Scoala Postliceala Sanitara Fundeni

TOPOGRAFIA APARATULUI
CIRCULATOR, RESPIRATOR SI
DIGESTIV

Profesor:
Petricel Liliana

Elev: Popescu Alina Silvia

Clasa : AMG 1J

2018-2019
 Topografia aparatului
circulator, respirator si digestiv
1. Aparatul cardiovascular

Sistemul cardiovascular/circulator este un aparat ce

permite circularea sângelui și limfei în corp pentru a transporta nutrienți, oxigen, dioxid de
carbon etc. Acesta este
compus din inimă și
vasele de sânge, arterele,
venele și capilarele ce sunt
răspândite într-o rețea
deasă prin tot corpul.

Anatomia aparatului cardiovascular

Inima umană. 1. Atriu drept; 2. Atriu stâng; 3. Vena

cavă superioară; 4. Aorta; 5. Arteră pulmonară; 6. Venă
pulmonară; 7. Valva mitrală; 8. Valva aortică; 9.
Ventricul stâng; 10. Ventricul drept; 11. Vena cavă
inferioară; 12. Valva tricuspidiană; 13. Valvă pulmonară.

Inima
Inima, în greutate de 350 grame la un adult, are
forma unui con cu vârful îndreptat în jos, iar baza
corespunde marilor vase (venele cave, artera pulmonară,
aorta). Este un organ muscular ai cărui pereți au patru straturi: pericardul - sac fibros în care
este adăpostită inima , miocardul (mușchiul inimii), căptușit în interior de endocard, iar la
exterior de o membrană seroasă, epicardul. Pompa cardiacă are patru camere: atriul drept și
stâng (sau urechiușa dreaptă respectiv stângă) cu pereții subțiri - camerele de primire - și
ventriculul drept și stâng cu pereții mai groși, care constituie pompa efectivă.
Între cavități există orificii de comunicare și anume: între atriul și ventriculul stâng
- valva mitrală, între atriul și ventriculul drept valva tricuspidiană; din ventriculul stâng
iese aorta cu valva aortică, iar din ventriculul drept iese artera pulmonară cu valva ei. Buna
funcționare a aparatelor valvulare favorizează umplerea cu sânge a inimii în perioada de
repaos (diastolă) și propulsarea lui după contracție (sistolă) în marea și mica circulație.
Inima este singurul organ muscular care se contractă ritmic, fără întrerupere, din viața
embrionară până la moarte. Automatismul cardiac este asigurat de un centru specializat
(nodul sinusal situat în atriul drept), de la care pornește stimulul cardiac și de unde este
transmis mai departe de nodulul atrioventricular (situat în septul inter-atrial), apoi de
fasciculul His (din septul interventricular) și rețeaua Purkinje (din pereții ventriculari a căror
activitate electrică dau undele pozitive și negative pe electrocardiogramă (abreviată EKG).
Aparat cardiovascular la om. Arterele sunt colorate cu roșu și venele cu abastru
Arterele
Arterele reprezintă cele mai mari vase de sânge.
Au rolul de a transporta sânge oxigenat de la inimă înspre
țesuturi și organe.
Pe desene sunt reprezentate cu culoarea roșie. Artera este
compusă din trei straturi: tunica externă, tunica
musculară (tunica mijlocie) și tunica internă. Tunica
externă e alcătuită din țesut conjunctiv cu fibre de
colagen și elastină, de asemenea și fibre nervoase
vegetative și vase de sânge ce asigură oxigen pentru
peretele vascular. Tunica mijlocie, sau medie, e
constituită din celule musculare netede și fibre
conjunctive elastice. Tunica internă (numită și endoteliul
vascular) e un epiteliu pavimentos simplu, aflat pe o
membrană bazală și un strat subendotelial elastic.
Arterele au cea mai ridicată presiune, datorită fluxului
constant de sânge ce este pompat de inimă.

Venele
Venele sunt responsabile cu transportarea sângelui dezoxigenat din țesuturi, organe
înapoi la inimă. Spre deosebire de artere, delimitarea între tunici nu e uniformă. Tunica
internă de sub nivelul inimii prezintă valve în formă de cuib de rândunică, numite semilunare,
care ghidează fluxul sanguin; când sângele pornește în direcția bună, valvele rămân deschise
datorită poziționării în formă de con. Dacă sângele vrea să o ia invers, ele se închid datorită
presiunii. Acestea sunt prezente deoarece nu există nimic ce pompează sângele înapoi, deci el
o poate lua în orice direcție. Tunica medie e mai subțire, pe când cea externă e mai groasă.
Capilarele
 Capilarele sunt cele mai mici vase de sânge, ajungând chiar și la un diametru de două
sau trei celule (15-20 μm). Din cauza mărimii lor ele pot ajunge oriunde în corp. Cea mai
deasă rețea de capilare se găsește pe alveolele pulmonare.
Capilarele rezultă din ramificarea metaarterelor, continuându-se cu venele capilare; au
0,5 mm lungime. Cu cât activitatea metabolică a țesutului e mai intensă, cu atât sunt prezente
mai multe capilare.
Schimburile de gaze și alte substanțe se efectuează prin difuziune și filtrare.

Fiziologia aparatului cardiovascular

Pomparea sângelui și ciclul cardiac
Pomparea sângelui se realizează cu miocardul. Când acesta se contractă, sângele trece
din ventricule în arterele pulmonare, respectiv în aortă, etapa numindu-se sistolă. După
contractare, urmează diastola, unde sângele intră în atrii din venele cavă superioară și
inferioară și din venele pulmonare, iar apoi în ventricule.
Mica și marea circulație
Circulația este reprezentată de două etape: diastola și sistola. Acestea influențează
presiunea arterială și zgomotele inimii.
Diastola
Diastola, numită și mica circulație, este reprezentată de trecerea sângelui în atrii din
venele cave superioară și inferioară (atriul drept) și din venele pulmonare (atriul stâng) iar
apoi în ventriculele respective. În această etapă presiunea arterială este cea mai scăzută.
Sistola
Sistola, numită și marea circulație, reprezintă trecerea din ventricule a sângelui în
arterele pulmonare (ventriculul drept) și în aortă (ventriculul stâng). Acesta se face prin
contracția mușchiului inimii. În această etapă presiunea arterială este cea mai mare. Tot aici
se aude bătaia specifică a inimii.

2. Aparatul respirator

Aparatul respirator (Apparatus respiratorius) sau sistemul respirator (Sistema

respiratorium) constituie totalitatea organelor care servesc la schimbul gazos
între organism și mediu, asigurând organismul cu oxigen, indispensabil vieții celulelor, și
eliminând din organism dioxidul de carbon rezultat din oxidări.
La mamifere și la om aparatul respirator este format din două categorii de organe:
căile respiratorii și organele respiratorii – plămânii. Căile respiratorii (cavitatea nazală,
faringe, laringe, trahee și bronhii de calibru diferit, inclusiv și bronhiolele) nu iau parte la
schimbul de gaze; ele au rolul de a conduce aerul la plămâni și de a-l purifica, a încălzi și a
umezi aerul inspirat. Se deosebesc: căile respiratorii superioare (cavitatea nazală și
faringele) și căile respiratorii inferioare (laringele, traheea și bronhiile). Plămânii au rolul
cel mai important în respirație, la nivelul lor are loc respirația pulmonară, schimbul gazos
între organism și mediu realizându-se la nivelul alveolelor pulmonare.
Structura aparatului respirator este adaptată modului de viață al animalului și tipului
de respirație. Ființele unicelulare nu au un aparat respirator, ele fiind ușor pătrunse de gaze și
de lichidele care le înconjură. Nu același lucru se petrece la ființele pluricelulare, unde
absorbția oxigenului de către lichidul circulant (sângele) și eliminarea bioxidului de
carbon are loc la nivelul unor organe special diferențiate, care constituie aparatul respirator.
Multe nevertebrate inferioare(spongieri, celenterate, oligochete, hirudinee, platelminte, crusta
cei inferiori) nu au un aparat respirator diferențiat și schimburile gazoase au loc prin toată
suprafața corpului (respirație cutanată), dar și la animalele care îl au, există o respirație
cutanată, mai mult sau mai puțin importantă.
Organele respiratorii diferențiate există la multe nevertebrate și la toate vertebratele. La
animalele acvatice, ele sunt branhiile (la echinoderme, crustaceii superiori, polichete,
majoritatea moluștelor, ciclostomi, pești); la cele terestre, ele sunt traheele (la insecte)
și plămânii (la araneide, gasteropodele pulmonate, majoritatea vertebratelor).
Se pot distinge astfel trei feluri de respirații: 
 respirația branhială, în care schimburile gazoase au loc cu ajutorul unor expansiuni
membranoase mai mult sau mai puțin cutate și puternic vascularizate, care atârnă în
apă, numite branhii (la pești);
 respirația traheală, în care distribuția aerului în tot corpul animalului are loc prin
tuburi ramificate, numite trahee (la insecte); 
 respirația pulmonară, în care aerul este introdus printr-un mecanism special în saci
membranoși, puternic vascularizați, care sunt plămânii (la vertebratele tetrapode).
În raport cu mediul se deosebesc 2 tipuri de respirație: 
 respirația acvatică unde aparatul respirator este reprezentat prin branhii
 respirația aeriană unde aparatul respirator este alcătuit dintr-un sistem de trahee
ramificate și anastomozate (la insecte) sau din plămâni și din căile respiratorii (la
vertebratele tetrapode).
Respirația privită în totalitatea ei cuprinde două etape fundamentale: 
 respirația externă (respirația pulmonară, branhială sau traheală), asigurată de
aparatul respirator,
 respirația internă (respirația tisulară) care se realizează la nivelul celulelor din
organism.

Aparatul respirator uman

Sistemul respirator:
Lobulul respirator: 
1. Sinusul nazal:  18. Bronhiile principale: stângă și 31. Plamânul stâng:  41. Țesut conjunctiv 
2. Sinusul frontal  dreaptă  21. Bronhii lobare:  42. Saci alveolari 
3. Sinusul sfenoid  19. Inele cartilaginoase  22. Superioară 43. Canal alveolar 
4. Tractul respirator 20. Bronhiile lobare:  stânga  44. Glandă mucoasă 
superior:  21. Bronhii lobare superioare  23. Superioară 45. Mucoasă 
5. Nas  22. Bronhii lobare inferioare  dreapta  46. Arteriolă
6. Cavitatea nazală  23. Bronhii lobare mediane  32. Lob superior  pulmonară 
7. Cornete nazale  24. Bronhie segmentară  34. Fisura oblică  47. Venulă pulmonară 
8. Vestibulul nazal  25. Plamânul drept:  35. Incizura cardiacă  48. Capilare 
9. Faringe  26. Lob superior  36. Lingula  49. Atriu 
10. Laringe:  27. Scizura orizontală  37. Lobul inferior  50. Alveole
11. Epiglota  28. Scizura oblică  38. Diafragma 
12. Cartilaj tiroidian  29. Lobul median  39. Cavitatea
13. Cartilaj cricoidian  30. Lobul inferior bucală 
14. Corzi vocale  40. Esofag
15. Tractul respirator
inferior 
16. Trahea 
17. Carena traheei

Anatomia
Aerul inspirat se deplasează trecând pe rând prin:
 Cavitate nazală - sunt căptușite cu mucoasa nazala. Aceasta are o foarte bogata rețea
de vase cu rol în încălzirea aerului. Ea produce mucus care umezește aerul și retine
particule străine.
  Faringe - este organul comun sistemului digestiv și sistemului respirator.
 Laringe - are în peretele sau numeroși mușchi și piese cartilaginoase protectoare. Un
cartilaj în forma de frunza (epiglota) acoperă intrarea substanțelor nutritive, înghițite.
În interior, peretele laringelui are niște pliuri musculoase, coardele vocale, care prin
vibrare creează sunete.
 Trahee - conține în peretele sau inele cartilaginoase suprapuse care țin mereu deschis.
 Bronhii - au țesut cartilaginos. Mucoasa traheei și bronhiilor produce mucus care
retine particulele străine, iar cilii prezenți împing corpurile străine spre ieșire, prin
mișcarea lor permanenta.
 Saci alveolari - sunt extremitățile bronhiolelor( care nu au cartilaj, dar au țesut
muscular neted).
 Alveole pulmonare (în plămâni)de unde oxigenul trece în sânge, apoi în celule.

Controlul
De reglarea și controlul funcției respiratorii sunt responsabile două zone ale
trunchiului cerebral, și anume medulla oblongata(bulbul rahidian) și puntea lui Varolio.
Respirația este funcția prin care se asigură continuu și adecvat aportul de oxigen din
aerul atmosferic până la nivelul celulelor care îl utilizează și circulația în sens invers a
dioxidului de carbon produs de metabolismul celular.
Componentele sistemului respirator sunt: căile respiratorii (cavitatea nazală, faringele,
laringele, traheea, bronhiile) și plămânii. Fosele nazale (nările), fac legătura între mediul
extern și cavitatea nazală (mediul intern), Interiorul cavității nazale este căptușit cu o
mucoasă ale cărei secreții mențin locul mereu umed. Mucoasa, fiind puternic vascularizată,
încălzește aerul inspirat. Mucusul, cât și firele de păr din fosele nazale opresc înaintarea
prafului și a altor impurități care se pot afla în aerul inspirat.
Faringele este organul în care se încrucișează calea respiratorie cu calea digestivă.
Laringele este alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior prezintă o
proeminență, numită “mărul lui Adam”. La intrarea în laringe se află un căpăcel
numit epiglotă, care, la nevoie, astupă cavitatea laringelui numită glotă. Laringele este și
organul vorbirii, deoarece în interiorul său se află două perechi de pliuri numite coarde
vocale. Prin vibrarea coardelor inferioare se produc sunetele. Traheea este un tub lung de
aproximativ 12cm, menținut deschis datorită inelelor cartilaginoase care intră în structura sa.
Spre esofag, țesutul cartilaginos este înlocuit cu țesut moale, ce ușurează trecerea alimentelor
prin esofag. Peretele intern al traheii este căptușit cu o mucoasă umedă, ale cărei celule sunt
ciliate. Cilii se mișcă de jos în sus, antrenănd astfel impuritățile spre exterior. Bronhiile, în
număr de două, sunt ramificații ale traheii care pătrund în plămâni. Inelele cartilaginoase ale
acestora sunt complete, iar mucoasa lor conține, de asemenea, celule ciliate. Bronhiile se
ramifică în bronhii secundare: două în plămânul stâng, trei în plămânul drept.
Plămânii sunt două organe alveolare elastice, de culoare roz, așezate în cutia toracică,
deasupra diafragmei. Plămânul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămânul stâng are doar doi
lobi, între cei doi plămâni aflându-se inima. În fiecare lob pătrunde câte o bronhie secundară,
care se ramifică în tuburi din ce în ce mai mici, numite bronhiole. Acestea, când ajung să aibă
1mm în diametru, nu mai au inele cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termină cu saci
pulmonari, alcătuiți din mici umflături cu pereții foarte subțiri, numite alveole pulmonare.
Alveola pulmonară este unitatea structurală și funcțională a plămânului. Între sacii
pulmonari se află un țesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au mușchi. Suprafața lor este
acoperită de două foițe, numite pleure. Una este lipită de plămân (pleura viscerală), cealaltă
de peretele intern al cavității toracice (pleura parietală). Între ele se află o cavitate foarte
subțire (spațiul pleural), în care se găsește o peliculă de lichid (lichidul pleural). Plămânii sunt
foarte bine vascularizați de arterele și venele pulmonare. Arterele pulmonare pătrund în
plămâni printr-un loc numit hil, se ramifică și însoțesc bronhiile până la sacii pulmonari, unde
se ramifică în arteriole care se continuă cu capilarele. Acestea se deschid în venule care
înconjoară sacii, însoțesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc în venele pulmonare (câte două
de fiecare plămân) și ies din plămân tot prin hil. Ele se deschid în final, în atriul stâng.
Un plămân este, deci, alcătuit dintr-un mare număr de saci pulmonari. Suprafața
acestora este foarte mare datorită alveolelor, a căror suprafață totală atinge 200 m pătrați.
Astfel, sângele și aerul se găsesc în contact pe o mare suprafață. Ele sunt separate doar de
pereții foarte subțiri ai alveolelor și ai capilarelor.

Fiziologia sistemului respirator

Funcționarea sistemului respirator, prin care se asigură respirația, cuprinde, în
principal, respirația pulmonară și respirația celulară.

Respirația pulmonară
Această etapă a respirației cuprinde două faze: pătrunderea aerului în plămâni
(inspirația); eliminarea aerului din plămâni (expirația), care durează mai mult decât inspirația.
Un om adult aflat în repaus execută 16 mișcări respiratorii pe minut (ritmul respirator). Acest
ritm este mai mare la femeie; el crește în timpul activității musculare, al exercițiilor fizice etc.
Respirațiile normale sunt acte reflexe involuntare. Plămânii, neavând mușchi,
urmează pasiv mișcările cutiei toracice. În timpul inspirației, volumul cutiei toracice crește
datorită contracției mușchilor respiratori: diafragma se contractă și coboară, mușchii
intercostali trag coastele și le ridică. Mișcarea coastelor împinge sternul înainte, iar plămânii
se umplu cu aer. În momentul expirației, mușchii se relaxează, iar plămânii își micșorează
volumul o dată cu cel al cutiei toracice, eliminând aerul. Inspirația este, deci, faza activă a
respirației, iar expirația este faza pasivă. Intrările și ieșirile de aer din sistemul respirator
prezintă ventilația pulmonară, care depinde de frecvența și profunzimea mișcărilor
respiratorii. Acestea pot crește prin antrenament, gimnastică etc. Aerul este un amestec de
gaze în următoarea proporție: 21% oxigen, 78% azot, 0,03% dioxid de carbon și alte gaze în
cantități foarte mici. Caracteristicele aerului inspirat sunt diferite de cele ale aerului expirat.
Astfel în plămâni, aerul pierde oxigen, se îmbogățește în dioxid de carbon și vapori de apă.
Schimbările de gaze se produc la nivelul alveolelor pulmonare, unde sângele și aerul
se găsesc în contact pe o mare suprafață. Dioxidul de carbon din sânge traversează pereții
capilarelor și pereții alveolelor, de unde va fi eliminat prin expirație. Oxigenul din aerul ajuns
în anveole în urma inspirației traversează pereții acestora, pereții capilarelor și ajunge
în sânge, care îl transportă la organe. Schimbul de gaze la nivelul pulmonar are loc
întotdeauna în acest fel, datorită diferențelor de presiune a acestor gaze în plămâni și sânge.
Volumele și capacitățile pulmonare
Volumele și capacitățile pulmonare sunt metoda simplă pentru studiul ventilației
pulmonare, reprezintă înregistrarea volumului aerului deplasat spre interiorul și respectiv
exteriorul plămânilor – procedeu numit spirometrie, datorită numelui aparatului utilizat –
spirometru. Există patru volume pulmonare diferite care adunate reprezintă volumul maxim
pe care îl poate atinge expansiunea pulmonară.
Volumele
1. Volumul curent (VC) este volumul de aer inspirat și expirat în
timpul respirației normale – 1500 ml.
2. Volumul inspirator de rezervă (VIR) este un volum suplimentar care poate fi inspirat
în urma unei inspirații forțate, după inspirația unui volum curent, valoarea lui medie la
adulți este de 3000 ml, ceea ce reprezintă 60% din capacitatea vitală.
3. Volumul expirator de rezervă (VER) reprezintă cantitatea suplimentară de aer ce
poate fi expirată în urma unei expirații forțate după expirarea unui volum curent,
valoare lui medie la adulți este de 1200 ml, aproximativ 25% din capacitatea vitală.
4. Volumul rezidual (VR) este volumul de aer care rămâne în plămâni și după o expirație
forțată, valoarea lui medie la adulți este de 1300 ml, adică aproximativ 25% din
capacitatea vitală.
Capacitățile
1. Capacitatea pulmonară totală (CPT) reprezintă volumul de aer cuprins în plămâni la
sfârșitul unei inspirații maxime, însumând toate volumele pulmonare menționate.
2. Capacitatea vitală (CV) reprezintă volumul de aer ce poate fi scos din plămâni printr-
o expirație forțată efectuată după o inspirație maximă.
3. Capacitatea reziduală funcțională (CRF) reprezintă volumul de aer care rămâne în
plămâni la sfârșitul unei expirații de repauz
4. Capacitatea inspiratorie (CI) reprezintă volumul de aer ce poate fi introdus în plămâni
printr-o inspirație maximă care începe la sfârșitul unei expirații de repaus.

3. Sistemul digestiv

Sistemul
digestiv,  systema
digestorium,
constituie un complex
de organe care
indeplinesc funcţiile
de prehensiune,
modificare mecanică
şi chimică a
alimentelor, digestie,
absorbţia substanţelor
 nutritive in patul vascular şi cel limfatic, eliminarea in exterior a produselor
reziduale.
Pe langă aceasta, acest sistem indeplineşte şi funcţia de dezintoxicare a substanţelor
nocive, ce au pătruns cu alimentele şi a celor ce se formează la transformările oxidative,
precum şi sinteza substanţelor biologic active - hormoni, fermenţi, vitamine ş. a.
Sistemul digestiv este format din tubul digestiv și glandele anexe.
Tubul digestiv
Tubul digestiv începe cu orificiul bucal și continuă până la orificiul anal.

Aparatul digestiv
Tubul digestiv este alcătuit din următoarele segmente:
 cavitatea bucală;
 faringele;
 esofagul;
 stomacul;
 intestinul subțire;
 intestinul gros.
Cavitatea bucală conține organe specializate, limba și dinții. Ea prezintă:
 peretele superior - format din bolta palatină și omușor;
 peretele inferior - pe care se află limba cu papilele gustative;
 pereții laterali - formați de obraji.
Umectarea alimentelor din cavitatea bucală se realizează cu ajutorul salivei. Aceasta
este secretată de glandele salivare, care sunt situate în apropierea cavității bucale, cu care
comunică prin canale excretoare.
Mucoasa bucală este umezită de saliva produsă de glandele salivare. Pe maxilare
- superior (care este fix) și inferior (care este mobil) se găsesc dinții.
Dinții sunt organe vii, formațiuni osoase dure. Aceștia sunt implantați în alveolele
dentare. Au culoare albă și rol mecanic în digestia bucală, intervenind în sfărâmarea și
măcinarea alimentelor. La om, dentiţia este heterodontă. Aceasta înseamnă că există mai
multe tipuri de dinţi adaptați pentru diferite funcţii:
 incisivi (I)
 canini  (C)
 premolari  (PM)
 molari  (M).
Ei sunt dispuşi pe o arcadă superioară (pe maxilarul superior) şi una inferioară (pe
maxilarul inferior). Pe fiecare dintre cele două arcade superioară şi inferioară se regăsesc câte
4 incisivi sus şi 4 jos, situaţi anterior, aceştia sunt adaptaţi la tăierea alimentelor, următori
sunt caninii (2 sus şi 2 jos) adaptaţi pentru sfâşierea alimentelor, apoi premolari, 4 sus şi 4
jos. Ultimii sunt molarii adaptaţi pentru mărunţirea alimentelor 6 pe arcada superiară şi 6 pe
cea inferioară.
Omul este difiodont, prezentând 2 dentiţii: una este dentiţia de lapte care apare cam pe
la 6 luni, începând cu incisivii:
a. de lapte/temporară - 20 dinți:
Formula dentară (pe jumătate de arcadă): I 2/2, C1/1, M 2/2;
b. definitivă - 32 dinți:
Formula dentară (pe jumătate de arcadă): I 2/2, C 1/1, PM 2/2, M 3/3.
Fiecare dinte prezintă trei porțiuni:
 coroana  = partea vizibilă a dintelui;
 rădăcina = partea ascunsă în alveolă;
 colul  = porțiunea cuprinsă între coroană și rădăcină. Este acoperit de gingie.
Limba are rol în masticație, deglutiție/înghițire, supt (la sugari), în limbajul articulat și
este și un organ gustativ.
Faringele reprezintă locul unde se încrucișează calea digestivă cu calea
respiratorie. Realizează legătura între fosele nazale și laringe, precum și între cavitatea
bucală și esofag. Musculatura faringelui are rol important în deglutiție.
Intrarea în faringe este străjuită de amigdale, organe de apărare împotriva bacteriilor și
virusurilor ajunse aici prin hrană și prin aerul inspirat.
Esofagul (circa 25 cm) străbate cutia toracică și mușchiul diafragm, deschizându-se în
stomac prin orificiul cardia. Face legătura între faringe și stomac.
Mucoasa esofagului are cute care-i permit dilatarea în timpul trecerii bolului alimentar.
Musculatura faringelui și esofagului, dublu stratificată, participă la înghițirea hranei.
Stomacul , segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv, situat în stânga cavității
abdominale, sub mușchiul diafragm. Are forma literei „J”, prezintă două fețe (anterioară și
posterioară) și două margini/curburi (marea și mica curbură).

Alcătuirea stomacului
Porțiunea verticală cuprinde fundul stomacului (fornix/camera cu aer), care nu se
umple cu alimente și corpul stomacului.
Porțiunea orizontală este alcătuită din antrul/canalul piloric, care se termină
la orificiul piloric.
Prin orificiul cardia, stomacul comunică cu esofagul, iar prin pilor comunică
cu duodenul  (primul segment al intestinului subțire).
Mucoasa gastrică/stomacală prezintă numeroase cute care îi măresc suprafața și are
numeroase orificii prin care se deschid glandele gastrice, glande, care secretă sucul gastric și
un mucus abundent care o protejează. Musculatura este dispusă în trei straturi
( longitudinal, circular și oblic); cu ajutorul ei, hrana este amestecată cu sucul gastric și
împinsă în duoden prin orificiul piloric.
Intestinul subțire , segmentul cel mai lung, circa 4-6 m. Este cuprins între stomac și
intestinul gros și este format din:
 duoden (partea fixă);
 jejunul și ileonul/jejuno-ileonul (partea mobilă), care formează bucle (anse)
intestinale.

Structura intestinului subțire

Duodenul are formă de potcoavă, care cuprinde în concavitatea sa capul pancreasului.
În duoden se deschid canalul coledoc și canalul principal al pancreasului.
 Mucoasa conține glande care secretă sucul intestinal, cu rol în digestia principiilor
alimentari care ajung la acest nivel.
Jejunul și ileonul se întind până la valvula ileo-cecală. Mucoasa prezintă un număr de
vilozități intestinale, care măresc suprafața de absorbție a principilor alimentari.
Musculatura, dispusă în două straturi, participă prin contracțiile sale ritmice la
amestecarea conținutului intestinal cu sucurile digestive, la contactul lui cu mucoasa pentru
facilitarea absorbției intestinale și la înaintarea acestuia.
Intestinul gros , cu o lungime de circa 1,7 m și un calibru superior față de intestinul
subțire. Este alcătuit din următoarele segmente:
 cecum = segment situat sub valvula ileo-cecală și terminat într-un fund de sac,
prezentând apendicele vermiform (forma de vierme);
 colonul  este format din segmente ( colon ascendent, transvers, descendent, sigmoid).
 rectul  = ultima parte a intestinului gros, se termină cu canalul anal care se deschide
prin anus.
Mucoasa intestinului gros nu mai prezintă vilozități, dar conține numeroase celule
care secretă mucus. Stratul muscular longitudinal formează 3 benzi distincte numite tenii. De
asemenea, musculatura circulară formează o serie de strangulaţii care delimitează porţiuni
numite haustre.
Prin intestinul gros se elimină resturile nedigerate și produșii toxici de putrefacție sub
formă de materii fecale.
Glandele anexe ale sistemului digestiv
Acestea își varsă produșii de secreție prin canale speciale în segmente ale tubului
digestiv. Aceste glande sunt:
 Glandele salivare
 Ficatul
 Pancreasul
Glandele salivare
Glandele salivare : secretă saliva pe care o elimină prin canale în cavitatea bucală.
Există trei tipuri de glande salivare: glandele parotide, glandele sublinguale și glandele
submaxilare.
Ficatul
Ficatul : cea mai voluminoasă glandă din corp (circa 1,5 kg), situat în partea dreaptă a
cavității abdominale, sub mușchiul diafragm. Este alcătuit din patru lobi: drept, stâng,
anterior și posterior.
Pe fața inferioară a ficatului se află hilul hepatic, prin care intră și ies din ficat artera
hepatică, vena portă, vasele limfatice, nervii și cele două canale hepatice. Ficatul prezintă o
față superioară, diafragmatică, și una inferioară, viscerală. Fața inferioară a ficatului prezintă
două șanțuri longitudinale. La partea anterioară a șanțului longitudinal drept se află vezica
biliară.
Ficatul are o structură segmentară. Fiecare lob al ficatului este alcătuit din segmente,
iar segmentele dinlobuli. Lobulul hepatic - reprezintă unitatea structurală și funcțională a
ficatului  . Lobulul hepatic are formă piramidală și este constituit din celule
hepatice (hepatocite), capilare și canaliculi biliari.
 Hepatocitele sunt dispuse sub formă de plăci, formând între ele o rețea, cu dispoziție
radială. Între hepatocite se găsesc canaliculele biliare, fără pereți proprii, în care se descarcă
bila secretată de hepatocite.
Spre periferia lobulului, canaliculele încep să aibă pereți proprii, și ieșind din lobul, se
unesc între ele, formând cele două canale hepatice ( drept și stâng), prezente în hilul hepatic.
Căile biliare extrahepatice se formează prin unirea celor două canale hepatice drept şi
stâng în canalul hepatic comun, în care mai jos se deschide şi canalul cistic, care aduce bila
din vezicula biliară numită şi colecist.
Vezicula biliară, situată pe faţa inferioară a ficatului – patul hepatic al veziculei – are
o formă alungită, de pară. Se continuă cu canalul cistic şi este acoperită aproape în întregime
de seroasa peritoneală.
Canalul hepatic comun şi canalul cistic, prin unirea lor, formează canalul coledoc.
Acesta se deschide în duoden la nivelul papilei mari prin ampula hepatopancreatică (Vater)
care este străjuită la nivelul orificiului ei de un muşchi circular, sfincterul Oddi.
Funcţiile ficatului
 Glicogenogenetică: la nivelul ficatului se sintetizează glicogen. Reprezintă o rezervă
de glicogen, care este mobilizat, în funcţie de necesităţile organsimului.
 Reprezintă o rezervă lipidică, stocând o parte din lipidele organsimului. De asemenea
are funcţie adipogenică (transformă glucidele în exces, în lipide).
 La nivelul ficatului se sintetizează o serie de proteine (fibrinogen, protrombină).
 Urogenă: amoniacul rezultat din degradarea aminoacizilor este transformat în uree la
nivelul ficatului.
 Depozitează fier, cupru şi o serie de ioni.
 Reglează cantitatea de apă din organism.
 Depozitează vitaminele A (95%), B1, B2, B12, D, K şi PP.
 La făt are funcţie hematopoietică.
 Are rol în degradarea hematiilor şi captarea fierului.
 Funcţie antitoxică: substanţele toxice rezultate din digestie sunt neutralizate de către
ficat.
 Funcţie de sinteză a unor enzime (transaminaze, carboxilaze)
 Menţinerea echilibrului acido-bazic
 Funcţie termoreglatoare: în timpul repausului, ficatul este cel mai mare producător de
căldură.

Ficatul și pancreasul
Pancreasul
Pancreasul  - situat în spatele stomacului. Este alcătuit din:
 cap, situat în potcoava duodenală;
 corp;
 coadă.
Este o glandă mixtă, partea exocrină secretăsucul pancreatic  care este colectat în
două canale mari: principal Wirsung,  care se deschide în duoden, împreună cu coledocul
(prin orificiul Oddi), și un canal excretor secundar Santorini, care se deschide în canalul
Wirsung sau direct în duoden.
Atât bila cât și sucul pancreatic ajung prin canale în duoden.
Tubul digestiv este căptușit cu o mucoasă specializată, în anumite segmente, pentru:
 secreția sucurilor digestive care prelucrează chimic hrana;
 absorbția substanțelor nutritive rezultate prin digestie.
Înaintarea hranei de-a lungul tubului digestiv se face prin contracții ritmice ale
musculaturii acestuia numite unde peristaltice; acestea asigură și amestecul sucurilor
digestive cu hrana ingerată și eliminarea resturilor nedigerate. Mucoasa prezintă numeroase
pliuri și glande producătoare de mucus. Acesta ajută la eliminarea materiilor fecale (de aceea
în segmentele inferioare ale intestinului gros crește numărul celulelor care secretă mucus).
Digestia
Prin consumarea alimentelor se introduc în organism o gamă variată de substanțe
organice și anorganice. Unele dintre ele: apa, substanțele anorganice (săruri minerale de
calciu, fier, fosfor etc.) și vitaminele sunt folosite ca atare de către organismul nostru, fără a fi
transformate.
Substanțele organice sunt însă mai întâi digerate, adică descompuse în substanțe
simple pentru a putea fi absorbite și distribuite prin circulație tuturor celulelor. Hrana
ingerată, pe măsură ce străbate tubul digestiv, este supusă unui ansamblu de transformări
mecanice, fizice și chimice numit digestie.
Alimentele sunt mai întâi transformate mecanic și fizic pentru a ușura prelucrarea lor
chimică sub acțiunea unor substanțe din sucurile digestive, numite enzime.
Digestia începe în cavitatea bucală cu transformări:
 mecanice (tăierea, mărunțirea, înmuierea cu salivă) - masticația;
 fizice (dizolvarea unor substanțe în salivă: sare, zahăr);
 chimice : au loc sub acțiunea salivei.
Saliva este un lichid puţin vâscos, transparent şi spumos; este slab acid (pH = 6,8 – 7,2). Din
punct de vedere chimic, saliva este alcătuită din 95,7 % apă şi 4,3% reziduu uscat. Reziduul
uscat este format din substanţe organice 60% şi substanţe minerale 40 %.
Dintre substanțele organice, amilaza salivară/ptialina  (enzimă din salivă)
descompune amidonul în produși glucidici puțin mai simpli, cu gust dulce.
Rezultatul digestiei bucale este formarea bolului alimentar. În timpul deglutiției
acesta trece din cavitatea bucală în faringe și apoi în esofag. Laringele este închis automat de
către un cartilaj, epiglota, care joacă rol de căpăcel pentru a evita trecerea fragmentelor
alimentare pe calea respiratorie. Bolurile alimentare ajung în esofag, îl străbat pe rând,
datorită undelor peristaltice și intră în stomac prin orificiul cardia.
Digestia gastrică.
Stomacul depozitează temporar hrana și, prin amestecarea ei cu sucul gastric, rezultă
o masă păstoasă numită chim gastric.
Sucul gastric este un lichid incolor, acid (pH = 0,9 – 2,5). Din punct de vedere chimic,
este alcătuit din 99% apă, acid clorhidric (0,2 – 0,5%), săruri minerale (cloruri, fosfaţi, sulfaţi
de K, Na şi Ca) şi substanţe organice (enzime şi mucină). Mucina are rolul de a proteja
mucoasa gastrică de acţiunea HCl. Enzimele sunt labfermentul, pepsina şi lipaza gastrică.
 Acidul clorhidric împiedică alterarea alimentelor și activează enzimele gastrice.
Pepsina (cea mai importantă enzimă/ferment din sucul gastric care descompune proteinele)
este eliminată în stomac sub formă inactivă (de pepsinogen), care, în prezența acidului
clorhidric (HCl), devine pepsină. (Deci, dacă glandele gastrice ar produce pepsina activă, ele
s-ar autodistruge deoarece sunt formate din celule, deci conțin proteine). Iar peretele
stomacului nu este atacat de pepsină pentru că este protejat de un strat de mucus.
Hrana ajunsă în stomac este transformată chimic după schema:
Proteine----------proteaze (favorizate de mediul acid)--------proteine mai simple
Lipide (din lapte, frișcă)--------------lipaze -------------------------acizi grași și glicerină
Cazeina (din lapte)--------------labferment -------------------------paracazeină
Digestia intestinală.
Este rezultatul acțiunii:
 bilei și sucului pancreatic ajunse în duoden de la ficat și pancreas, prin canale
speciale;
 sucului intestinal produs de glandele mucoasei intestinale.
Bila conține apă și pigmenți biliari care îi dau culoarea verzuie; este depozitată în
pauzele dintre mese în vezica biliară; mai conține săruri biliare care emulsionează lipidele
făcându-le mai ușor de descompus de către lipazele intestinale. Bila nu conține enzime.
Alte roluri ale sărurilor biliare: formează cu grăsimile complecşi coleinici solubili în
apă, permiţând astfel absorbţia grăsimilor şi a vitaminelor liposolubile A, D, E, K şi F;
stimulează peristaltismul intestinal – rol laxativ; menţine echilibrul florei microbiene a
intestinului gros, având rol antiputrid; stimulează formarea însăşi a bilei – rol coleretic.
Sucul pancreatic este ca și bila, alcalin, și astfel neutralizează aciditatea ridicată a
chimului gastric, protejând mucoasa intestinală. Conține enzime (amilaze, proteaze, lipaze).
Acestea acționează puternic asupra tuturor produșilor descompuși numai parțial la nivelul
stomacului sau chiar asupra celor nedescompuși.
Sucul intestinal conține și el apă, proteaze, lipaze și unele enzime care atacă treptat
glucidele rezultate în urma acțiunii amilazei pancreatice. Toate acestea continuă acțiunea
enzimelor din sucurile gastric și pancreatic până la obținerea produșilor finali ai
digestiei: nutrimentele.
Deci, de-a lungul tubului digestiv, începând cu cavitatea bucală, stomac și apoi
intestin, are loc transformarea chimică treptată a substanțelor organice complexe, în substanțe
simple, care, prin absorbție, trec direct în circulație.
Resturile nedigerate sunt preluate de intestinul gros și supuse unor transformări la care
participă bacteriile prezente aici.
Acestea:
 sintetizează vitamine (grupul B și vitamina K);
 fermentează resturile cu degajare de gaze;
 realizează procesul de putrefacție din care rezultă substanțe urât mirositoare.
La nivelul intestinului gros are loc și absorbția apei.
Materiile fecale vor fi eliminate prin orificiul anal în procesul de defecație.
Absorbția
 Transformările mecanice și fizice ușurează procesele chimice de descompunerea
alimentelor în nutrimente.
Doar în această formă simplă ele pot străbate mucoasa intestinală și trece în sânge sau
limfă prin procesul de absorbție. Dacă nu ar exista enzimele (fermenții), celulele noastre nu ar
putea beneficia de substanțele hrănitoare din alimente.
Fiecare tip de substanță organică este descompusă/catalizată de către o categorie de
enzime specifice.
Enzimele descompun/catalizează („taie”) părți din ce în ce mai mici din moleculele
foarte mari de lipide, amidon și proteine, obținându-se astfel substanțe simple, absorbabile.
Lipidele (emulsionate cu ajutorul bilei) sunt transformate de către lipaze pancreatice
și intestinale în acizi grași  și glicerină (glicerol). Amidonul (glucid complex) este descompus
de către amilazele salivară și pancreatică până la produși ceva mai simpli,
catalizați/descompuși apoi de către alte enzime specifice până la glucoză.
Proteinele atacate de proteaze gastrice, pancreatice și intestinale sunt descompuse
până la aminoacizi.
În forma lor simplificată, de molecule mici, nutrimentele (acizii grași, glicerina, glucoza și
aminoacizii) sunt gata să străbată mucoasa intestinală și să treacă în circulație pentru a fi
distribuite celulelor.
Structura intestinului subțire este adaptată funcției principale a acestuia - absorbția. În
stomac se absorb apa, alcoolul, Na, Cl. În intestinul gros se absoarbe apa şi o serie de
electroliţi.
Glucidele se absorb la nivelul vilozităţilor sub formă de monozaharide. Absorbţia
glucidelor este un proces activ la polul apical al celulelor intestinale şi se realizează cu
ajutorul unui transportor comun pentru Na. De la polul bazal, monozaharidele trec pasiv în
sângele portal.
Lipidele se absorb în mod diferit. Glicerina şi acizii graşi cu un număr mic de atomi
de carbon trec pasiv în celulele intestinale. Acizii graşi cu un număr mai mare de atomi de
carbon se absorb sub formă de compuşi coleinici, pe care îi realizează împreună cu sărurile
biliare.
În celulele intestinale, glicerina împreună cu acizii graşi se leagă în combinaţii
specifice organismului uman, de unde trec în sânge şi limfă. Sărurile biliare ajung pe cale
portală din nou la ficat (ciclul hepato-enterohepatic).
Aminaocizii se absorb pasiv în celulele intestinale, de unde ajung în sângele portal.
Nutrimentele trec în circulația generală a corpului pe două căi: sanguină și limfatică
( limfa = lichid transparent, incolor/gălbui care circulă prin vasele limfatice și ganglioni
limfatici și în spațiile intercelulare transportând diferite substanțe între sânge și țesuturi).
Odată cu nutrimentele sunt absorbite: apa, substanțele minerale și vitaminele din
alimente. Ele trec în circulație ca atare, fără a fi transformate.
Apa, sărurile minerale, unele vitamine care se dizolvă în apă (hidrosolubile),
aminoacizii, glucoza, glicerina, și o mică parte dintre acizii grași sunt preluați de sânge și prin
vena portă ajung la ficat. Ficatul nu are doar rolul de a secreta bilă. În celulele sale, o parte
dintre nutrimente sunt utilizate fie pentru nevoile sale proprii, fie pentru folosul întregului
organism.
 De exemplu, ficatul depozitează surplusul de glucoză din sânge sub formă de
glicogen, ca material energetic de rezervă. Când nevoile de energie ale organismului cresc, el
eliberează în sânge glucoza, prin descompunerea glicogenului.
Prin limfă sunt transportați cea mai mare parte a acizilor grași în combinație cu
glicerina, precum și unele vitamine liposolubile. Substanțele preluate prin limfă ajung și ele,
în final, tot în sânge.