Sunteți pe pagina 1din 23

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ

„PREUNIVERSITARIA ROMAN MUŞAT”


ROMAN
Domeniul: SĂNĂTATE ŞI ASISTENŢĂ PEDAGOGICĂ
Calificarea profesională: ASISTENT MEDICAL GENERALIST
Forma de învăţământ: CURS DE ZI

PROIECT DE CERTIFICARE A
COMPETENŢELOR PROFESIONALE
NIVEL 5

Îndrumător,
Maistru – instructor,
Angela DAMOC

Candidat,
Rusu V. Elena – Marinela

Roman 2016
OTITA MEDIE

Infecţia urechii medii (timpan şi casa timpanului)

2
MOTTO!

„ Fiecare om este unic în felul său. El are stele ce-i strălucesc

numai lui şi niciodată fiarelor din peşteri sau îngerilor din cer”

Lucian Blaga

„ Ai grijă de corpul tău, pentru că este singurul loc unde va

trebui să trăieşti”

Jim Rohn

3
Conţinutul lucrării

CAP. 1

ARGUMENT

CAP. 2

NOŢIUNI DE ANATOMIE

CAP. 3

PLAN DE ÎNGRIJIRE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

4
PROCES DE ÎNGRIJIRE A TREI PACIENŢI

CU OTITĂ MEDIE

5
CUPRINS

Cap. I pag.

Cap. II pag.

Cap. III pag.

6
CAPITOLUL I

ARGUMENT

Un vechi proverb omenesc: „Sănătatea este cea mai de preţ avuţie a omului”.
În momentul cel mai neplăcut al existenţei noastre, atunci când nu mai suntem
sănătoşi, ne gândim la două lucruri: la viaţă şi la moarte, la medic şi la Dumnezeu.
Pentru durere există medicul – om care ne aduce la viaţă, dar mai există şi
nursa – omul, care înţelege suferinţa bolnavului, care îl veghează în permanenţă, care
îi întinde o mână de ajutor, câteodată un adevărat Dumnezeu pentru suferinţă celui
bolnav.
Nursa este persoana pregătită pentru un program incluzând:
 Promovarea sănătăţii;
 Prevenirea îmbolnăvirilor;
 Îngrijirea celui bolnav din punct de vedere fizic, mintal, a celor cu deficienţe
indiferent de vârstă, în orice unitate sanitară sau în orice situaţie la nivel de
comunitate.
Am optat pentru această temă deoarece este una din cele mai frecvente boli ale
aparatului auditiv datorate unei igiene proprii individuale exagerate.
Asistenta medicală, în îngrijirile acordate bolnavilor trebuie să ţină cont de
cadrul conceptual al Virginiei Henderson care se bazează pe definirea celor 14 nevoi
fundamentale.
Şi pentru că cineva spunea că „e mai uşor să previi decât să vindeci”, rolul
profilaxiei este foarte important.
Voi prezenta în cele ce urmează noţiuni de boală, profilaxie, îngrijiri şi
tratament a unor pacienţi cu otită medie.

7
ETAPELE PROCESULUI DE NURSING

1. Culegerea datelor
2. Analiza şi interpretarea datelor (Diagnostic de nursing, problema, etiologia)
3. Stabilirea obiectivelor
4. Aplicarea intervenţiilor
5. Evaluare

NEVOILE FUNDAMENTALE după Virginia Henderson

1. Nevoia de a respira şi de a avea o bună circulaţie;


2. Nevoia de a bea şi de a mânca;
3. Nevoia de a elimina;
4. Nevoia de a se mişca şi a avea o bună postură;
5. Nevoia de a dormi şi a se odihni;
6. Nevoia de a se îmbrăca şi dezbrăca;
7. Nevoia de a-şi menţine temperatura corpului în limite normale;
8. Nevoia de a fi curat, îngrijit, de a proteja tegumentele şi mucoasele integre;
9. Nevoia de a evita pericolele;
10. Nevoia de a comunica;
11. Nevoia de a acţiona conform propriilor convingeri şi valori, de a practica
religia;
12. Nevoia de a fi preocupat în vederea realizării;
13. Nevoia de a se recrea;
14. Nevoia de a învăţa cum să-ţi păstrezi sănătatea.

8
CAPITOLUL II
OTOLOGIE
2.1. NOŢIUNI DE ANATOMIE CLINICĂ A APARATULUI
ACUSTICO-VESTIBULAR

Aparatul acustico-vestibular, ca orice analizator, este alcătuit dintr-un segment


periferic (urechea externă, medie şi internă), un segment intermediar (calea acustică
şi vestibulară) şi un segment central sau de percepţie (centrii auditivi corticali,
subcorticali şi centrii echilibrului).
Embriologic, la dezvoltarea aparatului acustico-vestibular participă ectoblastul
(labirintul membranos, tegumentul urechii externe), endoblastul (trompa Eustache şi
mucoasa urechii medii) şi mezoblastul (capsula osoasă a labirintului, elementele
osiculare, muschii osiculari, cartilajul urechii externe).

2.1.1. Urechea externă

Este alcătuită din pavilionul urechii şi conductul auditiv extern.


Pavilionul auricular, inserat între apofiza mastoidă şi articulaţia temporo-
mandibulară, este reprezentat de un schelet cartilaginos elastic acoperit de un
tegument subţire, aderent la pericondru pe faţa externă. Traumatismele la acest nivel
pot produce o decolare a pielii si pericondrului cu formarea othermatomului.
Conductul auditiv extern, lung de 25 – 30 mm, este format dintr-un segment
cartilaginos extern şi un segment osos, mai scurt, situat în grosimea osului temporar.
Pentru realizarea unei otoscopii eficiente este necesară anularea unghiului dintre cele
două porţiuni, prin tracţionarea pavilionului în sus şi în posterior. Tegumentul care
căptuşeşte conductul estesubţire, aderent la periostul subiacent în porţiunea ososasă şi
mai gros, conţinând foliculi piloşi şi glande ceruminoase în porţiunea cartilaginoasă.
La acest nivel pH-ul este acid (5,0 – 6,8). Alcalinizarea mediului favorizează
dezvoltarea otitelor externe. Raporturi anatomice mai importante sunt cu: articulaţia

9
temporo-mandibulară-anterior, cu glanda parotidă – inferior, cu atica, antrul
mastoidian şi celulele adiacente prin peretele postero – superior al conductului osos,
la nivelul căruia poate apărea o fistulă în mastoiditele acute.
Drenajul limfatic al pavilionului şi conductului auditiv se face de către
ganglionii parotidieni, retro- şi subauriculari şi cervicali superiori profunzi.
Inervaţia senzitivă este asigurată de n. trigemen prin n. auriculo – temporar,
vag (stimularea peretelui posterior al conductului la otoscopie produce reflex de
tuse) şi ramuri senzitive din n. facial (hipoestezia peretelui postero – superior al
conductului la neurinomul de acustic).

2.1.2. Urechea medie

Este alcătuită din casa timpanului împreună cu lanţul osicular şi anexele


acestuia: trompa Eustache şi sistemul celular mastoidian.
Casa timpanului este o cavitate aeriană interpusă între urechea externă şi
urechea internă, traversată de lanţul osicular. Este divizată în trei etaje:
 recesul epitimpanic (stica),
 mezotimpanul,
 recesul hipotimpanic.
Atica se continuă cu antrul mastoidian printr-o porţiune mai îngustă – aditus ad
antrum – a cărui mucoasă hiperplaziată în inflamaţiile cronice poate genera o
deficienţă de drenaj a celulelor mastoidiene.
De asemenea, multiplele formaţiuni care despart epi- de mezotimpan (lanţul
osiular, n. coarda timpanului, ligamente, repliuri mucoase), ca şi configuraţia
anatomică specială, pot favoriza o aerare defectuoasă pentru atică, cu retenţia
secreţiilor în inflamaţii. Recesul hipotimpanic este în raport cu golful venei jugulare.
Membrana timpanică formează peretele lateral al casei fiind constituită din
pars tensa şi pars flaccida, având în structură cinci straturi histologice: epidermic,
epitelial extern, lamina propria, epitelial intern şi mucos.

10
Peretele intern (labirintic) alcătuit din baza stâncii temporalului are ca repere
importante: promontoriul, fereastra ovală (vestibulară), fereastra rotundă (timpanică),
sinus tympani.
Mucoasa care căptuşeşte cavităţile urechii medii este de tip pseudostratificat
ciliat în jurul orificiului trompei Eustachio şi epiteliu cubic stratificat în rest, cu celule
mucoase şi glande submucoase. În diverse afecţiuni inflamatorii cronice se observă o
hiperplazie glandulară, edem submucos, hipervascularizaţie etc. Persistenţa după
naştere a ţesutului embrionar mezenchimatos poate obtura complet epitimpanul,
favorizând dezvoltarea aticitei cronice.
Trompa Eustachio face legătura între urechea medie (casa timpanului şi
complexul antico-mastoidian) şi rinofaringe. Dimensiunile sale sunt variabile în
funcţie de vârstă. La adult, cele 2 treimi anterioare sunt cartilaginoase, iar treimea
posterioară este osoasă. La sugari, porţiunea osoasă reprezintă mai mult de jumătate
din lungimea trompei. Direcţia variază, de asemenea, cu vârsta. La adult ea realizează
o înclinare de 450 faţă de orizontală, în timp ce la copil această înclinare este de
numai 100.
Lumenul trompei poate fi asemănat cu două conuri reunite prin vârfurile lor.
Orificiul posterior, timpanic, al trompei este ovalar, cu diametrul pe 5/2 mm. Orificiul
anterior, faringian, se prezintă la adult ca o fantă verticală, dispusă în unghi drept în
raport cu baza craniului. Acest orificiu are un diametru de 8 – 9 mm. Porţiunea
mijlocie a trompei (istmul tubar) are un diametru de 1 – 2 mm. La sugari, istum are
întotdeauna un diametru mai mare de 3 mm. În mod obişnuit, lumenul tubar este
închis. Trompa se deschide periodic în timpul deglutiţiei, căscatului sau strănutului,
permiţând egalizarea presiunii aerului din cavităţile timpano – mastoidiene cu
presiunea atmosferică. Mecanismul deschiderii trompei este muscular. Muşchiul
peristafilin extern (tensor velopalati) realizează prin contracţie deschiderea activă a
trompei. Închiderea trompei cartilaginoase începe la capătul său istmic postero-extern
şi progresează spre capătul antero-intern. Relaxarea se produce în acelaşi mod.
Această alternanţă de perioade active cu perioade de relaxare conferă trompei un rol
de trompă care asigură funcţia echipresivă.

11
Mastoida conţine în structura sa cavităţi aeriene anexe ale urechii medii (cea
mai dezvoltată – antrul mastoidian), legate între ele, prezentând o mare variabilitate
în ceea ce priveşte gradul de pneumatizare. Este caracteristică diminuarea sau
absenţa pneumatizării în otita medie cronică.

2.1.3. Urechea internă

Urechea internă este alcătuită dintr-un sistem de canalicule – labirint.


Labirintul osos, provenit din capsula labirintică formată prin osificare enchondrală
poate prezenta anomalii histopatologice şi biochimice, în cursul unor afecţiuni osoase
sistemice (boala Paget, osteodistrofie) sau localizate (otoscleroză).
Labirintul membranos este format dintr-o cavitate ce conţine endolimfă.
Perilimfa separă labirintul membranos de peretele intern al labirintului osos.
Vestibului membranos este format din două vezicule – utricula şi sacula – care conţin
maculele în care se găsesc receptorii senzoriali periferici sensibili la stimulările
acceleraţiei liniare. Cele trei canale semicirculare conţin receptori stimulaţi de
acceleraţiile angulare, situaţi în crestele ampulare.
În canalul cohlear, pe membrana bazilară se află organul Corti, receptorul
analizatorului acustic, format din epiteliul senzorial şi membrana tectoria.

2.2. FIZIOLOGIA ŞI FIZIOPATOLOGIA


ACUSTICO – VESTIBULARĂ
2.2.1. Noţiuni generale de fiziologie a audiţiei

Auzul, respectiv senzaţia auditivă, este un fenomen complex care necesită


existenţa şi sumarea a două energii: vibratorie şi nervoasă, bioelectrică.
În toate manifestările vieţii de relaţie, fenomenul fizic sonor este reprezentat de
o mişcare ondulatorie, sinusoidală a moleculelor de aer, de modificări alternative de
compresie şi de decompresie ale mediului elastic aerian, de o vibraţie al cărui ritm
variază în cadrul unor limite care o fac aptă să fie captată de urechea umană.

12
Ca etalon al acestor schimbări de presiune, a mişcărilor vibratorii, se foloseşte
în acustică o unitate cunoscută sub numele de vibraţie dublă, de perioadă sau fază, de
ciclul sonor.
Vibraţia dublă sau circul sonor este reprezentat de asocierea a trei mişcări: de
compresie, de decompresie, de revenire la poziţia iniţială.
Vibraţia dublă, perioada, faza sau ciclul sonor, este definit de timpul în care
particulele moleculare de aer execută aceastămişcare sinusoidală.
Să luăm ca exemplu faptul că mişcarea se execută într-a suta parte din secundă.
Aceasta înseamnă că ea se va repeta de 100 de ori pe secundă, adică vor exista în
total 100 de mişcări ondulatorii.
Frecvenţa sunetului respectiv va fi dată, prin urmare, de numărul de 100
vibraţii duble.
Dacă acest număr de mişcare pe secundă este mic, sunetul este definit ca având
o frecvenţă joasă sau fiind de tonalitate gravă, cum sunt cele până la 500 duble
vibraţii. Dacă numărul de ciclii pe secundă este mare, de exemplu 4000, 8000 etc. ,
sunetul este definit ca având o frecvenţă înaltă sau o tonalitate acută. Dacă numărul
de vibraţii pe secundă este intermediar (500, 1000, 2000 vibraţii duble pe secundă),
sunetul este considerat ca având o frecvenţă medie sau tonalitatea vocii de
conversaţie.
Urechea normală, indemnă de orice trecut patologic, a unui om tânăr de 20 de
ani, înregistrează toate fenomenele sonore cuprinse între 16 şi 32000 vibraţii duble pe
secundă. Toate sunetele cu frecvenţă mai mică de 16 vibraţii duble pe secundă se
numesc infrasunete şi ele nu sunt percepute de urechea omului.
Toate fenomenele sonore, care depăşesc 18000 duble vibraţii pe secundă, sunt
ultrasunete şi captarea lor devine supărătoare şi chiar vătămătoare pentru ureche, care
nu le mai înregistrează ca senzaţii sonore, ci ca senzaţii dureroase.
Între aceste limite extreme ale auzului uman – 16 şi 18000 vibraţii duble pe
secundă – se găsesc numeroase sunete, care alcătuiesc împreună câmpul auditiv tonal.
În acest câmp auditiv, muzicologii disting şi descriu mai multe game. O gamă
muzicală este compusă din şapte note – do, re, mi, fa, sol, la, si. Ultima notă „si” este

13
urmată de un semn „Ut”, care marchează începutul gamei următoare. De la acest
semn Ut este cea de-a 8 – a notă care se găseşte situată la o anumită distanţă de
semnul Ut precedent.
Cele două semne Ut sau note opt sunt înrudite prin faptul că frecvenţa uneia
reprezintă dublul frecvenţei celeilalte. Spre exemplu 500 x 2 = 1000, 1000 x 2 = 2000
şi aşa mai departe. În câmpul auditiv tonal există 10 octave.
Pe planul fiziologiei auditive, fenomenul sonor necesită să fie cunoscut atât din
punct de vedere al frecvenţei, cât şi din cel al intensităţii. Unitatea fizică a intensităţii
unui sunet este microwatul acustic/cm2.
Unitatea audiometrică este decibelul, care obiectivează pentru urechea umană
creşterea senzaţiei auditive în raport de intensitatea sonoră. Weber şi Fechner, prin
legea psihofizică care le poartă numele, au stabilit raportul sau relaţia dintre aceste
două unităţi: cea fizică şi cea psihică, arătând că în timp ce intensitatea creşte în
progresie geometrică, senzaţia sonoră creşte în progresie aritmetică, sau în termeni
algebricisenzaţia sonoră reprezintă logaritmul intensităţii. Aceasta înseamnă că pentru
ca senzaţia sonoră să crească progresiv de 1, 2, 3, 4 ori, energia care o produce,
respectiv intensitatea sunetului, trebuie să fie de 10, 100, 1000 de ori mai mare. Un
grad de senzaţie sonoră necesită, aşadar, 10 grade de energie sau intensitate.
În audiometrie, toate măsurătorile se fac în raport cu un etalon de intensitate
stabilit în mod arbitrar ca zero decibeli. Acest zero decibeli corespunde la 10
microwati/cm2.
Fiziologic se poate aprecia că decibelul este cea mai mică unitate de măsură cu
care senzaţia sonoră poate diferenţia intensitatea unui sunet, în mediu fără zgomot.
Decibelul este a 10 – a parte dintr-un bell, unitate de intensitate mai puternică
care nu poate fi utilizată în practica audiometriei.
Numele de bell a fost dat de fizicienii acustici în memoria lui Alexander
Graham Bell, inventatorul telefonului.
Aplicând legea lui Weber şi Fechner şi la celălalt parametru – cel al frecvenţei
– constatăm că octava este legată de vibraţia dublă pe secundă prin aceeaşi relaţie
logaritmică.

14
Câmpul auditiv uman posedă o zonă hipersensibilă cuprinsă între frecvenţele
250 şi 4000 vibraţii duble pe secundă, având un maximum la frecvenţa 3000.
Existenţa acestei zone hipersensibile în frecvenţele vocii de conversaţie explică de ce
acumetria fonică şi audiometria vocală nu pot să depisteze pierderile moderate de auz
existente în câmpul audiitiv la frecvenţele 250, 500, 1000, 2000.
Aceşti bolnavi, deşi au o pierdere de 20 – 25 decibeli la nivelul uneia din aceste
frecvenţe, nu se plâng de scăderea auzului decât în momentul în care un episod
inflamator cataral nazofaringian şi tubotimpanic adaugă încă o pierdere de 10 – 15
decibeli. Această pierderemai mare de 30 decibeli în zona frecvenţelor vorbirii
curente are, prin urmare, o mare importanţă pentru auzul practic şi social al
oamenilor.
Auzul scade în raport cu vârsta şi declinul acesta începe pentru sunetele acute
după vârsta de 21 de ani. Din frecvenţele sonore de 8000 vibraţii duble se pierd câte
10 decibeli cu fiecare 10 ani de vârstă, iar din cele 4000 de vibraţii duble câte 8,8
decibeli. În frecvenţa 2000 se pierde un total de 13 decibeli între 21 şi 50 de ani, iar
în următorii 30 de ani un total de 27 de decibeli, ceea ce revine la 9 decibeli pentru
fiecare 10 ani.
În frecvenţa 1000 vibraţii duble pe secundă se pierd câte 4 decibeli la fiecare
10 ani iar în frecvenţa 100 vibraţii duble numai câte 2,75 decibeli la fiecare 10 ani.
Acestea sunt aşadar componentele presbiacuziei.
Din cele expuse se înţelege că surditatea este un proces patologic dinamic, în
care barierele dintre sindromul de „transmisie” şi cel de „recepţie” sunt cu totul
arbitrare şi în fiecare factorii evoluţie şi timp joacă un rol hotărâtor. În privinţa
factorului timp, participarea lui în determinarea variatelor aspecte de hipoacuzie este
ilustrată de otita catarală cronică cu surditate de transmisie, care în timp se transformă
într-o timpanolabirintoză cu surditate mixtă. O surditate prin traumă profesională
realizează la început o scădere în „V” cu tulburări auditive limitate la anumite
frecvenţe (4000) ca apoi, în timp, curba deficitului auditiv să se lărgească şi să
cuprindă tot mai multe frecvenţe. Procesul dialetic al scăderii funcţiei auditive este
ilustrat cel mai sugestiv în presbiacuzie.

15
În concluzie, urechea este un analizator care funcţionează ca un tot unitar, în
care activitatea fiecărui segment se oglindeşte în scoarţa cerebrală, care intervine
activ, reglând şi coordonând activitatea periferiei.
Desigur, un proces cortocerebral complex care este fenomenul de
inteligibilitate, face ca între acuitatea auditivă pentru frecvenţele pure şi acuitatea
pentru voce să existe de cele mai multe ori un decalaj în favoarea celei dintâi.
Dar acumetria fonică, pentru simplitatea ei este şi în special pentru conţinutul
ei bogat (frecvenţe multiple, timbre variate, inflexiuni şi nuanţări, participarea puterii
de înţelegere şi asociaţie a bolnavilor), precum şi pentru faptul că este metoda cea
mai la îndemână medicului practician, păstrează o deosebită importanţă practică.

2.2.2. Noţiuni de fiziologie a echilibrului

Funcţia echilibrului este integrată în categoria reflexelor de postură, respectiv


în activitatea complexă a reacţiilor motorii ale sistemului nervos central.
Echilibrul, înţeles ca o noţiune pur fizică, este starea de repaus a unui corp aflat
sub acţiunea unor forţe care se anihilează reciproc şi în mod perfect unele pe altele.
Definit din punct de vedere fiziologic, echilibrul nu poate fi considerat ca o
stare de repaus permanent, deoarece noţiunea aplicată la om se referă la un corp viu,
ale cărui componente se găsesc în permanentă activitate.
Într-o anume atitudine considerată ca o stare de echilibru perfect, corpul nostru
suferă oscilaţii continue. Menţinerea poziţiei de echilibru pentru o fiinţă vie compusă
din segmente articulate nu este posibilă decât dacă intervin o serie de contracţii
musculare perfect coordonate, care să menţină centrul de gravitate al corpului
deasupra planului de susţinere.
Dacă alături de acest echilibru static luăm în consideraţie echilibrul dinamic
(echilibrul în mers), constatăm că acesta este asigurat de o secvenţă de atitudini
diferite care se succed ritmic, mai încet sau mai repede. Forţele care intervin,
respectiv greutatea corpului şi activitatea musculară care o deplasează sau o reţin
fiind întotdeauna aceleaşi, echilibrul în mişcare va fi obţinut prin armonizarea

16
perfectă a activităţii musculare care reglează deplasarea în funcţie de energie, de timp
şi de spaţiu, asigurând permanent între două atitudini determinate o perfectă
echivalenţă a forţelor prezente.
Aşadar noţiunea de echilibru este legată de aceea a unei coordonări a
contracţiilor musculare.
Organele sau mecanismele care ţin sub comanda lor această activitate,
musculară şi intervin în funcţia echilibrului său sunt:
 sensibilitatea superficială şi profundă;
 vederea;
 labirinturile vestibulare.
Comportarea funcţională a labirinturilor vestibulare poate fi interpretată ca fiind
aceea a unui organ tactil specializat. Diferitele mişcări şi poziţii ale capului reprezintă
totalitatea excitaţiei, tot atâţia stimuli transmişi prin intermediul lichidelor labirintice
celulelor neurosenzoriale vestibulare. Astfel, fiecare mişcare a capului provoacă
deplasarea lichidului endolimfatic care excită terminaţiile nervoase crestelor
ampulare ale canalelor semicirculare, precum şia maculelor utriculo-saculare.
Această funcţie de control a poziţiei capului în spaţiu, de semnalizare, segmentul
labirintic al aparatului vestibular o îndeplineşte aşadar prin sistemul celor trei canale
semicirculare şi a otoliţilor. Mişcările capului sunt coordonate în general cu mişcările
corpului şi reprezintă tot atâţia stimuli externi care sunt integraţi la nivelul crestelor
ampulare prin mişcările de rotaţie şi la nivelul maculelor utriculo-saculare pentru
mişcările unghiulare. Deplasarea capului în spaţiu presupune sumarea mişcărilor de
rotaţie cu a celor unghiulare şi cu altele, astfel că toate impulsurile care sosesc la
canalele semicirculare şi la otoliţi sunt concomitente.
Prin intermediul nervilor semicirculari, a nervilor utricular şi sacular, aceşti
stimuli ajung la ganglionul nervos vestibular.
Rolul labirintului vestibular este de informare a centrilor nervoşi vestibulari de
felul cum este orientat în fiecare moment capul şi de mişcările pe care el le execută –
ceea ce înseamnă că participă la declanşarea reacţiilor care au drept scop sămenţină
capul în poziţie normală şi să păstreze astfel permanenţa câmpului vizual.

17
Prin acelaşi mecanism de orientare, labirintul vestibular intervine în ansamblul
activităţii musculare care are drept efect echilibrul trunchiului şi al extremităţilor, atât
în starea de repaus cât şi în mers.
Simultan se produce însă şi o informare importantă a centrilor nervoşi
vestibulari, pornită atât de la receptorii sensibilităţii profunde, tendino-musculo-
articulari cât şi de la cei vizuali.
În starea de echilibru există prin urmare o activitate nervoasă spontană
stabilizată, cu deosebire a canalelor semicirculare care prevalează asupra celei a
aparatului otolitic. Activitatea canalului semicircular extern este mai diferenţiată faţă
de activitatea celorlalte canale, exercitând asupra reacţiilor observate în labirintologia
umană o influenţă preponderentă.
De le ganglionul nervos vestibular, această activitate bioelectrică spontană sub
formă de influxuri nervoase repetate cu frecvenţă uniformă, ajunge pe calea fibrelor
radiculare periferice ale nervului vestibular la nucleii nervoşi vestibulari din bulb.
La nivelul acestora există, de asemenea, o permanentă activitate, care ar fi mult
tulburată dacă influxurile emise de organul senzorial periferic ar înceta brusc. În
continuare, regăsim această activitate nervoasă la nivelul arcului nervos reflex stabilit
cu nucleii motori ai globilor oculari şi la nivelul conexiunilor cu coarnele anterioare
ale măduvei spinării. Aceasta este calea de comandă pentru unele grupe de muşchi ce
sunt destinate să întreţină un tonus permanent şi necesar.
Funcţia normală a labirinturilor vestibulare apare astfel ca un mecanism reflex.
Ori de câte ori această activitate nervoasă vestibulară este dereglată prin
excitaţii supraliminare – aşa cum se petrece în anumite boli – apare ameţeala sau
vertijul labirintic, ca senzaţie subiectivă şi conştientă care exprimă iritaţia
formaţiunilor neurosenzoriale şi care este integrată cortico-cerebral.
În plus excitaţiile anormale ale crestelor ampulare din canalele semicirculare
provoacă două feluri de tulburări:
 unele care interesează musculatura globilor oculari şi care se
obiectivează prin apariţia nistagmusului;

18
 altele care interesează aproape toate grupele musculare ale corpului,
tulburări ce devin manifeste la proba braţelor întinse, la proba indicaţiei şi la aceea a
mersului în stea.

2.3. PATOLOGIA URECHII MEDII ŞI MASTOIDEI


2.3.1. Malformaţiile urechii medii
2.3.1.1. Agnezia urechii medii

- Poate fi totală atunci când lipseşte cavitatea timpanică şi conţinutul ei


auricular.
- Poate fi parţială când lipsesc doar unele porţiuni din elementele anatomice,
care au fost amintite.
- La nivelul lanţului auricular putem întâlni: anomalii de formă, de număr
(osişoare supranumerar), absenţa unuia sau mai multor osişoare sau porţiuni ale
acestora, anomalii de sudură sau articulare intraosişoare.
- La nivelul ferestrelor labirintice se pot observa obstruări osoase totale sau
parţiale.
- Traiectul canalului facialului poate să prezinte anomalii.
- Agnezia urechii mijlocii este asociată cu imperforaţia conductului auditiv
extern.
- Corectarea chirurgicală este necesară. Ea se face după tehnica
timpanoplastiilor.

2.3.2. Traumatismele urechii medii

 Traumatismul timpanului poate fi produs prin instrumente (agrafă, ac de


tricotat, cui, chibrit etc.) cu care unele persoane obişnuiesc să se scarpine sau să-şi
facă toaleta urechii.

19
Timpanul poate fi lezat deasemena prin diferenţe de presiune brutale şi, în
sfârşit, în cursul unei fracturi a cadrului timpanal determinată de un traumatism sau
un accident.
Simptomatologie: bolnavul resimte imediat o durere vie în ureche însoţită de
otorogie, surditate şi zgomote în ureche. După câteva zile, dacă nu se iau măsurile
terapeutice necesare, apare suprainfecţia. Tratamentul constă în administrarea de
antiinflamatorii şi antibiotice, toaleta timpanului şi a conductului auditiv extern. De
cele mai multe ori această atitudine terapeutică este suficientă pentru a asigura
vindecarea. În cazul apariţiei unei suprainfecţii retrograde survine otita supurată care
se tratează după principiile ce vor fi descrise la capitolul respectiv.
 Fractura pereţilor cutiei timpanice este de obicei consecutivă unei fracturi
a bazei craniului, fractură care interesează concomitent şi urechea internă sau sunt
reflectate la cutia timpanică de la stânca temporalului.
Timpanul poate rămâne intact însă conţinutul cutiei timpanice suferă o serie de
agresiuni care determină luxaţii sau fracturi ale lanţului osicular însoţite de
hipoacuzie, hemotimpan, tulburări labirintice.
Barotraumatismul urechii medii este provocat de variaţiile bruşte ale presiunii
atmosferice şi este observat cu precăderela muncitorii care lucrează la cheson, la
scafandri şi la aviatori.
Progresiv cu ascensiunea la altitudini mari, la care presiunea atmosferică scade,
presiunea aerului conţinut în cavităţile cutiei timpanice şi în celulele mastoidiene
suferă o creştere relativă. Când coborârea de la mari înălţimi se face brusc, cum este
cazul avioanelor turboreactoare, presiunea atmosferică ambiantă suferă o creştere
rapidă, iar cea a aerului conţinut în cavităţile timpano-mastoidiene scade. Cu cât
diferenţa dintre cele două presiuni – pozitivă şi negativă – se produce mai brusc, cu
atât cresc şanşele apariţieiunei hemoragii cu ruptura membranei timpanice.
 Fracturile stâncii temporalului sunt frecvente în cadrul traumatismelor
craniene. În funcţie de incidenţa aceastor traumatisme pot exista leziuni la nivelul
timpanului şi cutiei timpanice, la nivelul lanţului osicular, la nivelul cohleei şi
labirintului.

20
Din punct de vedere radio - anatomo – clinic întâlnim mai frecvent
următoarele tipuri de fracturi ale urechii medii şi interne:
 Fracturile timpano – labirintice interesează urechea mijlocie şi urechea
internă. Este vorba de fracturi axiale în raport cu axul stâncii temporare sau fracturi
oblice posterioare.
Bolnavul prezintă otoragie, poate apărea o paralizie facială (în cazul
interceptării canalului Fallope) şi un sindrom vestibular important cu areflexie
vestibulară şi surditate de tip recepţie nervoasă totală.
 Fracturile labirintice fără leziuni la nivelul urechii mijlocii. Acestea
interesează numai urecheainternă, sunt fracturi transversale, iradiate la stâncă sau
limitate numai la stâncă. Se traduc prin areflexie vestibulară şi surditate totală de
recepţie nervoasă. Datorită supraadăugării edemului, într-o fază mai tardivă poate
apărea paralizia facială.
 Fracturile timpanice extralabirintice, denumite şi fracturi logitudinale,
interesează numai urechea mijlocie, traiectul de fractură trecând, fie înaintea, fie
înapoia nucleului labirintic pe care nu îl afectează. Se traduc clinic prin otoragie,
otoscopia evidenţiază ruptura timpanului. Se înregistrează o hipoacuzie de transmisie
sau o hipoacuzie de tip mixt, însă niciodată o surditate totală. Dacă fractura determină
şi o luxaţie a lanţului osicular, surditatea de transmisie se accentuează.
Tratament. Tratamentul imediat constă în deşocarea bolnavului, antibioterapie
şi antiinflamatorii. Tratamentul ulterior este pur otologic şi constă în combaterea
infecţiei supraadăugate, efectuarea unei mastoidectomii sau a unei labirintotomii.
Dacă există o surditate de transmisie pură, explorarea chirurgicală a lanţului osicular
se impune. Prezenţa paraliziei faciale necesită o decomprimare a facialului sau o
refacere a acestuia prin deschiderea canalului osos.
 Comoţia labirintică este secundară unui traumatism cu sau fără fractură.
Între traumatismele care pot produce o comoţie la nivelul labirintului se numără şi
traumatismul sonor.
Traumatismul antrenează la nivelul labirintului un edem cu hipertensiune
secundară în urechea internă însoţit de o comoţie cerebrală concomitentă.

21
Din punct de vedere al manifestării clinice se pot întâlni două aspecte:
a) comoţia labirintică veritabilă care se manifestă prin fenomene de comoţie
cerebrală, stare de şoc şi vertij de tip periferic bine sistematizat, cu nistagmus de
poziţie, semnul Romberg pozitiv şi deviaţie de partea bolnavă la proba mersului în
stea. Electronistagmografia evidenţiază o hipovalenţă labirintică de partea bolnavului.
Din punct de vedere cohlear bolnavul prezintă o hipoacuzie de recepţie nervoasă;
b) comoţia cerebrală cu tulburări vestibulare – în această formă în prim plan se
situează simptomele cerebrale. Simptomatologia vestibulară este mult mai estompată,
poate lipsi nistagmusul, tulburările neurovegetative şi modificările din proba
Romberg.
 Traumatismul sonor (trauma acutică profesională). Este cunoscut sub
denumirea de sonotrepidoză, deoarece efectul nociv al zgomotului se sumează şi se
amplifică cu cel al trepidaţiilor.
Dacă organul auditiv este supus un timp îndelungat unui zgomot ce depăşeşte o
intensitate de 90 – 100 db, la care se asociază trepidaţii, capacitatea lui funcţională
scade treptat şi bolnavul respectiv poate ajunge la surditatetotală, la coafoză. Acest
efect traumatizant al zgomotului şi trepidaţiilor se întâlneşte la muncitorii care
lucrează în metalurgie, filaturi, ţesătorii, mori de ciment, şantiere, bancuri de probă
ale motoarelor de avion, la cei din industria lemnului, precum şi la nituitori, cazangii,
mecanici de locomotivă etc.
Simptomatologia surdităţii profesionale începe cu scăderea moderată a auzului
pentru vocea şoptită şi o scădere audiometrică a frecvenţei 4000 ambele simptome
retrocedează în ziua de repaus sau după câteva ore de la ieşirea din mediul zgomotos.
Într-o a doua fază scăderea audiometrică se accentuează la frecvenţele acute şi
hipoacuzia devine permanentă. În cea de a treia perioadă, cam după 10 – 51 ani de
activitate în zgomot se constată o surditate pronunţată care interesează întreaga scară
tonală, implicit frecvenţele vocii de conservaţie, respectiv 500 – 1000 şi 200 duble
vibraţii pe secundă.
Aşadar, în acţiunea sunetelor şi trepidaţiilor asupra organului auditiv se pot
deosebi trei perioade: perioada de adaptare, în care alterările funcţionale dispar

22
repede şi complet după încetarea acţiunii sunetului; perioada de oboseală, în care apar
reacţii patologice care durează timp îndelungat; perioada de traumă acustică sau
surditate profesională constituită, care este definitivă, ireversibilă.
Măsurile de profilaxie generală şi individuală se bazează pe depistarea
caracteristicilor fizice ale zgomotului şi trepidaţiilor, iar selecţia medicală are ca
obiectiv depistarea reacţiei individuale la hiperexcitaţia acustică prin stabilirea
periodică a pragului audibilităţii înainte, în timpul şi după activitatea în mediu cu
poluare sonotrepidozică.

23