transportă bolnavul în camera de baie;
 se dezbracă bolnavul;
 se protejează părul bolnavului cu cască;
 se introduce bolnavul în cadă (cu ajutorul unui cearșaf - două persoane);
 se menține cearșaful pe fundul căzii în tot timpul băii;
 se susține bolnavul să intre în baie;
 se supraveghează reacția bolnavului;
 se îmbracă o mănușă de baie;
 se săpunește suprafața corpului în aceeași ordine ca la toaleta parțială la pat;
 se îndepărtează săpunul de pe tegumente;
 se schimbă mănușa și i se efectuează toaleta organelor genitale;
 se stropește suprafața corpului cu apa la o temperatură ceva mai scăzută decât cea din cadă
(pentru efectul de tonifiere a țesuturilor și activarea circulației și respirației);
 se susține de sub axile pentru a ridica bonavul din cadă;
 se înfășoară bolnavul într-un cearșaf uscat și încălzit;
 bolnavul se întinde pe canapeaua din camera de baie acoperită cu mușama și cearșaf curat;
 se șterge și se fricționează cu alcool bolnavul;
 se pudrează regiunea plicilor;
 se îmbracă bolnavul cu lenjeria de corp curată și încălzită;
 se face toaleta unghiilor;
 bolnavul se îmbracă cu halat, i se pun papuci și se transportă la salon;
 se așează bolnavul comod în patul său;
 se învelește bine bolnavul.
 Dacă bolnavul prezintă frisoane, se încălzește cu termofoare și se hidratează cu lichide
calde.
e. Reorganizarea locului de muncă:
 se introduce lenjeria murdară în sacul special;
 se dă drumul la apa din cadă;
 se spală bine cada cu detergenți și se umple cada cu soluție dezinfectantă care se menține
timp de trei ore;
 se spală cada și robinetele cu apă curată;
 se curață, se spală și se introduc în soluții dezinfectante instrumentele folosite;
 se aerisește camera de baie.

2.3.5 Observarea poziției pacientului

Cunoașterea pozițiilor pe care le iau bolnavii în pat sau în care aceștia trebuie așezați
pentru îngrijiri, examinări speciale.

Bolnavul poate avea o poziție activă, pasivă sau forțată.

 Poziția activă: bolnavul se mișcă singur, nu are nevoie de ajutor.

 Poziția pasivă: bolnavul este lipsit de forța fizică și are nevoie de ajutor pentru mișcare și
schimbarea poziției.
 Poziția forțată: bolnavul are o poziție neobișnuită, impusă de boala sau de necesitatea
efectuării unui tratament.

Tipuri de poziții:
a. Decubit dorsal:
 bolnavul este culcat pe spate, cu fața în sus, fără pernă (este indicată după puncție
lombară, în unele afecțiuni ale coloanei vertebrale etc.);
 bolnavul este culcat pe spate, cu o pernă subțire (anemii posthemoragice, afecțiuni
cerebrale etc.);
 bolnavul este culcat pe spate, cu fața în sus și cu două perne (poziția obișnuită).
b. Decubit lateral (drept sau stâng):
 bolnavul este culcat pe o parte (dreaptă sau stângă) cu o pernă sub cap, cu membrul
inferior care este în contact cu sprafața patului întins, iar cu celălalt îndoit și spatele
sprijinit cu o pernă sau un sul (indicată în pleurezii, meningite etc.).
c. Decubit ventral:
 bolnavul este culcat pe abdomen, fără pernă, cu capul întors într-o parte, braâele de-a
lungul corpului, sau flectate și așezate la stânga și la dreapta capului, cu partea palmară
pe suprafața patului și sub glezne se așează un sul (indicată la bolnavii inconștienți, la cei
cu escare ale regiunii sacrate, paralizii etc.).
d. Poziția șezând:
 în pat: bolnavul este menținut șezând în pat, trunchiul realizând un unghi de 90° cu
membrele inferioare, prin ridicarea somierei articulate. Gambele sunt în semiflexie pe
coapse, sub genunchi se plasează un sul, iar la picioarele bolnavului se plasează
sprijinitorul. Sub brațe se așează câte o pernă (poziție indicată la bolnavii dispneici, în
perioada crizelor de astm bronșic, în insuficiența cardiacă, ea favorizând respirația;
 în fotoliu: bolnavul este așezat confortabil, bine îmbrăcat și acoperit cu o pătură.
e. Poziția semișezândă
 se sprijină spatele bolnavului cu două perne, cu rezematorul de spate sau somiera
articulată. Sub tălpi se așează un sprijinitor pentru ca bolnavul să nu alunece spre
extremitatea distală (poziția este indicată în primul ajutor acordat bolnavului cu tulburări
respiratorii; este interzisă bolnavilor cu tulburări de deglutiție, comatosilor, în cursul
anesteziei generale).
f. Poziția șezând cu gambele atârnate:
 bolnavul stă la marginea patului în poziția șezândă, sub picioare se așează un taburet și va
fi protejat contra răcelii cu o pătură (indicată bolnavilor cu insuficiență cardiacă).
g. Poziția declivă:
 ridicarea extremității distale a patului: poziția decubit dorsal cu capul bolnavului
coborât, realizându-se o diferență de 10-60 cm, între cele două extremități. În pat se
protejează capul bolnavului cu o pernă așezată vertical (indicată în anemii acute grave,
 drenaj postural, hemoragii ale membrelor inferioare și organelor genitale, după
rahianestezie, după intervenții ginecologice).
h. Poziția proclivă:
 se obține prin ridicarea extremității proximale a patului.
i. Poziția ginecologică:
 bolnava este așezată pe spate, coapsele flectate pe abdomen și genunchii îndepărtați
(indicată în examinări ginecologice și obstetricale).
j. Poziția genu-pectorală:
 bolnavul se așează în genunchi, aceștia fiind ușor îndepărtați, pieptul atinge planul
orizontal, iar capul este într-o parte (indicată pentru explorări rectale – rectoscopie, tuseu
rectal).

2.3.6 Schimbarea poziției și imobilizarea pacientului

A. Poziția pacientului
Dacă menține timp îndelungat aceeași poziție, bolnavul este predispus la apariția unor
complicații (escare de decubit, tromboze, embolii etc.), care-i împiedică procesul de vindecare.
Pentru prevenirea apariției acestora, se recomandă schimbarea poziției bolnavului. Aceasta se
poate efectua activ (bolnavul își schimbă poziția singur) sau pasiv (cu ajutor sau îi schimbă altă
persoană poziția).
Etape de execuție:
Schimbarea poziției din decubit dorsal în decubit lateral și invers
a. Pregătirea bolnavului:
 se anunță bolnavul;
 i se explică necesitatea efectuării tehnicii.
b. Efectuarea tehnicii propriu-zise:
 asistenta se așează de partea patului spre care dorește să se întoarcă bolnavul;
 se ridică pătura, se pliază și se așează pe marginea opusă a patului;
 se prinde bolnavul de umăr cu mâna dreaptă, se ridică și se întoarce, iar cu mâna stângă se
introduce pătura sub spatele bolnavului pentru a-l sprijini;
 cu o mână se sprijină bolnavul în noua poziție, iar cu cealaltă se rotesc bazinul și
membrele inferioare;
  bolnavul este menținut în această poziție cu ajutorul sulurilor așezate în lungime, la spate.
c. Readucerea bolnavului în decubit dorsal (lucrează două asistente):
 asistenta I și asistenta II trec de partea opusă a patului;
 ssistenta I, așezată la capul bolnavului, îl apucă de sub axilă, sprijinindu-i capul de
antebraț;
 asistenta II introduce mâna stângă sub bazinul bolnavului, iar cu mâna dreaptă îl rotește
readucându-l în decubit dorsal, sincronizându-și mișcările cu asistenta I.

Schimbarea poziției din decubit dorsal în poziție șezândă

 se descoperă bolnavul până la mijloc, îndoind pătura;
 asistenta se apleacă spre bolnav și îi prinde regiunea axilară cu mâna;
 se îmbrățișează spatele bolnavului cu cealaltă mână, sprijinindu-i capul cu antebrațul;
 se solicită bolnavului, dacă starea generală îi permite, să se prindă de umerii ajutorului ,
să-și îndoaie genunchii, să se sprijine pe tălpi și să-și aducă înainte capul;
 se ridică ușor bolnavul în poziție șezândă;
 repunerea în decubit dorsal se face cu aceleași mișcări în sens invers.

Readucerea bolnavilor alunecați din poziția șezândă sau semișezândă (se efectuează
de două cadre medii)
 asistenta I și asistenta II se așează de o parte și de alta a patului, cu fața spre bolnav;
 cu mâna dinspre pat, se prinde bolnavul de axilă, iar cealaltă mână, unită cu a sorei de
partea opusă, se așează sub regiunea fesieră a bolnavului;
 la comanda uneia dintre ele, se ridică bolnavul până la nivelul dorit, într-o poziție comodă
bolnavului;
 se supraveghează tot timpul bolnavul, urmărind atent expresia feței, colorația
tegumentelor, pulsul, respirația.

B. Imobilizarea pacientului
Pentru prevenirea apariției unor complicații (escare, tromboze) și grăbirea procesului de
vindecare. Momentul mobilizării este hotărât de către medic în funcție de boala, stare generală.
 Etape de execuție:
a. Pregătirea bolnavului:
 se anunță bolnavul;
 se explică necesitatea și importanța pentru vindecarea lui.
b. Mobilizarea capului și a membrelor (în poziția decubit dorsal):
 se examinează faciesul și pulsul bolnavului;
 se efectuează mișcări pasive de gimnastică la pat;
 se controlează pulsul bolnavului.
c. Ridicarea în poziție șezândă în pat:
 de mai multe ori pe zi, se ridică bolnavul în poziția șezândă (mișcarea poate fi asociată cu
exerciții de respirație).
d. Așezarea bolnavului în poziția șezândă la marginea patului:
 cu mâna dinspre partea proximală a patului, se descoperă bolnavul prin îndepărtarea
păturii;
 se prinde bolnavul de spate, iar cu cealaltă mână sub regiunea poplitee;
 bolnavul dacă poate se va prinde de gâtul asistentei;
 se rotesc picioarele bolnavului într-un unghi de 90°, picioarele atârnând pe marginea
patului;
 se verifică dacă poziția bolnavului este comodă;
 dacă bolnavul devine palid sau cianotic, dacă are amețeli, se reașează imediat în pat, cu
aceleași mișcări, dar în ordine inversă.
e. Așezarea în fotoliu (executa două cadre medii):
 se îmbracă bolnavul cu halat și ciorapi;
 se așează bolnavul la marginea patului și i se oferă papucii;
 se așează fotoliul cu rezemătoarea laterală lipită de marginea patului;
 ssistenta I și asistenta II se plasează de o parte și de alta a bolnavului, introduc mâinile în
axila bolnavului și la comandă, ridică ușor bolnavul în picioare, îl rotesc în direcția
fotoliului și îl așează cu precauție;
 se acoperă bolnavul cu pătura;
 se repune bolnavul în pat cu aceleași mișcări, în ordine inversă.
 f. Ridicarea bolnavului în poziție ortostatică:
 se aduce bolnavul în poziția șezândă, pe marginea patului;
 situată în fața bolnavului, asistenta îl solicită să se sprijine de umerii ei și, susținându-l cu
mâinile sub axile, îl ridică în picioare;
 se menține bolnavul câteva minute, dacă se simte bine, iar dacă are amțeli se reașează pe
pat.
g. Efectuarea primilor pași ai bolnavului:
 asistenta I și asistenta II se plasează de o parte și de alta a bolnavului și îl sprijină în axilă,
aducându-l în poziție ortostatică;
 bolnavul va face primii pași în salon, condus și susținut de cele două asistente;
 se va continua cu o scurtă plimbare în salon;
 se readuce și se repune bolnavul în pat.

2.3.7 Captarea eliminărilor

Observarea caracterelor fizice ale dejecțiilor fiziologice și patologice pentru descoperirea

modificărilor lor patologice, în vederea stabilirii diagnosticului.

A. Captarea materiilor fecale

Materialele necesare: paravan, bazinet, un bazint și materiale pentru mica toaletă,

acoperitoare pentru bazinet, hârtie igienică, materiale pentru spălarea mâinilor, mușama și aleză
(pentru protejat patul).
Etape de execuție:
a. Pregătirea materialelor:
 se pregătesc materialele necesare.
b. Efectuarea tehnicii:
 patul bolnavului se separă cu un paravan de restul salonului;
 pătura și cearșaful care acoperă bolnavul se pliază sub forma de armonică la picioarele
bolnavului;
 se protejează patul bolnavului cu mușamaua și aleza;
 se ridică bolnavului cămașa de noapte;
  cu mâna stângă introdusă cu palma în sus sub regiunea sacrală, se ridică bolnavul și în
același timp, cu mâna dreaptă se introduce bazinetul sub bolnav (bazinetul care în
prealabil a fost încălzit cu apă fierbinte);
 se acoperă bolnavul și se menține astfel până termină actul defecării;
 se oferă bolnavului hârtie igienică și la nevoie se face toaleta regiunii perianale pe
bezinetul special pregătit;
 se îndepărtează bazinetul cu multă precauție;
 se acoperă bazinetul și se îndepărtează din salon;
 se spală mâinile bolnavului în ligheanul special pregătit;
 se îndepărtează mușamaua și aleza, se îmbracă bolnavul și se reface patul bolnavului;
 se îndepărtează paravanul și se aerisește salonul;
 spălarea mâinilor;
 materiile fecale se păstrează până la vizita medicală în camera specială a grupului sanitar
(bazinetul va avea atașat un bilet cu numele bolnavului, numărul salonului, al patului și
ora defecării);
 materiile fecale provenite de la un bolnav contagios se aruncă după ce se lasă timp de
două ore în contact cu un dezinfectant.
B. Captarea urinei
Materiale necesare: urinar, comprese uscate.
Captarea urinei bolnavului imobilizat la pat se face în urinare (recipiente confecționate din
metal emailat, sticlă sau material plastic), cu deschizătură diferită: pentru bărbați în formă de tub,
pentru femei în formă tot tub, dar mai scurtă și lățită.
După utilizare, urinarele se golesc imediat, se spală cu apă caldă în jet, cu săpun și se
dezinfectează.
C. Captarea sputei
Materiale necesare: pahar conic sau cutie Petri sau scuipătoare specială, spălate,
sterilizate și uscate, cu soluție lizol 3% sau fenol 2,5% amestecată cu sodă caustică.
Etape de execuție:
a. Pregătirea materialelor:
 se pregatesc materialele necesare.
 b. Instruirea bolnavului:
 se instruiește bolnavul să nu înghită sputa, să nu o împrăștie, să nu o scuipe în batistă,
servețele de hârtie, ci numai în vasul pe care-l primește în acest scop.
c. Captarea sputei:
 se asigură cel puțin două scuipători de rulaj la un bolnav care expectorează;
 se schimbă scuipătorile în fiecare dimineață.
d. Curățarea și sterilizarea scuipătorilor:
 după golire se spală cu apă rece, apoi cu apă caldă cu ajutorul unor perii speciale ținute în
soluții dezinfectante;
 se sterilizează zilnic, prin fierbere sau cu vapori supraîncălziți sub presiune.
D. Captarea vărsăturilor
Materiale necesare: mușama, aleză, prosop, două tăvițe renale curate, uscate, pahar cu
soluție aromată.
Etape de execuție:
a. Pregătirea materialelor:
 se pregătesc materialele mai sus menționate.
b. Pregătirea bolnavului:
 în timpul vărsăturilor, bolnavul se așează în poziția șezândă, iar dacă starea lui nu permite,
va ramane culcat cu capul întors într-o parte, așezându-i sub cap un prosop;
 se protejează lenjeria de pat și corp cu o mușama și o aleză, iar în fața bolnavului se
așează un prosop.
c. Efectuarea tehnicii:
 spălarea mâinilor;
 dacă bolnavul are proteză dentară mobilă se îndepărtează;
 se dă bolnavului tăvița renală sau se ține (în cazul în care acesta nu poate) și cu mâna
dreaptă se susține fruntea bolnavului;
 când bolnavul s-a liniștit se îndepărtează tăvița renală;
 se clătește gura cu soluție aromată folosind o altă tăviță renală;
 se îndepărtează imediat din salon tăvița renală cu vărsături;
 spălarea mâinilor;
  vărsătura captată în tăvița renală se păstrează până la vizita medicală, într-un dulap
special;
 tăvițele renale se golesc, se spală, se dezinfectează și se sterilizează prin fierbere sau
vapori supraîncălziți sub presiune.

2.4. Supravegerea funcțiilor vitale și vegetative

Sistemul nervos vegetative controlează și supraveghează funcțiile vitale ale organismului,

cum ar fi:

 activitatea cardiacă;
 presiunea sangvină;
 procesul de schimburi de gaze-respirația;
 procesul de digestie.

Aceasta însemnând că reglează activitatea viscerelă a organelor interne, deci pentru a

putea urmării activitatea întregului organism se vor monitoriza TA, pulsul, frecvența respirațiilor,
temperatura, fiecare dintre acestea vor oglindii activitatea organismului.

Monitorizarea pacienților se poate face cu ajutorul monitoarelor care pot în aceelași timp
să urmărească toate aceste valori ale funcțiilor vitale, permițând o fluiditate mai bună a activității
cadrelor medicale, dar această monitorizare se poate face și clasic cu ajutorul tensiometrelor
montate pe 1/3 medie a brațului bolnavului și cu ajutorul stetoscopului, a monitorizării pulsului
la nivelul feței interne a brațului, la nivelul regiunii radio-carpiene prin compresia degetelor
cadrului medical pe antebrațul bolnavului, iar temperatura cu termometru.

Monitorizarea pacienților se face prin 3 modalități:

 monitorizarea clinică: care însemnează supravegherea poermanentă a comportamentului

bolnavului, a evoluției bolii, inregistrarea acestor date în foaia de observație după un orar
bine stabilit de medic, astfel vor fi notate TA, pulsul, temperatura, frecvența respirațiilor,
diureza, bilanțul hidric.
 monitorizare biologică: care pune în evidență un grafic al valorilor biologice în decurs
de 24 – 72 ore prin recoltarea diferitelor seturi de analize.
  monitorizarea instrumentară: este cea care se poate face cu ajutorul aparatelor ECG,
EEG, monitorizarea pulsului, presiunii arteriale și a funcționalității aparatului de
ventilație artificială această metodă fiind rezervată acelor pacienți care prezintă un
potențial evolutiv nefavorabil.

Pot să apară în timpul supravegherii pacienților diferite schimbări ale funcțiilor vitale,
astfel:

 bradicardie sau tahicardie;

 tulburări de ritm respirator sau respirație zgomotoasă, dispnee, tahipnee, polipnee,
dispnee Kusmal, dispnee CheyeneStokes;
 febră sau hipertermie;
 hipotensiune arterială;
 hipertensiune arterială.

Asistenta medicală supraveghează TA și pulsul pentru a urmări și satisface nevoii, de a

avea o bună circulație, iar pentru urmărirea nevoii de a avea o bună respirație pentru funcționarea
eficientă a aparatului respirator. Prin frecvența respirațiilor se determină și integritatea căilor
respiratorii și a mușchilor respiratorii sau a centrilor nervoși responsabili de funcționalitatea
aceastei nevoi.

Toate aceste modalități de supraveghere a pacienților au ca scop posibilitatea de a

surprinde orice evoluție nefavorabilă a stării de sănătate sau a bolii asfel încât să se poată găsi
soluții rapide pentru îmbunătățirea stării de sănătate, dar și pentru a putea evita agravările și
complicațiile.

2.5. Alimentația bolnavului

Una din cele mai importante sarcini ale îngrijirii bolnavului este alimentația.
Asigurarea aportului caloric necesar pentru susținerea forțelor fizice ale bolnavului,
stabilirea regimului alimentar adecvat pentru asigurarea condițiilor de vindecare și
administrarea alimentelor  pe cale naturală sau artificială, constituie sarcini elementare ale
îngrijirii oricărui bolnav spitalizat.

În funcție de starea pacientului, alimentația se face:

a. activ – pacienta mănâncă singură în sala de mese sau în salon;
b. pasiv – pacientei i se introduc alimentele în gură;
c. artificial – alimentele sunt introduse în organism în condiții nefiziologice.
a. Alimentarea activă: se poate face în sala de mese, în salon,la masă sau la pat.
 în sala de mese: aerisită, curățenia trebuie să fie desăvârșită; porțiile aranjate estetic
sunt așezate pe mese mici (4 persoane). Se invită pacientele la masă, se invită să se
spele pe mâini. Felurile de mâncare se servesc pe rând, vesela folosită se ridică
imediat. Nu se ating alimentele cu mâna. Se observă dacă pacientul a consumat
alimentele, în caz contrar se află motivul și se iau măsuri.
 în salon la masă: se îndepărtează tot ce ar putea influența negativ apetitul pacientului
(tăvița, scuipători, bazinetul). Se invită pacientul să se spele pe mâini, se ajută să se
așeze la masă, servirea mesei se face ca în sala de mese.
 în salon la pat: se pregătește salonul ca pentru alimentarea în salon la masă. Se așează
pacientul în poziție confortabilă, este invitat să se spele pe mâini, asistenta servindu-i
materialele necesare și protejând lenjeria de pat cu mușama. Se adaptează masa
specială la pat și se servește masa la fel ca în salon la masă.
b. Alimentarea pasivă: când starea generală a bolnavilor nu le permite să se alimenteze
singuri, trebuie să fie ajutați. Vor fi hrăniți bolnavii care sunt imobilizați, paralizați,
epuizați, adinamici, în stare gravă și cu ușoare tulburări de deglutiție.
 Materiale necesare: tavă, farfurii, pahar cu apă sau cană cu cioc, șervet de pânză, cană
de supă, tacâmuri.
 Vestimentația asistentei: îmbracă halatul de protecție, așează părul sub bonetă, se spală
pe mâini.
 Pacientul: se așează în poziție semișezând cu ajutorul rezemătoarelor de pat sau în
decubit dorsal cu capul ușor ridicat și aplecat înainte pentru a ușura deglutiția, i se
protejează lenjeria cu un prosop curat, se protejează cu un prosop în jurul gâtului, se
adaptează măsuța la pat și i se așează mâncarea astfel încât să vadă ce i se introduce în
gură.
 Servirea mesei: asistenta se așează în dreapta pacientului și îi ridică ușor capul cu perna,
verifică temperatura alimentelor (pacienții în stare gravă nu simt temperatura, nici gustul
alimentelor), gustând cu o altă lingură, îi servește supa cu lingura sau din cana cu cioc,
 taie alimentele solide, supraveghează debitul lichidului pentru a evita încărcarea peste
puterile de deglutiție ale pacientului, este șters la gură, i se aranjează patul, se
îndepărtează eventualele resturi alimentare care, ajunse sub bolnav, pot contribui la
formarea escarelor, schimbă lenjeria dacă s-a murdărit, acoperă pacientul și aerisește
salonul, strânge vesela și o transportă la oficiu.
 De știut: se încurajează pacientul în timpul alimentației, asigurându-l de contribuția
alimentelor în procesul vindecării, se stimulează deglutiția prin atingerea buzelor
pacientului cu lingura, se oferă pacientului cantități nu prea mari, deoarece neputând să
le înghită, ar putea să le aspire.
 De evitat: servirea alimentelor prea fierbinți sau prea reci, atingerea alimentelor care au
fost în gura pacientului.
c. Alimentarea artificială: înseamnă introducerea alimentelor în organismul pacientului
prin mijloace artificiale.
Se realizează prin următoarele procedee:
 sonda gastrică sau intestinală;
 gastrostoma;
 clisma;
 parenteral.

Vor fi hrăniți bolnavii prin alimentarea artificială atunci când: sunt inconștienți, cu
tulburări de deglutiție, cu intoleranță sau hemoragii digestive, operați pe tubul digestiv și
glandele anexe, cu stricturi esofagiene sau ale cardiei, în stare gravă, negativism alimentar

Alimentarea prin sondă gastrică

 Materiale necesare: de protecție: aleza, prosoape; sterile: sonda gastrică sau Faucher,
seringi de 5-10 cm, pensa hemostatică; nesterile: pâlnie, tăviță renală; bulion alimentar:
să nu prezinte grunji, să fie la temperatura corpului, să aibă valoare calorică.
 Pacient: sondaj gastric
 Execuție: în caz de stază gastrică, se aspiră conținutul și se efectuează spălătura gastrică;
se atașează pâlnia la capătul sondei și se toarnă lichidul alimentar 200 – 400 ml până la
500 ml, încălzit la temperatura corpului; se introduc apoi 200 – 300 ml apă și o cantitate
 mică de aer pentru a goli sonda; se închide sonda prin pensare pentru a evita scurgerea
alimentelor în faringe de unde ar putea fi aspirate determinând pneumonia de aspirație –
complicație gravă; se extrage sonda cu atenție.

Alimentarea prin gastrostomă

 deschiderea și fixarea operatorie a stomacului la piele în scopul alimentării printr-o sondă

în cazul în care calea esofagiană este întreruptă;
 în cazul stricturilor esofagiene, după arsuri sau intoxicații cu substanșe caustice, când
alimentația artificială ia un caracter de durată  și nu se poate utiliza sonda gastrică,
alimentele vor fi introduse în organism prin gastrostomă;
 în stomă este fixată o sondă de cauciuc prin intermediul căreia alimentele sunt introduse
cu ajutorul unei seringi sau prin pâlnierespectându-se aceleași principii se introduc și
aceleași amestecuri alimentare ca în cazul alimentației prin sonda gastrică;
 alimentele vor fi introduse în doze fracționate la intervale obișnuite după orarul de
alimentație al pacienților încălzite la temperatura corpului;
 cantitatea introdusă o dată nu va depăși 500 ml;
 după introducerea alimentelor sonda se închide pentru a împiedica refularea acestora;
 tegumentele din jurul stomei se pot irita sub acțiunea sucului gastric care se prelinge
adesea pe lângă sondă, provocând uneori leziuni apreciabile, de aceea, regiunea din jurul
fistulei se va păstra uscată, acoperită cu un unguent protector și antimicrobian, pansată
steril cu pansament absorbant.

Alimentarea prin clismă

 se poate asigura hidratarea și alimentarea pe o perioadă scurtă de timp, deoarece în rect

nu sunt fermenți pentru digestie, iar mucoasa absoarbe numai soluții izotonice,
substanțele proteice sunt eliminate sau supuse unui proces de putrefacție;
 alimentarea se face prin clisme picatură cu picatură cu soluție Ringer, glucoză 47‰ cu
rol hidratant;
 pregătirea și efectuarea clismei;
 în locul irigatorului se folosește un termos.

Alimentarea parenterală
 Materiale necesare: dezinfectante – alcool iodat.
Materiale pentru puncția venoasă:
 de protecție: perna elastică pentru sprijinirea brațului, mușama, aleză;
 pentru dezinfecția tegumentului tip I: cu tamponul îmbibat în alcool se badijonează
tegumentul timp de 30 de secunde;
 instrumentar și materiale sterile: seringi și ace de unică folosință (se verifică integritatea
ambalajului, valabilitatea sterilizării, lungimea și diametrul acelor); în funcție de scop
(pense, mănuși chirurgicale, tampoane);
 alte materiale: garou sau bandă Esmarch, fiole cu soluții medicamentoase, soluții
perfuzabile, tavița renală, perfuzor – trusa de perfuzie (ambalaj de unică întrebuințare),
pompa de perfuzie automata cu reglare programată a volumului și ratei de flux, robinete
cu două sau mai multe căi, branula (cateter i.v.), fluturaș, benzi de leucoplast pentru
fixarea acului (canulei) și a tubului perfuzorului de pielea bolnavului.

Se face cu substanțe care:

 au valoare calorică ridicată;
 pot fi utilizate direct de țesuturi;
 nu au proprietăți antigenice;
 nu au acțiune iritantă sau necrozantă asupra țesuturilor;
 pe cale i.v. pot fi introduse soluții izo- sau hipertone: glucoza 10 – 20 – 33 – 40%,
fructoză 20%, soluție dextran, hidrolizate proteice;
 planul de alimentare se face după calcularea necesarului de calorii/24h și a ratiei de
lichide în care pot fi dizolvate principiile nutritive;
 nevoia de lichide este completată cu ser fiziologic sau soluții glucozate și proteice;
 alimentarea parenterală se face ca și hidratarea;
 ritmul de administrare diferă după natura și concentrația preparatului, starea pacientului,
de la 50ml/h la 500ml/h.

2.6. Adiministrarea medicamentelor și hidratarea organismului

Medicamentele sunt substanţe sau asocieri de substanţe utilizate cu scop:
 terapeutic, pentru ameliorarea sau/şi tratarea bolilor şi simptomelor;
  preventiv, pentru a preveni apariţia manifestărilor patologice.
Medicamentele pot fi de origine:
 naturală;
 vegetală;
 animală;
 minerală;
 chimice de sinteză, obţinute fie prin constituirea în laborator a substanţelor active
naturale, fie prin combinarea unor elemente chimice care tind spre o substanţă activă
originală;
 medicamente obţinute prin metode genetice.

Medicamentele actuale sunt din ce în ce mai eficace, dar uneori, cu riscuri mari. Acestea
pentru că ele trebuie să fie prescrise printr-un document medical. În instituţiile medicale, ele sunt
preparate la farmacia spitalului şi distribuite de către asistentele medicale. S-au creat numeroase
forme de medicamente în scopul facilitării administrării lor şi creşterii la maxim a eficacităţii
acestora.

Clasificarea medicamentelor după uz:

a. Medicamente de uz intern – cuprind toate medicamentele care acţionează după ce ajung
în circulaţia sanguină pe diferite căi: orală (per os) sau parenterală (pe altă cale decât cea
digestivă) Medicamentele de uz intern se prezintă sub următoarele forme: pudre, siropuri,
picături, poţiuni, suspensii, comprimate, tablete, drajeuri, capsule, granule, supozitoare.
Medicamente de uz extern – unele sunt aplicate pe suprafaţa pielii sănătoase, altele sunt
folosite pentru tratarea unor leziuni cutanate.
b. Medicamentele de uz local – sunt destinate tratamentului afecţiunilor locale, spre
exemplu colirurile pentru afecţiunile oculare sau aerosolii în diferite afecţiuni pulmonare
Medicamentele nu rămân active pe perioade nedefinite. Excipienţii acestora, adică
suportul principiilor active se degradează după un anumit timp. De aceea, pe ambalajul
 medicamentelor figurează data expirării, data de la care medicamentul nu mai trebuie sa
fie utilizat.
c. Medicamentele generice – sunt copii ale medicamentelor de referinţă care şi-au pierdut
exclusivitatea după un număr de ani de comercializare. Preţul medicamentelor generice
este de 30% până la 40% mai mic faţă de al medicamentelor de referinţă. Actualmente,
din raţiuni economice, se tinde spre promovarea medicamentelor generice atunci când
există.

2.7. Recoltarea produselor biologice și patologice

2.7.1 Recoltarea urinei
Scopul: este unul explorator, iar acesta informează asupra stării funcţionale a rinichilor,
cât şi a întregului organism.
Pregătire materiale: urinar sau bazinet, muşama, aleză, materiale pentru toaleta
organelor genitale externe, eprubete sterile sau alte recipiente în funcţie de examenul cerut,
lampă de spirt şi chibrituri.
 pacient psihic: se anunţă şi se instruieşte privind folosirea bazinetului, să ştie să utilizeze
numai recipientul gol şi curat, să urineze fără defecaţie, să verse imediat urina în vasul
colector, să nu urineze în timpul toaletei.
 pacient fizic: se protejează patul cu muşama şi aleză, se aşază plosca sub pacient se face
toaleta organelor genitale externe, se îndepărtează bazinetul şi se înlocuieşte cu altul
curat.

Etape de execuţie:
 recoltarea urinei pentru examen sumar: din urina obţinută se trimite un eşantion de
100-150 ml;
 recoltarea urinei pentru urocultură la jumătatea micţiunii: urocultură stabileşte
prezenţa bacteriilor în urină, se recoltează urina de dimineaţă (concentraţie mare de
germeni), în absenţa unui tratament cu perfuzii (efect de diluţie) înainte de începerea
tratamentului cu antibiotice, se spală mâinile cu atenţie şi se usucă cu prosop curat, prima
cantitate de urină emisă, aproximativ 50 ml, se elimină în toaletă sau în bazinet, apoi fără
să se întrerupă jetul urinar, se recoltează aproximativ 5 ml urină într-o eprubetă sterilă, se
 flambează gura eprubetei înainte şi după recoltare, se astupă repede cu dopul, se
transportă la laborator sau se însămânţează direct pt mediul de cultură şi se introduce la
termostat;
 recoltarea urinei prin sondaj vezical: se utilizează atunci când recoltarea la jumătatea
micţiunii nu este posibilă şi când puncţia vezicală nu este dorită se folosesc sonde
(catetere) cu o singură cale unidirecţionalei (există risc de infecţie externă), se face
toaleta organelor genitale cu atenţie, în caz de sondă vezicală permanentă, nu se
recoltează urina din punga colectoare, ci numai prin puncţie în porţiunea proximală a
sondei după o dezinfectare atentă a suprafetei acesteia;
 recoltarea urinei prin puncţie vezicală: se face numai în caz de: vezică plină, când nu
se poate recolta urina la jumătatea micţiunii sau prin sondaj vezical se execută puncţia
vezicii urinare, îngrijirea ulterioară a pacientului: este ajutat să se îmbrace, este aşezat
într-o poziţie comodă, se aeriseşte salonul.
2.7.2 Recoltarea materiilor fecale
Scaun – resturile alimentare supuse procesului de digestie, eliminate din organism prin
actul defecaţiei.
Scopul este unul explorator, iar depistarea unor germeni patogeni responsabili de
îmbolnăvirea tubului digestiv, depistarea unor purtători sănătoşi de germeni, depistarea unor
tulburări în digestia alimentelor.
Generalităţi: recoltarea materiilor fecale se realizează în vederea examinării lor
macroscopice, biochimice, bacteriologice şi parazitologice; examenul bacteriologic permite
diagnosticarea bolilor infecţioase, gastrointestinale prin depistarea bacilului tific, dizenterie,
tuberculos, vibrioni holerici şi enterobacteriile toxiinfecţiilor alimentare; după stabilirea
diagnosticului, recoltarea se efectuează pentru supravegherea evoluţiei bolilor, examenele
biochimice şi de digestie permit descoperirea unui tulburări în secreţia fermenţilor digestivi,
prezenţa microscopica a sângelui etc., examenele parazitologice descoperă parazitozele
intestinale prin evidenţierea ouălelor de paraziţi
Pregătirea materialelor: tavă medicală, bazinetul steril, tub recoltator, tampoane
sterilizate, montate pe porttampon prevăzute cu dopuri de cauciuc şi introduse în eprubete sterile,
sondă Nelaton nr. 16-18, purgativ salin, eprubete cu medii de cultură, materiale pentru toaleta
perineală, muşama, aleză, lampă de spirt, chibrituri
  pacient psihic: se anunţă şi i se explică necesitatea efectuării examinării.
 pacient fizic: în preziua examenului, seara, se administrează un purgativ salin (sulfat de
magneziu 20-30 g), îşi goleşte vezica urinară, se efectuează toaleta regiunii perineale, se
instruieşte pacientul să folosească recipientul steril pentru defecare
Etape de execuție:
a. recoltare din scaun spontan sau provocat: spălarea mâinilor, se protejează patul cu
muşamaua şi aleza, se aşază bazinetul sub pacient, se recoltează cu lingura recipientului
câteva fragmente din diferite părţi ale scaunului (mucus, puroi), se introduce lingura în
recipient;
b. recoltarea directă din rect: se aşază pacientul în decubit lateral stâng cu membrul
inferior drept întins, iar cel stâng în flexie, se îndepărtează fesele şi se introduce tamponul
steril, prin mişcări de rotaţie prin anus în rect, se şterge mucoasa rectală, se îndepărtează
tamponul şi se introduce în eprubeta sterilă, după flambarea gâtului ei;
c. recoltarea la copil: se face cu sonda Nélaton, se ataşează la capătul liber al sondei o
seringă, se introduce sonda prin anus pe o distanţă de 10 – 15 cm se aspiră cu seringa, se
îndepărtează sonda şi se goleşte conţinutul prin insuflare într-o eprubetă sterilă;
d. recoltarea pentru ouă de paraziţi: se poate face şi prin radare cu o spatulă de os sau cu
o baghetă de lemn plată şi bine lustruită, înmuiată în glicerină cu apă în părţi egale,
metoda constă în raclarea pielii din vecinătatea orificiului anal în special pentru oxiuri,
care se depun în această regiune raclarea se face la 2 – 3 ore după culcare sau dimineaţa
devreme după radare, bagheta va fi introdusă într-o eprubetă curată şi se trimite imediat
la laborator;
Îngrijirea ulterioară a pacientului: se efectuează toaleta în regiunea anală se îmbracă
pacientul şi se aşază comod, se aeriseşte camera.
Reorganizare: se îndepărtează materialele folosite, se curăţă riguros şi se pregătesc
pentru sterilizare.
2.7.3 Recoltarea sputei
Sputa este un produs ce reprezintă totalitatea secreţiilor ce se expulzează din căile
respiratorii prin tuse
Scopul: este unul explorator pentru examinări macroscopice, citologice, bacteriologice,
parazitologice, în vederea stabilirii diagnosticului.
 Pregătire materialelor: sterile – cutie Petri, pahar conic, scuipătoare specială (sterilizată
fără substanţă dezinfectantă) și nesterile – pahar cu apă, şerveţele sau batiste de unică
întrebuinţare
 pacient psihic: se anunţă şi i se explică necesitatea executării examinării, se instruieşte să
nu înghită sputa, să nu o împrăştie, să expectoreze numai în vasul dat, să nu introducă în
vas şi saliva.
Etape de execuție: i se oferă paharul cu apă să-şi clătească gura şi faringele i se oferă
vasul de colectare, în funcţie de examenul cerut se solicită pacientului să expectoreze după un
efort de tuse se colectează sputa matinală sau adunată din 24 h.
a. Recoltarea sputei prin frotiu faringian şi laringian: se umezeşte tamponul de vată cu
apă distilată sterilă, se apasă limba cu spatula, se introduce tamponul în faringe cerând
pacientului să tuşească, sputa eliminată se prinde pe tamponul de vată care se introduce
imediat în eprubeta sterilă, frotiul laringian se recoltează de medic pătrunzând cu
tamponul în laringe sub control laringoscopic.
b. Recoltarea sputei prin spălătură gastrică: se introduce sonda (Einhorn sau Faucher), în
stomac, dimineaţa, pe nemâncate,se introduc prin sondă 200 ml apă distilată,
bicarbonatată, călduţă, care este evacuată imediat sau extrasă cu seringa, lichidul recoltat
se trimite imediat la laborator pentru că germenii căutaţi pot fi distruşi dacă stau mai mult
timp în contact cu mediul acid al sucului gastric dacă recoltarea se face pentru
însămânţare şi lichidul trebuie trimis la alt laborator, sucul obţinut poate fi neutralizat cu
bicarbonat de Na.
c. Recoltarea sputei prin spălătură bronşică: se utilizează la pacienţii cu TBC cavitară,
care nu expectorează, se pun în evidenţă bacili încapsulaţi în submucoasă, care nu apar în
mod obişnuit în spută, se introduc în recipientul de aerosoli 5 ml ser fiziologic sau 4 ml
soluţie teofilină 3% cu un ml soluţie de stricnină 1‰, pacientul inhalează de câteva ori
prin inspiraţii adânci, repetate, urmate de expiraţii scurte, se face o scurtă pauză de 4 – 5
secunde şi se repetă până la aerosolizarea întregii cantităţi de lichid, după aspiraţii,
pacientul începe să tuşească chiar dacă nu a tuşit niciodată, sputa expectorată se
recoltează într-un vas steril, recoltarea se repetă zilnic, în următoarele 4 zile, în vase
separate.
 Pregătirea produselor pentru laborator: se acoperă recipientele se etichetează se trimit
la laborator.
2.7.4 Recoltarea vărsăturilor
Vărsătura: conţinut gastric care se elimină spontan, de obicei în afecţiuni digestive, dar
întâlnit şi ca un simptom în alte afecţiuni (alcoolism, tensiune intra-craniană) sau în sarcină.
Scopul: este unul explorator și se fac examinări macroscopice, bacteriologice, chimice
pentru stabilirea diagnosticului.
Pregătirea materialelor: 2 tăviţe renale curate şi uscate, pahar cu soluţie aromată
muşama, traversă, prosop.
 pacient psihic: va fi încurajat şi susţinut în timpul vărsăturii.
 pacient fizic: se aşază în poziţie şezând sau decubit dorsal cu capul întors lateral, se
aşază sub cap un prosop sau în jurul gâtului, se protejează lenjeria de pat şi de corp cu
muşama sau traversă.
Etape de execuție: se îndepărtează proteza dentară (când este cazul), i se oferă tăviţa
renală sau o susţine asistenta, sprijină fruntea bolnavului, dacă varsă după intervenţii chirurgicale
intraabdominale, va fi sfătuit săşi comprime uşor cu palma plaga operatorie, după vărsătură se
îndepărtează tăviţa, i se oferă paharul cu apă să-şi clătească gura (aruncă în altă tăviţă).
Îngrijirea ulterioară a pacientului: se şterge gura pacientului, se îndepărtează
materialele folosite, se aşază pacientul în poziţie comodă şi se acoperă, se aeriseşte salonul, se
supraveghează pacientul în continuare.
Pregătirea produsului pentru examen de laborator: se completează buletinul de
recoltare, se trimite produsul la laborator.
Notarea în foaia de observaţie: se notează aspectul macroscopic, cantitatea unele semne
însoţitoare sau premergătoare (cefalee, vertij, transpiraţii, emisie fără efort, în jet etc.).

2.7.5 Recoltarea secrețiilor purulente

Se face de pe suprafața tegumentelor, din plăgi supurate, ulcerații, etc.
Scopul: este unul explorator, iar depistarea florei microbiene și efectuarea antibiogramei
și terapeutic, iar la acesta evacuarea și tratarea colecțiilor purulente
 Pregătire materiale: sterile (eprubete, ansa de platină, 2 – 3 lame de sticlă bine
degresate, seringi și ace, ser fiziologic cald, alcool iodat, tinctură de iod, pipete Pasteur) și
nesterile (creion dermatograf, lampă de spirt, chibrituri). Pacient fizic și psihic.
Etape de execuție:
a. Recoltarea din vezicule, pustule, ulcerații: se curață, se dezinfectează suprafața lor; se
sterilizează ansa (încălzire la roșu), se lasă să se răcească; se recoltează o mică porțiune
de puroi, de sub crustă/de pe marginea ulcerațiilor; se trece pe o lama de sticlă, sterilă și
se face frotiu.
b. Recoltarea din papule, noduli, alte leziuni inflamatorii: se dezinfectează tegumentul
cu tinctură de iod; se puncționează regiunea cu ac steril montat la seringă; se aspiră
serozitate; se spală seringa cu ser fiziologic/mediu de cultură; se introduce lichidul în
eprubeta sterilă și se închide cu dopul, după flambare.
c. Recoltarea din abcese, flegmoane, colecții: abcese, flegmoane deschise; se recoltează
aseptic cu o pipetă Pasteur, flambată și răcită/ansa de platină – abcese închise; se
puncționează cu seringa.
Transportul se face în cel mult 2 ore, iar pentru anaerobi se anunță laboratorul cu o oră
înainte pentru regenerarea mediilor de cultură. Examenul direct (citobacteriologie – se face pe
lama colorată May – Grumwald – Giemsa, M-G-G).
Interpretarea generală a examenului microscopic și cultural al unui puroi:
 puroiul conține germeni;
 puroiul nu conține germeni  cultura rămâne sterilă pe toate mediile uzuale (elementele
celulare sunt puțin modificate);
 puroi aseptic  cultura rămâne sterilă pe diferite medii uzuale – există o alterare
profundă a celulelor (picnoza, citoliza) – posibilă infecție TBC.
2.7.6 Recoltarea exsudatului faringian
Exsudatul faringian: este un lichid rezultat în urma unui proces inflamator faringian.
Scopul: este unul explorator, iar depistarea germenilor patogeni de la nivelul faringelui în
vederea tratamentului depistarea persoanelor sănătoase purtătoare de germeni.
Pregătirea materialelor de protecţie: masca de tifon, sterile: spatulă linguală, eprubetă
cu tampon faringian sau ansă de platină eprubete medii de cultură, ser fiziologic sau glicerină
15% și nesterile: tăviţă renală, stativ pentru eprubete, lampă de spirt, chibrituri.
  pacient pregătire psihică: se anunţă şi i se explică tehnica.
 pacient pregătire fizică: se anunţă să nu mănânce, să nu bea apă, să nu i se instileze
soluţii dezinfectante în nas, să nu facă gargară, se aşază pacientul pe un scaun.
Etape de execuţie:
 se recoltează înainte de administrarea antibioticelor sau sulfamidelor: asistenta se spală
pe mâini şi se dezinfectează cu alcool îşi pune masca de protecţie;
 invită pacientul să deschidă gura şi inspectează fundul de gât, deschide eprubeta cu
tamponul faringian flambează gâtul eprubetei şi o închide cu dop steril apăsând limba cu
spatula linguală și cu tamponul faringian şterge depozitul de pe faringe şi amigdale;
 dezlipeşte o porţiune din falsele membrane (când este cazul) flambează gura eprubetei şi
introduce tamponul faringian în eprubeta care se închide cu dopul flambat la indicaţia
medicului;
 întinde produsul obţinut pe lame de sticlă pentru frotiuri colorate sau însămânţează
imediat pe medii de cultură, succesiv două eprubete din aceeaşi recoltare;
 se spală pe mâini cu apă şi săpun.
Pregătirea produsului pentru laborator: se transportă produsul la laborator evitând
suprainfectarea dacă nu este posibilă însămânţarea la patul bolnavului, tamponul se umezeşte în
prealabil cu ser fiziologic sau glicerină15 %.
Notarea în foaia de observaţie: se notează data recoltării, numele persoanei căreia i s-a
efectuat recoltarea, dacă s-au făcut însămânţări sau nu.

2.7.7 Recoltarea secreției nazale, otice și oculare

a. Recoltarea secreţiei nazale: recoltarea se face cu un tampon mai subţire fixat pe un
porttampon de sârmă uşor îndoită, cu care se poate pătrunde în nazo-faringe pentru
examinări virusologice, recoltarea se face fie prin suflarea puternică a nasului într-o cutie
Petri sterilă, fie prin spălare nazo-faringiană.
Etape de execuţie:
 recoltarea se face dimineaţa după trezirea pacientului;
 pacientul este aşezat în poziţie şezând, cu capul în extensie forţată se injectează în fosele
nazale o soluţie izotonică de NaCI sterilă;
 cu ajutorul unei seringi ce se prelungeşte cu un tub de cauciuc de 2 – 4 cm;
  capătul liber al tubului tăiat oblic se introduce în una din fosele nazale şi se injectează
soluţia de spălătură pacientul apleacă imediat capul înainte şi lasă să se scurgă lichidul
într-o cutie Petri sterilă;
 se trece imediat lichidul în eprubete etichetate şi se trimite la laborator dacă se întârzie
trimiterea la laborator, atunci produsul va fi aşezat la gheaţă.
b. Recoltarea secreţiei otice: se face, cu tamponul, sub control vizual (otoscop), din
conductul auditiv extern flora normală a pavilionului urechii şi a conductului auditiv
extern este reprezentată de bacteriile ce se întâlnesc pe piele în etiologia otitei medii acute
se întâlnesc stafilococi, streptococi, Haemophylus la nou-născuţi şi copii se întâlnesc: E.
coli, Klebsiella, stafilococ, Pseudomonas etc.
c. Recoltarea secreţiei oculare: infecţiile oculare care necesită un examen bacteriologic
sunt:cele care afectează învelişul pleoapelor (blefarite), conjunctiva (conjunctivită acută
sau cronică), corneea şi umoarea camerei anterioare (keratită acută şi cronică), irisul şi
umoarea camerei anterioare (irita acută şi cronică), canalul şi sacul lacrimal, cristalinul,
coroida sau retina şi corpul vitros, secreţia din conjunctivite şi dacriocistite se recoltează
cu tampon steril, colecţiile purulente ale pleoapelor cu seringa şi ace sterile din umoarea
apoasă a camerei anterioare, cu seringa şi ace sterile, porţiuni din iris îndepărtate prin
iridectomie sunt puse direct pe medii de îmbogăţire pentru pneumococi şi streptococi în
cazul de exsudate bogate este indicată o spălare anterioară cu ser fiziologic steril, se face
anestezia ochiului prin instilaţie locală de soluţie din cocaină 4%, apoi se poate şterge,
conjunctiva sau corneea cu o spatulă de platină sau tampon steril (după alţi autori nu se
folosesc anestezice locale deoarece, uneori, sunt bactericide), se fac frotiuri şi culturi pe
geloză simplă, bulion glucozat 2%.

2.8. Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de afecțiune

2.8.1 Ecografia

Furnizează informații asupra formei, poziției și dimensiunii calculilor, precum și alte date
privind structura organului, formațiuni solide, aspectul peretelui vezicii. Pregătirea bolnavilor
este minimă, trebuie să liniștim bolnavul explicându-i că examinarea este lipsită de orice pericol,
în timpul examinării pacientul se află în decubit dorsal.

2.8.2 Colecistografia
Reprezintă radiografierea veziculei biliare umplută cu substanța de contrast, administrată
de obicei pe cale orală. Se anunță pacientul și i se explică necesitatea efectuării tehnicii. Se
administrează pacientului cu 2 – 3 zile înaintea examninării, cărbune animal de 3 ori/zi, câte 2
tablete și regim hiperprotidic. Cu 1 – 2 zile înainte se administrează pacientului un regim dietetic
ușor digerabil, evitând alimentele cu conținut bogat în celuloză și hidrocarbonate concentrate. În
ziua precedentă examenului, la orele 12:00, se administrează pacientului un prânz compus din
ouă, smântână și unt cu pâine, dar dacă provoacă accese dureroase el poate fi înlocuit cu 50 g
ciocolată, după masă se efectuează pacientului o clismă evacuatoare cu ser fiziologic sau ceai de
mușețel călduț. Se testează toleranța la Razebil: după masa de la orele 16:00, se administrează o
tabletă care se dizolvă pe limbă, se supreveghează pacientul pentru a observa dacă nu are
hipersensibilitate la iod, dacă apare roșeață, senzație de arsură, furnicături, urticarie, etc. se
întrerupe administrarea, dacă pacientul suportă bine iodul la 20 – 30 minute se administrează
celelalte 3 tablete de Razebil în decurs de 5 minute. Se așează pacientul în decubit lateral drept,
timp de 30 – 60 minute înainte de a se efectua radiografia se efectuaeză pacientului încă o clismă
evacuatore. Pacientul este condus la serviciul de radiologie (după 14 – 16 ore și respectiv 10 – 14
ore când vezicula biliară se umple cu substanță de contrast). Pacientul va fi ajutat să se dezbrace
și să se așeze pe masa de examinare. În cazul în care vezicula biliară nu s-a umplut cu substanță
opacă, se mai administrează 4 tablete de Razebil (sau 6 tablete de acid iopanoic), iar examinarea
se repetă a 3-a zi, se administrează prânzul Boyden (2 gălbenușuri de ou frecate cu 30g de zahăr
sau 50g ciocolată), se efectuează radiografii în serie, la intervale de 30 – 60 – 90 minute.
Pacientul va fi ajutat să se îmbrace și va fi condus la pat. Se notează examenul în foaia de
observație.

2.8.3 Colangiografia
Reprezintă radiografierea căilor biliare pline cu substanță de contrast administrată pe cale
intravenoasă. Se anunță pacientul și i se explică necesitatea tehnicii. În dimineața examinării, se
efectuează o clismă evacuatoare. Pacientul nu necesită o pregătire dietetică. Se instilează în sacul
conjunctival al unui ochi o picătură din fiola Pobilan (fiola de probă); în cazul de reacție
hipoalergică în decurs de 5 minute apare o hipremie conjunctivală a ochiului respectiv sau prurit
intens. Se injectează intravenos foarte lent 1 ml de substanță și se supraveghează bolnavul pentru
a observa dacă apare reacție hipoalergică. Dacă apar semnele reacției, se întrerupe administrarea
Pobilanului. Reacția hipoalergică se combate urgent cu antihistaminice, perfuzie intravenoasă de
glucoză cu Norartrinal, se administrează oxigen și se anunță medicul reanimator. Dacă toleranța
organismului este bună, pacientul este așezat pe masa radiologică. Se administrează substanța
încălzită la temperatura corpului foarte lent, în decurs de 10 minute. După terminarea injecției se
execută radiografiile. Dacă pe filmele executate nu apar vizibile căile biliare, la 40 minute după
terminarea injecției se administrează 2 – 3 linguri sirop de codeină. Pacientul va fi ajutat să se
îmbrace, va fi condus în salon și instalat comod în pat. Examenul se notează în foaia de
observație.
2.9 Pregătirea preoperatorie și îngrijirile postoperatorii
2.9.1 Pregătirea preoperatorie
Pregătirea preoperatorie a bolnavului constă într-o pregătire generală și o pregătire locală,
bolnavii care prezintă risc operator primind îngrijiri suplimentare speciale.
Pregătirea generală preoperatorie constă în examenul clinic care pune în evidență starea
fiziologică a bolnavului și este completat de examinările paraclinice, pregătirea psihică a
bolnavului – bolnavul este informat despre riscurile operației și se cere consimțământul, se
suprimă tot ceea ce ar putea să producă bolnavului o stare de neliniște, se reduce starea de
anxietate prin informații sumare privind intervenția chirurgicală. La nevoie i se administrează
calmante la indicația medicului.
Îngrijirile igienice presupune efectuarea unei băi sau duș în seara dinaintea intervenției
chirurgicale sau în dimineața zilei intervenției chirurgicale.
Pregătirea din preziua intervenției chirurgicale presupune asigurarea repausului fizic,
intelectual, psihic, administrarea somniferului la prescripția medicului, efectuarea unei clisme
evacuatoare și asigurarea igienei corporale.
Pregătirile din dimineața intervenției presupune întreruperea alimentației (bolnavul nu
mănâcă cel puțin 12 ore înainte de intervenția chirurgicală) îndepărtarea protezelor dentare,
îndepărtarea bijuteriilor, a lacului de pe unghii și a fardului, golirea vezicii urinare.
 Bolnavul este însoțit de asistenta medicală în sala de operație, unde este preluat de
personalul de la sala de operații, împreună cu foaia de observație. Aici va avea loc intervenția
chirurgicală, dar înainte de aceasta bolnavul va fi investigat din nou de medicul anestezist. În
sala de preanestezie se verifica regiunea, rasa și se notează eventulele complicații, se verifică
starea de curățenie, dacă s-a îndepărtat proteza dentară; se pregătesc zonele pentru perfuzie, prin
badijonare cu antiseptice colorate, se instalează sonda urinară.
În sala de operații se execută ultima parte a pregătirii pacientului, se instalează și se
fixează pacientul pe masa de operație, se monitorizează funcțiile vitale, se pregătește câmpul
operator și se instalează câmpul steril.
2.9.2 Pregătirea postoperatorie
Îngrjirea postoperatorie a pacientului începe din momentul terminării intervenției
chirurgicale, deci înainte ca el să fie transportat în cameră. Din sala de operații pacientul este
transportat cu patul rulant sau cu targa în secția de chirurgie de unde a venit, unde va fi
supravegheat permanent. În timpul transportului vom urmării: aspectul feței, respirația, pulsul,
perfuzia.
În salonul în care va fi instalat bolnavul, trebuie să fie mobilier redus și ușor lavabil, să
fie bine aerisit, liniștit, în semiobscuritate, temperatura optimă de 18 – 20 0C, instalații de oxigen
montate în perete, cu prize în stare de funcționalitate. Patul va avea lenjerie curată și va fi
protejat cu o aleză de cauciuc acoperită cu o aleză de pânză, va fi accesibil din toate părțile, astfel
încât operatul să poată fi îngrijit corespunzător.
Cea mai frecventă poziție a bolnavului operat este decubit dorsal cu capul într-o parte,
până când acesta își recapătă cunoștința.

Pacientul va fi supravegheat în permanență, iar elementele de apreciat sunt:

 colorația pielii;
 colorația unghiilor, urmărind apariția cianozei;
 starea extremităților, răcirea nasului, urechilor, mâinilor și picioarelor;
 starea mucoaselor;
 starea de calm sau agitație;
  TA se măsoară ori de câte ori este nevoie în primele 2 ore după operatie, din 15 în 15
minute, din 30 în 30 minute, în următoarele 6 ore, din oră în oră pentru următoarele 16
ore;
 pulsul se măsoară din 15 în 15 minute;
 respirația este rară imediat după operație, datorită anesteziei, devine ușor accelerată din
cauza durerii postoperatorii și a anxietății, revine la normal dupa 24 – 36 ore;
 temperatura se măsoară dimineața și seara și se notează în foaia de observație;
 pacientul prezintă o ușoară tensiune a peretelui abdominal, chiar o hiperextensie
superficială și dureri în primele 2 – 3 ore după operație;
 reluarea emisiei de urină în prima parte a zilei este un semn bun, la început cantitatea nu
este abundentă, dar revine la normal în două zile. Se măsoară cantitatea și aspectul, dacă
emisia de urină lipsește se practică sondajul vezical;
 scaunul se reia în urăatoarele 2 – 3 zile și este precedat de eliminarea de gaze, în cazul în
care nu apar gazele se folosește tubul de gaze, iar dacă scaunul nu este spontan se face o
clismă evacuatoare;
 vomismentele – se va nota cantitatea, aspectul și caracterul.

Îngrijirea plăgii operatorii:

 plaga suturată, neinflamată se tratează prin pansare sterilă;
 se degresează cu benzină tegumentul din jurul plăgii;
 se dezinfectează cu tintură de iod sau alcool pe o distanță de 6 – 7cm folosind la fiecare
ștergere alt tampon;
 plaga se dezinfectează de asemenea printr-o singură ștergere cu tamponul îmbibat în
tictura de iod sau alcool, apoi se dezinfectează din nou tegumentul din jurul plăgii;
 se acoperă plaga cu compresa sterilă.
2.10 Educație pentru sănătate
Asistenta medicală are un rol important în asigurarea acțiunilor de educație pentru
sănătate. Avem sarcina de a analiza și realiza condiții optime pentru îngrijirea bolnavului precum
și de a-l educa pe acesta pentru respectarea anumitor măsuri de prevenire și îngrijire în caz de
îmbolnavire.
 Se vor depista și se vor trata din timp (până la vindecare) toate infecțiile din organism
(pentru că pot să constituie surse pentru ”însămânțarea” căilor biliare). Se vor trata afecțiunile
organelor digestive învecinate (stomac, duoden, intestin, ficat, pancreas) a căror influență asupra
aparatului biliar este stabilită cu certitudine.

Controlul gravidelor trebuie să fie făcut și din punct de vedere al stării organelor interne,
tocmai pentru că pot apăre modificări ale căilor biliare în cursul sarcinii. La menopauză,
perturbările hormonale, endocrine trebuie clarificate și corectate.

Tulburările alergice vor fi de asemenea tratate în mod corespunzător. Va fi combătută, de

câte ori este cazul, tendința spre staza biliară (cu ajutorul dietei, ceaiurilor, medicamentelor,
apelor minerale). Este importantă administrarea alimentelor, în prânzuri mici și repetate, la ore
regulate, pentru a asigura un drenaj biliar regulat.

De asemenea, trebuie evitate alimentele de genul: prăjeli, tocături (sarmale, chiftele),

maioneze, mezeluri, afumături, brânzeturi grase sau fermentate, smântână, frișcă, creier, rinichi,
ficat, untură, slănină, carne grasă de porc.

Diverse: 

Regimul alimentar nu obligă pe nimeni să moară de foame și nici nu scade puterea de

muncă a bolnavului. Pentru asigurarea drenajului biliar se recomandă uleiul de măsline (de
porumb sau floarea soarelui) câte 30 ml (2 linguri) dimineața, pe stomacul gol, după care
bolnavul se va așeza, timp de 15 minute, pe partea dreaptă (acest lucru se va face aproximativ 10
– 15 zile pe lună). Pentru tratarea bolnavilor care sunt agitați și nervosi, se utilizează cu succes
medicamente mai puternice sau mai puțin puternice din categoria tranchilizantelor. 

Morfina se administează numai în situații speciale și numai de către medic, atât din cauza
pericolului de toxicomanie, cât și al aceluia de a masca eventualele complicații, cum ar fi
peritonita acută. Băuturile alcoolice sunt interzise chiar și în cantități mici.

2.11. Externarea pacientului

Momentul plecării bolnavului este stabilit de către medic. Trebuie să pregătim bolnavul
pentru externare, ceea ce necesită o muncă susținută de educație sanitară privind respectarea
odihnei, a regimului dietetic. Bolnavul și aparținătorii vor fi instruiți asupra modului de preparare
a alimentelor, asupra regimului de viață și asupra tratamentului pe care îl va urma la domiciliu.

În vederea externării se adună toată documentația relativă la bolnav în vederea formulării

epicrizei de către medic. Se va fixa ora plecării împreună cu bolnavul pentru a-i putea asigura
alimentația până în ultimul moment. Bolnavul și familia sa vor fi anunțați cu 2 – 3 zile înainte
privind data ieșirii din spital. Se verifică dacă hainele bolnavului sunt corespunzătoare plecării,
dacă nu, i se anunță familia.

Se aprofundează bolnavului indicațiile primite de la medic și cuprinse în biletul de ieșire.

Se va lămuri în special asupra regimului dietetic, se va verifica dacă pacientul și-a însușit în mod
corespunzător tehnicile necesare pentru continuarea tratamentului prescris la domiciliu și se va
insista ca la data indicată să se prezinte la control. Bolnavul va părăsii spitalul însoțit de un
membru al familiei, fie cu ambulanța.