FACULTATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE GALAȚI

ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA INIMII

PROF.UNIV.DR. NECHITA AUREL

 Anatomia și fiziologia inimii
Inima este un organ musculo-cavitar cu rol de pompă
aspiro-respingătoare a sângelui. Este aşezată în etajul
inferior al mediastinului , are formă conică, culoare brun-
roşcată, capacitate de 500-700cm3 şi greutatea de
aproximativ 300g.Prezintă o configuraţie externă, o
structură şi o configuraţie internă.

Configuraţia externă relevă trei feţe (sternocostală,

diafragmatică şi pulmonară), o margine (dreapta), o bază
şi un vârf orientat inferior şi la stânga.
Tot la exterior se află şanţuri interventriculare , interatriale
şi atrioventriculare.
 Structura peretelui inimii relevă 3 tunici :
endocard, miocard și epicard
Endocardul este stratul intern al inimii şi se continuă cu
intima vaselor ce vin sau pleacă de la inimă.
Miocardul conţine 2 tipuri de celule musculare : de tip adult
(implicate în contracţia inimii) şi de tip embrionar (implicate
în generarea automatismului cardiac). Miocardul adult are
striaţii asemănătoare cu muşchii scheletici, dar se comportă ca
un sincițiu datorită prezenţei unor contacte între celulele
miocardice (discuri intercalare), care permit propagarea
depolarizarii în toate celulele aproape simultan. Funcţional
acesta seamănă cu muşchiul neted prin activitatea sa ritmică şi
involuntară.
 Miocardul contractil
Miocardul adult atrial este subţire şi conţine 2 straturi,
superficial şi profund, comune celor două atrii.
Miocardul adult ventricular este mai gros şi se compune
din trei straturi, superficial, mijlociu şi profund.
Fibra musculară striată de tip cardiac(miocardul) prezintă un
nucleu mic, miofibrile multe, un reticul endotelial dezvoltat,
mitocondrii şi sarcoplasmă abundente.
Miocardul nu face datorie de oxigen (nu produce energie
din glicogen).
Miocardul atrial este complet separat de cel ventricular,
singura legatură anatomică şi funcţională dintre ele fiind
miocardul embrionar.
Este descrisa la nivel atrial existența unor fascicule
specializate în conducerea preferențială a impulsului într-o
anumită direcție:
- fasciculul anterior interatrial Bachmann –face legatura între
AD și AS
- fasciculul mijlociu Wenckebach- merge direct la nodul AV
- fasciculul posterior Thorel- ajunge la nodul AV dar emite
ramuri și spre atriul stâng
- Aceste fascicule nu conțin celule embrionare, conducerea
impulsului explicându-se prin aranjamentul arhitectonic,
grosimea mai mare și dispoziția cap la cap a fibrelor
contractile din compoziție.
 Miocardul embrionar
Miocardul embrionar are rol în generarea şi transmiterea stimulilor
de contracţie.Este format din :

• nodulul sinoatrial(SA) Keith-Flack, prezent în peretele atriului

drept(AD), în apropierea orificiului venei cave superioare(VCS).

• nodulul atrioventricular(AV) Aschoff-Tawara, localizat în atriul drept,

deasupra orificiului atrioventricular drept.

• fasciculul atrioventricular Hiss, reprezintă singura cale de legătură

între atrii şi ventricule.Pleacă din nodulul AV , străbate septul
interventricular şi se împarte în două ramuri :dreaptă şi stânga care
coboară în ventriculele respective.

• reţeaua Purkinje reprezintă ramificarea ramurilor fasciculului Hiss,

realizează legătura cu miocardul adult şi transmite impulsurile de
contracţie de la varf la baza şi de la endocard spre epicard. Reţeaua
Purkinje nu este centru de impuls nervos(nu produce automatism).
 Epicardul
Epicardul reprezintă foiţa viscerală a pericardului
seros.
Pericardul este un sac fibros ce înconjură inima şi
originea vaselor mari.
Este format din două straturi:
• superficial-pericardul fibros
• profund-pericardul seros, format din două foiţe :
viscerală(captuşeşte cordul şi vasele mari) şi
parietală(captuşeşte faţa profundă a pericardului
fibros).Aceste foiţe se continuă una cu alta şi
circumscriu cavitatea pericardică.
 Configuraţia internă a cordului
Configuraţia internă a cordului relevă structura
lui tetracamerală :atriul drept (AD), stâng
(AS), ventriculul drept (VD) şi stâng (VS).

Atriile au pereţii mai subţiri, capacitate mai mică, nu

au mușchi papilari şi sunt
relativ cuboidale.Sunt separate
între ele de septul interatrial şi
comunică ambele cu ventriculii
omonimi prin orificiul
atrioventricular.
Orificiul atrioventicular prezintă valvule în formă de
pâlnie numite cuspide ( valvula bicuspidă sau mitrală la
orificiul stâng şi valvula tricuspidă la orificiul drept) , cu
vârful orientat spre ventricul şi baza spre atriu.
Vârful se continuă cu cordajele tendinoase ale muşchilor
papilari din ventricul.
În atriul drept se află orificiile de deschidere ale venelor
cavă superioară şi inferioară, sinusul coronar precum şi
orificiul atrioventricular drept.
În atriul stâng se află orificiile de deschidere ale celor patru
vene pulmonare şi orificiul atrioventricular stâng.
Ventriculii au peretii mai groşi datorită funcţiei
de pompă pe care o indeplinesc, capacitate mai
mare şi formă de piramidă.
Sunt separaţi între ei de septul
interventricular, care are o porţiune
inferioară musculară întinsă şi o porţiune
superioară membranoasă mai mică.
Suprafaţa internă a ventriculilor este neregulată
datorită prezenţei unor formaţiuni proeminente
numite cordaje tendinoase ( care sunt dispuse
în axul longitudinal al cordului şi sunt muşchi
subendocardici) şi mușchi papilari.
Cordajele tendinoase se prind cu un capăt de
muşchiul papilar iar cu celalalt de valvulele
atrioventriculare, împiedicând răsfrângerea
valvulelor în atriu în timpul sistolei ventriculare.
Baza ventriculilor corespunde orificiului
atrioventricular de fiecare parte.

Ambele ventricule prezintă lângă orificiul

atrioventricular şi un orificiu arterial prin care pleacă
vasele mari (artera aorta din ventriculul stâng şi
trunchiul arterei pulmonare din ventriculul drept).

Orificiile arteriale sunt acoperite de trei valvule

semilunare (sigmoide), în "cuib de rândunică".
Vascularizaţia inimii este asigurată de cele două
artere coronare, care au originea în aorta ascendentă.
Colateralele care pleacă din ele sunt de tip terminal
(nu se anastomozează cu ramurile vecine).
Dacă fluxul sanguin prin aceste colaterale se opreşte,
teritoriul cardiac respectiv, datorită lipsei de oxigen şi
substanţe nutritive, se necrozează şi apare în final
infarctul miocardic.Sângele venos este colectat de
vene şi ajunge în final în sinusul coronar care se
deschide în atriul drept.
Inervaţia extrinsecă a inimii (pană la intrarea în
organ) este dublă :simpatică şi parasimpatică (nervul
X). Se realizează prin intermediul plexului cardiac
situat sub crosa aortei.
Fibrele simpatice provin din lanțul simpatic cervical
(cu originea în coarnele laterale medulare T1-T5) prin
nervii cardiaci cervicali (superior, mijlociu şi inferior)
şi nervii cardiaci toracici (cu originea în măduva T4-T5
şi sinapsa în ganglionii simpatici toracali).
Fibrele parasimpatice provin din nervul X prin
ramurile cardiace cervicale superioare şi inferioare.
Proprietăţile miocardului sunt :

Excitabilitatea(batmotropismul)
Ritmicitatea(automatismul,
cronotropismul)
Conductibilitatea(dromotropismul)
Contractilitatea(inotropismul)
Tonicitatea.
Excitabilitatea (batmotropismul) este
proprietatea miocardului de a răspunde specific
printr-o contracție la un stimul adecvat (de
intensitate mai mare sau egală cu pragul).

Stimulii cu intensitate inferioară pragului nu

determină apariția unei contracţii.
Inima prezintă particularitatea de a fi excitabilă
numai în faza de relaxare(diastola) şi
inexcitabilă în faza de contracţie(sistola).
În sistolă, inima este în perioada refractară
absolută (indiferent de intensitatea
stimulului, nu apare o contracţie).

Stimulii cu frecvenţă crescută nu determină

apariţia tetanosului muscular, fapt foarte
important în desfaşurarea activităţii
normale a inimii.
Ritmicitatea (automatismul-cronotropismul)
este proprietatea inimii de a autogenera
impulsuri nervoase care produc potențiale de
acțiune autopropagate.
Această proprietate se manifestă şi dacă inima
este scoasă din organism sau dacă sunt
întrerupte influenţele nervoase şi umorale
extrinseci, în condiţiile irigării cu un lichid
adecvat.
Suportul morfologic al ritmicităţii este sistemul
excitoconductor.
Nodulul sinoatrial Keith Flack are o frecvenţă de descărcare
a impulsurilor de 100-110/min. Frecvența cardiacă de repaus
este influențată de nervul X, care o scade până la valoarea de
60-80 /min.
Nodulul atrioventricular Aschoff Tawara are o frecvenţă de
descărcare permanentă de 40/minut, dar nu se manifestă în
mod normal datorită frecvenţei crescute a nodulului sinoatrial.
Lezarea acestuia din urmă determină preluarea controlului
contracţiei miocardice de către nodulul atrioventricular.

Fasciculul Hiss ce se divide în 2 ramuri, dreaptă și stângă,

descarcă 25 impulsuri/minut. Automatismul poate fi influenţat
de diferiţi factori : temperatură, pH, concentraţia de Na, K, Ca,
Mg, acetilcolina vagală, adrenalină.
Conductibilitatea (dromotropismul) este
proprietatea miocardului de a conduce excitaţia în
toata masa sa. Excitaţia pleacă de la nodulul sinoatrial
şi se propagă sub forma unui front de unde radiare ce
cuprind din aproape în aproape atriile.
Ajuns la nivelul nodulului atrioventricular, impulsul
întârzie 0,12 secunde, timp necesar pentru realizarea
sistolei atriale.
De aici unda se propagă prin fasciculul Hiss şi reţeaua
Purkinje la ventricule, producând sistola.
Contractilitatea (inotropismul) reprezintă
proprietarea miocardului de a se contracta sub
acţiunea unui stimul adecvat.Contracţia
miocardului se numeşte sistolă iar relaxarea
diastolă.Contracţia cardiacă(procesul de
scurtare al fiecărui sarcomer şi prin aceasta al
miofibrilelor şi fibrei cardiace) cuprinde
modificările mecanice ale aparatului contractil
ce se desfăşoară în etape : cuplarea excitaţiei cu
contracţia şi contracţia propriu-zisă.
Sistemul energetic este furnizat în condiţii
fiziologice aproape exclusiv pe cale aerobă.
Combustibilul principal pentru inimă este
reprezentat de oxidarea acizilor graşi
liberi(67%),glucoza(18%), lactat(15%), piruvat
şi foarte puţin de corpi cetonici(5%) şi numai
excepțional de aminoacizi. Energia se face prin
desfacerea legăturilor fosfat-macroergice din
ATP, toate procesele metabolice având loc în
prezenţa oxigenului(inima nu face datorie de
oxigen).
Tonicitatea este starea miocardului
de semicontracţie din timpul
diastolei ,ce persistă şi după
denervare sau scoaterea inimii din
corp.