Sunteți pe pagina 1din 382

Cuprins

CUPRINS .................................................................................................1

INTRODUCERE.....................................................................................13
Istoric .......................................................................................................................................... 15

Nomenclatură ............................................................................................................................. 17

Vitaminele în medicină ............................................................................................................. 20

Vitaminele ca „factori esenţiali” .............................................................................................. 23

Clasificarea vitaminelor şi a elementelor minerale ................................................................ 24

Rolul biochimic al vitaminelor ................................................................................................. 26

PARTEA I ..............................................................................................28

VITAMINE LIPOSOLUBILE ..................................................................28


CAPITOLUL I ........................................................................................................................... 30

VITAMINELE A ...................................................................................................................... 30
1 . Structura şi proprietăţile provitaminelor şi vitaminelor A ................................................. 31
1.1 .Clasificarea provitaminelor A .................................................................................... 31
1.2 .Clasificarea vitaminelor A ......................................................................................... 34
2 . Surse de caroteni şi vitamină A ......................................................................................... 37
2.1 . Surse de caroteni ....................................................................................................... 37
2.2 . Surse de vitamină A .................................................................................................. 39
3 . Metabolismul vitaminelor A .............................................................................................. 41
3.1 . Biogeneza carotenilor provitaminici ......................................................................... 41
3.2 .Absorbţia .................................................................................................................... 45
3.2.1 Absorbţia carotenilor............................................................................................ 45
3.2.2 . Absorbţia vitaminei A ........................................................................................ 47
3.3 . Formele de circulaţie şi depozitare ........................................................................... 48
3.4 . Rolul biologic al vitaminelor A ................................................................................ 50
3.5 . Unităţi de activitate vitaminică A şi necesităţi nutriţionale ...................................... 55
4 . Vitaminele A în stări fiziologice normale şi patologice .................................................... 56
4.1 . În stare fiziologică normală ...................................................................................... 56
4.2 . Hipovitaminoza A ..................................................................................................... 58
4.2.1 . Acţiunea epitelotropă ......................................................................................... 59
4.2.2 . Acţiunea antiinflamatoare .................................................................................. 59
4.2.3 . Rolul vitaminelor A în funcţiile aparatului genital şi în reproducere ................ 60
4.2.4 . Acţiunea asupra ochiului .................................................................................... 60
4.3 . Hipervitaminoza A .................................................................................................... 61
4.4 . Interrelaţii cu alte componente ................................................................................. 62

CAPITOLUL II ......................................................................................................................... 65

VITAMINELE D ...................................................................................................................... 65
1 . Structura şi proprietăţile provitaminelor şi vitaminelor D ................................................. 66
1.1 . Structura şi proprietăţile provitaminelor D ............................................................... 66
1.1.1 . Izolarea provitaminelor D .................................................................................. 67
1.1.2 . Sinteza provitaminelor D ................................................................................... 68
1.1.3 . Structura şi proprietăţile vitaminelor D ............................................................. 69
2 . Surse de provitamine şi vitamine D ................................................................................... 70
2.1 . Surse de provitamine D............................................................................................. 70
2.1.1 . Surse de vitamine D ........................................................................................... 71
3 . Metabolismul vitaminelor D .............................................................................................. 72
3.1 . Transformarea provitaminelor în vitamine D ........................................................... 72
3.2 . Absorbţia intestinală ................................................................................................. 73
3.3 . Catabolismul şi eliminarea calciferolilor şi a derivaţilor lor .................................... 76
3.4 . Depozitarea vitaminelor D în organism .................................................................... 78
4 . Rolul biologic al vitaminelor D ......................................................................................... 78
4.1 . Rolul vitaminelor D în metabolismul calciului şi al fosforului ................................ 78
4.1.1 . Absorbţia calciului ............................................................................................. 78
4.1.2 . Mecanismul de acţiune biochimică a 1,25(OH)2D3 ........................................... 78
5 . Unităţi de activitate vitaminică D şi necesităţi nutriţionale ............................................... 81
6 . Vitamina D în stări fiziologice normale şi patologice ....................................................... 81
6.1 . Hipovitaminoza D ..................................................................................................... 81
6.1.1 . Rahitismul .......................................................................................................... 82
6.1.2 . Osteomalacia ...................................................................................................... 84
6.2 . Hipervitaminoza D .................................................................................................... 84
6.3 . Interrelaţii. Antivitamine D ....................................................................................... 85

CAPITOLUL III........................................................................................................................ 87

VITAMINELE E ...................................................................................................................... 87
1 . Structura şi proprietăţile tocoferolilor ............................................................................... 87
1.1 . Structura tocoferolilor ............................................................................................... 87
1.2 . Clasificarea tocoferolilor .......................................................................................... 90
1.3 . Sinteza chimică a tocoferolilor ................................................................................. 91
2 . Surse de vitamină E ........................................................................................................... 92
2
3 . Metabolismul vitaminei E ................................................................................................. 93
3.1 . Absorbţia intestinală ................................................................................................. 94
3.2 . Secreţia hepatică prin intermediul VLDL ................................................................. 95
3.3 . Distribuţia şi schimburile de tocoferoli între diferitele fracţii de lipoproteine
plasmatice .......................................................................................................................... 96
3.4 . Distribuţia vitaminei E în eritrocite .......................................................................... 98
3.5 . Distribuţia vitaminei E în alte ţesuturi ...................................................................... 98
3.6 . Eliminarea tocoferolilor din organism ...................................................................... 99
4 . Rolul biologic al vitaminei E ............................................................................................. 99
4.1 . Efecte antioxidante ................................................................................................... 99
4.2 . Efecte de stabilizare a membranei celulare ............................................................. 101
4.3 . Acţiunea tocoferolilor asupra activităţii unor enzime ............................................. 101
4.4 . Rolul vitaminei E în agregarea plachetelor sanguine ............................................. 103
4.5 . Acţiunea tocoferolilor asupra eritrocitelor .............................................................. 103
5 . Unităţi de activitate vitaminică E şi necesităţi nutriţionale ............................................. 104
6 . Vitamina E în stări fiziologice normale şi patologice ..................................................... 104
6.1 . Stare fiziologică normală ........................................................................................ 104
6.2 . Hipovitaminoza E ................................................................................................... 105
6.2.1 . Influenţa hipovitaminozei E asupra sistemului muscular: ............................... 105
6.2.2 . Anemia hemolitică ........................................................................................... 106
6.2.3 . Sindromul neurodegenerativ ............................................................................ 107
6.2.4 . Influenţa avitaminozei E asupra organelor genitale şi embrionului ................ 107
6.2.5 . Influenţa avitaminozei E asupra sistemului imun ............................................ 108
6.3 . Interrelaţii. Antivitamine ........................................................................................ 108

CAPITOLUL IV ...................................................................................................................... 110

VITAMINELE F (Acizi Graşi Esenţiali - AGE) .................................................................. 110


1 . Structura şi proprietăţile vitaminelor F ............................................................................ 110
2 . Surse de vitamină F ......................................................................................................... 111
3 . Metabolismul vitaminelor F ............................................................................................ 112
4 . Rolul biologic al vitaminei F ........................................................................................... 113
4.1 . Prostaglandinele ...................................................................................................... 113
4.1.1 . Acţiunea prostaglandinelor asupra sistemului nervos central .......................... 115
4.1.2 . Acţiunea prostaglandinelor asupra sistemului renal şi gastro-intestinal .......... 116
4.1.3 . Interrelaţia prostaglandinelor cu hormonii ....................................................... 116
4.1.4 . Efectele prostaglandinelor asupra hematopoiezei ............................................ 116
4.1.5 . Rolul prostaglandinelor în reglarea lipolizei:................................................... 117
4.1.6 . Rolul prostaglandinelor în metabolismul glucidic şi proteic: .......................... 117
5 . Unităţi de activitate vitaminică F şi necesităţi nutriţionale ............................................. 117
6 . Vitamina F în stări fiziologice normale şi patologice ...................................................... 118

CAPITOLUL V ....................................................................................................................... 121

VITAMINELE K .................................................................................................................... 121


1 . Structura şi proprietăţile vitaminei K .............................................................................. 122

3
2 . Surse de vitamină K ......................................................................................................... 123
3 . Metabolismul vitaminei K ............................................................................................... 124
3.1 . Absorbţia ................................................................................................................. 124
3.2 . Repartiţia. Depozitarea. Rezerve circulante ........................................................... 125
3.3 . Catabolizare şi eliminare ........................................................................................ 125
4 . Rolul biochimic al vitaminei K ....................................................................................... 126
4.1 . Rolul vitaminei K în coagularea sângelui ............................................................... 126
4.1.1 . Sistemul de coagulare a sângelui ..................................................................... 126
4.1.2 . Mecanismul de acţiune al vitaminei K asupra factorilor coagulării sanguine . 130
5 . Unităţi de activitate vitaminică K şi necesităţi nutriţionale ............................................. 133
6 . Vitamina K în stări fiziologice normale şi patologice ..................................................... 133
6.1 . Hipovitaminoza K ................................................................................................... 133
6.1.1 . Carenţa cauzată de un aport scăzut de vitamină K exogenă şi malabsorbţie ... 134
6.1.2 . Anomalii genetice ale factorilor de coagulare ................................................. 134
6.1.3 . Hipovitaminoza K în insuficienţa hepatică ...................................................... 135
6.2 . Hipervitaminoza K .................................................................................................. 135
6.3 . Interrelaţii. Antivitamine K ..................................................................................... 136

PARTEA II ...........................................................................................138

VITAMINELE HIDROSOLUBILE ........................................................138


Capitolul VI .............................................................................................................................. 140

VITAMINA B1 (Tiamina) ...................................................................................................... 140


1 . Structura şi proprietăţile vitaminei B1 ............................................................................. 140
2 . Surse de vitamină B1 ........................................................................................................ 142
3 . Metabolism vitaminei B1 ................................................................................................. 143
4 . Rolul biolochimic al vitaminei B1 ................................................................................... 145
4.1 . Mecanisme de activare a tiaminei ........................................................................... 145
4.1.1 . Gruparea aldehidică activă ............................................................................... 145
4.1.2 . Relaţia „structură-activitate” în nucleul tiaminei ............................................. 145
4.1.3 . Decarboxilarea şi formarea „aldehidei active” ................................................ 146
4.2 . Procese la care participă formele active ale B1 ....................................................... 147
4.2.1 . Fermentaţia alcoolică ....................................................................................... 147
4.2.2 . Degradarea aerobă a glucozei .......................................................................... 148
4.2.3 . Reacţiile de transacetilare ................................................................................ 149
5 . Unităţi de activitate vitaminică B1 şi necesităţi nutriţionale ............................................ 150
6 .Vitamina B1 în stări fiziologice normale şi patologice ..................................................... 151
6.1 . În stare fiziologică normală .................................................................................... 151
6.2 . Hipovitaminoza B1 .................................................................................................. 151
6.3 . Avitaminozele ......................................................................................................... 152
6.4 . Maladii metabolice ereditare tiamino-dependente .................................................. 153
6.5 . Hipervitaminoza B1................................................................................................. 154
6.6 . Interrelaţii vitaminice. Antivitamine....................................................................... 154
4
CAPITOLUL VII .................................................................................................................... 156

VITAMINA B2 (Riboflavina) ................................................................................................ 156


1 . Structura şi proprietăţile vitaminei B2 ............................................................................. 157
2 . Surse de vitamină B2 ........................................................................................................ 160
3 . Metabolismul vitaminei B2 .............................................................................................. 161
4 . Rolul biochimic al vitaminei B2 ...................................................................................... 163
5 . Unităţi de activitate vitaminică B2 şi necesităţi nutriţionale ............................................ 167
6 .Vitamina B2 în stări fiziologice normale şi patologice ..................................................... 167
6.1 . Hipovitaminoza B2 .................................................................................................. 167
6.2 . Avitaminoza B2 şi teratogeneza .............................................................................. 169
6.3 . Hipervitaminoza B2................................................................................................. 169

CAPITOLUL VIII ................................................................................................................... 170

VITAMINA B3 (Niacina / Vitamina PP) .............................................................................. 170


1 . Structura şi proprietăţile vitaminei B3 ............................................................................. 171
2 . Surse de vitamină B3 ........................................................................................................ 173
3 . Metabolismul vitaminei B3 .............................................................................................. 175
3.1 . Absorbţia intestinală ............................................................................................... 175
3.2 . Biosinteza niacinei .................................................................................................. 175
3.3 . Circulaţia, activarea, catabolismul şi eliminarea vitaminei B3 ............................... 177
4 . Rolul biochimic al vitaminei B3 ...................................................................................... 178
5 . Unităţi de activitate vitaminică B3 şi necesităţi nutriţionale ............................................ 181
6 . Vitamina B3 în stări fiziologice normale şi patologice .................................................... 182
6.1 . În stare fiziologică normală .................................................................................... 182
6.2 . Hipovitaminoză şi avitaminoză B3 ......................................................................... 182
6.3 . Hipervitaminoza B3................................................................................................. 184
6.4 . Interrelaţii. Antivitamine ........................................................................................ 184

CAPITOLUL IX ...................................................................................................................... 187

VITAMINA B5 (Acid Pantotenic) ......................................................................................... 187


1 . Structura şi proprietăţile vitaminei B5 ............................................................................. 187
2 . Surse de vitamină B5 ........................................................................................................ 189
3 . Metabolismul vitaminei B5 .............................................................................................. 190
4 . Rolul biochimic al vitaminei B5 ...................................................................................... 193
5 . Unităţi de activitate vitaminică şi necesităţi nutriţionale ................................................. 194
6 . Vitamina B5 în stări fiziologice normale şi patologice .................................................... 194
6.1 . Hipovitaminoza B5 .................................................................................................. 195
6.2 . Hipervitaminoza B5................................................................................................. 196
6.3 . Interrelaţii cu vitamine. Antagonişti ....................................................................... 196

CAPITOLUL X ....................................................................................................................... 197

VITAMINA B6 (Piridoxina) .................................................................................................. 197


1 . Structura şi proprietăţile vitaminei B6 ............................................................................. 197
5
2 . Surse de vitamină B6 ........................................................................................................ 199
2.1 . Metabolismul vitaminei B6 ..................................................................................... 200
3 . Rolul biochimic al vitaminei B6 ...................................................................................... 202
3.1 . Mecanismul general de acţiune al piridoxal fosfatului ........................................... 202
3.2 . Alte enzime piridoxal fosfat dependente ................................................................ 202
4 . Unităţi de activitate vitaminică B6 şi necesităţi nutriţionale ............................................ 205
5 .Vitamina B6 în stări fiziologice normale şi patologice ..................................................... 205
5.1 . În stare fiziologică normală .................................................................................... 205
5.2 . Hipovitaminoza B6 .................................................................................................. 206
5.3 . Hipervitaminoza B6................................................................................................. 208
5.4 . Interrelaţii. Antivitamine ........................................................................................ 208

CAPITOLUL XI ...................................................................................................................... 209

VITAMINA B8 (Biotina) ........................................................................................................ 209


1 . Structura şi proprietăţile vitaminei B8 ............................................................................. 210
2 . Surse de vitamină B8 ........................................................................................................ 211
3 . Metabolismul vitaminei B8 .............................................................................................. 212
4 . Rolul biochimic al vitaminei B8 ...................................................................................... 214
4.1 . Biotin carboxilazele ................................................................................................ 214
5 . Unităţi de activitate vitaminică B8 şi necesităţi nutriţionale ............................................ 217
6 . Vitamina B8 în stări fiziologice normale şi patologice .................................................... 218
6.1 . Hipovitaminoza B8 .................................................................................................. 218
6.2 . Maladii metabolice determinate de deficitul în carboxilaze ................................... 219
6.3 . Hipervitaminoza B8................................................................................................. 219
6.4 . Interrelaţii. Antivitamine ........................................................................................ 219

CAPITOLUL XII .................................................................................................................... 222

VITAMINA B9 (Acidul folic) ................................................................................................. 222


1 . Structura şi proprietăţile vitaminei B9 ............................................................................. 222
2 . Surse de vitamina B9 ........................................................................................................ 225
3 . Metabolismul vitaminei B9 .............................................................................................. 226
4 . Rolul biochimic al vitaminei B9 ...................................................................................... 227
5 . Unităţi de activitate vitaminică B9 şi necesităţi nutriţionale ............................................ 234
6 . Vitamina B9 în stări fiziologice normale şi patologice .................................................... 234
6.1 . Hipovitaminoza B9 .................................................................................................. 234
6.2 . Hipervitaminoza B9................................................................................................. 236
6.3 . Interrelaţii cu alte vitamine. Antivitamine .............................................................. 236

CAPITOLUL XIII ................................................................................................................... 238

VITAMINA B12 (Cobalamina) .............................................................................................. 238


1 . Structura şi proprietăţile vitaminei B12 ............................................................................ 239
2 . Surse de vitamină B12 ...................................................................................................... 241
3 . Metabolismul vitaminei B12 ............................................................................................. 242

6
4 . Rolul biochimic al vitaminei B12 ..................................................................................... 244
4.1 . Rearanjamente intramoleculare .............................................................................. 245
4.2 . Reacţii de transmetilare .......................................................................................... 245
5 . Unităţi de activitate vitaminică B12 şi necesităţi nutriţionale .......................................... 246
6 . Vitamina B12 în stări fiziologice normale şi patologice................................................... 246
6.1 . Hipovitaminoza şi avitaminoza B12 ........................................................................ 246
6.1.1 . Anemia megaloblastică .................................................................................... 247
6.1.2 . Demielinizarea ţesutului nervos ....................................................................... 248
6.1.3 . Deficienţe ereditare în metabolismul metilmalonil-CoA ................................. 249
6.2 . Interrelaţii cu vitamine. Antivitamine ..................................................................... 249

ACIDUL LIPOIC .................................................................................................................... 251


1 . Structura şi proprietăţile acidului lipoic .......................................................................... 251
2 . Metabolismul acidului lipoic ........................................................................................... 252
3 . Rolul biochimic al acidului lipoic ................................................................................... 252
4 . Acidul lipoic în stări fiziologice normale şi patologice ................................................... 254

CAPITOLUL XV .................................................................................................................... 256

VITAMINA C (Acidul ascorbic) ........................................................................................ 256


1 . Structura şi proprietăţile vitaminei C ............................................................................... 257
2 . Surse de vitamină C ......................................................................................................... 259
3 . Metabolismul vitaminei C ............................................................................................... 260
4 . Rolul biochimic al vitaminei C ........................................................................................ 263
4.1 . Rolul vitaminei C în formarea colagenului............................................................. 264
4.2 . Rolul vitaminei C în metabolismul fenilalaninei şi triptofanului ........................... 265
4.3 . Rolul vitaminei C în activarea dioxigenazelor ....................................................... 266
4.4 . Rolul vitaminei C în activarea citocromilor P450 .................................................... 267
4.5 . Rolul vitaminei C în oxidările celulare ................................................................... 267
4.6 . Alte efecte ale vitaminei C...................................................................................... 269
5 .Unităţi de activitate vitaminică C şi necesităţi nutriţionale .............................................. 270
6 . Vitamina C în stări fiziologice normale şi patologice ..................................................... 270
6.1 . Hipovitaminoza şi avitaminoza C ........................................................................... 270
6.2 . Hipervitaminoza C .................................................................................................. 271
6.3 . Interrelaţii. Antivitamine ........................................................................................ 272

PARTEA III ..........................................................................................274

ELEMENTE MINERALE......................................................................274
CAPITOLUL XVI ................................................................................................................... 276

ELEMENTE MINERALE ESENŢIALE ............................................................................. 276


1 . CALCIU .......................................................................................................................... 276
1.1 . Metabolismul calciului ........................................................................................... 276

7
1.2 . Rolul biologic al calciului ....................................................................................... 277
1.3 . Necesarul, deficienţa şi excesul de calciu ............................................................... 278
1.3.1 . Hipocalcemia extraparatiroidiană .................................................................... 280
1.3.2 . Hipocalcemia paratiroidiană şi pseudoparatiroidiană ...................................... 280
2 . FOSFOR ......................................................................................................................... 282
2.1 . Surse de fosfor ........................................................................................................ 282
2.2 . Metabolismul şi rolul biologic al fosforului ........................................................... 282
2.3 . Necesarul, deficienţa şi excesul de fosfor în organism ........................................... 284
2.3.1 . Hipofosfatemia ................................................................................................. 284
2.3.2 . Hiperfosfatemia ................................................................................................ 284
3 . MAGNEZIU ................................................................................................................... 286
3.1 . Metabolismul magneziului ..................................................................................... 287
3.2 . Rolul fiziologic al magneziului............................................................................... 288
3.2.1 . Rolul magneziului în formarea structurilor macromoleculare ......................... 288
3.2.2 . Magneziu – activator alosteric al enzimelor .................................................... 290
3.2.3 . Intervenţia magneziului în formarea complexelor enzimă - substrat ............... 291
3.2.4 . Rolul magneziului în menţinerea integrităţii membranare şi în reglarea
transportului ionilor..................................................................................................... 293
3.3 . Necesarul, deficienţa şi excesul de magneziu ......................................................... 294
3.3.1 . Hipomagnezemia ............................................................................................. 294
3.3.2 . Hipermagnezemia ............................................................................................ 295
4 . SODIU ŞI CLOR (Clorura de sodiu) .............................................................................. 296
4.1 . Sodiu ....................................................................................................................... 296
4.1.1 . Surse şi rolul fiziologic al sodiului .................................................................. 296
4.1.2 . Necesarul, deficienţa şi excesul de sodiu ......................................................... 296
4.2 . Clorul ...................................................................................................................... 297
4.2.1 . Surse de clor şi rolul fiziologic al acestuia ...................................................... 298
4.2.2 . Necesarul, deficienţa şi excesul de clor ........................................................... 298
4.3 . Clorura de sodiu ...................................................................................................... 299
4.3.1 . Surse şi rolul fiziologic al de clorurii de sodiu ................................................ 299
4.3.2 . Deficienţa şi excesul de clorură de sodiu în organism ..................................... 301
5 . POTASIU ....................................................................................................................... 304
5.1 . Surse de potasiu ...................................................................................................... 304
5.2 . Metabolismul potasiului ......................................................................................... 305
5.3 . Rolul fiziologic al potasiului................................................................................... 305
5.4 . Necesarul de potasiu ............................................................................................... 306
5.5 . Deficienţa şi excesul de potasiu în organism .......................................................... 307

CAPITOLUL XVII ................................................................................................................. 309

OLIGOELEMENTE ŞI ELEMENTE ADIŢIONALE........................................................ 309


1 . MANGAN ...................................................................................................................... 309
1.1 . Surse de mangan ..................................................................................................... 309
1.2 . Metabolismul şi rolul fiziologic al manganului ...................................................... 310
1.3 . Necesarul, deficienţa şi excesul de mangan ............................................................ 310
1.3.1 . Deficienţa de mangan....................................................................................... 311
8
1.3.2 . Excesul de mangan........................................................................................... 312
1.3.3 Interrelaţii cu alţi nutrienţi ................................................................................. 313
2 . SELENIU ......................................................................................................................... 315
2.1 . Surse de seleniu ...................................................................................................... 315
2.2 . Rolul fiziologic al seleniului ................................................................................... 316
2.2.1 . Seleno-proteine ................................................................................................ 316
2.2.2 . Interacţiile nutrient - nutrient ........................................................................... 317
2.3 . Necesarul, deficienţa şi excesul de seleniu ............................................................. 318
3 . ZINC ................................................................................................................................ 319
3.1 . Surse de zinc ........................................................................................................... 319
3.2 . Rolul fiziologic al zincului ..................................................................................... 319
3.3 . Interacţii cu alte elemente ....................................................................................... 321
3.4 . Necesar, deficienţă şi exces de zinc ........................................................................ 321
3.4.1 . Deficienţa de zinc............................................................................................. 322
3.5 . Excesul de zinc ....................................................................................................... 323
3.6 . Interacţii cu medicamente ....................................................................................... 324
4 . CUPRU ............................................................................................................................ 325
4.1 . Surse de cupru ......................................................................................................... 325
4.2 . Metabolismul cuprului ............................................................................................ 326
4.3 . Rolul biochimic al cuprului .................................................................................... 328
4.4 . Variaţii fiziologice şi patologice ale cupremiei şi ceruloplasminei ........................ 328
4.4.1 . În condiţii fiziologice normale ......................................................................... 328
4.4.2 . Carenţa de cupru .............................................................................................. 330
4.4.3 . Excesul de cupru – Boala Wilson .................................................................... 331
4.4.4 . Intoxicarea cu cupru ......................................................................................... 332
5 . FIER ................................................................................................................................. 333
5.1 Distribuţia fierului în organism ................................................................................. 333
5.2 . Surse de fier ............................................................................................................ 338
5.3 . Metabolismul fierului ............................................................................................. 338
5.3.1 . Absorbţia fierului ............................................................................................. 339
5.3.2 . Transportul plasmatic al fierului ...................................................................... 340
5.3.3 . Formarea depozitelor de fier ............................................................................ 340
5.3.4 . Utilizarea fierului ............................................................................................. 342
5.3.5 . Eliminările de fier ............................................................................................ 342
5.4 . Necesităţile de fier ale organismului ...................................................................... 342
5.5 . Rolul biochimic al fierului ...................................................................................... 343
5.6 . Fierul în condiţii fiziologice normale şi patologice ................................................ 344
5.6.1 . În stare fiziologică normală.............................................................................. 344
5.6.2 . Deficitul de fier ................................................................................................ 344
5.6.3 . Deficitul de transferină..................................................................................... 345
5.6.4 . Supraîncărcarea cu fier. Hemosideroza şi hemocromatoza ............................. 345
6 . SULF ............................................................................................................................... 347
7 . IOD .................................................................................................................................. 348
7.1 . Surse de iod ............................................................................................................. 348
7.2 . Metabolismul iodului .............................................................................................. 349
9
7.2.1 . Biosinteza hormonilor tiroidieni ...................................................................... 349
7.2.2 . Transportul hormonilor tiroidieni .................................................................... 351
7.2.3 . Catabolismul hormonilor tiroidieni .................................................................. 351
7.3 . Rolul biochimic al iodului ...................................................................................... 352
7.4 . Necesarul de iod al organismului............................................................................ 353
7.5 . Deficienţa şi excesul de iod în organism ................................................................ 353
7.5.1 . Deficienţa de iod .............................................................................................. 353
7.5.2 . Excesul de iod .................................................................................................. 354
8 . FLUOR ............................................................................................................................ 356

LISTA FIGURILOR ............................................................................................................... 359

LISTA TABELELOR ............................................................................................................. 363

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ....................................................................................... 367

10
Cuvânt înainte
Volumul III al seriei de Biochimie generală este o prezentare a structurii şi
funcţiilor viaminelor lipo- şi hidrosolubile şi a elementelor minerale. Este structurat în
trei părţi: I) Vitamine liposolubile (A, D, E, F, K); II) Vitamine hidrosolubile (B1, B2,
B3, B5, B6, B12, acid folic, biotină, vitamina C); III) Elemente minerale (calciu,
potasiu, fosfor, magneziu, sodiu, clor, mangan, seleniu, zinc, fier, cupru, fluor,
iod). Fiecare dintre acestea constituie o prezentare structurată şi clară care trece în
revistă: nomenclatura, structura chimică, răspândirea, necesităţile zilnice,
metabolismul. Demne de luat în seamă sunt corelaţiile între structură şi funcţie şi
prezentarea amplă a stărilor de hipo şi avitaminoză, tulburări de aport vitaminic şi
elemente minerale, antivitamine, interelaţii metabolice. Informaţiile prezentate
constituie o bază solidă pentru disciplinele de Enzimologie, Biochimia metabolismului
intermediar, Biochimie palologică, Biologie moleculară normală şi patologică.
Lucrarea are o largă adresabilitate fiind utilă: i) studenţilor de la secţiile şi
specializările de biochimie de la facultăţile de biologie, chimie şi inginerie
biochimică, ecologie; ii) studenţilor care urmează cursuri de biochimie la
facultăţile de medicină, farmacie, biotehnologie, etc.; iii) nu în ultimul rând
specialiştilor din domeniul biologiei, biochimiei, biotehnologiei, etc.
Scisă pe baza unei documentaţii recente, lucrarea reflectă experienţa didactică
şi ştiinţifică a autoarelor în domeniul biochimiei, preocuparea de a asigura studenţilor
informaţii actuale şi logice, uşor de asimilat şi corelate cu cele obţinute la alte
discipline din curriculum de biochimie.

Autoarele

11
12
INTRODUCERE

13
14
Istoric

În general, prin termenul de vitamină sunt desemnate o serie de substanţe


organice diferite ca structură chimică şi proprietăţi şi absolut indispensabile pentru
asigurarea funcţiilor vitale ale organismului. În concentraţii foarte mici, acestea
prezintă activitate biologică şi nu constituie surse energetice sau plastice pentru
celule. În majoritatea cazurilor, omul şi animalele nu le pot sintetiza pornind de la
compuşi simpli.
Această definiţie, ca orice regulă generală, este criticabilă şi supusă unei serii
de excepţii: a) astăzi se ştie că majoritatea animalelor pot sintetiza acidul ascorbic; b)
practic toate animalele, inclusiv omul, biosintetizează niacina (amida acidului
nicotinic) plecând de la triptofan; c) flora bacteriană din intestinul animalelor
sintetizează o cantitate suficientă de vitamina K pentru acoperirea necesităţilor
organismului în această vitamină.
Denumirea de „vitamină” a fost dată de Kazimir Funk (1912) concentratului
izolat din tărâţele de orez (1911), cu care a vindecat păsările bolnave de polinevrită
aviară. Concentratul conţinea o substanţă cu proprietăţi bazice pe care Funk a
considerat-o indispensabilă vieţii şi a numit-o „vitamină” sau „amina vieţii”. Bolile ale
căror cauze sunt datorate carenţelor alimentare ale unor substanţe cu acţiune
vitaminică, au fost denumite de Funk - avitaminoze. Printre avitaminoze, Funk
enumera scorbutul, pelagra, rahitismul, beri-beri etc. El observă că pe lângă principiile
nutritive prezente în alimentaţie şi care sunt cunoscute, este indispensabilă prezenţa
unor compuşi noi - vitaminele.
Pentru contribuţia sa la studiul primei vitamine şi la elucidarea unor probleme
teoretice, F u n k este socotit întemeietorul ştiinţei despre vitamine.
Descoperirea vitaminelor a parcurs mai multe etape şi anume:
1. Etapa descrierii empirice a bolilor determinate de lipsa vitaminelor.
Încă din antichitate, au fost observate şi descrise o serie de simptoame ale unor maladii
care, în urma cercetărilor experimentale şi analizelor chimice din prima jumătate a
secolului XX, au dovedit a avea ca etiologie avitaminozele. De exemplu, manifestările
scorbutului (astăzi definită ca avitaminoză C) au fost descrise în antichitate de către
medici şi istorici (Hipocrate, Plinius). În evul mediu, denumirea de „scorbut” a fost
asociată bolii de care sufereau navigatorii. În expediţia lui Napoleon în Egipt se citează
peste 50.000 cazuri de scorbut iar tratamentul empiric utiliza plante verzi, conifere,
15
citrice, care ulterior s-a dovedit că sunt bogate în vitamina C. Gaspar Casal descrie
boala numită „mal de la rosa” (1730) şi Francesco Frapolli „pella-agra” (piele aspră)
(1731), ulterior identificate cu lipsa vitaminei PP. Rahitismul, sau „boala englezească”,
a fost bine descrisă încă din sec. XVI-XVII (B. Renser -1582, D. Whistler -1645 şi F.
Glisson -1650), iar tratamentul acesteia consta în introducerea în alimentaţie a unturii
de peşte. „Hemeralopia”, identificată ca fiind avitaminoza A, a fost semnalată pentru
prima oară, acum 3.500 ani, în papirusul “Ebber”, iar „beri-beri” (avitaminoza B1) a
fost descrisă de peste 2.500 ani. În toate aceste cazuri dar şi în altele similare constatăm
că descrierea bolilor precede în timp cunoaşterea cauzelor care le produc.
2. Etapa cercetărilor experimentale (fiziologice), de descoperire propriu-zisă
a vitaminelor. A fost caracterizată prin experimente care constau în aplicarea unui
regim alimentar sintetic sau carenţial, capabil să determine apariţia unor modificări
patologice specifice avitaminozelor. S-a observat că şoarecii hrăniţi cu lapte proaspăt
se comportau normal, în timp ce şoarecii hrăniţi cu apă, proteine, lipide şi glucide
extrase din lapte şi cu cenuşa obţinută prin incinerarea laptelui, bogată în săruri
minerale şi oligoelemente, prezentau tulburări grave şi mor în primele luni de
experiment. S-a presupus că în laptele natural există compuşi organici absolut necesari
dezvoltării normale şi supravieţuirii (Lunin -1881), care au fost denumiţi „factori
accesorii”. Tot în această perioadă, Kazimierz Funk a izolat din tărâţele de orez o
substanţă cu azot care, dacă era introdusă în dieta bolnavilor de „beri-beri”, ducea la
îndepărtarea simptomaticii şi însănătoşirea lor. Cercetările sale au plecat de la
observaţia făcută anterior de Eijkman (1890-1898), care a observat că prizonierii
hrăniţi cu orez decorticat se îmbolnăveau de „beri-beri”, în timp ce păsările care
consumau aceeaşi hrană manifestau o boală similară, numită „polinevrită aviară”.
3. Etapa descoperirilor majore. Anii ’30 au reprezentat perioada de glorie a
descoperirii, caracterizării structurale şi sintezei vitaminelor. În această perioadă a avut
loc elucidarea rolului şi mecanismelor biochimice ale vitaminelor şi aplicarea
profilactică sau terapeutică a acestora. Câteva dintre descoperirile majore ale acestei
perioade sunt prezentate în tabelul 1. Dintre acestea enumerăm: i) R. Ruhn, P. Gyorgy,
Th. Wagner-Juaregg şi P. Karrer (1933-1936) au stabilit structura şi au realizat sinteza
vitaminei B2, pe care comisia de chimie şi farmacie a denumit-o riboflavină; ii) M. K.
Mitchell, F. E. Snell şi R. J. William (1940) au extras din drojdia de bere o substanţă
care îndepărtează simptomatica anemiei macrocitare, şi pe care au denumit-o acid folic
datorită prezenţei sale şi în frunzele de spanac; iii) F. Kögl şi B. Tonnis (1936) au
izolat din gălbenuşul de ou o substanţă pe care au denumit-o biotină sau vitamina H;

16
iv) R. Kuhn şi G. Wendt (1938) au identificat piridoxina sau vitamina B6, iar în 1939 S.
Harris şi F. M. Felkers i-au determinat structura şi au realizat sinteză chimică; v) s-a
demonstrat că substanţele care puteau vindeca câinii de aşa numita boală „limba
neagră”, care avea simptoame asemănătoare cu ale pelagrei, sunt acidul nicotinic şi
amida sa. Aceste substanţe au fost izolate din ficat şi au fost reunite sub denumirea de
vitamină PP. S-a menţionat că aceşti compuşi se găseau şi în fracţia „vitamină”,
impură, izolată de către K. Funk în 1911 şi caracterizată anterior. În 1938, I. D. Sies şi
col. au folosit vitaminele PP în tratamentul pelagrei la oameni.
În prezent se cunosc proprietăţile fizico-chimice ale vitaminelor,
caracteristicile carenţelor, acţiunea şi rolul lor. Preocupările majore ale vitaminologiei
se axează pe posibilităţile de obţinere, testare şi condiţionare a vitaminelor, în scopul
valorificării în terapie şi în elaborarea unor măsuri generale de profilaxie pe plan
mondial. De asemenea există preocupări continue de elucidare a mecanismelor de
acţiune biochimică, mai ales la nivel celular şi molecular.
Pentru primele vitamine descoperite (A, D, B1, C, PP), distanţa dintre
descrierea bolilor şi descoperirea vitaminelor s-a extins pe perioade de sute şi mii de
ani; pe când pentru celelalte vitamine descoperite (B12, acid folic), etapele sunt mai
scurte şi chiar inversate.

Nomenc latură

Cercetările biochimice, fiziologice şi terapeutice realizate în primele decenii


ale secolului XX, au condus la stabilirea denumirii „vitaminelor” după mai multe
criterii:
Denumirea alfabetică - în lucrările publicate în perioada 1913-1916, Mac
Collum, a introdus pentru prima oară denumirea vitaminelor cu literele majuscule ale
alfabetului latin, în ordinea descoperirii cronologice a acestora; A, B, C, D, E, F, etc.
Uneori literele se referă, convenţional, la unele proprietăţi ale vitaminelor. De exemplu
vitamina K de la “Koagulation”, vitamina H de la “Haut” (piele), vitamina PP de la
“Pelagre preventing”.
Pe măsură ce studiile au fost aprofundate, iar tehnicile de laborator au avansat, s-au
descoperit noi factori esenţiali pentru majoritatea vitaminelor descoperite. De aceea, în
cadrul aceleiaşi grupe, la litera care denumeşte vitamina, s-au adăugat indici numerici
pentru fiecare din derivaţii descoperiţi. Astfel au apărut denumiri ca: vitamina A1, A2,

17
A3, D2 - D6, B1-15, etc. La unele vitamine, în cadrul aceluiaşi indice numeric, s-au
format subgrupe care au fost notate cu litere mici; de exemplu: B12a , B12b , B12c.
Tabelul 1. Cronologia principalelor descoperirii ale vitaminelor şi a funcţiilor lor

Anul Descoperirea
1753 un medic scoţian preconizează prevenirea scorbutului prin
utilizarea sucului de lămâie;
1795 marina britanica oficializează recomandările sale;
1831 izolare β carotenului din morcov
1875 anumite afecţiuni oculare pot fi corectate prin
administrarea de ulei extras din ficat de morun;
1881 laptele conţine unul sau mai mulţi factori de creştere,
diferiţi de glucide, lipide, sau proteine şi care sunt necesari
dezvoltării mamiferelor tinere;
1897- „Beri-beri” este o maladie alimentară carenţială care poate
1906 fi vindecată prin administrarea unei substanţe hidrosolubile
prezentă în tărâţele de orez
1911 apariţia denumirii de vitamină;
1913 existenţa a două clase de vitamine: hidrosolubile şi
liposolubile;
1920 fitosterolii iradiaţi cu ajutorul luminii solare vindecă
rahitismul;
1926 izolarea vitaminei B1;
vindecarea anemiei pernicioase prin ingerarea unor
extracte hepatice;
1928 izolarea vitaminei C;
1929 existenţa unui factor specific antihemoragic;
β carotenul este o provitamină A
1931 structura chimică a vitaminei A;
1933 prima sinteză chimică a acidului ascorbic;
izolarea acidului pantotenic;
1935 structura şi sinteza riboflavinei; demonstrarea rolului de
coenzimă respiratoare;
izolarea biotinei;
7-dehidrocolesterolul reprezintă provitamina D naturală
1936 structura şi sinteza tiaminei;
tiamin pirofosfatul este coenzima piruvat carboxilazei;
structurile vitaminelor D2 şi D3;
izolarea vitaminei E;
1937 structura vitaminei PP şi identificarea nicotinamidei drept
constituent al coenzimelor NAD şi NADP;
18
1938 izolarea vitaminei B6;
1939 izolarea vitaminelor K1 şi K2 şi determinarea structurile
acestora;
1941 structura biotinei;
1946 prima sinteză industrială a vitaminei A;
1948 izolarea vitaminei B12;
structura acidului folic;
rolul de acidului pantotenic în structura coenzimei A;
1953 izolarea şi structura chimică a acidului lipoic;
1956 structura vitaminei B12;
1950- elucidarea mecanismelor de acţiune ale tiamin
1960 pirofosfatului, piridoxal fosfatului şi tetrahidrofolatului
1958 rolul 11 cis retinalului în biochimia vederii
1970- vitamina D3 acţionează prin transformare sa în compusul
1980 activ 1,25dihidroxicolecalciferol
1970 modul de acţiune al vitaminei B12;
1973- sinteza chimică totală a vitaminei B12;
1979
1980 acidul retinoic are un rol important în diferenţierea celulară
şi creştere;
Denumirea chimică - Comisiile de nomenclatură biochimică au stabilit reguli
raţionale pentru denumirea vitaminelor pe baza structurii lor chimice. De exemplu:
ergocalciferolul pentru vitamina D2, colecalciferolul pentru vitamina D3, piridoxina
pentru vitamina B6, tocoferoli pentru vitaminele E, acid pantotenic pentru vitamina B3,
etc.
Denumirea terapeutică- Desemnează efectul farmacodinamic al vitaminei:
vitamina antiscorbutică (vitamina C), antisterilică (vitamina E), antipelagroasă
(vitamina PP), vitamina coagulării (vitamina K), etc.
În practica medicală, farmaceutică şi biochimică pentru denumirea vitaminelor
se utilizează diferite variante. Deoarece cele mai multe dintre acestea au o conotaţie
istorică ele vor fi discutate la fiecare vitamină în parte.

Noţiunea de provitamine a fost atribuită precursorilor vitaminici inactivi


(exogeni) care, în organism, se transformă în vitamine active. Astfel de provitamine
sunt: 7-dehidrocolesterolul şi ergosterolul care prin iradiere la nivelul pielii se
transformă în vitaminele D3 şi D2, carotenii care în hrană sunt inactivi, se transformă în
vitamina A sub efectul carotenazelor din intestin, etc. Prin studiile realizate s-a

19
observat că rolul acestor provitamine specio-specific, deoarece unele animale pot
realiza activarea lor în timp ce altele nu au această capacitate.
Se mai cunosc şi alţi factori esenţiali care posedă un comportament similar
vitaminelor dar care intră în structura celulelor, sau servesc ca sursă de energie. Din
această categorie de substanţe numite „vitagene” fac parte acizii graşi esenţiali (AGE),
reuniţi sub denumirea de vitamina F şi aminoacizii esenţiali (AAE). Din punct de
vedere fiziologic, stările carenţiale determinate de aceşti factori se aseamănă cu carenţa
vitaminică, cu deosebirea că există diferenţe substanţiale privind cantităţile necesare
funcţionării normale a organismului. Astfel, dacă în cazul vitaminelor necesarul este de
ordinul µg sau cel mult al mg care sunt de ordinul gramelor, în cazul vitagenelor
necesarul este de ordinul gramelor.
Vitamerele sunt substanţe naturale sau sintetice, înrudite cu vitaminele şi care
pot avea o acţiune similară cu acestea. Este cazul acidului pimelic care poate înlocui
biotina ca factor de creştere pentru Corynebacterium difteriae.
Conform cercetărilor efectuate de Burk (1944), în grupul vitamerelor pot fi
incluse şi formele active ale vitaminelor (forme diferite ale aceleaşi vitamine, sau
metaboliţi ai acestora). Noţiunea de „vitamere” este destul de imprecisă, iar cercetările
recente demonstrează că în această categorie nu pot fi incluse provitaminele, formele
active şi cele de metabolizare a vitaminelor. Ca o concluzie a celor discutate în
paragrafele anterioare, dacă termenul de „vitagene” îşi poate găsi o justificare, cel de
„vitamere” este inutil şi generator de confuzii.
Antivitaminele sunt substanţe cu acţiune antagonistă vitaminelor care produc
simptoame carenţiale specifice vitaminei respective. Ele pot acţiona prin: i) analogie
structurală- aceşti compuşi intră în competiţie cu o vitamină cu structură asemănătoare
(cazul cunoscut al antagonismului PAB-sulfamide); ii) alterarea structurii vitaminei- de
exemplu tiaminaza (rupe moleculă vitaminei B1), ascorbaza care are ca substrat
vitamina C, lipooxidazele care inactivează provitaminele A; iii) reacţie chimică cu
vitaminele- inhibă astfel biosinteza acestora; de exemplu 1,2-dibrom-4,5-
diaminobenzolii acţionează ca inhibitori ai sintezei de Vitamina B12.
Mecanismul de acţiune al antivitaminelor este utilizat în terapie (chimioterapie,
medicaţia cu anticoagulante) şi serveşte în cercetările experimentale pentru provocarea
avitaminozelor.

Vitaminele în medicină

20
Meritul lui Funk este de a fi descoperit prima vitamină (în realitate un amestec)
şi de a fi ajuns la concluzia că „bolile de tipul beri-beri şi scorbut nu îşi au originea în
infecţii sau intoxicaţii, ci în lipsa unor substanţe necunoscute din alimentaţie şi care, în
cantităţi foarte mici, sunt neapărat necesare, sănătăţii şi vieţii”.
În cazul în care necesităţile în vitamine nu sunt asigurate se instalează o
carenţă gradată, progresivă, care evoluează de la forme uşoare, precarenţă, până la
forme grave, chiar mortale. Deşi discutabilă, noţiunea de precarenţă este de mare
interes deoarece este mai apropiată de starea normală decât de cea patologică. Între
aceste forme aproape neobservabile şi formele grave denumite avitaminoze, există o
zonă largă de stări de hipovitaminoză. Aceste forme sunt mai uşoare, în mare măsură
reversibile au prin manifestări clinice şi biochimice caracteristice.
După cauzele care le produc hipo- şi avitaminozele se împart în două categorii
(Figura 1.):
1. primare - include carenţele determinate de: i) lipsa reală a vitaminelor din
alimente (alimentaţie deficitară, subnutriţie) sau ca urmare a distrugerii lor din
alimente; ii) tulburările de absorbţie; iii) alterarea florei microbiene intestinale, aceasta
fiind o sursă de vitamine care asigură o cotă importantă din necesităţile organismului;
iv) imposibilitatea transformării provitaminelor în vitamine; etc.
2. secundare - include carenţe determinate de: i) existenţa, în anumite stări
fiziologice speciale sau patologice, a unor necesităţi crescute de vitamine. În aceste
cazuri, un aport, care pentru persoane sănătoase este considerat normal, nu asigură
necesarul organismului pentru vitamina respectivă; ii) prezenţa în alimente a unor
avitamine naturale; iii) administrarea unor medicamente care antagonizează cu
vitaminele; iv) afectarea unor organe implicate în metabolizarea vitaminelor; etc.

21
Figura 1. Definirea stărilor patologice asociate cu carenţa sau excesul de vitamine

Spre deosebire de modelele experimentale în care starea carenţială indusă la


animale este tipică pentru vitamina respectivă, în clinică, în dezechilibre alimentare, în
infecţii, în cursul administrării unor medicamente, etc., apar carenţe complexe numite -
policarenţe-. De asemenea sunt frecvente stările de latenţă clinică, în care semnele
carenţei apar în momentul în care organismul este slăbit din alte motive. În acest caz
stările precarenţiale sunt diferite, depind de antecedentele individului şi de
„individualitatea biochimică” a persoanei în cauză.
Adesea, este posibil ca manifestarea unei hipovitaminoze, sau avitaminoze
să mascheze alte stări carenţiale. Din punct de vedere clinic, precizarea este importantă
deoarece hipo- şi/sau avitaminoze sunt cel mai adesea manifestări policarenţiale. Acest
aspect le diferenţiază de carenţele provocate experimental.
Hipervitaminozele apar datorită unui exces de vitamine sau imposibilităţii
organismului de a utiliza resursele disponibile. Cel mai adesea acestea apar datorită
excesului alimentar, dar şi în urma consumării unor alimente sau preparate bogate în
vitamine sau provitamine, sau datorită unei terapii intensive, abuzive, cu vitamine.
Deseori, excesul unei singure vitamine are efecte şi asupra metabolizării altor vitamine.
În funcţie de gravitatea manifestărilor produse, hipervitaminozele pot fi
clasificate în: uşoare caz în care manifestările sunt reversibile şi severe, atunci când se
realizează intoxicaţii grave cu vitamină.

22
Vitaminele ca „factori esenţiali”

Vitaminele sunt „factori esenţiali” deoarece sunt absolut necesari tuturor


speciilor animale, vegetale, şi microorganismelor (Schopfer, Lwoff, 1934). Acestea
sunt „factori exogeni” deoarece organismul nu le poate sintetiza în totalitate, sau
concentraţia în care sunt necesare. Provenienţa exogenă reprezintă un criteriu de
diferenţiere a lor faţă de hormoni. Posibilităţile de sintetiză ale vitaminelor sunt specio-
dependente motiv pentru care, biosinteza vitaminelor trebuie analizată în mod concret
pentru fiecare specie şi vitamină în parte. Astfel este cazul vitaminei PP care are ca
precursor triptofanul şi poate fi parţial sintetizată de către om şi alte mamifere. Unele
microorganisme pot sintetiza vitaminele din părţile componente. În funcţie de
posibilităţile de sinteză, aportul exogen de vitamină este variabil. De exemplu,
vitamina C este necesară numai pentru om, primate şi cobai; în timp ce alte specii sunt
capabile să sintetizeze vitamina C, în cantităţi suficiente pentru asigurarea necesarului
zilnic.
O atenţie deosebită este acordată procesului de vitaminogeneză de la nivelul
florei intestinală, în care microorganismele produc unele dintre vitaminele necesare
funcţiilor vitale ale organismului (K, PAB, biotină, acid pantotenic şi acid folic).
Cantitatea produsă este suficientă pentru a acoperi (cel puţin parţial) necesarul zilnic al
omului. În cazul altor vitamine, cum sunt: nicotinamida, tiamina, riboflavina şi
piridoxamina, cantitatea produsă prin vitaminogeneză nu asigură necesarul zilnic motiv
pentru care se recomandă suplimentarea cu vitamine din surse exogene. În tabelul 2
sunt prezentate câteva microorganisme producătoare de vitamine. Datele prezentate au
valoare orientativă şi trebuie privite cu rezervă deoarece sunt obţinute în condiţiile
producerii vitaminelor în medii de cultură, fără a reflecta caracteristicile de producţie
ale tractului digestiv şi randamentul real din organism.

Tabelul 2. Microorganisme prezente în flora intestinală şi vitaminele pe care le pot produce prin procesul
de vitaminogeneză
Microorganisme B1 B2 PP B6 Pantotenic Biotina Folic Inozitol
Pseudomonas + + + + + + + +
fluorescens
Proteus vulgaris + + + + + + + +
Clostridium butylicum + + + + + + + +
Aerobacter faecalis - + + - + - - -
Escherichia coli + + + - - + - -
Bacillus mesenthericus + ++ + - - - - -
23
Bacillus alcaligenes + + + - - + - -
faecalis

Clasificare a vitaminelor şi a elementelor minerale

Dezvoltarea amplă a cercetărilor în domeniul vitaminelor, mai ales după anii


‘30, izolarea, stabilirea structurii chimice şi a proprietăţilor fizico-chimice a unui
număr din ce în ce mai mare de vitamine, a impus ca clasificarea corespunzătoare a
acestora, pe baza criteriilor ştiinţifice. Unul dintre criterii este solubilitatea vitaminelor
în lipide şi solvenţi organici şi respectiv în apă şi solvenţi polari. Acesta se corelează şi
cu alte caracteristici fiziologice, deoarece vitaminele liposolubile se absorb din tractul
digestiv prin mecanisme de absorbţie asemănătoare lipidelor, în timp ce vitaminele
hidrosolubile prin mecanisme complet diferite.
Încă din 1915, Osborne şi Mendel au grupat vitaminele în două mari categorii:
a) vitamine hidrosolubile. Sunt vitamine solubile în apă şi solvenţi polari,
care în marea lor majoritate sunt termolabile, stabile în mediu acid şi instabile în mediu
alcalin. Acestea nu pot fi depozitate de către organismul animal sub formă de rezerve.
Din această categorie fac parte vitaminele grupului B, vitaminele C, PP, P, acidul folic,
acidul lipoic, etc.
b) vitamine liposolubile. Sunt vitamine solubile în lipide (grăsimi) şi
solvenţi organici, care în cea mai mare parte sunt termostabile, stabile în mediu acid şi
alcalin. Pot fi depozitate în anumite organe, de unde sunt utilizate atunci când
organismul o cere. Din această categorie fac parte vitaminele A, vitaminele D,
vitaminele E şi vitaminele F şi vitaminele K.

În funcţie de proporţia în care se găsesc în organism şi de rolul pe care îl


îndeplinesc, elementele minerale sunt grupate în 5 categorii: i) elemente minerale
esenţiale: intră în compoziţia apei şi a tuturor constituenţilor organici. Acestea sunt:
carbonul, hidrogenul, oxigenul, azotul şi sulful. Organismul îşi procură continuu aceste
elemente din apa şi hrana ingerată, unde se găsesc în special sub formă de compuşi
organici (glucide, lipide şi proteine); ii) elemente cu rol fundamental: ca1ciu, fosfor,
magneziu, sodiu, potasiu şi clor. Aceste elemente sunt procurate zilnic prin dietă, în
cantităţi apreciabile (mai mari de 100 mg/zi); iii) oligoelemente: cobaltul cromul,
cuprul, fierul, iodul, manganul, seleniul şi zincul. Aceste elemente se găsesc în
organism în concentraţii mici, reprezintă mai puţin de 0,05% din greutatea corporală şi

24
îndeplinesc un rol structural şi funcţional. Aportul alimentar de oligoelemente este şi el
foarte redus; iv) elemente adiţionale: arseniu, cadmiu, nichel, siliciu, staniu şi vanadiu.
Unele dintre aceste elemente sunt necesare nutriţiei organismului, dar nu îndeplinesc
funcţii esenţiale în organism; v) elemente recunoscute ca fiind toxice pentru organism:
mercurul şi plumbul.
Majoritatea elementelor minerale din organism, indiferent că sunt de natură
exogenă sau endogenă, şi de proporţia în organism, prezintă unele trăsături comune de
metabolism.
Metabolismul general al elementelor minerale
Cu excepţia sodiului şi potasiului, majoritatea elementelor minerale,
importante din punct de vedere nutriţional, se găsesc în hrană că atare, sub formă
legată. De aceea absorbţia lor este întârziată şi redusă. Pentru a putea fi mai uşor
absorbite prin mucoasa intestinală., elementele minerale se leagă la proteine specifice
de transport.
Vehicularea lor ulterioară prin sânge şi depozitarea se realizează tot cu ajutorul
unor proteine de transport specifice. În tabelul 3 sunt prezentaţi principalii compuşi cu
rol de transport al elementelor minerale în organism:

Tabelul 3. Principalele oligoelemente şi proteinele lor de transport prin


sânge. (n – necunoscut, (+) – concentraţie mică; (-) absent)
oligoelement transferina albumina transcobalamina globuline
Co - - (+)* ++
Cr + - (+)*
Cn - + (+)* -
Fe ++ - (+)* -
Mn + - (+)* -
Mo n - (+)* -
Se n - (+)* -
Zn + + (+)* -

Elementele minerale sunt excretate majoritar prin urină, sub formă de


compuşi solubili, dar şi prin fecale. Oligoelementele prezintă căi diferite de secreţie şi
excreţie (Tabelul 4).

Tabelul 4. Căile de excreţie ale oligoelementelor. (n – necunoscut, (+) – concentraţie mică; (-) absent)
oligoelement bilă urină suc transpiraţie celulele
pancreatic epiteliale
eliminate în
25
urină
Co - ++ - - -
Cr + ++ - - -
Cn ++ - - - -
Fe - - - - +
Mn ++ - - - -
Mo - + - - -
Se n - - - -
Zn + + ++ ++ +

Necesarul zilnic de elemente minerale esenţiale şi oligoelemente este asigurat


de majoritatea alimentelor aflate în dieta zilnică. Surse deosebit de bogate sunt:
boabele cerealelor, fructele şi legumele. Produsele lactate, carnea şi peştele conţin
cantităţi mai reduse de elemente minerale.
Trebuie subliniat faptul că aportul alimentar de substanţe minerale nu se
reflectă întotdeauna în nivelul concentraţiei lor în sânge şi depinde de măsura în care
are loc absorbţia şi excreţia elementului respectiv. La rândul lor, aceste procese sunt
dependente de alţi factori favorizanţi sau inhibitori. Cu toate acestea cunoaşterea
concentraţiei elementelor minerale în sângele circulant este foarte utilă deoarece ea
reflectă echilibrul existent între cantităţile de elemente minerale absorbite, utilizate de
către organism, depozitate şi excretate.
O altă trăsătură desprinsă din metabolismul general al elementelor minerale se
referă la deficitul şi excesul acestor elemente în organism. Astfel, un aport alimentar
deficitar în elemente minerale conduce la instalarea unor sindroame clinice specifice,
bine definite, şi despre care se cunoaşte că apar că urmare a unor tulburări de absorbţie,
sau unor pierderi excesive pe diferite căi metabolice.

Rolul biochimic al vitaminelor

O preocupare principală a etapei actuale de cercetare a vitaminelor este


elucidarea rolului şi mecanismelor prin care ele acţionează în organism. Această
preocupare a fost iniţiată în 1932 de Warburg şi Christian care au descoperit că
vitamina B2 este componenta activă a „fermentului galben respirator”. De-a lungul
timpului s-au realizat şi alte cercetări care au dus la fundamentarea concepţiei potrivit
căreia multe vitamine funcţionează ca părţi active (coenzime) ale enzimelor. Sub

26
această formă, sau sub alte forme, vitaminele participă în realizarea unor procese
biochimice importante, cum ar fi:
a) în reacţii de oxidoreducere, fundamentale pentru toate celulele. Astfel
vitamina B2 este cofactor enzimatic al flavinenzimelor, vitamina PP al
+ +
piridindehidrogenazelor (NAD , NADP ), vitaminele E şi K participă în sistemele
chinonice, vitamina C în sistemul endiol-dioxo, etc.;
b) în metabolismul aminoacizilor, ca parte activă a aminoacid-
decarboxilazelor, deaminazelor, transaminazelor, etc.;
c) în metabolismul fragmentelor „C1”: decarboxilazele α- cetoacizilor, în β-
carboxilare (biotina) şi în transferul fragmentelor „C1” - transformilări, transmetilări
(vitaminele folinice), etc.;
d) în transferul fragmentelor „C2” şi a lanţurilor acil (de exemplu acizii graşi)
sub formă de coenzimă acetilantă „ CoA-SH” (cu acid pantotenic), etc.;
e) în cadrul hidrolazelor, ca de exemplu, efectul activator al inozitolului asupra
hidrolizei catalizate de amilaze sau a acidului ascorbic asupra esterazelor, etc.
Vitaminele joacă un rol important şi în procesele biochimice dinamice, în
interacţiunile dintre metaboliţi şi antimetaboliţi. Relaţia dintre aceştia şi medicamente a
fost pentru prima dată demonstrată în cazul PAB (acidul p-amino benzoic), substanţă
cu rol vitaminic, a cărei activitate biologică este inhibată de sulfamide şi care
funcţionează ca antimetabolit. De fapt, relaţia dintre cei doi compuşi este reciprocă şi
competitivă şi depinde, majoritar de concentraţia şi activitatea specifică a partenerilor.
S-a observat că efectul terapeutic al sulfamidelor este anulat de concentraţii mari de
PAB. Astfel de mecanisme stau la baza dezvoltării chimioterapiei moderne.
În prezent se acordă o importanţă deosebită interacţiunilor vitamină - vitamină,
dintre vitamine - hormoni şi vitamine - medicamente, interacţiuni care se traduc prin
efecte de sinergie şi potenţare, sau de scădere a acţiunii diferiţilor compuşi implicaţi.

27
PARTEA I

Vitamine liposolubile

28
29
CAPITOLUL I

VITAMINELE A

Vitaminele A sunt cunoscute ca cele mai vechi produse vitaminice. Din


antichitate se cunoaşte faptul că ingestia de ficat este favorabilă vederii, şi mai ales,
vederii din timpul nopţii, remarcându-se că aceasta ar putea fi provocată de deficienţe
în dietă. Încă de acum 3500 de ani, în papirusul „Ebber”, era semnalată hemeralopia.
Corelaţia dintre capacitatea de a vedea la întuneric şi activitatea vitaminei A a
fost demonstrată experimental la şobolani. Mai târziu s-a arătat că pigmenţii purpurei
vizuale care reprezintă factorul esenţial pentru vedere scotoptică sunt complecşi
proteici ai vitaminei A.
În 1904 s-a semnalat necroză conjunctivă la un număr mare de copii hrăniţi cu
lapte degresat. Cercetările efectuate au ajuns la concluzia că populaţia care utilizează
un regim vegetarian suferă adesea de keratomalacie, care, după unii autori determină
leziuni la nivelul corneei.
În 1909, Stepp şi Hopkins au observat simptoamelor de boală atunci la
animalele hrănite cu alimente supuse în prealabil extracţiei cu amestec de alcool şi eter.
Cercetările experimentale efectuate de Obsborne, Mendel, McCollum şi Davis, au
stabilit că şobolanii tineri nu ajung la maturitate atunci când sunt hrăniţi numai cu
proteine, hidraţi de carbon, slănină şi sare. Creşterea revine repede la normal dacă în
hrană se adaugă extract eteric din unt sau ou. Astfel, s-a ajuns la concluzia că în hrană
se găsesc unii factori esenţiali de creştere. Cercetările ulterioare au arătat că
xeroftalmia este o altă maladie care se datorează factorului de creştere solubil în
grăsimi.
În perioada primului război mondial s-a descoperit legătura dintre carenţele
descrise clinic şi cele experimentale. S-a observat că apariţia xeroftalmiei la om era o
consecinţă a diminuării cantităţii de unt, bogat în vitamina A, din regimul alimentar.
Tot în această perioadă, sindromul clinic provocat de lipsa vitaminei A a fost evidenţiat
la populaţiile care consumau margarină în loc de unt (Danemarca).
Factorul de creştere solubil în grăsimi a fost pentru prima dată denumit „factor
A liposolubil”, în 1914, de Mc Collum şi Davis. Numele de „Vitamina A” a fost dat în

30
1916 de către Drummond. El a arătat că acest factor nu era distrus de substanţe alcaline
şi că în urma saponificării se separa în fracţia nesaponificabilă.
P.Karrer şi col., (1931) au izolat vitamina A şi i-au determinat structura
chimică, iar în 1937 s-a reuşit sinteza ei în laborator . Studiile realizate pentru
identificarea posibilelor surse de vitamină A pentru organismul animal, au condus la
identificarea carotenoizilor, substanţe biosintetizate în special de plante. În 1938, Euler
şi Karrer au demonstrat că substanţele colorate din plante, carotenii, au acelaşi efect
fiziologic ca şi vitamina A, desemnându-i ca fiind provitamine A. Rolul de precursori a
fost demonstrat după administrarea unei cantităţi mari de caroten şobolanilor care
prezentau avitaminoză experimentală. În urma analizei ţesutului hepatic s-a constatat
că 99% din vitamină A provenea din carotenul administrat.
Cercetările ulterioare au demonstrat că provitaminele sunt generos distribuite
în regnul vegetal, iar vitamina A poate fi identificată numai la animale, mai ales în
ficatul şi viscerele de peştilor şi mamiferelor.
Structura β-carotenului a fost determinată între 1928-1930, iar în 1950 a fost
pentru prima dată preparat prin sinteză. Concomitent au fost caracterizate structural şi
funcţional şi alte provitamine naturale din plantele verzi: α- şi γ-carotenii,
criptoxantina, afanina, mixoxantina, afamicina: În ficat a fost identificată: hepaxantina.
În 1986, Gross şi Budawski, au constatat că unii peşti de apă dulce sintetizează
retinolul (vitamina A1) din β-caroten şi derivaţii lui oxigenaţi (izozeaxantina,
cantaxantina şi astaxantina).

1. Structura şi proprietăţile provitaminelor şi vitaminelor A


1.1 .Clasificarea provitaminelor A
Comisia pentru nomenclatură biochimică a recomandat, conform regulilor
IUPAC (1957), IUPAC-IUB (1966), schimbări importante în denumirea vitaminelor A
şi a derivaţilor lor. Astfel, compusul cunoscut ca vitamina A1 este , în prezent, denumit
retinol. Acidul şi aldehida corespunzătoare vitaminei A1 sunt denumite acid retinoic,
respectiv retinal. Înainte de oficializarea acestor denumiri stereoizomerii vitaminei A1
şi derivaţii acestora (aldehidă ţi acid) au numiri: vitamina A2, neovitamina A1, retinen2,
izoretinen A, acidul neovitaminei A, etc.
De fapt, la simpozioanele pe tema carotenoidelor, desfăşurate până în prezent,
s-a utilizat nomenclatura obişnuită, nomenclatura semi-sistematică fiind considerată
necesară în cazul descrierii de noi carotenoide.

31
Dintre precursorii naturali ai vitaminelor A, cei mai importanţi sunt α-, β- şi γ-
carotenii. Au fost izolate şi caracterizate şi criptoxantina, mixoxantina, afanina,
leprona, echinenona (Figura 1.1).
Carotenoizii, compuşi organici larg răspândiţi în regnul vegetal şi animal, sunt
substanţe cristaline polienice, constituite din unităţi izoprenice. În toate ţesuturile
plantelor există o serie de caroteni care diferă între ei doar prin raportul dintre atomii
de carbon şi hidrogen. Numele de „caroteni” a fost atribuit de Twet, în 1911,
pigmenţilor galbeni din plante. Structura polienică prin numărul mare de duble legături
conjugate le conferă culori diferite care variază de la galben la portocaliu şi respectiv
de la roşu la violet. Tot dublele legături din catena polienică conferă carotenoizilor
izomerie cis-trans, motiv pentru care prezintă un număr mare de stereoizomeri.
Stereoizomerii se pot diferenţia în funcţie de spectrul de adsorbţie.
Teoretic, cele 9 duble legături din lanţul izoprenic al α- şi β- carotenilor, ar
putea determina un număr de 29 = 512 izomeri cis-trans. Având în vedere distanţele
dintre atomii de carbon angajaţi în dublele legături, atomii de hidrogen şi radicalii
metil, nu toate dublele legături sunt suficient de active steric şi astfel numărul
izomerilor reali posibili este mult mai mic. Majoritatea provitaminelor naturale sunt
all-trans, izomeri mai săraci în energie şi deci mai stabili. Sub acţiunea catalitică a I2,
prin încălzire dar şi prin alte metode se obţin amestecuri de izomeri cis-trans, care pot
fi separaţi cromatografic.
Carotenii sunt substanţe solubile în grăsimi şi solvenţi organici şi insolubili în
apă. Datorită gradului înalt de nesaturare carotenoizii se oxidează foarte uşor în
prezenţa luminii şi în contact cu aerul.

β-carotenul este cel mai important precursor al vitaminei A. El se găseşte în


cloroplaste împreună cu clorofila, sub formă de complecşi proteici hidrosolubili, sau de
picături lipidice.
Prezenţa acestuia în frunze este mascată de către clorofilă. Toamna, după
degradarea clorofilei, frunzele îşi modifică culoarea în funcţie de conţinutul în caroteni.
O cantitate apreciabilă de β- caroten se găseşte în morcovi unde reprezintă aproximativ
30% din totalul carotenoizilor, faţă de 1% α- caroten şi respectiv 0.1% γ-carotenului.
β- Carotenul pur este o substanţă cristalină, galben-portocalie, insolubilă în
apă, solubilă în solvenţi organici, optic inactivă. Dintr-un amestec de metanol şi benzen
poate să cristalizeze sub formă de tablete violet închis, cu punct de topire de 1840C.
Natura polienică a β- carotenului a fost demonstrată de Zeichmeister, în 1928.
Karren şi Kuhn. au clarificat ulterior structura chimică a acestuia. Structura C40H56 este
32
formată din două cicluri de β- iononă unite printr-o catenă nesaturată formată din 4
unităţi izoprenice care la oxidare duce la eliberare de: acidului glutamic, acidului
geronic, acidului dimetil-malonic, acidului dimetilsuccinic şi acidului acetic (Figura
1.1).
α- carotenul se deosebeşte de β- caroten prin faptul că la una din extremităţi
prezintă un ciclu α- iononic şi este un compus optic activ (Figura 1.1). De regulă, se
găseşte în plante alături de β- caroten, deşi în unele plante lipseşte (spanac, urzică, orz,
etc.).
Poate să cristalizeze dintr-un amestec de metanol-benzen sub formă de prisme
arămii care prin uscare capătă o coloraţie roşie-închis, violet.
Se dizolvă uşor în solvenţi organici, soluţiile având coloraţii diferite în raport
cu solventul. De asemenea se dizolvă uşor în grăsimi, uleiuri şi este foarte greu solubil
în alcool absolut. Punctul de topire este de 188,50C, rezistă la încălzire dar este foarte
uşor distrus de acizi şi oxigen.
γ- carotenul conţine numai un singur ciclu β-iononic şi este considerat
însoţitor permanent al β- carotenului din plante, unde se întâlneşte în cantităţi extrem
de mici. În unele cazuri, cum este frunza de Cuscuta salina, γ- carotenul este
componentul principal (Figura 1.1).
Prezintă un sistem de cristalizare aciform formând mănuchiuri de snopi, cu
punctul de topire la 1780C. Poate fi cristalizat dintr-un amestec de carotenoizi cu
ajutorul unui amestec de alcool şi sulfură de carbon.
Criptoxantina - este foarte răspândită în ţesuturile vegetale unde împreună cu
β- carotenul formează peste 30% din cantitatea totală a pigmenţilor vegetali. Din punct
de vedre chimic este un 3- sau 4-hidroxi-β-caroten.
Dizolvată în benzen, prezintă benzi caracteristice de absorbţie la 483, 452, 424
nm, iar în sulfură de carbon la 520, 484 şi 452 nm.
Echinenona - a fost izolată pentru prima dată din gonadele ariciului de mare,
ulterior ea fiind identificată şi la alte nevertebrate şi alge marine. Nu se cunoaşte încă
dacă animalele marine sunt capabile să sintetizeze echinenona sau o primesc de la
algele cu care se hrănesc. Din punct de vedre chimic se consideră că echinenona este
de fapt un 4-ceto-β-caroten.
Din unele Cyanophyceae au fost izolate afanina, afanicina, afanizofila şi
flavocina. Mai târziu s-a stabilit că afanina şi mixoxantina sunt identice cu echinenona.
În frunzele plantelor se mai găsesc cantităţi relativ importante de xantofilă şi
cantităţi mult mai mici de zeaxantină.
33
Din tomate s-a izolat licopina, un carotenoid aciclic care conţine 13 duble
legături, din care 11 sunt conjugate. Ulterior licopina a fost identificată şi în fructele de
măceş, pepeni, caise, ardei, piersici, etc.

Figura 1.1. Structura chimică a vitaminelor şi provitaminelor A

1.2 .Clasificarea vitaminelor A


Vitaminele A se împart în trei mari clase:
1. vitamina A1: forma alcoolică - retinol1 sau axeroftol (R-CH2-OH)
forma aldehidică - retinal1 sau retinen (R-CHO)
forma acidă – acid retinoic1 (R-COOH)
2. vitamina A2: forma alcoolică - retinol2 (R-CH2-OH)
forma aldehidică - retinal2 sau dehidroretinol (R-CHO)
forma acidă - acid retinoic2 (R-COOH)
3. vitamina A3: forma alcoolică (R-CH2-OH)

Forma alcoolică (vitamina A1) se numeşte retinol. În funcţie de acţiunile sale


fiziologice, vitamina A1 se mai numeşte vitamină antixeroftalmică (axeroftol),
vitamină de apărare a epiteliilor, vitamină de creştere liposolubilă, etc.
Structural retinolul conţine 5 legături duble conjugate din care 4 în catena
laterală polienică şi 5 grupe metil din care 3 pe ciclul β-iononic. Datorită acestei
34
structuri, teoretic, retinolul ar putea există sub forma a 32 stereoizomeri. Se cunosc
doar 6 izomeri naturali care au putut fi izolaţi şi/sau sintetizaţi. Se pare că în natură
formele cis nu sunt foarte frecvente.
Vitaminele A1 prezintă o grupare alcoolică primară în poziţia trans şi o
configuraţie all-trans (trans-trans) a catenei polienice, spre deosebire de neovitamina
Aa la care gruparea alcoolică este în poziţie cis:

Se mai cunosc alte 4 forme ale vitaminei A1 şi anume izovitamina Aa care


prezintă izomerie cis în poziţia 9, izovitamina Ab (11-cis) şi respectiv neovitamina Ac
(11,13-di-cis).
Toţi izomerii all-trans ai retinolului manifestă o activitate crescută. Forma cea
mai activă o constituie retinolul pur, utilizat ca standard internaţional. Dacă se notează
convenţional cu 100% activitatea biologică a retinolului pur, celelalte forme ale
vitaminei A prezintă următoarele activităţi:

- all-trans retinol 100% (3.904.000 U.I./g)


- 13-cis retinol 75% ( 2.190.000 U.I./g)
- 9-cis retinol 21% ( 607.000 U.I./g)
- 9, 13-di-cis retinol 24% ( 688.000 U.I./g)
- 11-cis retinol 24% ( 690.000 U.I./g)
- 11, 13- di-cis retinol 15% ( 428.000 U.I./g)

35
36
Forma aldehidică (Retinal1), sau aldehida vitaminei A1 a fost extrasă din
pielea unor broaşte (Rana pipiens, Rana aesculanta) şi din retină. La fel ca şi forma
alcoolică prezintă mai mulţi stereoizomeri: all-trans retinal; 13-cis retinal, sau
neoretinal;, 11-cis retinal, sau neoretinalb; 11,13-di-cis retinal, sau neoretinalc; 9-cis
retinal, sau izoretinala; 9-13-di-cis retinal, sau izoretinalb.

Forma acidă (Acid retinoic) este posibil să reprezinte forma activă a


vitaminei A.
Un izomer al acidului retinoic este acidul 13-cis retinoic sau izotretioina, care
posedă de asemenea, activitate vitaminică A:

2. Surse de caroteni şi vitamină A


2.1 . Surse de caroteni
Carotenoizii se sintetizează în cantităţi variabile, în cloroplaste, în funcţie de
stadiul de vegetaţie al plantelor. În cloroplastele plantelor crescute la întuneric sau la

37
cele veştejite, alături de carotenoizi întâlnim xantofile (hidroxi-, aldohidroxi- şi
cetohidroxi-carotenoide). Aceşti compuşi mai sunt prezenţi în ciuperci şi bacterii.
La om, cea mai importantă sursă de caroten o reprezintă o serie de alimente de
natură vegetală prezentate în tabelul 1.1.

Tabelul 1.1. Cantitatea de caroteni din alimente şi vegetale


proaspete
aliment media mg % aliment media mg %
ardei gras 8-25 spanac 13-14
ardei kapia 25-35 tomate 6,5-12
gogoşari 23-25 agrişe 0,1-0,2
fasole verde 0,1-0,2 banane 6,8-8,3
morcovi 7-18 caise 1,2-4,2
pepene verde 3-4 mazăre verde 0,2-0,4
ridichi 1,5-2 dovleac cantalup 0,2-0,8
salată 3-6

Ceapa, castraveţii ca şi unele fructe conţin caroteni într-o concentraţie cuprinsă


între 0,1 – 0,5 mg %.
În timpul păstrării lor, legumele şi fructele, îşi modifică conţinutul în pigmenţi
carotenoidici. Astfel, la morcovii conţinutul în caroteni scade de la 18 mg%/g la 13,4
mg %/ g produs proaspăt, după 120 zile de păstrare la 00 C.
Animalele îşi procură cea mai mare cantitate de caroteni din hrană.
Experienţele efectuate pe ouă de insecte, peşti şi păsări au demonstrat că celulele
animale au posibilitatea să sintetizeze carotenoide la fel ca şi celulele vegetale.
Animalele pot asimila şi depozita carotenii absorbiţi din hrană în diferite
organe şi ţesuturi, dar în acelaşi timp le pot transforma în carotenoide proprii, diferite
de cele din plante.
Carotenii se găsesc în stare liberă sau sub formă de complexe cu lipoproteinele
în ţesutul adipos subcutanat şi în ţesutul adipos din jurul organelor interne. O cantitate
redusă este prezentă sub formă cristalizată în ţesuturile cornoase: solzi, pene, ciocul
păsărilor, etc.
Crustaceele sunt vieţuitoarele acvatice cu cel mai mare depozit de carotenoide.
Peştii nu pot biosintetiza de novo, carotenoidele motiv pentru care principala sursă o
constituie biomasa acvatică care este bogată în caroteni exogeni. Studiile efectuate pe
diferite organe ale peştilor au indicat faptul că, pielea, carnea, gonadele, ficatul, ochii,
solzii, etc. sunt bogate în carotenoide. La majoritatea peştilor predomină, atât calitativ
cât şi cantitativ formele ceto- şi cetohidroxicarotenoidele cu structură hexaciclică β-

38
iononică. Păsările conţin carontenoizi în măsura existentei lor în hrană. Din punct de
vedere structural predomină structura β-iononică.
Mamiferele conţin carotenoide cu structură α- şi β- iononică. Principalii
pigmenţi se găsesc în sânge (100-300µg/100 ml sânge), ficat (2 mg/kg corp,
predominând forma β) şi ţesut adipos. Ţesutul muscular este în general sărac în
caroteni, iar în muşchiul inimii încă nu a fost identificat.
În biochimie, farmacie şi medicină interesează îndeosebi carotenoizii ale căror
lanţuri polienice prezintă cicluri iononice la una sau la ambele extremităţi. În figura
1.1. sunt prezentate structurile carotenoizilor cu rol de provitamine. Structural, aceştia
sunt derivaţi de la licopen. α-carotenul poate fi considerat un licopen care are la capăt
un ciclu de α-iononă, în timp ce β-carotenul are două cicluri β-iononice, iar γ-carotenul
numai un grup β-iononic terminal.

2.2 . Surse de vitamină A


Animalele erbivore primesc carotenoizii odată cu hrana şi îi transformă în
retinol. Sursa de vitamina A pentru animalele carnivore o reprezintă alimentaţia de
origine animală. Pentru om, sursele de vitamine A exogene sunt sub formă de
provitamină A, sau vitamină A din hrana de origine animală.
Vitamina A se găseşte mai ales sub formă de palmitat în intestin, limfă şi ficat,
şi sub formă liberă, ne-esterificată, în sânge. În mod normal, urina nu conţine vitamină
A1; aceasta poate apărea în urină numai în cazuri patologice.
Cantitatea cea mai mare de vitamină A se găseşte în ţesutul adipos al ficatului
peştilor marini. De aici este extrasă şi este pusă în vânzare sub formă de untură de
peşte, sau ulei de peşte. Peştii iau vitaminele A din planctonul marin, care reprezintă
hrana lor de bază.
De asemenea, ficatul animalelor şi al păsărilor conţine cantităţi apreciabile de
retinol.
Carnea, viscerele, gălbenuşul de ou, produsele lactate conţin vitamina A1 în
cantităţi variabile, care sunt mai mari pe perioada verii şi mai mici iarna. Nu conţin
vitamina A uleiurile vegetale, untura, seul, margarina, slănina, etc.
În funcţie de alimentele din dietă vitaminele şi provitaminele A se absorb
diferit. Astfel, β-carotenul este mai uşor absorbit decât retinolul iar convertirea la
retinal şi retinol se face de către organism. Deoarece, retinolul reprezintă standardul
internaţional de măsurare a activităţii vitaminei A raportarea prezenţei în organism se
face în funcţie de acesta. Două micrograme de β-caroten, sub formă uleioasă,

39
administrat ca supliment nutriţional poate fi convertit de către organism într-un
microgram de retinol. Dacă β-carotenul provine din alimente, sunt necesare 12µg β-
caroten pentru ca organismul să obţină un microgram de retinol. Alte carotenoide sunt
mai puţin eficiente deoarece se absorb mai greu decât β-carotenul şi duc la obţinerea
unei rate de echivalenţă în retinol (RER) de 24:1. Valorile RER pentru retinol şi alte
carotenoide sunt prezentate în tabelul 1.2.
Tabelul 1.2: Rata de echivalenţă în retinol pentru β-caroten şi alte carotenoide
Cantitate consumată Cantitatea convertită la RER
retinol
1µg de vitamină A din dietă sau ca 1 µg retinol 1:1
supliment nutriţional
2 µg de β-caroten ca supliment nutriţional 1 µg retinol 2:1
12 µg β-caroten din dietă 1 µg retinol 12:1
24 µg α-caroten din dietă 1 µg retinol 24:1
24 µg β-criptoxantină din dietă 1 µg retinol 24:1

În vechiul standard internaţional, încă în uz, activitatea era măsurată în unităţi


internaţionale (U.I). În conformitate cu acest standard, o unitate internaţională (U.I.)
este echivalentă cu 0,3 µg retinol. În general, în alimente retinolul nu se găseşte în
formă liberă. Retinol palmitatul reprezintă o formă sub care retinolul este depozitat în
alimentele de origine animală. Plantele conţin carotenoide, unele dintre ele fiind
precursori pentru vitamina A (α- şi β-caroten). Legumele roşii şi galbene conţin
cantităţi semnificative de carotenoide, în timp ce legumele verzi conţin şi ele
carotenoide, dar pigmentul verde maschează culoarea specifică carotenoidelor.
În tabelul 1.3 este prezentat conţinutul în vitamine al unor alimentele din dieta
zilnică. În aceste alimente activitatea retinolului provine în principal din carotenoide.
Ca supliment nutriţional vitamina A este comercializată în special sub formă
de retinil palmitat şi retinil acetat. Multivitaminele conţin aproximativ 5.000 de U.I.
standard de vitamină A, care sunt echivalente cu 1.500 µg retinol, sau mai puţin, în
funcţie de cantitatea de β-caroten pe care o conţin.
Dieta zilnică normală asigură organismului necesarul de vitamină A.
Alimentele congelate pierd 5-10% din vitamina A, dacă sunt depozitate 12 luni, la

40
minus 230C. Prepararea culinară nu duce la distrugerea vitaminelor, cu excepţia
grăsimilor prăjite şi a celor râncede care au efect catalitic şi distrug vitamina A.
Studiile efectuate au indicat că există doi factori majori care controlează
utilizarea de către organism a surselor de vitamină A: i) modul de transport; ii)
mărimea particulei de vitamină A care este transportată. Experimentele au dovedit că
vitamina A din soluţiile uleioase este mai greu absorbită la nivelul peretelui intestinal
decât atunci când este în soluţie apoasă. Din păcate, vitaminele A din alimente,
dispersate în mediu apos, sunt supuse acţiunii oxigenului din aer, care are un efect
distructiv important.
Tabelul 1.3: Conţinutul în vitamină A al principalelor alimente din dietă
Alimente Cantitate Vitamina α- α- β- β-
A (µg caroten caroten caroten caroten
RAE) (µg) (µg (µg) (µg
RAE) RAE)
ulei din ficat 1 lingură 4,080 0 0 0 0
de cod
fulgi de ceaşcă 140-280 0 0 0 0
cereale
ouă 1 ou mare 119 0 0 0 0
unt 1 lingură 107 0 0 0 0
lapte 1 ceaşcă 76 0 0 0 0
integral
cartofi dulci ½ de 1,136 0 0 13,635 1,136
ceaşcă,
piure
morcov ½ de 595 2,975 124 5,655 471
ceaşcă,
tăiat
mărunt
spanac ½ de 393 0 0 4,717 393
ceaşcă,
gătit
caise un fruct 74 0 0 893 74

3. Metabolismul vitaminelor A
3.1 . Biogeneza carotenilor provitaminici
Cei mai importanţi precursori naturali ai vitaminelor A sunt: α-, β- şi γ-
carotenii, iar după carotenoizi se cunosc cel puţin şapte reprezentanţi, care probabil pot

41
fi grupaţi în categoria provitaminelor A: criptoxantina, afanina, afanicina, mixoxantina,
echinenona, leprona şi hepaxantina.
Pentru prima oară, carotenii au fost izolaţi din morcovi, de către
H.Wakenroder, sub formă de cristale roşii-rubinii, pe care le-a denumit „carotină”. În
1907 Willstäter a demonstrat identitatea structurală a carotenului din morcov cu cel din
frunză (C40H56).
În 1931, I. Kuhn a reuşit să descompună carotenul cu ajutorul metodei de
cromatografie adsorbţie, în 3 izomeri (α-carotenul circa 10%, β-carotenul circa 90% şi
γ-carotenul circa 0.1%).
Cercetările efectuate de Gold-Smitht şi col., în 1964, au demonstrat că toţi
carotenii au acelaşi precursor denumit fiten - C40H64-, care are la bază acetil-CoA care
provine din metabolismul glucidelor, lipidelor şi chiar al proteinelor. Majoritatea
compuşilor saturaţi ai fitenului conţin 9 duble legături, din care 3 sunt conjugate.
Structura fitenului este similară cu cea a scualenului făcând excepţie doar legătura
centrală, care este nesaturată. Fitenul (C40H64) poate fi dehidrogenat, dând o serie de
compuşi care se găsesc în natură. Dintre aceştia enumerăm: fitofluenul -C40H62-, zeta-
caroten -C40H60-, neurosporenul -C40H58-, licopenul -C40H56-, dehidrolicopenul - C40H54-
şi bis-dehidrolicopenul -C40H52-.
Prima teorie a biogenezei carotenoizilor a fost prezentată de W.Poter şi
E.Lincoln, care au stabilit rolul iniţial al tetrahidrofitenului, care este dehidrogenat spre
fiten, fitofluen, tetrahidrolicopen (neurosporen) şi licopen (Figura 1.2).

Figura 1.2. Teoriile privind Biogeneza carotenilor

42
Licopenul dă naştere la γ- şi β-caroteni iar α-carotenul apare prin izomerizarea
γ-carotenului. Această teorie a fost sprijinită de lucrări experimentale pe varietăţi de
tomate, care au dovedit că acestea conţin compuşii menţionaţi.
Mai târziu, W.Goodwin a ajuns la concluzia că sinteza de β-caroten, cel puţin
în etapele finale, nu trece prin licopen. Chichester C.O. şi col., Mackinney G. au
propus o schemă generală de formare a carotenoizilor (carotenoidelor) în 3 etape:
i) în prima etapă are loc formarea unei substanţe intermediare, numită fiten, care este
un precursor comun al tuturor reacţiilor ulterioare de sinteză; ii) în etapa a doua, din
fiten se formează un alt precursor, fitofluenul, din care vor deriva compuşii alifatici şi
cei alchilici; iii) în etapa a treia, pe o cale independentă se formează carotenoizii de
natură alchilică.
În aceeaşi perioadă J.Rabourn unifică etapele biogenezei şi propune schema
prezentată în figura 1.2.
J. Claes, folosind un mutant al algei Chlorella, a stabilit condiţiile în care are
loc biosinteza carotenoizilor şi xantofilelor. În urma cercetărilor efectuate a ajuns la
concluzia că mutanţii de Chlorella crescuţi în aerobioză, la întuneric, produc precursori
de caroten. Când sunt crescuţi în anaerobioză, şi iluminaţi cu lumină roşie, precursorii
se transformă într-un amestec de α-, β- şi γ-caroten. Dacă procesul continuă cu aerarea
sistemului, la întuneric, se produc xantofile, care nu sunt altceva decât carotenoizi
oxigenaţi de culoare galbenă.
O serie de cercetări efectuate în aceiaşi perioadă, au arătat că formarea
vitaminelor A1 şi A2 se realizează prin conversia β-carotenului.
În toate ţesuturile vegetale există o serie de carotenoizi care diferă între ei prin
raportul C/H. Aceştia au ca precursor comun fitenul (C40H64), care la rândul său
provine din acetil-CoA, produs intermediar al catabolismului glucidic, lipidic şi chiar
proteic.
Biogeneza carotenilor porneşte de la fragmentele „C2 active” (acetil-CoA) şi
trece printr-o serie de intermediari, comuni cu cei din biosinteza sterinelor, ca de
exemplu acid β-hidroxi-β-metil-glutaril-CoA, acid mevalonic (MVA), mevalon-
pirofosfat, izopentenil-5-pirofosfat, dimetilalil-pirofosfat, geranil-pirofosfat, farnezil-
pirofosfat. Din acest punct căile se despart spre: i) plastochinone, ubichinone şi
respectiv spre scualen, iar de la acesta spre colesterol hormoni steroizi şi în final
vitamine A; ii) caroteni prin intermediul geranil-geranil-pirofosfat.
Experienţele cu acetat marcat au demonstrat că prin condensarea succesivă a
trei molecule de acetil-CoA se formează acid mevalonic. Prin hidroliza legăturii
43
macroergice se formează acid β-hidroxi-β-metil-glutaric care, în urma unor procese de
oxido-reducere, trece în acid mevalonic. Sub acţiunea unei kinaze specifice,
mevalonatul este fosforilat succesiv la gruparea alcoolică primara cu formarea finală a
izopentenil-pirofosfatului, forma activă a izoprenului. Sub acţiunea
izopentenilizomerazei acesta trece în dimetilalilpirofosfat care, prin condensare, trece
în geranil-pirofosfat, şi apoi în farnezil-pirofosfat.
Căile de conversie ale farnezil-pirofosfatului în caroteni nu sunt pe deplin
elucidate. Unii autori consideră că unul din precursorii ciclici ai carotenilor este
licopersina, un compus nesaturat cu 40 atomi de carbon, care se formează din patru
molecule de geranil-pirofosfat. Alţi autori consideră că ciclizarea are loc la nivelul
licopinei. Experienţele pe Chlorella vulgaris au demonstrat că licopina se formează din
neurosporen, alături de caroteni (Figura 1.3.)
Dacă hrana animalelor şi a omului nu conţin vitamina A, aceste organisme sunt
capabile să o sintetizeze prin conversia provitaminelor A, biologic active. În acest sens,
au fost elaborate mai multe ipoteze:
a) β-carotenul posedă un potenţial de conversie în vitamina A de două ori mai
mare decât α-carotenul şi de patru ori mai mare decât γ-carotenul. În acest caz, unii
autori consideră că procesul de conversie constă în scindarea hidrolitică a β-carotenului
în două molecule de retinol;

α- zeacaroten δ-caroten α-caroten

neurosporen β-zeacaroten γ-caroten β-caroten

licopina
Figura 1.3. Căile de conversie ale neurosporenului

b) evidenţierea intermediarilor carotinali poate demonstra că transformarea


carotenilor în retinol este un proces de degradare oxidativă repetată care începe de la
una din extremităţile moleculei, procesul fiind catalizat enzimatic. Indiferent de capătul
de la care începe oxidarea β-carotenului, întotdeauna se va forma o moleculă de
retinol. Degradarea oxidativă a α- şi γ-carotenilor, care au un singur ciclu β-iononic,
poate avea drept rezultat formarea unei molecule de retinol, sau a unui compus inactiv,
în funcţie locul primului atac enzimatic.

44
Se presupune că locul iniţial de atac al enzimei îl constituie dublă legătură din
catena polienică, aflată în vecinătatea ciclului iononic, cu formarea β-apo-10’-
carotinalului ca produs intermediar.
Procesul continuă cu desprinderea treptată a câte 2 atomi de carbon până la
obţinerea formei aldehidice a vitaminei A. Degradarea oxidativă este stopată după
formarea retinalului, deoarece moleculă acestuia posedă o grupare metil în poziţia β-
faţă de gruparea aldehidică (Figura 1.4).

3.2 .Absorbţia
3.2.1 Absorbţia carotenilo r
Absorbţia carotenilor are loc la nivelul intestinului subţire în mod diferit, în
funcţie de specie. Cea mai mare capacitate de absorbţie se întâlneşte la om şi maimuţă,
în timp ce capra nu absoarbe carotenoizii şi nici xantofilele. Bovinele asimilează numai
carotenoizii, iar păsările absorb mai ales xantofilele.
20 – 60% din raţia zilnică de vitamină A ingerată sub formă esteri retinil esteri
şi de provitamine (carotenoide) sunt absorbite la nivelul intestinului. Mecanismul de
absorbţie variază în funcţie de natura alimentelor şi cantitatea lor şi în funcţie de modul
în care ele au fost administrate.
Provitaminele A, mai ales β-carotenul, sunt absorbite printr-un mecanism
pasiv, încă foarte puţin cunoscut. În alimente carotenoidele sunt legate de proteine în
complexe numite „caroteno-proteine”. Disocierea carotenoidelor de proteine se
realizează sub acţiunea proteolitică a enzimelor digestive, după care sunt dizolvate în
miceliile lipidice, sub acţiunea sărurilor biliare. În această formă, ele sunt absorbite în
intestinul subţire, în principal la nivelul duodenului şi a jejunului printr-un mecanism
de difuziune pasivă. Erdam şi col. (1993), au emis ipoteza existenţei altor mecanisme
de transport care implică anumite tipuri celulare şi/sau transportori specifici
intracelulari care nu sunt încă deplin caracterizaţi.

45
Figura 1.4. Mecanismul de clivare a β-carotenului

Dintre factorii nutriţionali care influenţează absorbţia carotenilor amintim: i)


mărimea particulelor alimentare; ii) felul în care sunt preparate alimentele; iii) natura şi
cantitatea de carotenoide din alimente. Unii cercetători susţin că înainte de absorbţia
lor intestinală, între diferitele forme de carotenoide există o anumită competiţie. S-a
observat că în cazul administrării suplimentare de β-caroten, concentraţia plasmatică şi
repartiţia celorlalte carotenoide este afectată; iv) aportul alimentar de lipide favorizează
absorbţia carotenoidelor; v) statusul general al cantităţii de vitamină A prezent în
organism.
Reglarea mecanismului de absorbţiei se face hormonal. Hormonii tiroidieni
stimulează activitatea carotinazei, care catalizează reacţia de trecere a carotenilor în
vitamină A şi în final absorbţia acesteia. Până în prezent, mai bine cunoscut este
mecanismul de transformare a β-carotenului în vitamină A. În ansamblu absorbţia
carotenilor este lentă şi incompletă, reprezentând doar 10% din aportul alimentar în
caroteni.
Mult timp s-a considerat ca procesul conversiei carotenilor în vitamina A are
loc la nivelul ficatului. O serie de experienţele care au constat în injectarea unei
suspensii coloidale de caroten, intravenos, muscular şi subcutanat, au infirmat această
teorie. Ulterior, prin administrarea carotenului direct în intestinul subţire al oilor şi
caprelor, s-a constatat că acesta nu poate fi evidenţiat în sângele venei porte, dar în
46
schimb a fost depistat retinolul. Astfel, s-a tras concluzia că transformarea carotenilor
în retinal are loc la nivelul peretelui intestinului subţire. Tot aici are loc şi reducerea
formei aldehidice cu formare de retinol, sub acţiunea retinen-reductazei.
β-Carotenul este compusul cel mai polar care este transportat de chilomicroni
în limfă. Alţi metaboliţii polari, cum este acidul retinoic, circulă prin vena portă. După
acţiunea lipoprotein lipazei, chilomicronii rămaşi neatacaţi sunt captaţi, în principal, de
către ficat. La nivel hepatic, carotenoidele pot fi metabolizate ca şi în celula intestinală,
sau pot fi stocate, şi apoi eliberate în sânge unde sunt transportate de lipoproteine, fără
a fi transformate (Figura 1.5).

Figura 1.5. Metabolismul β-carotenului

3.2.2 . Absorbţia vitaminei A


Esterii retinalului (esteri ai acizilor graşi cu catenă lungă) aduşi în organism
odată cu alimentele, sunt hidrolizaţi în intestin sub acţiunea hidrolazei pancreatice la
nivelul bordurii în formă de perie a enterocitelor, în prezenţa sărurilor biliare (Figura
1.6). Retinolul este incorporat în micelii lipidice după care este absorbit printr-un
mecanism activ, în partea superioară a intestinului gros. Retinolul internalizat este
captat de cRBP II („celular retinol binding protein”), după care este transesterificat în
palmitat sub acţiunea lecitin-retinol-aciltransferazei (LRAT), în funcţie de natura

47
fosfolipidelor. Esterii astfel formaţi sunt incorporaţi în chilomicroni, excretaţi în limfă
şi puşi în circulaţia generală. Dacă se absorb cantităţi mari de vitamină A, excesul de
retinol este esterificat, în celulele intestinale, sub acţiunea acil-CoA-retinil-acil-
transferazei (ARAT), după care sunt stocaţi în particulele lipidice intra-citoplasmatice.

3.3 . Formele de circulaţie şi depozitare


În organismul uman se găsesc caroteni, vitamină A absorbită şi/sau provenită
prin transformarea provitaminelor, esteri ai retinolului. Vitamina A ajunge în sânge
după 3-5 ore de la absorbţie, fiind transportată sub formă legată de globulinele
plasmatice (α1-globuline), la sistemul reticulohistiocitar şi apoi depozitate. Carotenii
sunt depozitaţi în ţesutul adipos, iar vitaminele A în ficat, majoritar (90-95%) sub
formă de palmitat. În plasmă, vitamina A se găseşte aproape în totalitate în forma sa
alcoolică, numai o mica parte fiind esterificată.
Transportul în plasmă al carotenilor şi al metaboliţilor lor, formaţi la nivelul
celulei intestinale şi a hepatocitelor, se face cu ajutorul LDL („Low density
lipoprotein”) care se asociază cu carotenii formând complexe transportoare. Sub forma
acestor complexe carotenii sunt transportaţi în celulele Kupfer din ficat. Transportorul
specific al retinolului la om este un complex format din “prealbumine-proteine
specifice de legare a retinolului” denumit “retinol binding protein” - RBP.
Carotenoidele se acumulează în cantităţi mari în organele bogate în receptori
pentru LDL (ficat, glande suprarenale, testicule). Concentraţia acestora variază de la un
ţesut la altul.
La om, principala rezervă de carotenoide o reprezintă ţesutul adipos care
conţine aproximativ 80% din cantitatea totală de carotenoide din organism şi ficatul
care are aproximativ 10%. Testicule, ovarele şi glande suprarenale au rezerve foarte
mici, în ciuda faptului că vitamina A are o importanţă deosebită pentru acestea.
Carotenoide se mai găsesc în păr, mucoasele bucale, membranele eritrocitare,
leucocite, şi în celelalte organe: pancreas, rinichi, inimă, tiroidă, ochi. În cazul ochiului
întâlnim zeaxantina la nivelul maculei şi luteina la nivelul retinei.
Între 50 şi 80% din carotenoidele neabsorbite se regăsesc în materiile fecale,
sub formă neutră. Nu există o excreţie urinară de carotenoide. Carotenii se excretă şi
prin lapte şi lipsesc din transpiraţie şi LCR.
Cu ajutorul atomilor marcaţi radioactiv, s-a confirmat faptul că esterii
vitaminei A sunt transportaţi de LDL, în timp ce retinolul este transportat de o γ2-
globulină. De asemenea o combinaţie între vitamina A1 şi o proteină se realizează şi la
nivelul ochiului, unde retinenul se combină cu opsina formând rodopsina.
48
Embrionul şi fătul în viaţa intrauterină îşi iau vitamina A din rezervele mamei,
sângele fetal fiind cu aproximativ 30% mai sărac în vitamină A decât cel al mamei.
Astfel, copilul se naşte cu un depozit de vitamină A, în ficat, care nu este suficient
necesităţilor organismului. El îşi va completa necesarul de vitamină A atât din laptele
matern cât şi din alte forme de administrarea a acesteia.
Vitamina A se găseşte în toate ţesuturile. Cu un procent de 95% din întreaga
cantitate de retinol din organism, ficatul este organul cel mai bogat în vitamină A
(Figura 1.7.). Şi alte organe şi ţesuturi conţin cantităţi apreciabile de vitamină A:
epiteliul pigmentar al rinichilor, intestinul, pancreasul, plămânii, încheieturile oaselor,
părul, organele de reproducere.

Figura 1.6 Metabolismul vitaminei A

Rezerva hepatică mare este suficientă pentru o perioadă de 6 luni cu dietă


lipsită de vitamină A, dacă organismul nu trece prin stări infecţioase, hipertermie şi
intoxicaţii. Depozitarea se face în special sub formă de esteri ai retinolului. Sub
influenţa retinil-palmitat hidrolazei, esterii eliberează retinolul care se fixează la cRBP.
Sub această formă trec în celulele stelate perisinusoidale (celulele lui Ito / lipocite)
unde retinolul este eliberat, şi re-esterificat cu acizi graşi (în principal palmitat, oleat,
stearat) şi stocat în picăturile lipidice. Pentru o depozitare eficace a retinolului este
necesară prezenţa vitaminei E, care are proprietăţi antioxidante. În funcţie de
necesităţile organismului, există semnale care activează retinil-ester-hidrolaza şi
eliberează retinolul din esterii săi. Retinolul eliberat este fixat de cRBP şi părăseşte
celula hepatică intrând în circuit pentru a fi utilizat.

49
Figura 1. 7. Transportul şi depozitarea vitaminei A

Cantităţi mici de vitamină A se găsesc în rinichi, plămâni, retină, suprarenale,


testicul şi ovare.
Cantitatea de vitamină A din depozitele organismului variază în funcţie de doi
factori: i) valoarea nutritivă a alimentelor; ii) starea fiziologică a organismului.
Eliminarea vitaminei A se face prin fecale (la noul născut această cale
reprezintă aproximativ 1/3 din aportul alimentar). Vitamina A, ca şi carotenoidele, nu
se elimină prin urină. Modificări importante în eliminarea urinară pot apare în boli
renale, în infecţiile cronice, cancer, diabet, boli infecţioase (pneumonie). Administrarea
unei cantităţi mari de vitamină A determină o uşoara creştere a diurezei şi o eliminare
sporită de retinol-gluconat şi acid retinoic.

3.4 . Rolul biologic al vitaminelor A


Vitamina A este: i) factor de protecţie pentru întreaga ectodermă; structurile
normale ale ţesuturilor epiteliale: piele, cornee, mucoasele implicate în digestie-
absorbţie şi cele ale aparatului respirator şi urogenital; ii) factor de creştere şi de
reglare a osteoblastelor şi osteoclastelor; iii) implicată în procese de protecţie
moleculară şi în mecanismul vederii ; v) implicată într-o serie de metabolisme
intermediare şi în interacţiunile cu alte vitamine, hormoni, etc.
50
În metabolismul lipidelor: i) în carenţa vitaminei A şi în mixedemul uman
(metabolism bazal scăzut) apare hiperlipemie şi hipercolesterolemie; ii) în pneumonie,
lipemia este scăzută şi revine la normal după administrarea de vitamină A; iii) ca
mecanisme biochimice se menţionează rolul vitaminei A în oxidarea acizilor graşi, în
biosinteza gliceridelor, fosfolipidelor şi a colesterolului şi respectiv a hormonilor
steroidici.
În metabolismul glucidelor: prezenţa în alimentaţie a unor cantităţi mari de
glucoză, celuloză sau lignină scade conţinutul hepatic al vitaminei A, dar nu afectează
concentraţiile serice.
În metabolismul proteic: i) vitamina A favorizează asimilarea purinelor şi
formarea acizilor nucleici, participând astfel la regenerarea nucleelor şi la biosinteza
proteinelor de interes în creştere şi cicatrizare; ii) unul dintre metaboliţii vitaminei A
(acidul retinoic) acţionează asupra epiteliilor şi reduce sinteza cheratinei prin
inhibarea formării punţilor de sulf care conferă rezistenţă specifică scleroproteinelor. În
carenţa de vitamină A, această inhibiţie nu se mai realizează şi apare o cheratinizare
exagerată. Vitaminele A pot avea şi o acţiune directă asupra mucopolizaharidelor.
La nivelul membranelor celulare vitaminele A: i) asigură integritatea
structurală şi permeabilitatea membranelor celulare datorită implicării ei în
formarea şi menţinerea conexiunilor dintre proteinele şi lipidele membranare; ii) în
concentraţii ridicate duc la creşterea permeabilităţii membranelor lizozomale din
ficat, permiţând eliberarea hidrolazelor acide, a ribonucleazelor, a glucozo-6-
fosfatazei, arilsulfatazelor A şi B, fosfatazei acide, etc. . Efecte similare se observă şi
asupra membranei eritrocitare, cu eliberarea hemoglobinei, proces contracarat de
vitamina E; iii) în exces exercită un efect de dilatare şi dezorganizare a membranei
celulare şi nucleare asupra fibroblastelor, in vitro. La fel, produce o “umflare”
(“swelling”) in vitro, a mitocondriilor din ficat şi mai puţin a celor din muşchi, splină şi
creier, unde retinolul şi acidul retinoic au efecte mai slabe; iv) în carenţa se observă o
eliminare urinară crescută a sulfaţilor anorganici şi scăzută a sulfo-esterilor, datorită
unui deficit al proceselor de sulfo-conjugare a fenolilor.

3.4.1 Participarea vitaminei A în procesul vederii. Acţiunea


retinotropă. M ecanismele biochimice ale excitaţiei vizuale
Ochiul, organul care “rezolvă” imaginile se întâlneşte numai la 3 linii
filogenetice: moluşte, artropode şi vertebrate. Ochii acestora diferă anatomic (sugerând
ca au evoluat independent), dar posedă în moleculele lor fotoreceptoare, un cromofor

51
comun, identic, 11-cis-retinalul. Prezenţa acestuia este un exemplu ilustrativ de
evoluţie convergentă a speciilor (Figura 1.8.).
Retina este o membrană fină. Jumătatea sa posterioară reprezintă retina
vizuală, fotosensibilă, care conţine două tipuri de celule fotoreceptoare, activate de
către lumină: i) conurile- în număr de aproximativ 3 milioane, de dimensiuni mai mici,
situate în partea centrală a retinei vizuale, adaptate pentru lumina puternică şi
responsabile de vederea deplină, colorată; ii) bastonaşele- în număr de aproximativ 1
bilion, situate în partea periferică a retinei vizuale. Ele nu percep culorile şi sunt
adaptate pentru vederea slabă, crepusculară şi nocturnă, numită “scotoptică” (vederea
în întuneric).
Procesul fotosensibilităţii este iniţiat la nivelul bastonaşelor sau conurilor din
retină, prin absorbţia luminii de către pigmenţii vizuali care constituie “instrumentele
moleculare ale vederii”: rodopsina (purpura vizuală) din bastonaşe şi pigmenţii proteici
din conuri (iodopsina, cianopsina). Celulele fotoreceptoare convertesc lumina în
mişcare atomică şi aceasta în impuls nervos. Bastonaşele şi conurile stabilesc sinapse
cu celulele bipolare, care, la rândul lor, interacţionează în retină cu alte celule
nervoase. Semnalele electrice generate de fotoreceptori parcurg o arie definită, în zona
celulelor nervoase din retină şi sunt transmise prin fibrele nervilor optici în creier.
Retina are deci o funcţie dublă: de transformare a luminii în impulsuri nervoase şi de
“integrare” a informaţiei vizuale.
Funcţiile fiziologice ale retinei sunt compartimentate distinct, într-un mod
special, în cadrul segmentelor “extern” şi “intern”. Întregul ansamblu este delimitat de
o membrană plasmatică (Figura 1.8).
Segmentul “extern” constituie formaţiunea specializată pentru fotorecepţie (cu
un turn-over de refacere de aproximativ 10 zile). El conţine un pachet de aproximativ
1.000 de discuri suprapuse, aşezate pe axul lung al bastonaşelor.
Segmentul “intern” are caracteristicile celulelor obişnuite, generatoare de
energie. El este bogat în ribozomi, implicaţi în biosinteza proteinelor, şi în mitocondrii
care generează ATP. Segmentul intern atinge nucleul, care este învecinat cu corpul
sinaptic şi respectiv cu veziculele sinaptice care stabilesc sinapse cu neuronii bipolari
implicaţi în transmiterea semnalelor declanşate de excitaţia vizuală.

52
Figura 1.8. Compartimentarea funcţiilor fiziologice ale retinei

Observaţia că bastonaşele din retina umană pot fi excitate de un singur foton a


condus la cercetări aprofundate asupra mecanismelor biochimice implicate în
receptarea luminii, amplificarea excitaţiei luminoase şi în conversia acesteia în semnale
proprii celulelor nervoase (Figura 1.9).
Reacţiile biochimice ale excitaţiei vizuale se declanşează prin acţiunea luminii
asupra pigmenţilor vizuali din segmentul extern al bastonaşelor din retină. Când o
moleculă de rodopsină este excitată de un foton, se eliberează un electron şi energia
produsă se îndreptată spre capătul opus al bastonaşului, asigurând astfel transmiterea
“informaţiei” vizuale.
Partea proteică a rodopsinei este opsina de care se leagă gruparea cromoforă-
retinalul, sub forma izomerului 11-cis-retinal, prezentă şi identică în toţi pigmenţii
vizuali, inclusiv în conuri. În rodopsină, 11-cis-Retinalul se leagă prin gruparea sa
aldehidică cu gruparea ε-NH2 a unui rest de lizină din opsină sub forma unei baze
Schiff protonate:

C19H27-CHO + H2N-R C19H27-CH=+NH-R + H2O


11-cis-retinal ε-Lys baza Schiff

Sub acţiunea luminii 11-cis-retinalul suferă o izomerizare stereochimică cu


formare de all-trans-retinal şi cu degajare de energie. Prin această transformare se
înlătură impedimentul steric impus de legătura 11-cis şi astfel electronii suplimentari ai
dublelor legături se pot deplasa în structura izomerului trans. Ca urmare a acestei
izomerizări au loc modificări importante ale complexului labil „opsină-retinal”, al cărui
maxim de absorbţie se deplasează de la 500 nm (lungimea de undă pentru absorbţia
rodopsinei) la 380 nm (lungimea de undă pentru retinal). În general, aceste reacţii sunt

53
ireversibile. Ele pot devin reversibile, in vivo, sub acţiunea enzimelor şi in vitro, prin
reacţii fotochimice la temperaturi scăzute.

Figura 1.9. Mecanismul excitaţiei vizuale

Pigmentul vizual este excitat de un singur foton (Figura 1.8). Deoarece această
cuantă de lumină este foarte slabă şi efectul s-ar pierde, este necesară o amplificare
specială. S-au enunţat mai multe ipoteze privind mecanismele de amplificare: i)
conform ipotezelor catalitice, cuanta de lumină acţionează asupra pigmentului vizual
şi determină o modificare a legăturii retinol-opsină, cu eliberarea unor centri activi care
pot induce o reacţie enzimatică, amplificată. Conform acestei ipoteze rodopsina ar avea
rol de ATP-ază; ii) în cadrul ipotezelor membranare apar diferite variante: Teoria
simplistă consideră că structura membranară a bastonaşelor şi conurilor acţionează ca
un izolator între cele două feţe încărcate diferit (+ şi -), între care se situează
fotopigmentul. După o altă ipoteză, 11-cis-retinalul din rodopsină ar fi ataşată de o
moleculă lipidică, fosfoetanolamina. Grupul cromofor ar rămâne legat de aceasta până
la stadiul de metarodopsina I. În cursul transformării acesteia în metarodopsina II s-ar
produce izomerizarea la all-trans-retinal, cu migrarea spre gruparea ε-NH2 a lizinei din
scotopsină; iii) concepţia modernă a biochimiei vederii consideră că evenimentul
primar constă în izomerizarea 11-cis-retinalului la all-trans-retinal şi este însoţit de
modificări conformaţionale care conduc la decolorarea rodopsinei şi desfacerea all-
trans-retinalului de opsină. În urma acestor procese energia fotonului este convertită în
mişcare atomică.
Următorul pas important este generarea influxului nervos. În aceste procese
rolul major revine ionilor de Na+ pentru care membrana segmentului extern este foarte
permeabilă. Astfel, la întuneric ionii de Na+ pătrund în segmentul extern, difuzează în
54
segmentul intern de unde sunt eliminaţi printr-o pompa dependentă de ATP. La lumină
pompa de sodiu este blocată şi are loc o hiperpolarizare a membranei plasmatice care
este transmisă pasiv spre corpul sinaptic. Aceste schimbări ale permeabilităţii şi
hiperpolarizarea sunt semnale puternic amplificate la nivelul segmentului extern.
Mecanismul prin care izomerizarea unei singure molecule de 11-cis-retinal, din
membrana unui disc, este capabilă să determine modificarea permeabilităţii membranei
pentru Na+ nu este total elucidat.
Procesul vederii reprezintă o secvenţă de reacţii biochimice care se desfăşoară
ciclic. În cursul excitaţiei luminoase au loc reacţii de decolorare ale rodopsinei cu
eliberarea opsinei şi all-trans-retinalului. În întuneric se desfăşoară reacţii de refacere,
respectiv transformarea all-trans-retinalului în 11-cis-retinal, singurul capabil să se lege
la opsină pentru a reconstitui rodopsina. Aceste refaceri implică enzime şi reacţii
biochimice diferite.
În condiţii normale, în retină se menţine un echilibru între rata desfacerii şi
refacerii rodopsinei şi între formele retinal şi retinol. Acest proces implică relaţii
permanente de schimb cu fondul general de vitamină A al organismului:

OCHI SÂNGE ŢESUTURI

Instalarea rapidă a tulburărilor vizuale (hemeralopie) în carenţa vitaminei A se


explică prin alterarea vitezei de refacere a rodopsinei din cauza aportului insuficient al
precursorilor şi se caracterizează printr-un nivel scăzut al rodopsinei din retină. Totuşi,
apariţia hemeralopiei independent de carenţa în vitamină A, sugerează că pe lângă
alterarea echilibrului retinal-retinol apar modificări în reacţiile biochimice ale ciclului
vederii datorate altor factori de natură vitaminică care modulează reacţiile enzimatice
(vit.B1 şi B2) şi capacitatea de adaptare a ochiului la lumină (vit.B2).
Vederea deplină, colorată, este mediată de cel puţin trei receptori fundamentali
care diferă între ei prin natura părţii proteice. Astfel în cazul în care 11-cis-retinalul se
leagă cu cianopsina, maximul de absorbţie este în albastru. Legarea cu iodopsina
deplasează maximumul de absorbţie în verde în timp ce cuplarea cu porfiropsina, este
responsabilă de maximul absorbţie în roşu.
Majoritatea formelor de cecitate (imposibilitatea detectării culorilor) sunt
cauzate de mutaţii recesive legate de sex. Determinările spectrale arată lipsa moleculei
fotoreceptorului pentru culoarea respectivă, cauzată de absenţa unui anumit tip de
opsină din conuri.

3.5 . Unităţi de activitate vitaminică A şi necesităţi nutriţionale

55
1 µg retinol reprezintă 6 µg β-caroten pur sau 12 µg amestec de caroteni,
respectiv 3,3 unităţi internaţionale (U.I.).
Necesarul zilnic de vitamină A pentru om a fost stabilit de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii (OMS) în funcţie de vârstă şi de sex (Tabelul 1.4).
Acest aport este considerat ca fiind necesarul zilnic minim de vitamină A de
origine alimentară pentru menţinerea unui nivel normal de retinol în organism.
Necesităţile de vitamină A se modifică în funcţie de statusul funcţional al
organismului, motiv pentru care în diferite stări patologice necesarul vitaminic este
adaptat la condiţiile fiziologice ale organismului.

Tabelul 1.4. Necesarul zilnic de vitamină A


Nivelul zilnic adecvat de vitamină A (retinol)
Stare Vârstă Bărbaţi (µg retinol/zi) Femei (µg retinol/zi)
0-6 luni 400 400
7-12 luni 500 500
copii 1-3 ani 300 300
4-8 ani 400 400
9-13 ani 600 600
adolescenţi 14-18 ani 900 700
adulţi peste 19 ani 900 700
mai mică de 18 ani - 750
sarcină
mai mare de 19 ani - 770
mai mică de 18 ani - 1.200
alăptare
mai mare de 19 ani - 1.300

4. Vitaminele A în stări fiziologice normale şi patologice


4.1 . În stare fiziologică normală
Adulţi: necesarul de vitamină A variază în funcţie de vârstă, de stările
fiziologice şi nu este influenţat de cantitatea de energie consumată. Concentraţia de
vitamină A din sânge prezintă variaţii foarte mari şi în funcţie de momentul zilei.
Unii autori consideră că la adulţi, în condiţiile de alimentaţie ale Europei,
necesarul maxim de vitamină A este de 8.000-10.000 U.I vitamină A/zi, ceea ce
corespunde la 6.000-3.000 µg vitamină A (sub formă de retinol)/zi.
În sânge vitamina A circulă sub formă de retinol în proporţie de 80%. Această
cantitate rămâne un timp îndelungat în limite normale, înainte ca rezervele să fie
epuizate.
La femei valorile normale sunt mai mici decât la bărbaţi, iar în timpul sarcinii
coboară mult în cursul ultimului trimestru, la 48 de ore după naştere revenind la
valorile normale, ceea ce demonstrează o mobilizare hepatică redusă în timpul sarcinii.
56
Valori mari de 10.000 U.I. semnifică faptul că organismul adult a primit
cantităţi considerabile de vitamină A.
Când în plasmă se găsesc valori mai mici, faptul se poate interpreta ca: i) o
epuizare a rezervelor hepatice datorată unei diete deficitare în vitamină A; ii)
imposibilitatea de folosire a rezervelor hepatice; iii) deficienţă a mecanismelor de
reglare, cum este cazul modificărilor care apar în stările febrile. Unii autori consideră
că o stare febrilă de 6 ore afectează mai drastic valorile vitaminei A plasmatice decât
un regim hipovitaminic de mai multe luni.
Recomandările Comitetului Internaţional pentru Nutriţie („Food Nutrition
Board” - FNB) sunt prezentate în tabelul 1.5.

Tabelul 1.5. Necesarul zilnic de vitamină A (sub formă de


retinol) recomandat de Comitetul Internaţional
pentru Nutriţie (FNB)
Grupe de vârstă Necesarul zilnic
(µg/zi) (U.I./zi)
copii: 0-12 luni 600 (2.000 U.I.)
copii: 1-3 ani 600 (2.000 U.I.)
copii: 4-8 ani 900 (3.000 U.I.)
copii: 9-13 ani 1.700 (5.667 U.I.)
adolescenţi: 14-18 ani 2.800 (9.333 U.I.)
adulţi:mai mari de 19 ani 3.000 (10.000 U.I.)

Copii: la nou-născuţi rezerva hepatică de vitamină A este de 1/10 din cea a


adultului şi se epuizează în 22-23 de zile de carenţa vitaminică. Concentraţia în
vitamină A în ficatul copilului nou-născut este scăzută, deoarece placenta lasă să treacă
o cantitate mică de vitamină A de la mamă. Cantitatea de vitamină A a nou-născutului
creşte treptat în timpul primelor săptămâni de viaţă ca urmarea administrării de
colostru şi de lapte matern. Cantitatea maximă de vitamina A se găseşte în lapte la
începutul lactaţiei.
Deoarece consumul exagerat de vitamină A în timpul sarcinii duce la naşterea
copiilor cu malformaţii se recomandă un consum echilibrat de 800 µg retinol/zi (2.600
U.I/zi). În plus, derivaţii sintetici de retinol nu sunt recomandaţi pentru administrare în
timpul sarcinii şi dacă este posibil, nici înainte de această perioadă.

57
Alimentaţia artificială reduce semnificativ aportul de vitamină A, determinând
carenţe cu efect patologice oculare şi generale la sugar.
Deoarece cantitatea efectivă de lapte la sugari este foarte importantă se impune
analiza zilnică a aportul vitaminic, pentru a preveni hipovitaminoza sau avitaminoza.

4.2 . Hipovitaminoza A
Carenţa în vitamină A poate apare din două cauze majore: i) cauze alimentare;
ii) cauze patologice.
Deficitul alimentar poate surveni în urma unei diete sărace în provitamine,
vitamine, grăsimi şi proteine. Carenţa este accentuată de malnutriţie care determină o
scădere a proteinelor serice totale şi deci şi a proteinei transportoare a vitaminei A
(RBP).
Dintre cauzele patologice amintim: i) cazurile în care bila se găseşte în cantităţi
mici sau lipseşte; de exemplu în icterul prin obstrucţie sau fistulă biliară, s-a observat şi
o carenţă de vitamină A, deoarece pentru absorbţia vitaminei şi a carotenilor este
necesară prezenţa bilei; ii) dietele sărace în grăsime determină o absorbţie insuficientă
de caroteni şi vitamină A; iii) ciroza hepatică deoarece în această maladie este
dereglată şi depozitarea vitaminei A; iv) diabetul zaharat, hipotiroidism şi mixedem,
deoarece în aceste maladii este împiedicată transformarea carotenului în vitamină A.
Observaţiile clinice şi experimentale semnalează următoarele manifestări ale
carenţei vitaminei A: încetarea creşterii, pierderea în greutate, scăderea rezistenţei la
infecţii şi toxine, tulburări la nivelul ochiului, pielii, aparatului urogenital, digestiv şi
respirator şi respectiv al glandelor exocrine şi endocrine, etc. Aceste manifestări relevă
acţiunile multiple ale vitaminei A.
Vitamina A este necesară creşterii statuare şi ponderale. La copii şi animale
tinere se înregistrează leziuni precoce şi specifice în care iniţial este afectat scheletul şi
apoi ţesuturile moi. Se înregistrează o încetare a diviziunii celulare şi atrofia celulelor
deja formate din ţesutul conjunctiv, respectiv cartilaje. Astfel, în carenţă,
mucopolizaharidele care formează substanţa de bază a acestor ţesuturi au un nivel
scăzut şi cresc odată cu administrarea vitaminei A.
Carenţa de vitamină A poate determina alterarea amplasării şi activităţii
osteoblastelor şi osteoclastelor care se manifestă prin stagnarea creşterii oaselor.
Aceste modificări determină adesea apariţia de leziuni mecanice în condiţiile în care
celelalte ţesuturi (ex., nervos) cresc relativ normal. Stări patologice de acest tip conduc
la leziuni neurologice secundare deoarece constau în comprimarea creierului şi
măduvei osoase (care nu se pot dezvolta normal în spaţiul restrâns oferit de craniu şi
58
coloana vertebrală, prematur osificate), în degenerarea nervilor cranieni (în special
nervul optic, olfactiv şi acustic) şi a rădăcinii nervilor periferici şi rahidieni. Dinţii
prezintă erupţii întârziate, rădăcini rău implantate şi modificări de formă şi culoare, pe
fondul alterării smalţului dentar.

4.2.1 . Acţiunea epitelotropă


În carenţa vitaminei A sunt afectate toate epiteliile, indiferent de originea lor
(ecto-, endo-, sau mezodermică). Celulele se atrofiază şi se produce o proliferare
„reparatoare”, dar noile celule „carenţate” sunt diferite de cele normale şi apar sub
forma unor epitelii de „cheratinizare”. În consecinţă, are loc deteriorarea glandelor
exocrine: lacrimale, din piele, din tractul digestiv, respirator şi urogenital. Acumularea
celulelor „cheratinizate” în canalele glandulare pot cauza accidente mari: chisturi,
ocluzii, abcese, însoţite adesea de infecţii microbiene. La nivelul pielii apare
hipercheratoza cu obturarea canalelor glandelor şi reducerea excreţiei sudoripare şi
sebacee, cu piele uscată, atrofia bulbului pilos, suprainfecţii şi prurit, cu apariţia stării
de “piele de broască râioasă”, extinsă pe tot corpul, cu excepţia feţei, palmelor şi
tălpilor.
De asemenea, s-a constatat că activitatea unor enzime hepatice şi ale mucoasei
intestinale este scăzută. Se pare că are loc atrofierea vililor intestinali şi pierderea
enzimelor suprafeţei „brush-border” şi a proteinelor „carrier” de la acest nivel. Efectul
secundar al acestei atrofii vilare este scăderea producerii de hormoni digestivi
(colecistochinina şi pancreozimina) care în mod normal stimulează enzimele
pancreatice şi secreţia sărurilor biliare. Această pierdere a enzimelor regiunii „brush-
border” şi a proteinelor „carrier” conduce la forme severe de malabsorbţie proteică şi
minerală (calciu, acid folic şi fier).

4.2.2 . Acţiunea antiinflamato ar e


Carenţa vitaminei A este însoţită de instalarea unor stări patologice şi infecţii
spontane, ca de exemplu: xeroftalmie, pielocistite, stări febrile şi alterări ale aparatului
respirator (bronhopneumonie), scăderea secreţiei gastrice (colite cu diaree
mucosanguinolentă), febră puerperală, etc. Acestea au determinat utilizarea vitaminei
A în scopuri terapeutice şi denumirea de vitamină „antiinfecţioasă”. Rolul vitaminei A
în creşterea rezistenţei şi apărarea activă faţă de microorganismele patogene se
datorează următoarelor efecte: i) acţiunea favorabilă în asigurarea integrităţii
membranelor şi de menţinerea rolului de barieră al epiteliilor; ii) stimularea mijloacelor
umorale de apărare nespecifică şi respectiv a capacităţii de producere a anticorpilor.
59
Orice alterare la nivelul acestor mecanisme acestora poate să preceadă semnele
caracteristice carenţei.
În ansamblu se poate considera că, vitamina A creşte rezistenţa organismului şi
scade incidenţa şi gravitatea unor boli cauzate de alterarea barierelor de rezistenţă a
celulelor epiteliale şi respectiv a mucoaselor. Deficienţa ei duce la modificarea
rezistenţei organismului faţă de unele microorganisme patogene.

4.2.3 . Rolul vitaminelor A în funcţiile aparatului genital şi în


reproducere
În carenţa de vitamină A apare cheratinizarea celulelor vaginale, tulburări ale
ciclului, iar la mascul scăderea greutăţii testiculelor şi atrofia tubilor seminiferi cu
scăderea spermatogenezei. Acestea pot duce la scăderea capacităţii de reproducere şi în
final la apariţia sterilităţii.
Vitamina A participă şi în sinteza hormonilor sexuali manifestând adesea
efecte sinergice. Are un rol important în embriogeneză. Astfel, femeile cu carenţă în
vitamina A pot naşte copii cu malformaţii: anoftalmie, microftalmie, microcefalie.
Efectul carenţei de vitamină A asupra embrionului se manifestă direct prin
frânarea anabolismul proteic şi proliferarea celulară, şi indirect, prin afectarea secreţiei
unor hormoni.
Excesul de vitamină A prezintă efecte toxice-teratogene similare.

4.2.4 . Acţiunea asupra ochiului


Cele mai importante semne ale carenţei în vitamina A se manifestă la nivelul
ochilor, cu apariţia treptată şi progresivă a unor tulburări funcţionale şi morfologice.
În cadrul tulburărilor funcţionale se înregistrează nictalpia- alterare a
bastonaşelor, cu reducerea adaptării de la lumină la întuneric- şi hemeralopia-
scăderea capacităţii vizuale şi îngustarea spectrului vizibil. Extremele spectrului (roşu
şi violet) nu mai sunt percepute şi astfel la întuneric are loc reducerea vederii („vedere
scotoptică”). Seara, ochiul îşi pierde capacitatea de orientare, de distingere a culorilor,
mai ales dacă este obosit Aceste tulburări apar primele şi sunt reversibile ele dispărând
după administrarea vitaminei A.
Dacă starea de carenţă avansează se instalează alterări anatomo-morfologice,
din ce în ce mai grave: xeroza corneei - uscarea ochiului şi cheratinizarea, metaplazia
canalelor şi afectarea glandelor lacrimale, cu scăderea lacrimilor. Apare astfel
xeroftalmia caracterizată prin leziuni trofice ale epiteliilor conjunctivale, cu

60
vascularizarea, cheratinizarea şi opacifierea corneei. Secreţia glandelor lacrimale este
tulburată, ochiul deschis nu mai prezintă luciu, apare senzaţia de corp străin, datorită
uscării corneei care se poate necroza ducând la instalarea cheratomalaciei. Aceasta
poate fi însoţită de suprainfecţii, puroi, ulceraţii, necroza corneei şi perforarea ochiului,
procese ireversibile care compromit vederea.

4.3 . Hipervitaminoza A
Hipervitaminoza A este determinată de administrarea unei cantităţi prea mari
de vitamină A, într-o perioadă scurtă de timp. Hipervitaminoza A apare relativ rar.
Abuzul de retinol provoacă la animale şi la om, o serie de tulburări. O dietă
abundentă în vegetale care conţin caroteni- ardei kapia, gogoşari, morcovi, spanac-
determină apariţia xantozei cutanate, care duce la colorarea mucoasei şi a pielii.
La animalele de experienţă intoxicaţiile cu retinol s-au manifestat prin
pierderea în greutate, dispariţia luciului blănii, căderea părului, edeme ale botului şi
ochilor şi decalcifierea masivă care nu poate fi împiedicată prin administrarea de
vitamină D. La animalele adulte aceste simptoame sunt însoţite de hemoragii interne.
De asemenea, se înregistrează creşterea cantităţii de lipide din ficat, intestin şi creier,
scăderea concentraţiei lor din rinichi, creşterea colesterolului în toate ţesuturile cu
excepţia inimii,
Consumul exagerat de caroteni (2 kg morcovi/zi/o lună) - produce “icterul
carotenic” caracterizat prin: hipercarotinemie, hiperlipemie, hipercolesterolemie,
depozitarea exagerată a carotenilor în piele, hepato-spleno-megalie, anemie secundară.
Când această stare apare pe fondul scăderii capacităţii de transformare a provitaminelor
A în vitamină A, se înregistrează hipercarotinemie cu avitaminoză A.
Consumul exagerat de untură de peşte, ficat de peşte oceanic, sau ficat de urs
polar (20.000-50.000 U.I. vit.A/kg) poate provoca depresie, somnolenţă, greaţă şi
descuamări ale pielii în jurul gurii. Dozele mari de vitamină A produc adevărate
intoxicaţii care se manifestă prin oboseală, cefalee, tulburări cutanate, căderea părului.
În cazul administrării la copii de supradoze de vitamină A - 5.000 U.I./kg
greutate corporală/zi/timp de 5 zile - cu scopul de a trata unele afecţiuni dermatologice
sau pentru creştere, conduce la apariţia cefaleei, insomniei, anorexiei, pierderea
luciului părului şi căderea lui, hepato-spleno-megalie, modificări osoase, şi transpiraţii
nocturne. Toate aceste simptoame dispar după încetarea tratamentului.
În femeile gravide, suplimentarea dietei cu cantităţi crescute de retinol a dus la
naşterea de copii malformaţi.

61
La unele persoane efectele hipervitaminozei A au apărut după 6 luni de la
administrarea crescută de vitamină A, manifestându-se prin tumefacţii subcutanate,
hipertensiune intracraniană, însoţite de hipercalcemie la copii.
Cercetările efectuate menţionează că acţiunea vitaminei A asupra fibroblastelor
in vitro, determină dilatarea membranei celulare care, în final se dezagregă. Excesul de
vitamină A duce la dezorganizarea membranei datorită implicării ei în interacţiile ce se
stabilesc între stratul proteic şi cel lipidic de la acest nivelul.
Vitamina A influenţează excreţia 17-corticosteroizilor, fie direct prin
participarea la sinteza progesteronului şi deci a hormonilor androgeni, fie indirect,
stimulând până la epuizare glandele suprarenale prin intermediul stresului
hipervitaminic. De asemenea, există o stimulare a consumului de oxigen hepatic
datorită creşterii permeabilităţii membranelor celulare şi mitocondriale.
Tratamentul cu concentraţii crescute de vitamină asupra ţesuturilor
cartilaginoase de la embrion de pui a condus la o scădere cu 80% a ADN şi cu 40% a
ARN, precum şi la o diminuare a ratei de absorbţie oxigenului molecular însoţită de
creşterea sintezei de acidului lactic.

4.4 . Interrelaţii cu alte componente


Relaţii cu alte vitamine
Vitamina E administrată per os, creşte reabsorbţia vitaminei A, datorită
protecţiei faţă de procesele oxidative. În carenţa de vitamină A administrarea simultană
de vitamină A, caroteni şi vitamină E are efecte superioare vitaminei A singure.
Excesul de vitamină A scade necesităţile de vitamină E dar cele două vitamine nu se
pot înlocui reciproc.
Urmărirea dinamicii carenţei de vitamină A relevă o scădere treptată a
vitaminei A din ficat şi sânge însoţită de o creştere progresivă a vitaminei E din sânge
şi a ubichinonei din testicul şi ficat. La acestea se poate adăuga şi observaţia că ficatul
animalelor cu carenţă în vitamina A reţine coenzima Q în cantităţi mai mari şi pe o
durată mai lungă, faţă de normal. Vitamina A manifestă o acţiune hipoprotrombinică,
probabil prin afectarea sintezei vitaminei K de către flora intestinală sau prin
interacţiuni la nivel hepatic.
La om şi animale se înregistrează un paralelism între nivelul vitaminelor C şi
A. Hipovitaminoza A este adesea însoţită de scăderea vitaminemiei C. Administrarea
vitaminei A întârzie apariţia scorbutului, dar dozele excesive de vitamină A (200.000
U.I.) cresc eliminarea urinară a vitaminei C.
Interrelaţii cu hormoni
62
În carenţa vitaminei A apar modificări ale hipofizei, cu consecinţe asupra
structurii şi funcţionării glandelor corelate funcţional cu aceasta. În concentraţii
fiziologice, vitamina A (carotenii) participă împreună cu hormonii tiroidieni în reglarea
metabolismului bazal. La hipotiroidieni vitaminemia A este scăzută în timp ce nivelul
carotenilor este crescut, datorită gradului mai redus de activare a carotenazei cauzat de
deficitul de hormoni tiroidieni.
Cercetările cu colesterol marcat au arătat ca animalele care prezintă
hipovitaminoză A sintetizează o cantitate mai mică de hormoni steroizi: progesteron,
corticosteron, deoxicorticosteron. Acest fapt poate fi datorat blocării căilor de
transformare ale pregnenolonei, precursor comun al hormonilor steroizi. Acumularea
acestuia în cantităţi crescute face ca lipsa vitaminei A să fie echivalată cu o adevărată
„suprarenalectomie chimică”.
Interrelaţii cu elementele minerale
Zincul şi vitamina A: deficienţa în Zn interferă cu metabolismul vitaminei A
pe mai multe căi şi determină: i) scăderea sintezei proteinei transportoare a retinolului
(RBP); ii) scăderea activităţii enzimei care eliberează retinolul din forma sa de
depozitare (retinil palmitatul) hepatică: De asemenea Zn este necesar pentru activarea
enzimei care catalizează transformarea retinolului în retinal. În prezent, nu se cunoaşte
cu exactitate care sunt efectele deficienţei de Zn asupra statusului nutriţional al
vitaminei A.
Fierul şi vitamina A: deficienţa în vitamină A poate multiplica deficienţa în Fe,
in cazul în care se ajunge la anemie. S-a arătat că suplimentarea cu vitamină A are
efecte benefice în tratamentul anemiei, îmbunătăţind statusul nutriţional al fierului, atât
în cazul copiilor cât şi al femeilor gravide. Aceste efecte sunt mult mai puternice în
tratarea anemiei decât dacă s-ar administra fier sau vitamina A separat.

63
64
CAPITOLUL II

VITAMINELE D

Una din cele mai răspândite boli la copii a fost rahitismul sau „boala
englezească”, descrisă încă din 1650 de către Glisson. Această boală se întâlnea mai
ales la copii subnutriţi din marile oraşe europene (în special în Anglia), incidenţa fiind
mult mai mică în ţările sudice şi în ţările din regiunea polară. În 1960 Hopkins a
demonstrat că rahitismul este rezultatul unei nutriţii necorespunzătoare asemeni bolii
„beri-beri” sau scorbutului.
În aceiaşi perioadă medicul pediatru german Huldsinschi vindeca copiii de
rahitism prin expunerea lor la soare, iar Mellamby prin utilizarea unturii de peşte.
Cercetările ulterioare au arătat că principiul antirahitic din untura de peşte nu este
factorul A (retinolul) ci un factor care a fost numit vitamina D. De asemenea, s-a
observat că diferite alimente de natură vegetală sau animală precum şi unele sterine,
care nu au acţiune de vindecare a rahitismului, devin active prin expunere la radiaţii
ultraviolete. Astfel, s-a ajuns la concluzia că în piele şi în hrană există o substanţă,
provitamina D, care sub acţiunea luminii se transformă în vitamină D. Prin expunerea
la lumină ultravioletă a diferitelor componente ale hranei s-a stabilit că fracţiile
nesaponoficabile ale grăsimilor dobândesc activitate vitaminică D. S-a demonstrat că,
în urma iradierii UV colesterolul pur nu capătă activitate vitaminică D, în timp ce
colesterolul impur prezintă proprietăţi antirahitice.
În 1926, s-a stabilit că banda de absorbţie specifică colesterolului impur se
situează în jur de 260 nm, în timp ce pentru colesterolul pur ea este mult mai mică.
Analiza sterolilor cunoscuţi la acea dată a indicat faptul că numai ergosterolul prezintă
un maxim de absorbţie la 280 nm, şi astfel s-a presupus că acesta ar putea avea rol de
vitamină D. Ergosterolul se găseşte în cantităţi mari în drojdia de bere, cornul de secară
(Claviceps purpurea) şi în ciupercile parazite. Prin administrarea experimentală de
ergosterol iradiat cu UV, la şobolani şi pui de găină avitaminizaţi, s-a constatat că
activitatea este mai crescută la şobolani decât la puii de găină.
În 1930, Webster şi Askew, în urma distilării amestecului obţinut în urma
iradierii ergosterolului au izolat un compus cristalin cu o puternică activitate
antirahitică, pe care l-au denumit „calciferol”. Mai târziu compusul a fost denumit
vitamina D1. Mai târziu s-a demonstrat că acesta reprezenta un amestec format din
65
vitamină D1 şi hemisterină, şi a fost denumit vitamină D2. Printre produşii de iradiere ai
ergosterolului au fost identificaţi şi alţi compuşi înrudiţi: tahisterolul, suprasterolii şi
pirosterolii. Ulterior, prin iradierea sterolilor s-au obţinut şi alte substanţe cu acţiune
vitaminică D, dintre care cele mai importante sunt D4, D5, D6 şi D7.

1. Structura şi proprietăţile provitaminelor şi vitaminelor D


1.1 . Structura şi proprietăţile provitaminelor D
Din punct de vedere chimic, provitaminele D fac parte din clasa mare a
compuşilor steroidieni, care cuprinde substanţe cu o largă răspândire naturală (steroli,
acizi biliari, hormoni sexuali, hormoni corticosuprarenali. etc.) care au un schelet de
carbon tetraciclic de tip ciclo-pentano-perhidro-fenantren (I) (Figura 2.1).

Figura 2.1. Structura unui sterol (I) şi a colesterolului (II)

Sterolii (steros – solid) sunt alcooli cristalizaţi care se găsesc în formă liberă,
sau esterificată cu acizi alifatici superiori şi intră în compoziţia tuturor lipidelor de
origine animală şi vegetală. Sterolii se izolează din porţiunea nesaponificabilă a
lipidelor. După provenienţă, sterolii au fost clasificaţi în: zoosteroli (origine animală),
fitosteroli (origine vegetală), micosteroli (drojdii şi mucegaiuri) şi steroli marini
(buretele de mare). Pentru ca un sterol să fie provitamină D este necesar ca în ciclul B
să existe un sistem de duble legături conjugate în poziţiile 5-6 şi 7-8. Deci, rolul de
provitamină este conferit de structura sterolului şi originea sa.
Compuşii steroizi se deosebesc între ei prin gradul de nesaturare al nucleului
tetraciclic, natura substituenţilor şi a catenelor laterale R1 şi R2. Numerotarea se
realizează în conformitate cu cea prezentată în cazul formulei colesterolul (C27H46O)
(Figura 2.1 II) . Substituenţii centrelor de asimetrie moleculară situaţi deasupra planului
general al nucleului sunt notaţi cu β, iar cei situaţi sub planul nucleului sunt notaţi cu
α. Grafic, legătura care se stabileşte între substituentul din poziţia β şi atomul de

66
carbon din ciclu se notează cu linie continuă iar cea care se stabilesc între substituentul
din poziţia α şi atomul de carbon din ciclu se notează cu linie punctată.
Principalele provitaminele D sunt prezentate în figura 2.2.

Figura 2.2. Structura provitaminelor şi vitaminelor D

1.1.1 . Izolarea provitaminelor D

Ergosterolul (provitamina D2) se găseşte în cantitate mică alături de colesterol.


În laborator, pentru izolarea provitaminei D se foloseşte procesul de saponificare a
grăsimilor, când se separă fracţia nesaponificabilă. Industrial, obţinerea provitaminei
D2 se face din drojdia de bere, cantitatea obţinută fiind cu atât mai mare cu cât mediile
de cultură sunt mai bine aerate şi pH acid.
Provitamina D3, care pentru om şi animale reprezintă una dintre cele mai
importante provitamine, se formează parţial prin dehidrogenarea colesterolului la
nivelul intestinului şi în piele.
Singurele metode de separare care au dat rezultate au fost: cristalizarea
fracţionată a esterilor; cromatografie pe coloană; sublimarea în vid.

Ergosterolul C28H44O (provitamina D2), are punctul de topire de 1870C. Diferă


de colesterol întrucât are un atom de carbon în plus, legat la C24.Prin hidrogenare
catalitică ergosterolul conduce la ergostanal. Biosinteza ergosterolului în ţesuturile

67
animale porneşte, ca şi la drojdii de la acetil-CoA, trecând prin faza de izopren activ,
care se polimerizează formând squalenul. Acesta prin ciclizare conduce la steroidici.
Ergosterolul cristalizează în forme geometrice diferite, funcţie de natura
solventului organic de extracţie. Astfel, din eter cristalizează sub formă de ace
higroscopice, iar din alcool sub formă de cristale mari incolore. Formează eteri cu
acizii: acetic, palmitic şi benzoic.

Lanosterolul C27H50O (provitamina D3) - Pentru prima oară a fost izolat din
lanolină (1950) iar ulterior din drojdia de bere. Are în structura lui 7 atomi de carbon
asimetrici, care au aceiaşi configuraţie ca în colesterol, iar cele două duble legături
ocupă aceleaşi poziţii în scheletul de carbon ca şi în zimosterol. Prin oxidarea
lanosterolului se obţine 7 -dehidrocolesterolul, motiv pentru care mai este numit şi
provitamina D3. Lanosterolul se găseşte mai ales în pielea animalelor unde sub
acţiunea luminii solare se transformă în vitamină D3. Cristalizează dintr-un amestec de
alcool şi eter sub formă de plăci, cu punctul de fuziune la 1420-143,50C. Cu clorura de
stibiu (III) formează coloraţii albastre iar în reacţie cu digitonina precipită. Prezintă un
maxim de absorbţie în UV la 281 nm.

22-Dehidroergosterol C28H460 (provitamina D4)- Provitamina D4 se prezintă


sub formă de cristale cu punct de topire de 1520C, care deviază planul luminii
polarizate cu -1090.

7 -dehidrositosterol C29H470 (provitamina D5) - Se află sub formă cristalină, cu


punct de topire de 1440-1450C; Soluţia în cloroform deviază planul luminii polarizate
cloroform cu -1160.

7-dihidrostigmasterol C29H45O (provitamina D6) - Se găseşte sub formă de


cristale, care se topesc la 1540C. Soluţia în benzen deviază planul luminii polarizate în
cu -1130.

1.1.2 . Sinteza provitaminelor D


Prima sinteză a fost efectuată în 1935 de către Windaus, prin transformarea
colesterolului în acetat de colesterol. Tot Windaus a obţinut din ergosterol provitamina
D4 prin hidrogenarea lanţului lateral, la cald, cu ajutorul anhidridei maleice şi cu
catalizator de platină.
Provitamina D5 a fost obţinută printr-un proces de oxido-reducere din izomerii
sitosterolului extraşi din uleiul de soia.
Provitamina D6 a fost sintetizată din stigmasterol, prin oxidarea acetatului de
68
stigmasterol în prezenţă de crom.

1.1.3 . Structura şi proprietăţile vitaminelor D


Prin iradierea provitaminelor s-au obţinut următoarele vitamine D (Figura 2.2):
Vitamina D2 (ergocalciferolul sau calciferolul) se obţine din ergosterol. Din
punct de vedere structural, ergocalciferolul este un izomer al ergosterolului.
Ergocalciferolul pur este o substanţă cristalină cu punct de topire cuprins între 114,5-
1170C. Este insolubil în apă şi solubil în grăsimi, uleiuri şi solvenţi organici (eter,
cloroform, eter de petrol, benzen, alcooli, etc.).
Este o substanţă optic activă substanţă stabilă în mediu alcalin şi instabilă în
mediu acid. Prin tratare termică la temperaturi mai mari de 1800C, timp de 4 ore, se
degradează pierzându-şi activitatea vitaminică. Ergocalciferolul poate fi separat de
ergosterol datorită faptului că vitamina nu precipită în reacţie cu digitonina.

Vitamina D3 (colecalciferolul) - se obţine din 7 - dehidrocolesterol. Se găseşte


în natură sub formă liberă, alături de provitamina D3 în untura de peşte, ficat, lapte,
gălbenuş de ou, etc. Unii autori consideră calciferolul ca fiind adevărata vitamina D.
Substanţa pură se prezintă sub formă cristalină, are un punct de topire de 82-
0
84 C, este insolubilă în apă dar solubilă în solvenţi organici. În prezenţa oxigenului din
aer şi a luminii se degradează repede cu pierderea proprietăţilor vitaminice. Este o
substanţă optic activă.

Vitamina D4 (dehidroergocalciferolul) - se obţine din 22-dehidrocolesterol.


Este o substanţă cristalină, optic activă, cu punct de topire de 1800C. Se deosebeşte de
vitamina D3 prin lipsa dublei legături şi prezenţa unui radical metil suplimentar în
catena laterală.

Vitamina D5 (sitocalciferolul) - se obţine din 7-dehidrositosterol. Se prezintă.


sub formă cristalină. Este o substanţă optic activă, cu punct de topire de 144-1450C.
Din punct de vedere structural se deosebeşte de vitamina D4 prin prezenţa unui radical
etil pe catena laterală. Ca toate vitaminele D, sitocalciferolul este insolubil în apă şi
solubil în solvenţi organici.

Vitamina D6 (stigmacalciferolul) - se obţine din 7-dehidrostigmasterol.


Substanţa pură este cristalină, optic activă, cu punct de topire de 1540C, solubilă în
solvenţi organici. Spre deosebire de sitocalciferol, prezintă o dublă legătură în catena
laterală.

69
Vitamina D7 - se obţine din 7 -dehidrocampesterol. Prezintă mai mult o
importanţă teoretică decât terapeutică. Se găseşte în cantităţi destul de mari în ficatul
unor peşti şi în graminee. A fost denumită ţinând cont de faptul că substanţa conţine o
grupare cetonică şi prezintă un maximum de absorbţie la 250 nm. Vitamina D7 a fost
obţinută şi pe cale sintetică sub forma unui enolat de calciu stabil.
Vitamina D1 se formează dintr-un amestec echimolecular de vitamină D2 şi
lumisterol, în timpul iradierii ergosterolului.

2. Surse de provitamine şi vitamine D


2.1 . Surse de provitamine D
În natură provitaminele se găsesc în regnul animal şi vegetal, sub formă de
steroli. La om şi la animale provitamina dominantă este 7-dehidrocolesterolul, iar la
vegetate dominante sunt: fitosterolii, sitosterolii şi stigmasterolii (Tabelul 2.1).
Tabelul 2.1. Conţinutul în fitosteroli al legumelor şi fructelor (mg/100 g masă uscată)
specia total β- stigmasterolul compesterolul
fitosteroli sitosterolul
cartofi 5 3 1 -
castraveţi 14 14 - -
ceapă 15 12 1 3
conopidă 18 12 2 3
mazăre - 106 10 10
verde
morcov 12 7 3 1
salată 10 5 4 1
sparanghel 24 14 4 1
tomate 7 3 3,5 -
vinete 7 3 2 -
banane 16 11 3 2
caise 18 16 - 1
căpşuni 12 10 - -
castane 22 18 2 2
lămâi 12 8 1 2
mere 12 11 - 1
nuci 108 87 - 6
pere 8 7 - -
piersici 10 6 3 1
struguri 4 3 - -
migdale 143 122 3 5
70
smochine 31 27 3 1

Datorită provenienţei provitaminelor şi vitaminelor D atât din surse endogene


cât şi exogene, unii autori consideră că termenul de „vitamină” pentru această clasă de
compuşi ar fi impropriu.
Hrana omului conţine atât provitamine cât şi vitamine D. Cele mai bune surse
de vitamine sunt uleiul de peşte, slănina cu şorici, peştii marini, ficatul, laptele,
spanacul, untul, etc. (Tabelul 2.2).
Drojdia de bere care conţine peste 0,3 g ergosterol/l00 g drojdie constituie o
sursă bună de provitamine D2 pentru obţinerea preparatelor vitaminice farmaceutice.

2.1.1 . Surse de vitamine D


Ca şi mamiferele, omul obţine cantităţile necesare de vitamina D atât din surse
exogene cât şi endogene (Tabelul 2.1, Tabelul 2.2).

Tabelul 2.2. Conţinutul alimentelor în provitamine D


Aliment provitamina D, în steroli (21%)
grăsime de pasăre 1-4
came de pasăre 0,001-0,01
creier de vacă 0,032
inimă de vacă 0,18
pancreas de vacă 0,15
ser sangvin de vacă 5-6
stridii 1
spanac 0,8
ulei de grâu 0,05
varză -

Alimentaţia de natură vegetală aduce o cantitate foarte mică de vitamine D. O


proporţie mai mare decât cea preluată din alimentaţia de natură vegetală se formează
din 7-dehidrocolesterol, sub acţiunea razelor solare, la nivelul tegumentelor.
O cantitate apreciabilă de vitamină D se găseşte în ficat şi în carnea peştilor
marini, la care provitaminele sunt preluate din plancton, şi algele marine care formează
hrana acestora (Tabelul 2.3).
La mamifere, vitaminele D se formează în urma acţiunii razelor mitogenetice
(radiaţii care iau naştere în ţesuturile în creştere) asupra provitaminelor, sau prin
acţiunea enzimelor de la nivelul mucoasei intestinale, care transformă colesterolul în

71
provitamină, cât şi prin acţiunea razelor ultraviolete asupra 7-dehidrocolesterolului, de
la nivelul pielii.

3. Metabolismul vitaminelor D
3.1 . Transformarea provitaminelor în vitamine D
Aceste transformări au fost demonstrate pentru prima dată în 1932 de către
Windaus, care a arătat că sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, provitaminele D sunt
convertite în vitamine D. Ulterior, s-a constatat că această conversie se poate realiza şi
sub acţiunea razelor catodice, a curenţilor de înaltă frecvenţă şi a altor factori.

Tabelul 2.3. Conţinutul procentual de vitamină D din alimente


Aliment U/M cantitatea
ciuperci γ 1,2-3,1
unt de cacao mg 0,75
ulei de măsline - -
legume verzi - -
margarină - -
peşti marini γ 1,25-25
ulei de ficat de ton mg 75
ulei de ficat de morun mg 0,375
ou de găină-gălbenuş (vara) γ 9,756
ou de găină-gălbenuş (iarna) γ 3,5
ou de găină –albuş - -
lapte uman (vara) γ 0,15
lapte uman (iarna) γ 0,14
lapte de vacă (vara) γ 0,06-0,09
lapte de vacă (iarna) γ 0,04-0,07
unt de vacă (vara) γ 1,32
unt de vacă (iarna) γ 0,2
smântână γ 1,25

Mecanismul transformării provitaminelor D în vitamine D sub acţiunea


fotochimică a radiaţiilor UV, a fost studiat iniţial pe ergosterol şi s-a dovedit similar
pentru 7-dehidrocolesterolu1ui şi pentru celelalte provitamine. Procesul care are loc
este ireversibil şi se realizează la o lungime de undă cuprinsă între 225 - 313 nm. În
experimentele in vitro, continuarea iradierii după conversia provitaminelor în vitamine
D conduce la formarea unor derivaţi toxici cum ar fi toxisterolul, suprasterolul I,
suprasterolul II, pirocalciferolul, etc.
Etapele procesului fotochimic de transformare a ergosterolului în
ergocalciferol au fost schematizate de Windaus (Figura 2.3).
72
În prima etapă, - conversia ergosterolului la lumisterol- are loc o permutare
sterică a grupelor metil 18 şi 19. Lumisterolul format trece apoi în tahisterol prin
desfacerea ciclului B sub acţiunea razelor UV.

Figura 2.3. Transformarea provitaminei D în vitamină D

În procesul iradierii au loc o serie de transformări: i) un rearanjament


intermolecular, care face ca gruparea metil de la C10, să treacă din poziţia β în poziţia
α, dând astfel lumisterolul care nu precipită cu digitonină; ii) acţiunea razelor UV duce
la ruperea ciclului B între C9 şi C10, şi apariţia unei noi duble legături prin mutarea
grupării metil în poziţia 13. Substanţa nou formată, tahisterolul I, nu mai are nucleu
sterolic. iii) sub influenţa razelor UV, tahisterolul trece în provitamină D
(precalciferol), prin rearanjarea dublelor legături prezente în moleculă; iv)
precalciferolul, compus instabil, se transformă în vitamină D (calciferol) prin încălzire
uşoară; Procesul presupune o nouă rearanjare a dublelor legături, iar metilul fixat la C10
devine meten (=CH2); v) continuarea iradierii conduce la distrugerea ergocalciferolului
şi la apariţia unor substanţe de tipul toxisterolului şi suprasterolilor I şi II. Dacă
temperatura depăşeşte 1200C apar şi pirocalciferolii. Produşi intermediari şi finali ai
procesului au fost izolaţi şi caracterizaţi din punct de vedere structural şi al
proprietăţilor fizico-chimice şi biologice.

3.2 . Absorbţia intestinală


Absorbţia provitaminelor şi vitaminelor D are loc la nivelul intestinului
subţire, necesitând prezenţa bilei şi a lipidelor alimentare. În timpul absorbţiei,
provitaminele şi vitaminele se incorporează în chilomicroni şi apoi sunt transportate pe
cale limfatică la nivelul ficatului şi ulterior al rinichiului. Acest proces durează între 6
şi 8 ore de la administrare. În sânge ele sunt vehiculate în principal de α-2-globuline şi

73
mai puţin de α 1-globuline. La nivelul ficatului se realizează o depozitare parţială a
vitaminelor D, timp în care sunt esterificate cu acizi graşi, în proporţie de 10%.
Semnalarea unui interval de timp între momentul administrării vitaminei D şi
manifestarea efectelor biologice asupra transportului activ al calciului cât urmărirea
metabolizării vitaminelor D2-D4 marcate, au condus la concluzia că vitaminele D, ca
atare, nu reprezintă formele active din organism. Acestea necesită activări “secundare”,
prin procese de hidroxilare suplimentară, în ficat şi apoi în rinichi (Figura 2.4).
Transformarea colecalciferolului în derivatul metabolic activ este iniţiată
printr-o reacţie de hidroxilare care are loc la nivelul ficatului cu formarea 25-
hidroxicolecalciferolului sau 25(OH)D. Reacţia este catalizată de o enzima
microzomială localizată la nivelul reticulului endoplasmatic neted şi care necesită
prezenţa NADPH, O2 şi a ionilor de Mg2+. Astfel format, 25(OH)D se leagă la o
proteină transportoare cu MM de 52 kDa, care este implicată şi în transportul altor
metaboliţi ai vitaminei D, şi reprezintă forma majoră de circulaţie (30 ng/ml).
Colecalciferolul, ca atare, poate lipsi din sânge, el reprezentând 5 ng/ml în perioadele
când se sintetizează în piele sau este absorbit de intestin.
25(OH)D necesită încă un proces de hidroxilare înainte de a acţiona direct
asupra ţesuturilor ţintă. Acest proces are loc la nivelul rinichiului unde compusul este
convertit în forma sa activă 1α-25-dihidrocolecalciferolul (1,25(OH)2D). Mecanismul
de hidroxilare este similar steroidogenezei din glandele corticosuprarenale şi se
realizează cu ajutorul unui sistem enzimatic localizat în membrana internă a
mitocondriei. 1-α Hidoxilaza implicată în cataliza acestei reacţii este o mono-
oxigenază mitocondrială citocrom P450 dependentă care necesită prezenţa ionilor de
Mg2+, a NADPH, a unei hemoproteine, a feredoxinei şi a feredoxin-reductazei.
Hidroxilarea atomului C1 este supusă unui riguros control prin inhibiţie de tip
„feed-back” care, dacă nivelul 1,25(OH)2D în ţesutul renal depăşeşteo concentraţie de
10 M (concentraţia normală circulantă), manifestă retroinhibiţie asupra 1-α-
hidroxilazei.
In vivo, există şi alţi metaboliţi dihidroxilati ai calciferolului care pot controla
activitatea acestei enzime, dar acest fapt nu a fost demonstrat pentru steroizii sexuali
sau glucocorticozi.
Reglarea activităţii 1,25(OH)2D se mai realizează şi prin acţiunea activatoare a
parathormonului şi calcitoninei, doi hormoni polipeptidici implicaţi în reglarea
metabolismului fosfo-calcic. În acelaşi timp, unele prostaglandine şi cAMP par să aibă
un rol metabolic direct asupra activităţii 1-α-hidroxilazei.

74
Compusul activat 1,25(OH)2D este vehiculat, legat de proteinele transportoare
ale vitaminei D şi metaboliţilor săi, la nivelul intestinului, unde declanşează procesele
implicate în absorbţia calciului. Ca şi în cazul biosintezei, concentraţia 1,25(OH)2D
circulant este direct controlată, în vederea menţinerii homeostaziei fosforului şi
calciului.
Administrarea unor supradoze de vitamine D sau 25(OH)D nu conduce la o
creştere prea mare a concentraţiei de 1,25(OH)2D circulant. Contrar, administrarea
intravenoasă de extract paratiroidian sau o dietă săracă în fosfor vor produce o creştere
de până la 80% a concentraţiei de 1,25(OH)2D.
Nefrectomia (excizia rinichilor) anulează complet formarea 1,25(OH)2D,
inhibă răspunsul celulei intestinale la doze fiziologice de vitamina D3, sau de
25(OH)D, dar nu afectează răspunsul dat organism la administrarea ca atare a
1,25(OH)2D.

Figura 2.4. Reprezentarea schematică a factorilor care reglează nivelul concentraţiei


1,25(OH)2D în sânge.

Pentru prevenirea rahitismului, injectarea intra-peritoneală (i.p.) de 25(OH)D,


este de 4-5 ori mai eficientă decât utilizarea vitaminei D3. În transportul intestinal al
Ca2+ şi respectiv în prevenirea rahitismului injectarea i.p. a 1,25(OH)2D este de 20-30

75
de ori mai eficientă decât vitamina D3, şi de 10 ori mai activă în menţinerea nivelului
fosforului anorganic sanguin la animalele cu regim sărac în fosfaţi.
În rinichi se mai formează şi 24,25(OH)2D, substanţă mai puţin activă, care
este capabilă să crească nivelul Ca2+ seric. Acest compus împreună cu 1,25(OH)2D are
un rol important în vindecarea osteomalaciei, şi este necesar pentru ecloziunea şi
creşterea puilor de găină.

3.3 . Catabolismul şi eliminarea calciferolilor şi a derivaţilor lor


Căile de degradare şi eliminare din organism a calciferolilor sunt foarte
complicate. Mai întâi calciferolii sunt transformaţi într-o serie de metaboliţi care
prezintă încă activitate biologică după care sunt degradaţi în continuare şi eliminaţi.
Există mai multe căi de metabolizare care se desfăşoară în ficat, rinichi şi alte organe
ţintă pentru metaboliţii calciferolului. O reprezentare schematică a procesului este
prezentată în figura 2.5.

Figura 2.5. Reprezentarea schematică a căilor de degradare a calciferolilor

Cele mai puţin cunoscute, sunt căile de degradare ale derivaţilor 1,25-
dihidroxilati. Se cunoaşte ca în ţesuturile ţintă, 1,25(OH)2D sunt inactivaţi prin clivarea
76
catenei laterale. Produsul format -acidul calcitroic (24,25,26,27-tetraol-1-α-hidroxi-23-
carboxi-calciferol)- trece în bilă. Bila reprezintă calea principală de eliminare a
produşilor de degradare a 1,25(OH)2D, dar şi a calciferolilor şi a altor metaboliţi ai
acestora.
După o săptămână de la administrarea intravenoasă a 1,25(OH)2D, o parte
importantă din doza administrată (între 33-64%) se regăseşte în fecale, atât sub formă
liposolubilă, în special sub formă de 1,25(OH)2D netransformat, cât şi sub formă
hidrosolubilă, în special acid calcitroic şi derivaţi glicoconjugaţi. Deci, fecalele
reprezintă o altă cale majoră de eliminare din organism a calciferolilor şi a derivaţilor
lor.
În concluzie, în toate majoritatea etapelor metabolismului calciferolilor, aceştia
pot fi transformaţi în derivaţi activi, sau în compuşi inactivi care ulterior sunt eliminaţi,
sub formă de derivaţi care pot fi excretaţi prin bilă şi apoi reabsorbiţi la nivelul
intestinului.
Adaptarea sintezei 1,25(OH)2D la necesităţile organismului în fosfor şi calciu
implică intervenţia câtorva factori de reglare de natură polipeptidică, steroidică şi
ionică.
Factori polipeptidici: s-a demonstrat că parathormonul activează 1-α-
hidroxilaza, probabil prin intermediul cAMP. De asemenea, enzima este activată şi de
calcitonină într-o manieră diferită de modul de acţiune al parathormonului, stimulând
capacitatea de formare a derivatului 1,25(OH)2D.
Un alt activator direct al enzimei este prolactina în timp ce insulina şi
hormonul de creştere stimulează indirect 1-α-hidroxilaza, În aceste procese alături de
cAMP intervin prostaglandinele PGE2 şi PGF2. Tiroxina inhibă activitatea 1-α-
hidroxilazei.
Factori steroidici: în experimentele efectuate, in vivo, s-a demonstrat că
1,25(OH)2D3 este capabilă să inhibe propria sa sinteză. S-a observat că inhibiţia 1-α-
hidroxilazei se realizează prin intermediul diminuării secreţiei de parathormon după
administrarea de 1,25(OH)2D3 la şobolanii cu carenţă în vitamină D.
Alţi steroizi, cum ar fi estrogenii şi glucocorticoizii nu influenţează în mod
direct activitatea 1-α-hidroxilazei, atunci când sunt administraţi în doze fiziologice
normale, în timp ce aceiaşi glucocorticoizi inhibă absorbţia intestinală a calciului.
Lipsa estrogenilor este însoţită de o diminuare a sintezei 1,25(OH)2D2.
Factori ionici: în timp ce stimularea activităţii 1-α-hidroxilazei în hipocalcemie
are loc prin intermediul parathormonului, starea de hipofosfatemia acţionează direct
77
asupra enzimei. Există studii care demonstrează că 1-α-hidroxilaza poate fi inhibată de
ionii de stronţiu şi difosfat.
Administrarea de medicamente anticonvulsive poate provoca anomalii ale
metabolismului intermediar al calciferolilor.

3.4 . Depozitarea vitaminelor D în organism


În funcţie de anotimp sângele conţine cantităţi diferite de vitamină D. Timpul
de depozitare diferă în funcţie de organ. Unii cercetători afirmă că cea mai mică
cantitate de vitamină D este preluată de muşchiul cardiac în timp ce cantitatea cea mai
mare este fixată în ficat şi rinichi.
La nivel celular, vitaminele D sunt depozitate în egală măsură în mitocondrii,
microzomi, nuclei şi membrane. În ficat vitaminele D, ca şi produşii lor de hidroxilare
pot suferi procese de activare şi de esterificare sau de conjugare cu glicină sau taurină.
E. Kodicek, folosind vitamina D2 marcată, a constatat ca aceasta se
depozitează mai întâi în ficat, apoi în oase, intestin, rinichi, sânge, muşchiul cardiac,
muşchii striaţi. Depozitarea în organe este utilă pentru o perioadă de timp care variază
între 1 şi 12-14 săptămâni.

4. Rolul biologic al vitaminelor D


4.1 . Rolul vitaminelor D în metabolismul calciului şi al fosforului
Acţiunea principala a vitaminelor D este reglarea concentraţiei şi a raportului
calciu/fosfaţi şi, respectiv mineralizarea osului, la nivele şi prin mecanisme diferite.

4.1.1 . Absorbţia calciului


Observaţia ca animalele carenţate în vitamina D pierd cantităţi excesive de
calciu prin fecale a fundamentat concepţia că vitamina D este esenţială pentru absorbţia
intestinală a calciului. Cercetările cu calciu stabil şi cu izotopi ai acestuia au relevat că
vitamina D asigură concentraţia şi raportul Ca2+/fosfaţi, favorabile absorbţiei
intestinale. Deoarece fluctuaţiile care apar în concentraţia fosfaţilor sunt dependente de
cele care apar la nivelul calciului, se consideră aceştia sunt „corelaţi” cu calciu.

4.1.2 . M ecanismul de acţiune biochimică a 1,25(OH) 2 D 3


Transportul activ al calciului la nivelul “bordurii în perie” a intestinului este
dependent de formele activate, în special 1,25(OH)2D3 şi nu de vitaminele D ca atare.
Mecanismele de control ale informaţiei genetice, sunt similare cu cele ale hormonilor
steroizi şi intervin în reglarea expresiei genelor şi formarea ARNm, care determină
78
biosinteza unor proteine transportoare de calciu. Existenţa unui astfel de mecanism este
susţinută de observaţiile că inhibitorii sintezei proteice scad nivelul absorbţiei calciului.
Cercetările, in vitro, au evidenţiat că vitamina D stimulează, în aceiaşi măsură,
transportul calciului de la mucoasă spre seroasă şi invers. Cu toate acestea, fluxul
normal de la mucoasă spre seroasă este de 5-10 ori mai rapid decât cel invers. În
consecinţă, transportul care favorizează absorbţia calciului are loc împotriva
gradientului de concentraţiei, este cuplat cu cel al ionilor de sodiu, şi este consumator
de ATP (energo-dependent). Derivaţii hidroxilaţi ai vitaminei D stimulează primele
etape ale transportului activ de calciu, la nivelul „bordurii în perie” a intestinului
subţire.
Localizarea 1,25(OH)2D3 în compartimentele subcelulare se aseamănă cu a
hormonilor steroizi şi evidenţiază fixarea iniţială pe receptori proteici specifici din
citoplasma celulelor ţintă. Din citosol 1,25(OH)2D3 trece, împreună cu proteina
transportoare şi se concentrează în nucleii celulelor ţintă din intestin, osteoblaste,
osteocite şi din unele segmente ale tubilor renali. La acest nivel se integrează în
cromatina nucleară şi modulează transcripţia unui ARNm specific. Acesta la rândul lui
induce biosinteza „Calcium Binding Protein-CaBP” care reprezintă factorul stimulator
principal al transportului calciului prin peretele intestinal.
Alte cercetări pun în discuţie natura şi rolul “CaBP”. Acestea evidenţiază lipsa
corelaţiilor cantitative între „CaBP” formată în intestin, ca răspuns la administrarea
vitaminei D şi intensitatea transportului Ca2+. Se susţine că această proteină nu apare în
intestin la momentul potrivit pentru a explica absorbţia Ca2+ după administrarea
1,25(OH)2D3. Sinteza ARNm, care codifică biosinteza CaBP, atinge valoarea maximă
numai după ce absorbţia Ca2+ din intestin scade considerabil, perioadă în care CaBP
continuă să crească, sau să se menţină la nivel maxim. Concluzia acestor studii este că
proteina de reglarea a calciului nu poate fi transportorul real al Ca2+, dar că ar putea
juca totuşi un rol semnificativ în sistemul ATP-azelor şi fosfatazelor alcaline. Din
păcate, nici pentru aceste ipoteze nu au putut fi evidenţiate corelaţii adecvate.
Neconcordanţele menţionate au fost parţial rezolvate odată cu identificarea
unor noi proteine. Astfel, utilizând aminoacizi marcaţi, s-a observat că prima proteină
sintetizată după administrarea formelor active ale vitaminei D, care apare înainte de
iniţierea transportului Ca2+ din intestin, are o masă moleculară de 45.000 Da. Aceasta
dispare rapid şi în locul ei apare o nouă proteină cu masă moleculară de 84.000 Da a
cărei formare este sincronizată cu transportul Ca2+ din intestin. De asemenea,
concentraţia ei scade progresiv odată cu reducerea concentraţiei Ca2+ intestinal.

79
Mecanismul de acţiune al 1,25(OH)2D3 în transportul Ca2+, în special prin
suprafaţa în perie a membranei intestinului subţire (Figura 2.6), este corelat cu
transportul Na+. La terminarea procesului este posibil transportul prin intermediul unor
vezicule sau chiar al mitocondriilor.

Figura 2.6. Ipoteze asupra efectelor 1,25(OH)2D3 în absorbţia intestinală a calciului.

Cercetările radioimunochimice efectuate cu antiseruri îndreptate împotriva


CaBP, au permis identificarea, la diferite specii animale, a unor proteine CaBP-vitamin
D-dependente în mucoasa duodenală, rinichi, ficat, ser, tiroidă, creier.
Vitaminele D manifestă efecte bimodale în reglarea proceselor implicate în
economia fosfaţilor: la concentraţii fiziologice şi în doze terapeutice adecvate
menţinerii acestora, creşte resorbţia din tubii renali şi deci scade excreţia fosfaţilor; în
carenţa şi hipervitaminoza D, resorbţia fosfaţilor este scăzută şi apare fosfaturia
crescută; la animalele paratiroidectomizate, vitamina D creşte clearence-ul renal şi
scade fosfatemia.
Vitamina D are acţiune directă asupra activităţii tubilor renali, având în vedere
ca la copii cu carenţa în vitamina D, resorbţia tubulara a aminoacizilor este scăzută,
vitamina D înlăturând aceasta stare patologică.
Vitamina D3 hidroxilată în ficat (25(OH)D) este apoi hidroxilată şi în
mitocondriile celulelor renale la 1,25(OH)2D3, care este metabolitul care prezintă o

80
activitate de 40 de ori mai mare decât vitamina D3 în stimularea transportului calciului
prin peretele intestinal. Acest metabolit intervine şi în mobilizarea calciului din oase.
Efectul calciferolilor la nivel osos pare a fi secundar manifestându-se prin
creşterea concentraţiei calciului şi a fosforului în mediul extracelular şi prin acţiunea la
nivel intestinal (eventual renal).
Calciferolii mai acţionează şi asupra cartilajelor. La nivelul condrocitelor
există receptori comuni pentru 1,25(OH)2D3 şi 24,25(OH)2D3. Aceşti doi metaboliţi
sunt capabili sa stimuleze incorporarea sulfului în proteoglicani.
Vitaminele D favorizează absorbţia fosfatului în mitocondrii.
Vitaminele D inhibă desfăşurarea ciclului acizilor tricarboxilici, împiedicând
transformarea citratului în izocitrat sub acţiunea aconitazei, fapt care duce la
acumularea de citrat în ţesuturile în care acţionează vitaminele D.

5. Unităţi de activitate vitaminică D şi necesităţi nutriţionale


O unitate internaţională de vitamina D (U.I.) este definită ca fiind cantitatea de
vitamina care are o activitate biologică echivalenta cu 0,025 µg calciferol.
Alimentele naturale nu conţin decât cantităţi foarte mici de vitamina D cu
excepţia unor peşti (somon, hering, sardine, morun, etc. care conţin 20-60 µg D3/100
g). De aceea, sursa principala o constituie calciferolul endogen sintetizat la nivel
cutanat.
Producţia zilnica de 1,25(OH)2D3 se situează între 0,3-1,0 mg, fiind însă mai
mare la persoanele la care regimul alimentar este sărac în calciu şi/sau fosfor, la
pubertate şi la femei în ultimele luni de sarcina.
Aportul de calciferol endogen poate fi insuficient dacă expunerea la radiaţii
UV este inadecvata calitativ şi cantitativ (poluare atmosferica, traiul în munţi,
vestimentaţie şi locuinţe inadecvate, etc.). În aceste situaţii, precum şi în tarile în care
îmbogăţirea alimentelor în calciferoli este interzisă, riscul carenţelor în vitamina D nu
este de loc neglijabil. În aceste situaţii, aportul suplimentar (profilactic) pentru nou-
născuţi se consideră a fi de 20-30 µg/zi în primii doi ani de viaţă, iar în timpul iernii
până la 4-5 ani. De asemenea, pentru femeile aflate în ultimele luni de sarcina se
consideră normal un aport suplimentar de calciferol exogen de 10-20 µg/zi.

6. Vitamina D în stări fiziologice normale şi patologice


6.1 . Hipovitaminoza D

81
În cazul vitaminelor D, tulburările de aport vitaminic pot conduce la
simptoame de hipovitaminoză sau hipervitaminoză.
În general, se consideră ca apariţia simptoamelor de carenţa vitaminică D poate
fi cauzată de următorii factori:
a) biosinteza cutanată deficitară: i) expunere insuficientă la soare; ii) poluare
atmosferică;
b) aport deficitar de calciferol exogen: i) nesuplimentarea cu vitamină D a
hranei subiecţilor din categoria risc; ii) regim alimentar particular ce scade absorbţia
intestinală a calciferolilor (regim sărac în grăsimi); iii) malabsorbţie intestinală,
obstrucţia şi atrezia căilor biliare;
c) catabolism accelerat al calciferolilor: tratament anticonvulsiv;
d) creşterea necesarului de 1,25(OH)2D: i) efort; ii)sarcină; iii) diete
alimentare sărace în calciu şi fosfor sau diete care diminuează absorbţia acestor ioni;
e) pierderi crescute: i) malabsorbţie intestinală; ii) insuficienţe hepatobiliare,
iii) sindrom nefritic; iv) dializă peritoneală cronică.
Ca urmare a unora dintre factorii enumeraţi mai sus, apare hipovitaminoza
care, într-o carenţa accentuată, produce rahitismul la copii şi respectiv osteomalacia la
adulţi.

6.1.1 . Rahitismul
Cercetările efectuate pe animale de experienţă au demonstrat ca pentru
inducerea rahitismului experimental, în afara de deficitul în vitamina D în organism,
indiferent de natura lui (endogena sau exogena), se impune existenţa unui regim
alimentar în care raportul Ca/P sa difere mult de 1,5. Rahitismul apare atunci dacă
carenţa vitaminică se manifestă din copilărie şi când organismul este în creştere, băieţii
fiind mai predispuşi acestei maladii decât fetele. Boala este mai frecventă la copii
supuşi unor condiţii necorespunzătoare de viaţă, iar în mediul urban este mult mai mare
decât în mediul rural.
Rahitismul poate fi datorat şi unor cauze secundare, chiar dacă aportul
vitaminic şi raportul Ca/P sunt optime. De exemplu, acest tip de rahitism se întâlneşte
atunci când absorbţia la nivel intestinal este dezechilibrată (cum se întâmpla în
steatoze, boli pancreatice, diferite boli hepatice, etc.) sau în unele afecţiuni renale când
activitatea 1-α-hidroxilazică este absentă. În acest din urma caz, 25-hidroxicalciferolul
nu se mai transformă în derivatul sau dihidroxilat cu rol în absorbţia intestinală a
calciului. Evident că în aceste cazuri, este eficientă numai administrarea de
1,25(OH)2D.
82
Rahitismul constă într-o perturbare a mineralizării oaselor aflate în curs de
creştere, dereglare care provoacă leziuni ale oaselor prin trei procese diferite: i) prin
demineralizare; ii) prin scăderea absorbţiei intestinale a calciului; iii) prin scăderea
absorbţiei fosfaţilor ca urmare a formării fosfaţilor de calciu insolubili. În ultimul caz,
valoarea produsul [Ca2+][PO42-], din plasmă, scade, iar mineralizarea osului este
perturbată.
Dacă hipocalcemia induce un răspuns al paratiroidelor se instalează o formă
severă de rahitism, deoarece acţiunea parathormonului tinde sa aducă la normal
calcemia, fapt care accentuează demineralizarea osului. Concomitent se observă şi
hiperfosfatemie, fapt ce conduce şi mai mult a alterarea raportului Ca/P.
Datorită lipsei sărurilor de calciu, osul nou format este alcătuit exclusiv din
matrice organică. Osul vechi, format înainte de apariţia rahitismului, se subţiază
datorită decalcifierii, înlăturându-se în mod progresiv osul calcefiat. Modificări mai
importante apar la oasele lungi şi la joncţiunea dintre diafiză şi cartilaj.
În afara carenţei vitaminice şi a alterării absorbţiei intestinale, apariţia
rahitismului la noul născut este accentuată şi de condiţiile în care s-a realizat schimbul
de calciu dintre mamă şi făt în perioada prenatală cât şi de aportul insuficient de calciu
şi fosfor din laptele matern în perioada neonatală.
La sugar, alimentaţia artificială este rahitogenă prin excesul de lapte de vacă şi
orarul neregulat al supturilor. Digestia defectuoasă a laptelui de vacă îngreunează
absorbţia calciului, ceea ce conduce la un dezechilibru fosfo-calcic, şi creşterea
necesităţilor în vitamină D.
La copii înţărcaţi, regimul alimentar este predominant glucidic, pâinea fiind de
cele mai multe ori în exces. Cum făinoasele prezintă un raport Ca/P ≈ 0,15 riscul de
îmbolnăvire este extrem de crescut, mai ales dacă se asociază cu expunerea insuficientă
la soare.
Copii cu rahitism prezintă unele simptoame clinice caracteristice printre care
cele mai importante sunt: întârzierea creşterii, dureri osoase, evitarea poziţiei şezând,
musculatură hipotonă. În formele mai grave se semnalează anomalii scheletice.
Acestea se referă în primul rând la unele aspecte cum ar fi: picioare curbe, deformarea
craniului, închiderea tardivă a fontanelelor şi erupţie dentară întârziată (uneori ea nu
este terminata nici după 3 ani). Toracele este deformat prin ieşirea în relief a sternului
şi îndepărtarea coastelor inferioare.
Datorită scăderii pronunţate a tonusului muscular, abdomenul poate fi destins
“abdomen de batracian”. Datorită hipocalcemiei, copii rahitici pot face tetanie

83
manifestă sau lentă, uneori cu spasm corpo-prendal (când începe să ţipe fără vreo cauză
evidentă, copilul capătă brusc un spasm al glotei, îşi ţine respiraţia, se cianozează, după
care inspiră cu un oftat prelung). Aceste simptoame se accentuează la copii rahitici care
suferă şi de spasmofilie. Simptoamele de spasmofilie apar frecvent şi în cazul aplicării
unui tratament defectuos al rahitismului, când raportul Ca/P este foarte scăzut.
S-a constatat ca în rahitism, asimilarea fierului este mult mai diminuată din
care cauza starea de rahitism este însoţită uneori de anemie.
În general, tratamentul curativ al rahitismului se instituie în raport de gravitatea
bolii. Unii autori consideră că administrarea a 250 U.I./zi este suficientă pentru
prevenirea rahitismului la sugari. În perioada copilăriei şi adolescenţei se administrează
până la 400 U.I./zi, de regula în laptele care formează alimentaţia de baza a acestora.
La prematuri necesarul zilnic de vitamina D este evaluat la 1.000 U.I./zi.
Când boala s-a instalat, dozele necesare sunt mult mai mari, doza zilnică
ajungând la 1.200 U.I./zi. Dacă simptoamele şi analizele indică un rahitism sever, se
administrează 2.500-5.000 U.I./zi timp de 40-50 zile. Unii autori au administrat doze
unice de 600.000 U.I./zi, uneori chiar şi de 1.200.000 sau 1.800.000 în 2-3 reprize, atât
în scop profilactic cât şi în scop curativ.
Există însă forme de rahitism rezistent la vitamina D. Una dintre acestea este o
maladie congenitală numită „rahitism vitamino-D rezistent primitiv hipofosforic”. El
este cauzat de o insuficienţă în mecanismele de absorbţiei a calciului la nivel intestinal.
În acest caz simptoamele sunt asemănătoare cu cele din rahitism, dar apar mult mai
târziu, după 2-3 ani, uneori chiar la pubertate.
În fine, apariţia stării rahitice se mai observă în unele stări patologice hepatice
şi renale care diminuează activitatea hidroxilazelor specifice, calciferolii neputând fi
transformaţi în metaboliţii lor activi dihidroxilaţi.

6.1.2 . Osteomalacia
Dacă carenţa în vitamina D, calciu şi fosfor survine la adulţi, apare maladia
numită osteomalacie care se manifestă, ca şi rahitismul, prin decalcifierea defectuoasă
a ţesutului osos. Aceasta este o boală de origine dietetică, cu incidenţă mai mare la
femei, care se manifestă prin dureri ale membrelor inferioare, deformări ale coloanei şi
oaselor pelviene. Fracturile oaselor se produc mai frecvent la bătrâni şi mai rar la tineri,
cu incidenţă mai mare la femei decât la bărbaţi.

6.2 . Hipervitaminoza D

84
Multe date experimentale atestă faptul că în urma tratamentului cu supradoze
de vitamina D apar o serie de intoxicaţii, uneori letale, cauzate de instalarea stării de
hipervitaminoză D. S-a constatat că incidenţa este mare în cazul utilizării preparatelor
vitaminice sintetice, oricât ar fi de pure.
Hipervitaminoza D se manifestă prin tulburarea severă a creşterii la copii,
cefalee, sensibilitate crescută a scalpului, etc. Creşterea concentraţiei calciului poate
induce o calcifiere a ţesuturilor moi (cornee, vase sanguine, rinichi, etc.). Apar
tulburări gastrice, oboseală, dezorientare, poliurie, anorexie, senzaţia de greaţă şi vomă,
pierderea în greutate, etc. Datorită instalării hipercalcemiei, apar leziuni renale prin
nefrocalcinoză care conduce la insuficienţă renală, precum şi blocarea secreţiei
hormonului paratiroidian. Hipervitaminoza D acută poate fi letală, moartea survenind
datorită uremiei sau tulburărilor cardiovasculare. Unii autori consideră că
hipervitaminoza D poate fi unul din factorii care provoacă leziuni endoteliale
coronariene în declanşarea aterogenezei din cardiopatia ischemică.
Hipervitaminoza D provoacă modificări ale echilibrului Mg2+/Ca2+, care este
însoţită de apariţia unor stări patologice ca de exemplu, calcifierea indusă de un aport
crescut de calciu.
Examenele biochimice în urină relevă prezenţa albuminei, a cilindrilor hialini,
frecvenţa leucocitelor. În sânge, fosfataza alcalină are valori foarte mici. De asemenea,,
poate apare hipertensiunea arterială, care impune efectuarea examenelor biochimice,
care indică hipercalcemie (16 mg%).
În tratamentul hipervitaminozei D se recomandă oprirea administrării
vitaminei D, iar în cazurile grave, mai ales la sugari, se impune administrarea
intravenoasă de ser fiziologic, întrucât una din cauzele morţii este pierderea din
organism a electroliţilor. Copilul va primi multă apă şi regimul va avea puţin calciu.
Concomitent se administrează şi antibiotice pentru a înlătură flora patogenă care s-a
instalat în organismul bolnavului. În general, prognosticul este bun şi poate duce chiar
la dispariţia calcifierii. Simptoamele insuficienţei renale pot continua încă multe luni ca
şi incapacitatea renală de a excreta urina concentrată.
În cazul bolnavilor cu nefrită, este contraindicată utilizarea dozelor mari de
vitamina D.

6.3 . Interrelaţii. Antivitamine D


În marea lor majoritate, antivitaminele D sunt substanţe total diferite
structural de calciferoli. Astfel, acidul fitic care se găseşte în cereale are acţiune
rahitogenă chiar dacă nu există carenţa în vitamina D.
85
De asemenea, s-a observat ca spanacul prezintă acţiune rahitogenă, ulterior
demonstrându-se că printre antivitaminele D se numără şi carotenoizii. De altfel,
hipervitaminoza A determină fragilitatea oaselor. Acţiune antivitaminică D are
cortizonul în timp ce acetatul de cortizon are o acţiune similară hipervitaminozei D.
Vitamina A în doze mari inhibă activitatea vitaminei D în rahitism, deoarece
aceasta provoacă fragilitatea oaselor şi demineralizarea lor. Există un antagonism al
vitaminei A cu hipervitaminoza D care poate fi explicat fie prin faptul ca doze mari de
vitamina A interfera cu efectul osteolitic al vitaminei D, fie prin rolul particular al
vitaminei A care grăbeşte dematurarea şi remodelarea oaselor.
Vitamina D împreună cu vitamina K intervin în sinteza osteocalcinei.
Efect rahitogen se mai observă şi în inhibiţia biosintezei proteice de către
actinomicină şi mitramicină. Acţiune antivitaminică D mai prezintă rezerpina,
fenobarbitalul, EDTA, vitaminele B1, B2 şi E, precum şi hidroxidul de aluminiu sau
uleiul de parafină, folosite ca pansament gastric, prin faptul ca diminuează absorbţia
vitaminelor D la nivelul tubului digestiv.
Administrarea calciferolilor în tratamentul rahitismului şi osteomalaciei, mai
ales în scop profilactic, se face după o temeinică explorare biochimică şi funcţională.
Aceasta datorită pericolului apariţiei hipervitaminozei, precum şi datorită complexităţii
activităţii biologice a vitaminei D, care depăşeşte cadrul strict al metabolismului fosfo-
calcic. Explorările implică, în primul rând, determinarea calciului sanguin, studiul
etiologic al hipo- şi hipercalcemiei şi coroborarea acestora cu explorarea
endocrinologică.
Se mai cunoaşte faptul că hipocalcemia poate fi extraparatiroidiană,
paratiroidiană şi pseudoparatiroidiană.

86
CAPITOLUL III

VITAMINELE E

Vitamina E mai este denumită şi tocoferol (tocos- descendenţă, pherein-


porter, ol-alcool), nume care i-a fost dat după descoperirea rolului pe care aceasta îl are
în reproducere. În 1920 s-a observat că hrănirea şoarecilor albi cu lapte acrit, determină
încetarea reproducerii.
Tocoferolii sunt substanţe liposolubile destul de răspândite mai ales în regnul
vegetal. Existenţa acestui factor liposolubil important pentru organismele animale a
fost identificată pentru prima dată în 1922 de către Evans şi Bishop în germenii de
grâu. Lipsa acestuia din alimentaţia animalelor de laborator a fost asociată cu moartea
fătului de şobolan şi cu atrofierea testiculelor. Doi ani mai târziu Sure a propus
denumirea de vitamina E.
Descoperirea vitaminei E este legată de observaţia că femela de şobolan
hrănită numai cu lapte se dezvoltă bine, dar prezintă tulburări de reproducere. În urma
suplimentării alimentaţiei cu frunze verzi sau germeni de cereale sterilitatea carenţială
dispare (R.M.Evans, K.S.Burr, 1922). Din acest motiv, iniţial s-a considerat că
vitamina E are rol numai în reproducere. Cercetările efectuate au scos în evidenţă
faptul că factorul activ este liposolubil şi nesaponificabil. Câţiva ani mai târziu s-a
observat că la iepurii şi şobolanii avitaminizaţi apare o distrofie musculară primară
asemănătoare cu distrofia umană. Prin utilizarea germenilor de grâu bogaţi în vitamina
E s-au obţinut rezultate bune în tratamentul distrofiei musculare şi al degenerării
neurologice.
În 1936 s-au izolat pentru prima dată α- şi β-tocoferolul din germeni de grâu,
în 1938 Fernholtz a stabilit structura chimică, iar în 1956 au mai fost izolaţi ε- şi η-
tocoferolul.
Normele privind nomenclatura tocoferolilor au fost stabilite de IUPAC în
1969. În prezent se consideră că vitaminele E posedă un rol ubiquitar.

1. Structura şi proprietăţile tocoferolilor


1.1 . Structura tocoferolilor
Vitamina E este un termen generic utilizat pentru a desemna un ansamblu de

87
tocoferoli şi de tocotrienoli naturali. Structura de bază a tocoferolilor o constituie
tocolul. Este un ciclu cromanol (hidroxicroman, dihidro-benzopiran) care poate fi
mono-, di-, sau trimetilat şi hidroxilat (Tabelul 3.1). Cromanul este format dintr-un ciclu
benzenic şi un heterociclu piranic. Tocoferolii prezintă un hidroxil fenolic în poziţia 6
şi o catenă laterală săturată, derivată de la fitol (C20H390H), legată la C2 al
heterociclului. La C2 care închide inelul oxidic al părţii piranice a nucleului, se fixează
un radical metil. Compuşii care posedă această structură de bază sunt α-, β-, δ- şi γ-
tocoferoli.

Tabelul 3.1. Numărul şi poziţia grupărilor metil ale diferiţilor


tocoferoli
R1 R2 R3 tipul de tocoferol
CH3 CH3 CH3 α
CH3 H CH3 β
H CH3 CH3 γ
H H CH3 δ

În comparaţie cu tocoferolii, trienolii au o catenă laterală nesaturată, care


prezintă 3 duble legături. Aceştia sunt denumiţi α-, β-, δ- şi γ-trienoli.
Tocoferolii sunt molecule chiralice care se pot obţine prin sinteză sub forma
unui amestec racemic care conţine toţi izomerii optici: opt izomeri pentru l-α-tocoferol
(α-T). Acest amestec este comercializat sub numele de „All-Rac α-T” sau „DL-α-
T”.Toate centrele de chiralitate sunt racemice. Produsul „Z-ambo α-T” se obţine prin
semisinteză din fitol natural şi conţine un singur atom de carbon racemic (atomul C2).
Toţi tocoferolii şi tocetrienolii naturali prezintă aceeaşi configuraţie R la nivelul C2 din
ciclul croman, iar dintre aceştia numai „RRRα-T”, sau „dα-T”, sau (+)-α-T este
singurul care se găseşte în natură. El prezintă o activitate biologică estimata la
aproximativ 100%. Alţi tocoferoli care prezintă configuraţii diferite nu au o activitate
biologică aşa de mare. Aceasta este estimată prin raportarea la α-tocoferol.
β- şi γ-tocoferolii prezintă o activitate vitaminică redusă (între 15% şi 30% din
activitatea α-tocoferolului). De asemenea, α- şi β-trienolii au activitate vitaminică
redusă (20% şi respectiv 5%). Ceilalţi derivaţi nu prezintă activitate vitaminică. Poziţia
şi numărul radicalilor metil de la ciclu benzenic influenţează acţiunea vitaminică a
tocoferolilor. Astfel, micşorarea activităţii vitaminice se produce prin înlocuirea
grupărilor metil de la nucleul benzenic cu etil, sau prin înlocuirea inelului croman cu
un inel cumaric.

88
Studiile efectuate de Karrer au indicat faptul că tocoferolul se obţine din
produsul natural denumit tocol (2-metil-2-fitil-6-hidroxicroman). Dacă la tocol are loc
înlocuirea totală sau parţială a atomilor de H din poziţiile 5, 7 sau 8 cu metili se obţin
tocoferolii naturali (α-, β- şi γ-tocoferol).
În prezent se cunosc şapte tocoferoli (α-, β-, γ-, δ-, ε-,ζ şi ζ- tocoferol), dintre
care α-, β-, γ- şi δ-tocoferol sunt cei mai mult studiaţi.
Toţi tocoferolii sunt lichide vâscoase, de culoare galbenă, insolubili în apă,
solubili în grăsimi şi solvenţi organici (acetonă, alcool etilic, cloroform, hexan, etc.).
Câteva dintre proprietăţile fizice mai importante sunt prezentate în tabelul 3.2

Tabelul 3.2. Masa molară şi coeficienţii de absorbţie în metanol ai tocoferolilor


Masa Coeficientul de absorbţie în metanol
molară λ-max A1% 1 cm
α-tocoferol 430,7 292 73,7
β-tocoferol 416,7 297 86,4
γ-tocoferol 416,7 298 92,8
δ-tocoferol 402,7 298 91,2

Toţi tocoferolii prezintă fluorescenţă (λ de excitaţie: 290 nm, λ de emisie: 325


nm).
În funcţie de caracteristicile antioxidante tocoferolii se clasifică în ordinea:
δ>γ>β>α.
Tocoferolii sunt stabili la căldură, la lumina vizibilă şi în mediu alcalin, în
absenţa oxigenului. Ei sunt rapid distruşi de radiaţiile UV şi în prezenţa oxigenului ca
oxidant.
Gruparea metil din poziţia C5 este singura grupare reactivă, care participă în
special la reacţii de bromurare când se obţine derivatul 5-bromo metilen.
Deoarece tocoferolii au o poziţie liberă la nucleu pot participa la reacţii de
substituţie. Astfel, în prezenţă de formaldehidă marcată cu deuteriu, , clorură de
deuteriu şi clorură de staniu, γ- şi β-tocoferolul formează derivaţi, respectiv 5 şi 7
deuterometil în timp ce δ-tocoferolul formează 5,7-deuterometil. Aceşti produşi sunt
utilizaţi împreună cu α-tocoferolul drept substanţe de marcare în studiile biochimice.
Ca toţi compuşii fenolici, tocoferolii pot forma eteri şi esteri. Esterii
tocoferolilor sunt stabili motiv pentru care sunt folosiţi în forme galenice (ex. acetat de
tocoferol). Pentru toţi tocoferolii, esterificarea hidroxilului fenolic duce la o creştere
considerabilă a stabilităţii, şi la mărirea activităţii lor biologice. Din acest motiv,

89
preparatele farmaceutice se livrează sub formă de esteri, şi mai ales sub formă de
palmitat.
Tocoferolii sunt oxidaţi de clorura ferică şi nitratul de argint în prezenţă de
nitrat. Ca şi fenolii dau reacţie de culoare (roşie) cu reactivul Emmerie Engel
(reducerea clorurii ferice şi combinarea ionilor feroşi cu αα’ dipiridil sau
batofenantrolină).
Tocoferolii sunt oxidaţi de radicalii liberi- carbon (alchil), oxigen (alcoxil,
hidroxil RO–, peroxid ROO–, anion superoxid O2-–)-, cu formare de chinone,
semichinone, epoxichinone, dimeri şi trimeri. Datorită acestor proprietăţi vitamina E
constituie un antioxidant major care protejează acizii graşi nesaturaţi de peroxidarea
lipidică.

1.2 . Clasificarea tocoferolilor


Până în prezent se cunosc următorii tocoferoli:
α-tocoferolul; 2,5,7 ,8-tetrametil-2-(4' ,8' ,12' -trimetiltridecil)-6 hidroxicroman

a) este o substanţă uleioasă, optic activă, insolubilă în apă dar solubilă în eter,
alcooli şi alţi solvenţi organici precum şi în grăsimi;
b) în procesul culinar se distruge destul de greu, iar în absenţa oxigenului rezistă,
chiar şi la 250°C;
c) este stabil în mediu acid, dar extrem de instabil în mediu alcalin precum şi în
prezenţa agenţilor oxidanţi (halogeni, AgNO3, KMnO4, KCIO4, H2O2 etc.) sau a
grăsimilor râncede, radiaţiilor UV şi a clorurii ferice.
β- tocoferolul: 2,5,8-trimetil-2-( 4’,8’,12’ -trimetiltridecil)-6-hidroxicroman;

90
Este o substanţă uleioasă, optic activă, termostabilă în absenţa oxigenului dar
uşor degradabilă în prezenţa acestuia.
γ-tocoferolul: 2,7,8-trimetil-2-(4’,8’,12’-trimetiltridecil)-6-hidroxicroman:
a) a fost izolat pentru prima oară din uleiul de seminţe de bumbac;
b) ca şi ceilalţi tocoferoli se sintetizează în plantele verzi, la nivelul
cromoplastelor;
c) prezintă proprietăţi fizice şi chimice comune tuturor tocoferolilor dar
activitatea sa vitaminică este mai slabă decât a α- şi β-tocoferolilor.
d) activitatea antioxidantă este mai puternică decât a α- şi β-tocofelolilor.
δ-tocoferolul: 8-dimetil-2-( 4’,8’,12’-trimetil-tridecil)-6-hidroxicromanul
a) se deosebeşte de tocoferolii precedenţi prin prezenţa unei singure grupări
metilice la nucleul benzenic;
b) activitatea sa vitaminică este mult inferioară tocoferolilor descrişi mai sus
(comparativ cu α- tocoferolul este de 100 de ori mai puţin activ);
c) activitatea antioxidantă este superioară, fiind unul dintre cei mai eficienţi
protectori antioxidanţi ai retinolului.
ε-tocoferolul: 2,5,8-trimetil-2-( 4’,8’,12’ -trimetil-trideca-3’,7’,11’ -trienil)-6-
hidroxicromanul
a) se deosebeşte de ceilalţi compuşi prin prezenţa unei catene laterale nesaturate;
b) pentru prima dată a fost izolat din germenii de grâu şi ulterior a fost identificat
în ovăz, orez şi în alte cereale.
ζ-tocoferolul este prezent sub două forme:
a) ζ1-tocoferolul: 2,5,7, 8-tetrametil-2- (4’, 8’, 12’ -trimetil-trideca-3’, 7’, 11’-
trienil)-6- hidroxi croman;
b) ζ2-tocoferolul: 2,5,7-trimetil-2- (4’, 8’, 12’ -trimetil-tridecil-6-hidroxicroman):
i) a fost izolat din uleiul de palmier şi din cereale; ii) activitatea
vitaminică este mai scăzută decât a α-tocoferolului, dar
superioara δ- tocoferolului.
η-tocoferolul: 2,7-dimetil-2- (4’, 8’, 12’-tirmetil-tridecil)-6-hidroxicromanul.
Este mai puţin cunoscut şi studiat şi a fost izolat din cereale.

1.3 . Sinteza chimică a tocoferolilor


Prima sinteză de α- tocoferol, sub formă de amestec racemic, a fost realizată
de Karrer în 1938, în urma reacţiei dintre 2,3,5-trimetil-hidrochinonă şi bromură de
fitil, în prezenţa unui catalizator de clorură de zinc.
91
Ulterior au fost puse la punct şi alte procedee de sinteză care utilizează fitolul
natural extras şi purificat din ţesuturi vegetale sau halogenuri de fitil şi 2,3,5- trimetil
fenolul sau unii derivaţi ai acestuia. În industria farmaceutică se realizează extracţia
fitolului din frunze de urzică. De asemenea, se foloseşte izofitolul sintetizat prin
condensarea acetonei şi acetilenei în mediu alcalin reacţie care este urmată de
hidrogenarea parţială a produsului de condensare în prezenţa catalizatorilor de paladiu.
În practica medicală se utilizează şi tocoferoli naturali extraşi din uleiuri
vegetale, obţinute în special din germeni de grâu sau din cătină. Concentratele obţinute
prin extracţie conţin maximum 65% α-tocoferol.

2. Surse de vitamină E
În natură, tocoferolii sunt răspândiţi mai ales, în regnul vegetal (Tabelele 3.3, ,
3.4 şi 3.5), biosintetiza lor pornind de la acidul mevalonic.

Tabelul 3.3. Cantitatea medie de tocoferol în diferite surse


naturale
Surse de tocoferoli mg/100g produs
ulei de măsline 23
ulei de floarea soarelui 6
ulei de germeni de porumb 220
făină de grâu 0
linte 6,8-12
brânză 1-3
came de vită 0,9-3
ficat de vită 1,5-7
lapte de vacă 0,2-0,8

După cum se observă din tabelul 3.3, germenii de porumb şi uleiurile vegetale
reprezintă principala sursă de tocoferoli. În general boabele de cereale conţin toţi cei
patru izomeri ai tocoferolului în proporţii variabile. Boabele de porumb au cantitatea
cea mai mare de tocoferoli. Vitamina E este prezentă şi în unele fructe dar în cantităţi
mici, cu excepţia murelor unde cantitatea poate atinge valori de 4,3 mg/100g produs. În
ceea ce priveşte legumele, conţinutul în vitamină E este diferit în funcţie de părţile
plantei. Astfel, vitamina E este concentrată mai ales în frunzele verzi. În laptele de
vacă ea se găseşte în totalitate sub forma α şi este asociată cu lipidele. Îmbogăţirea
laptelui în vitamină E depinde de alimentaţia animalelor. Brânzeturile obţinute din
laptele animalelor hrănite pe păşune sunt relativ bogate în tocoferol (25 – 30 mg/Kg
lipide), în comparaţie cu cele preparate din laptele animalelor hrănite în grajduri (15-20
mg/Kg lipide).
92
Tabelul 3.4. Cantitatea medie de tocoferol din unele legume şi fructe
mg/100g produs mg/100g produs
Produs Produs
proaspăt proaspăt
arahide 20,20 varza roşie 2,50
ardei verde 0,65 vinete 0,03
ceapă, castraveţi 0,20 caise 0,50
fasole boabe 2,30 căpşuni 0,22
fasole verde 0,28 caise 0,27
mazăre 3-18 agrişe, coacăze 1,00
morcovi 0,70 lămâi 0,80
păstârnac 1 ridichi, gutui -
pătrunjel 1,80 măsline -
pepeni 0,10 mandarine -
spanac 2,50 mere 0,57
tomate 0,49 migdale 26,10
ţelina 2,60 nuci 24,70
varză albă 0,02 pere 0,43
piersici 0,60 portocale 0,24
prune 0,80 zmeură 1,40
vişine, gulii - struguri -
salată 0.39 Cartofi 0,09

Stocarea brânzei duce la scăderea concentraţiei de tocoferol cu 10 până la 30%


în primele 6 luni. Laptele de femeie este de şase ori mai bogat în vitamină E decât
laptele de vacă iar concentraţia variază pe parcursul perioadei de alăptare.

Tabelul 3.5. Conţinutul în tocoferoli al uleiurilor extrase din cereale


tocoferol tipul de tocoferol (%)
Uleiul
total (mg/g) α β γ δ ε ζ η
germeni de grâu 2,55 56 33,5 - - 10,5 - -
tărâţe 3,20 11 5,5 - - 68 15,5 -
porumb 0,91 11 - 89 - - - -
rapiţă 0,56 27 - 73 - - - -
soia 1,18 13,5 - 59 27,5 - - -
muştar 1,32 26,8 - 55 18 - - -
bumbac 0,81 58 - 42 - - - -
arahide 0,195 35,5 - 64,5 - - - -
orz 2,38 15,33 - 6 - 34,2 44,5 -
secară 2,48 39 - 5 - 32 24 -
ovăz 0,61 28 - 36 10 4 22 -
orez - 47 - - - - 26 27

3. Metabolismul vitaminei E
În plantele verzi (în special graminee) biosinteza tocoferolului porneşte de la
fitol care este implicat şi în sinteza clorofilei.

93
În experimentele realizate în laborator s-a demonstrat că organismele animale
sunt incapabile să sintetizeze această vitamină chiar dacă li se administrează fitol şi
trimetil-hidrochinona.
Atât la animale cât şi la om tocoferolii sunt aduşi în organism odată cu hrana şi
sunt absorbiţi la nivelul intestinului subţire. După ingestie tocoferolii urmează
metabolismul lipidelor şi sunt transportaţi la nivel plasmatic de lipoproteine.
Tocoferolul marcat cu deuteriu este detectabil în plasmă la trei ore de la administrarea
sa orală sub formă de acetat de α-tocoferol marcat cu deuteriu. Între 6 şi 12 ore
concentraţia sa atinge un prag maxim, după care se menţine la acest nivel timp de 12
ore, urmată de o scădere lentă. În final, apare în chilomicroni, apoi în VLDL („very
low density lipoprotein”), LDL („low density lipoprotein”), HDL (high density
lipoprotein) şi foarte târziu la nivelul membranelor eritrocitare.

3.1 . Absorbţia intestinală


Absorbţia vitaminei E alimentare prin enterocite necesită, ca şi în cazul
digestiei lipidelor, prezenţa sărurilor biliare indispensabile formării miceliilor care
permit atacul lipazei pancreatice asupra lipidelor. Esterii tocoferolilor, administraţi
oral, sunt supuşi acţiunii unei esteraze pancreatice specifice care eliberează tocoferolul
sub formă de α-tocoferol, forma care prezintă activitate vitaminică. Absorbţia
intestinală este un proces pasiv, care are loc cu o viteză relativ mică, iar diferiţii
izomeri sunt înglobaţi în chilomicroni într-o manieră nediscriminatorie.
După intrarea în circulaţia limfatică, chilomicronii sunt hidrolizaţi imediat de
lipoproteinlipază iar acizii graşi eliberaţi sunt captaţi în principal de ţesuturi şi muşchi.
S-a demonstrat că tocoferolii pot fi transferaţi împreună cu unii acizi graşi în diferite
ţesuturi. De asemenea, o parte din tocoferoli sunt transferaţi împreună cu
lipoparticulele care se comportă ca resturi de lipide de suprafaţă şi pot intra în structura
HDL. În final, chilomicronii rămaşi împreună cu tocoferolii lor sunt captaţi de ficat
prin intermediul unui receptor modulator care implică apolipoproteina E (Figura 3.1).
În sânge, tocoferolii se leagă atât de lipoproteinele cu densitate mică (LDL), în
proporţie de 40-60%, cât şi la cele cu densitate mare (HDL), în proporţie de 35%.
Concentraţia serică a tocoferolilor este în strânsă legătură cu nivelul lipemiei şi al
colesterolemiei, situându-se în jurul valorii de 0.6-0.8 mg tocoferoli/g lipide totale
plasmatice. Ponderea tocoferolilor în ser mai depinde de sex, vârstă etc. În condiţii
fiziologice normale, concentraţia serică a vitaminei E la adult este cuprinsă între 5-16
mg/l, în timp ce la femeile în vârstă poate atinge valori cuprinse între 9-25 mg/l. La
nou născuţi concentraţia serică în vitamina E se menţine în jurul valorii de 5 mg/l iar la
94
de prematuri se situează între 2-4 mg/l. În clinicile de obstetrică şi ginecologie se
urmăreşte ca raportul dintre concentraţia tocoferolilor din sângele mamei şi cea din
sângele nou-născutului să se menţină în domeniul 2,6 – 5,7.

Figura 3.1. Metabolismul vitaminei E

Dacă nivelul seric, exprimat în mg tocoferol/l, nu prezintă diferenţe


semnificative la cele două sexe, cantitatea de vitamina E raportată la kilogram corp,
este în jur de 50 mg/kg corp la bărbaţi şi respectiv 160 mg/kg corp la femei.

3.2 . Secreţia hepatică prin intermediul VLDL


Tocoferolii sunt înglobaţi în chilomicroni, şi sunt depozitaţi în principal în
ţesutul adipos, dar cantităţi decelabile se întâlnesc în toate ţesuturile.

95
De fapt, nu există o reală depozitare hepatică a vitaminei E. Tocoferolii sunt
fie înglobaţi în VLDL fie sunt eliminaţi prin bilă şi apoi prin fecale. γ-tocoferolul este
excretat în mare parte în bilă de unde este eliminat împreună cu alţi metaboliţi ai
tocoferolilor (tocoferol chinona, formele dimere). Încorporarea în particulele de VLDL
nou formate se realizează printr-un proces selectiv dictat de preluarea preferenţială de
RRR-α-tocoferol, care este de 5 până la 10 ori mai importantă decât cea de γ-tocoferol,
sau de stereoizomeri SRR-α-tocoferol. Această discriminare între diferiţi tocoferoli, a
fost pusă în evidenţă la animale şi la persoanele care suferă de anomalii genetice ale
metabolismului lipidic. Adesea, dereglările sunt datorate modificării unei proteine de
legare a tocoferolilor.
Această proteină citosolică a fost izolată şi purificată exclusiv din ficat. Ea se
leagă preferenţial la RRR-α-tocoferol. Eficienţa de legare a γ- şi δ-tocoferolului este de
două şi respectiv de trei ori mai mică decât a β-tocoferolul decât a cu α-tocoferolul în
competiţia pentru legare la proteină. Proteina de 32 kDa recunoaşte grupările hidroxil
şi cele trei grupări metil grefate pe nucleul croman şi catena fitil cu o conformaţie R în
poziţia 2. Proteina hepatică care legă tocoferolii are şi un rol determinant în reglarea
nivelului plasmatic şi tisular de RRR-α-tocoferol. Un defect de natură genetică a
acestei proteine determină apariţia de carenţe familiale în vitamină E. Persoanele
afectate prezintă o absorbţie şi un transport normal, la nivelul chilomicronilor dar sunt
lipsite de transportul prin VLDL. Răspunsul la suplimentarea cu vitamină E presupune
creşterea nivelului α-tocoferolului plasmatic de aproximativ 3 ori şi saturarea proteinei
de legare.
Atacul realizat de către lipoprotein lipază asupra VLDL secretate de ficat duc
la formarea de lipoproteine bogate în esteri al colesterolului: IDL („Intermediate
density lipoprotein”), care sunt parţial captate de ficat, parţial transformate în LDL. La
rândul lor LDL sunt captate de ţesuturile periferice prin intermediul unor receptori
specifici.
RRR-α-tocoferolul secretat de hepatocite în VLDL poate fi: i) parţial transferat
în HDL în timpul lipolizei VLDL; ii) în parte recaptat de ficat prin IDL; iii) o altă parte
trimisă la ţesuturile periferice prin LDL şi în unele cazuri prin HDL.

3.3 . Distribuţia şi schimburile de tocoferoli între diferitele fracţii de


lipoproteine plasmatice
Aşa cum este specificat în paragraful anterior, vitamina E plasmatică este
transportată esenţialmente de către LDL şi HDL în proporţii diferite în funcţie de sex:
i) la bărbaţi 55% se leagă la LDL şi VLDL, iar 45% la HDL; ii) la femei 47% se leagă
96
la LDL şi VLDL şi 53% la HDL. Concentraţia în γ-tocoferol este de 10 ori mai mică
decât cea a α-tocoferolului.
O creştere sau o diminuare a concentraţiei plasmatice de vitamină E este
însoţită de o hiperlipoproteinemie, respectiv o hipolipoproteinemie. De aceea se
recomandă exprimarea acestei concentraţii în funcţie de concentraţia lipidelor
plasmatice.
Tocoferolii se schimbă cu uşurinţă între HDL şi alte lipoproteine într-o
manieră nediscriminatorie, printr-un proces independent de acţiunea proteinelor de
transfer a lipidelor neutre. În acest caz distribuţia vitaminei E între diferitele fracţii
lipoproteice este corelată cu raportul de masă al acestor fracţii. Trebuie subliniată
importanţa rolului HDL în transportul şi distribuţia tocoferolilor la ţesuturi cu ajutorul
β-lipoproteinelor care permit menţinerea unui status vitaminic apropiat de cel normal
în cazul unei suplimetări masive cu vitamină E. În figura 3.2 este prezentată schematic
distribuţia tocoferolilor între diferitele fracţii lipoproteice.

Figura 3.2. Distribuţia tocoferolilor între diferitele fracţii lipoproteice


97
3.4 . Distribuţia vitaminei E în eritrocite
Vitamina E este prezentă în elementele figurate ale sângelui, iar repartiţia între
diferitele tipuri de tocoferoli, în stare fiziologică normală, este sensibil identică cu cea
observată în plasmă. Ea va proveni în parte din cea incorporată în celulele precursoare
de la nivel medular, dar şi din lipoproteine care realizează transferul atunci când sunt
înglobate în elementele figurate ale sângelui.
Experimentele efectuate cu tocoferol marcat au demonstrat că acesta este
decelabil în eritrocite la un interval de 5 – 8 ore după injectarea de acetat de α-
tocoferol marcat cu deuteriu. Concentraţia în vitamină E a membranei eritrocitare este
de 5 ori mai mică decât cea întâlnită în plasmă şi este în totalitate corelată cu nivelul de
vitamină E din HDL. O corelaţie asemănătoare se întâlneşte după ingerarea orală de
vitamină E.

3.5 . Distribuţia vitaminei E în alte ţesuturi


Vitamina E este distribuită în toate ţesuturile, dar mecanismul prin care aceasta
pătrunde la acest nivel nu este pe deplin elucidat. Studiile efectuate până în prezent
indică faptul că sunt în principal componente ale membranele plasmatice,
mitocondriale şi microzomale, care sunt bogate în acizi graşi nesaturaţi. Cele mai
bogate în tocoferoli sunt glandele suprarenale (132 µg/g) şi ţesutul adipos (150 µg/g).
În funcţie de masa sa ţesutul adipos este situsul principal de stocare a α-tocoferolului
în organism. Ficatul este mai puţin bogat în α-tocoferol (13µg/g).
Concentraţia vitaminei E din ţesuturi depinde de alimentaţie. Rezultatele
studiilor de slăbire – îngrăşare realizate la animale au dovedit că raportul între
concentraţia de vitamină E ingerată o dată cu alimentele şi cea care se găseşte la nivel
tisular variază în funcţie de tipul de ţesut, de durata experimentului şi de dimensiunile
animalului. Astfel, la şobolani, concentraţia tisulară de α-tocoferol variază logaritmic
cu aportul alimentar, cu excepţia ţesutului adipos unde concentraţia este direct
proporţională cu acesta.
Raportul α/β tocoferol poate varia în funcţie de ţesutul care captează
preferenţial α-tocoferolul, în funcţie de rolul manifestat de proteina de transfer
hepatică.
LDL şi HDL joacă un rol important în preluarea vitaminei E de către ţesuturi.
LDL transferă vitamina E printr-un mecanism care implică participarea acizilor graşi,
eliberaţi sub acţiunea lipoprotein lipazei în chilomicroni şi VLDL. De asemenea, HDL
joacă un rol important în transferul vitaminei E de la ţesuturile periferice la ficat. O

98
serie de studii, relativ recente, au demonstrat că vitamina E din ţesutul adipos poate fi
mobilizată pentru a contribui la menţinerea concentraţiei tisulare în perioade carenţiale.
Prin experimentele efectuate pe animale de laborator cărora li s-a provocat o
stare carenţială de vitamină E s-a observat în primele 2-3 săptămâni, are loc o
diminuare cu aproximativ 50% a concentraţiei hepatice şi cardiace de tocoferoli după
care urmează un platou, cu o scădere foarte lentă, fapt care indică existenţa unei fracţii
greu de mobilizat.

3.6 . Eliminarea tocoferolilor din organism


Eliminarea tocoferolilor din organism se realizează, în special, prin bilă şi
fecale mai ales sub formă de tocoferoli liberi, dar şi sub forma unor derivaţi oxidaţi
cum ar fi acidul tocoferonic, tocoferono-lactona, tocoferil-p-chinona etc. Pe cale
urinară, eliminarea tocoferolilor se face, în principal, sub formă de glucuronoconjugati.
În cursul proceselor metabolice, tocoferolii se transformă în tocoferilchinone şi
tocoferilhidrochinone (prin reacţii în parte reversibile) şi pot suferi procese de
dimerizare şi trimerizare.

4. Rolul biologic al vitaminei E


Datele ştiinţifice acumulate până în prezent sunt extrem de numeroase şi
diverse. Mai mult decât atât, o serie de efecte constatate in vitro şi in vivo rămân, în
mare parte, ipotetice.
În mod artificial efectele vitaminei E în organismul animal pot fi clasificate în
efecte antioxidante şi efecte de stabilizare a membranelor. Celelalte efecte, mai
selective, derivă probabil din acestea în funcţie de nivelul particular la care se
manifestă.

4.1 . Efecte antioxidante


La nivel tisular, oxigenul se comportă mai puţin ca o moleculă stabilă şi mai
mult ca "doi radicali liberi legaţi unul de altul". Reducerea sa în etape, cu formarea de
apă este însoţită de producerea de alţi radicali de oxigen: O– (oxigen singlet sau oxigen
atomic), O2- (radical superoxid), H2O2 peroxid de hidrogen) şi HO– (radicali hidroxid).
În general ei sunt agenţi toxici capabili să destabilizeze majoritatea biomoleculelor, cu
precădere acizii graşi nesaturaţi şi analogii lor lipidici chiar dacă în unele privinţe
radicalii prezintă o utilitate biologică (efect bactericid, limfocitotoxic). Procesele care
stau la baza toxicităţii acestor radicali sunt amplificate de diferiţi factori: lumina, ionii
metalici (în special cei de fier şi cupru), acizii organici, etc.
99
Sub acţiunea radicalilor liberi acizii graşi nesaturaţi, dar şi alte molecule
nesaturate, pot forma peroxizi în urma unei serii de reacţii neenzimatice care formează
peroxidarea lipidică.
In vivo, aceste procese de oxidare sunt permanente şi sunt menţinute la un
nivel minim. Organismele vii dispun de numeroase sisteme de protecţie antioxidantă
capabile să stabilizeze această agresiune continuă. Tocoferolii reprezintă „modalitatea
cea mai eficientă de a economisi” radicalii liberi. Activitatea lor antioxidantă se
realizează la nivelul membranelor şi este facilitată de prezenţa în moleculă a catenei
laterale izoprenoidice capabile să se integreze în componenta lipidică prin interacţiuni
hidrofobe. Rolul de donor de hidrogen este facilitat de prezenţa grupării hidroxilice de
la C6 din nucleul croman. Printr-o serie de transformări, insuficient elucidate,
tocoferolii formează unii produşi stabili transformându-se în chinone, sau în derivaţi
complecşi ai peroxizilor lipidici.
Schematic aceste transformări pot fi redate astfel:

LO2 + T –OH LOOH + TQ


LO2 + T-OH LO2-TH
LO2 + [LO2OH] LOOH + TQ

unde: O2 - peroxid lipidic


LOOH - hidroperoxid lipidic
T-OH - tocoferol
TQ - tocoferil-chinona

În organismele vii există mai multe sisteme de protecţie antioxidantă:


pirimidin nucleotidele reduse, tiominoacizii, unele proteine cum ar fi ceruloplasmina şi
transferina, sisteme enzimatice specifice (superoxid dismutaza -SOD-, catalaza,
glutation peroxidaza, glutation reductaza), vitamina C şi altele. Într-o serie de
transformări care au drept scop distrugerea radicalilor liberi, poate există un sinergism
între vitamina E şi unele dintre aceste sisteme antioxidante. Astfel, mai bine studiat
este mecanismul de acţiune al glutationului (Figura 3.3) în descompunerea peroxizilor
lipidici şi a hidroxiacizilor derivaţi. Cooperarea dintre glutation şi tocoferol este
prezentată în figura 3.3. Glutation peroxidaza este o enzimă seleniu dependentă. S-a
observat că insuficienţa seleniului în hrană provoacă unele simptoame caracteristice
hipovitaminozei E şi invers, insuficienţa tocoferolilor este parţial compensată de un
aport uşor crescut de seleniu.

100
Figura 3.3. Mecanismul de acţiune al glutation peroxidazei în descompunerea peroxizilor lipidici şi
a hidroxiacizilor derivaţi (PUFA – acizi graşi nesaturaţi, LOOH – peroxizi, GSSG –
glutation peroxidază neredusă, GSH – glutation perohidază redusă)

4.2 . Efecte de stabilizare a membranei celulare


Activitatea de protecţie antioxidantă, in vivo, este demonstrată experimental,
cunoscându-se în special necesităţile crescute în vitamina E în cazul unui conţinut în
acizi graşi al alimentelor. Mecanismele de acţiune sunt însă mult mai puţin studiate
comparativ cu ale altor antioxidanţi. Acest lucru i-a determinat pe Lucy şi Diplack să
sugereze ideea că tocoferolii participă la formarea şi stabilizarea componentei
fosfolipidice a membranelor, iar efectul de stabilizare poate fi independent de efectul
antioxidant (Figura 3.4). Se consideră că grupările metil grefate pe radicalul fitil al
tocoferolilor prezintă afinitate faţă de unele situsuri ale componentelor fosfolipidice.
Aranjamentul tridimensional al complexului astfel constituit permite hidroxilului grefat
pe nucleul croman şi grupărilor polare ale acizilor graşi să se orienteze către faza
apoasă, şi astfel să participe la o serie de reacţii biochimice.

4.3 . Acţiunea tocoferolilor asupra activităţii unor enzime


În experimente pe animale de laborator s-a observat că insuficienţa vitaminei E
determină apariţia unor modificări enzimatice cum ar fi: diminuarea activităţii
sistemului oxidazic citocrom P450-dpendent din fracţia microzomală, creşterea
activităţii cAMP-fosofdiesterazei, scăderea nivelului respiraţiei celulare, stoparea
conversiei ciancobalaminei în forma sa coenzimatică activă, etc. Se consideră că
hipovitaminoza E duce la activarea enzimelor căilor catabolice: RNA-za, DNA-za,
catepsinele, etc. Prin diminuarea gradului de incorporare a fosforului în acizii nucleici,
hipovitaminoza E conduce la inhibarea proteinogenezei şi implicit a diviziunii celulare.
101
Figura 3.4.Interacţia oxigenului singlet cu α-tocoferolul (αT) în prezenţa fosforil colinei. (PZ – zonă
polară; HB – centură de hidrogen; HC – regiune hidrofobă; ε - constanta dielectrică)

102
4.4 . Rolul vitaminei E în agregarea plachetelor sanguine
Conţinutul crescut în tocoferoli al plachetelor sanguine, precum şi apariţia de
microtromboze şi trombocite în carenţa vitaminică, au determinat intensificarea
cercetărilor asupra rolului vitaminei E în agregarea plachetară.
În experimentele efectuate pe şobolani, s-a observat că hipovitaminoza E
induce o creştere a capacităţii de agregare plachetară, fie prin creşterea permeabilităţii
membranelor faţă de cationi (Na+, K+, Ca2+, Mg2+, etc.), fie printr-o modificare a
vitezei de biosinteză a prostaglandinelor la nivelul plachetelor. Mai mult, s-a observat
şi o creştere a concentraţiei sanguine de PGE2 şi PGF2. Aceste prostaglandine sunt
produşi de oxidare ai acidului arahidonic şi sunt cunoscuţi ca având o capacitate mare
de agregare. De asemenea, oxidarea ciclică a acidului arahidonic este, la rândul ei,
modulată de către peroxiacizii. Tocoferolii acţionează asupra acestui sistem complex
prin diminuarea activităţii lipoxigenazei plachetare.

4.5 . Acţiunea tocoferolilor asupra eritrocitelor


În hipovitaminoza E, eritrocitele devin sensibile la hemoliză, efect produs in
vivo prin acţiunea unor oxidanţi cum ar fi peroxidul de hidrogen. Acest fenomen stă la
baza testului biologic de evaluare a activităţii vitaminei E.
La majoritatea animalelor hipovitaminizate această anomalie nu este însoţită
de modificări hematologice, in vivo. O excepţie o constituie maimuţele Maccacus
rhesus la care se observă după 5-30 luni apariţia anemiei macrocitare cu sensibilitate a
eritrocitelor faţă de oxidanţi şi răspuns terapeutic foarte rapid la tratamentul substitutiv.
Această fragilitate a eritrocitelor este cauzată de creşterea rigidităţii şi a permeabilităţii
membranelor eritrocitare faţă de ioni.
De asemenea, tocoferolii intervin în procesul biosintezei hemului modulând în
felul acesta nu numai biosinteza hemoglobinei ci şi a enzimelor hemo-dependente
(citocromi, catalaza etc.).
Relativ recent s-a stabilit posibilitatea existenţei unei relaţii de cauzalitate între
nivelul sanguin de tocoferol şi incidenţa aterosclerozei coronariene (Duriez şi
Fruchard, 1993). Ateroscleroza este o maladie cu o etiologie extrem de diversă.
Lipoproteinele se numără printre factorii care contribuie la formarea de leziuni arteriale
ateromatoase. Studii clinice recente, precum şi în cercetări pe animale de experienţă au
stabilit fără dubii că o creştere a concentraţiei serice de LDL (Low Density
Lipoproteins) este asociată cu o accelerare a procesului de ateroscleroză.
În urma unor observaţii clinice efectuate pe voluntari cu vârste cuprinse între 20

103
şi 30 de ani, Esterbauer şi col., (1991) au pus în evidenţă o relaţie între tocoferolemie şi
riscul de cardiopatie ischemică evidenţiind rolul protector al vitaminei E.

5. Unităţi de activitate vitaminică E şi necesităţi nutriţionale


O unitate internaţională (U.I.) de vitamină E se consideră ca fiind echivalentă
cu 1 mg de acetat de DL-α-tocoferol sau 0.91 mg DL-α-tocoferol liber, respectiv 0,67
mg D-α-tocoferol liber.
Necesarul de vitamina E este relativ greu de stabilit, în strânsă corelaţie cu
conţinutul alimentar în acizi graşi nesaturaţi. În anii '60 OMS a stabilit un necesar
zilnic de 13-20 mg α-tocoferol pentru adulţi, pentru ca în anii '80 să-l reducă la
aproximativ 10 mg/zi. Actualmente necesarul zilnic se stabileşte în funcţie de
conţinutul în acizi graşi nesaturaţi al alimentelor. Se consideră că raportul optim mg
tocoferoli / l g acizi graşi nesaturaţi se situează în jurul valorii de 0,6.
Pentru populaţia nord-americană şi vest-europeană, necesarul în vitamina E se
consideră a fi de aproximativ 1,2 ori mai mare datorită creşterii ponderii uleiurilor
vegetale din alimente. La nou-născuţi şi la prematuri aportul zilnic de vitamina E se
consideră a fi cuprins între 5 şi 50 mg, în funcţie de alimentaţie. Laptele matern conţine
acizi graşi nesaturaţi, în special acid linoleic în proporţie de aproximativ 8% din totalul
lipidelor, în timp ce în laptele de vacă sau preparatele de lapte praf, ponderea acestora
este mult mai mare, ajungând până la 50%.

6. Vitamina E în stări fiziologice normale şi patologice


6.1 . Stare fiziologică normală
La omul adult, necesarul zilnic este considerat a fi cuprins între 10 şi 30 mg/zi,
în funcţie de tipul de grăsime din dietă. Dacă regimul alimentar conţine acizi graşi
nesaturaţi esenţiali (vitamina F), în cantitate mare, cresc necesităţile de vitamină E ale
organismului. Acizii graşi nesaturaţi se oxidează repede cu formare de peroxizi, care
inactivează o parte din vitamina E din alimente.
Necesarul zilnic de vitamina E mai depinde de: sex, vârstă, stare fiziologică şi
fiziopatologică a organismului, compoziţia hranei, anotimp, şi medicamentele ingerate.
Necesarul în vitamina E al femeilor este mai mare decât al bărbaţilor. În cursul
sarcinii necesarul creşte progresiv cu vârstă fătului, ajungând ca în lunile 8 şi 9,
tocoferolemia medie să fie de 1,8 mg/l00 ml ser, faţă de primele 4 luni de sarcină când
necesarul este de 1,25 mg/l00 ml ser. De aceea, se impune un aport suplimentar
progresiv de vitamina E (de la 10 mg/zi la 50 mg/zi), pentru a duce sarcina la termen şi
104
pentru dezvoltarea normală a fătului, în raport cu starea generală şi de alimentaţie a
gravidei.
După naştere tocoferolemia la mamă este mai scăzută decât în perioada
primului trimestru de graviditate. Mama cedează zilnic, prin lapte, noului născut 8-10
mg vitamina E, ceea ce face ca necesarul să crească la 15-30 mg/zi, în raport cu vârstă
şi alimentaţia noului născut. La prematuri necesarul este mai mare. În hrănirea
artificială a noului născut trebuie să se ţină seama de faptul că laptele de vacă conţine o
cantitate de tocoferoli de 10-15 ori mai mică decât laptele matern, ceea ce impune
administrarea unei cantităţi suplimentare de vitamina E.
Deoarece primăvara tocoferolemia este mai scăzută, se consideră că necesarul
de vitamina E este mai accentuat în acest anotimp.
Pentru a se vedea dacă sunt satisfăcute necesităţile de vitamina E zilnice, se
folosesc diferite modalităţi de evaluare, cum ar fi: testul dietetic şi testul clinic. Testul
dietetic dă indicaţii aproximative asupra cantităţii de vitamina E din alimente. Testul
clinic se realizează doar după ce au apărut simptome ale carenţei (senescenţă, sindrom
de slăbiciune şi de distrofie musculară, tulburări genitale) şi constă în dozarea
vitaminei E serice.

6.2 . Hipovitaminoza E
Avitaminoza E la om apare foarte greu comparativ cu alte avitaminoze şi
numai după absenţa îndelungată a tocoferolilor din alimente, sau în timpul unor boli
pancreatice sau hepatice.
Carenţa în vitamina E produce o serie de simptome diferite în funcţie de sex şi
vârstă. Acestea interesează diferite organe şi sisteme, generând distrofie musculară,
creatinemie, degenerarea testiculelor şi apariţia unor leziuni ireversibile ale tubilor
seminiferi, moartea şi resorbţia fătului, anemia hemolitică, etc.

6.2.1 . Influenţ a hipovitaminoz ei E asupra sistemului muscular:


La nivelul acestui sistem, hipo- şi avitaminoza E conduc la apariţia distrofiei
musculare prin accelerarea activităţii enzimelor proteolitice şi liza parţială a proteinelor
musculare. Incidenţa distrofiei musculare este mai mare la prematuri, noii-născuţi cu
tulburări la nivelul absorbţiei intestinale, copii malnutriţi şi la persoanele cu maladii
cronice care provoacă o absorbţie deficitară (steatoree, malabsorbţie). Aceasta se
caracterizează prin fragmentări ale fibrelor musculare, edem interstiţial, necroza şi
altele.
Unul dintre parametrii biochimici importanţi în depistarea precoce a

105
avitaminozei E îl constituie creatinuria deoarece cantitatea de creatinină din muşchi
scade, concomitent cu creşterea eliminărilor pe cale renală în debutul leziunilor
musculare. Acest fenomen se explică prin faptul că scade capacitatea musculară de a
transforma creatina în creatin- fosfat datorită diminuării activităţii creatinkinazei. Prin
creşterea creatinuriei are loc concomitent şi o creştere a raportului creatină/creatinină
acesta reprezentând în acelaşi timp un alt test biochimic indirect de determinare a
aportului de tocoferoli alimentari. Efectul vitaminoterapiei este diferit, în funcţie de
vârstă. La copii primul efect îl constituie dispariţia creatinuriei în timp ce la adult
aceasta mai persistă încă mult timp.
Datorită faptului că muşchiul cardiac conţine o cantitate aproximativ dublă de
tocoferoli (în special sub forma de tocoferilchinone) comparativ cu citocromul c, se
presupune că vitamina E participă şi la reglarea activităţii miocardului, insuficienţa ei
putând conduce la insuficienţa cardiacă.
Accelerarea procesului de proteoliză conduce la aminoacidurie. Distrofia
musculară este de fapt un proces mai complex care constă într-o accelerare a
catabolismului componenţilor celulari (glucide, proteine, acizii nucleici). Această
intensificare a proceselor catabolice se explică prin creşterea fragilităţii mitocondriilor
şi lizozomilor în carenţa vitaminei E, fapt care conduce la creşterea eliberării
hidrolazelor din aceste organite celulare.

6.2.2 . Anemia hemolitică


Aceasta a reprezentat primul sindrom caracteristic atribuit avitaminozei E,
descris la om. Se întâlneşte cu precădere la prematuri la care se observă anemie cu
reticulocitoză după 4-6 săptămâni. Uneori ea este însoţită de edeme ale membrelor
inferioare. Concomitent creşte gradul de auto-hemoliză. Se presupune ca există mai
mulţi factori care contribuie la instalarea avitaminozei E la prematuri: i) rezervele
scăzute de tocoferoli ale fătului (3-7 mg/kg comparativ cu 50-160 mg/kg la adulţi); ii)
nivelul scăzut al absorbţiei digestive în primele trei luni; iii) conţinutul scăzut al
laptelui uman în tocoferoli (5-6 mg/l); iv) ponderea mare a acizilor graşi nesaturaţi în
laptele praf, etc.
Prin tratamentul cu tocoferoli, la copiii mici sub 3 ani, care prezentau anemie
megaloblastică rezistentă la vitamina B12 şi acid folic, s-a observat o creştere rapidă a
hematiilor cu normalizarea hemoleucogramei şi mielogramei.
Cu toate acestea, observaţiile clinice şi datele experimentale privind apariţia
anemiei hemolitice la prematuri, ca urmare a instalării avitaminozei E, rămân
contradictorii, necesitând aprofundarea domeniu.
106
6.2.3 . Sindromul neurodegenerativ
La copiii născuţi la termen, cu un status vitaminic normal, dar care ulterior nu
poate fi reînnoit din cauza unei absorbţii intestinale defectuoase, se dezvoltă progresiv
hipovitaminoza E, manifestările neurologice instalându-se primele. Dacă aceasta este
cuplată cu insuficienţa pancreato-biliară poate determina hipoplazie biliară
intrahepatică care la rândul ei afectează şi mai mult absorbţia intestinală. Principalele
elemente ale sindromului neurodegenerativ sunt următoarele:
a) disfuncţionalităţi periferice de tipul polineuropatiei, nemanifestate până la
6-10 ani. Studiile anatomice relevă degenerescenţa axonală şi depozite lipopigmentare
intraneurale şi în celulele Schwan. Distrofia musculară se dezvoltă concomitent cu o
degenerare cronică şi miopatie, însoţită de degenerescenţa lipopigmentară a fibrelor
musculare;
b) disfuncţionalităţi la nivelul sistemului nervos central care se manifestă
clinic prin tulburări oculomotorii conjugate, ataxie şi atrofie corticală la nivelul
cerebelului, etc.
La om, leziunile neuropatologice au fost descrise, în mare parte, înaintea
descrierii simptomelor clinice, cu ajutorul datelor obţinute prin necropsia pacienţilor
decedaţi în urma atreziei biliare. În toate cazurile s-au observat dilataţii axonale de
formă sferică care conduc la degenerescenţa fibrelor nervoase.
c) disfuncţionalităţi retiniene care debutează prin modificări ale
electroretinogramei şi continuă prin retinopatie pigmentară oftalmoscopică. Aceste
disfuncţionalităţi sunt legate, probabil, de faptul că acţiunea antioxidantă a tocoferolilor
se manifestă şi în funcţie de cantitatea de retinol, avitaminoza E conducând implicit şi
la o creştere a utilizării vitaminei A.

6.2.4 . In fluenţ a avitaminozei E asupra organelor genitale şi


e mbrionului
Când embriogeneza are loc într-un organism matern cu carenţă vitaminică E,
se produce, mai întâi, o dereglare a dezvoltării cavităţii ectodermice şi apoi apar
modificări la nivel placentar, cu perturbarea proliferării vasculare fetale.
Bărbaţii, cu avitaminoză E avansată, prezintă o atrofie testiculară cauzată de o
degenerescenţă ireversibilă a epiteliului tubilor seminiferi. Spermatozoizii îşi pierd
mobilitatea după care dispar complet. Aceste leziuni sunt ireversibile doar dacă
tratamentul se instituie în debutul simptomelor carenţiale. Se consideră că procesele
degenerative devin ireversibile în momentul în care dispar spermatozoizii.

107
La femei, în primul stadiu al carenţei, nu apar leziuni morfologice sau
funcţionale ale ovarelor, modificări ale aparatului genital feminin apărând doar în
stadiile avansate ale avitaminozei. Acestea se manifestă prin degenerarea musculaturii
netede uterine, pigmentarea crescută a acesteia însoţită de fibromatoza, etc.

6.2.5 . Influenţ a avitaminozei E asupra sistemului i mun


La păsările şi mamiferele cu carenţă în vitamina E s-au observat modificări ale
imunităţii umorale, ale răspunsului limfocitar, ale răspunsului faţă de infecţiile
bacteriene precum şi ale răspunsului anafilactic.

6.3 . Interrelaţii. Antivitamine


Acţiunea vitaminei E se exercită asupra întregului organism, dar şi asupra
fiecărui organ în parte. Experimentele au demonstrat că în organism există o acţiune de
interdependenţă a vitaminelor. Vitamina E prezintă interrelaţii cu vitamina A. Astfel,
creşterea concentraţiei de tocoferoli din ţesuturi duce la o scădere a ingestiei de
vitamină E, deci alimentaţia trebuie să conţină cantităţi de vitamina E şi A într-un
raport optim. O deficienţă în vitamina E duce la dispariţia rezervelor de vitamină A din
ficat. Acestea se epuizează mult mai rapid dacă carenţa este dublă, atât de vitamină A
cât şi de vitamină E. Asocierile de vitamină A şi E precum şi de caroteni şi vitamină E
sunt mult mai eficiente în procesul de creştere, comparativ cu utilizarea vitaminei A
singure.
De asemenea, tocoferolii intervin la nivelul peretelui celular în absorbţia
vitaminei A. Ei influenţează nivelul şi activitatea vitamine Bl. S-a constatat că o
cantitate mare de vitamina E duce la scăderea rapidă a tiaminei libere de la nivelul
ficatului.
Administrarea de vitamina C, la animalele cu semne clinice de carenţă a
vitaminei E, prezintă o acţiune favorabilă, deoarece aceasta are acţiune de ameliorare a
simptoamelor de carenţă tocoferolică. O serie de studii au demonstrat că nivelul
hemoglobinei se menţine stabil, chiar după întreruperea aportului de fier, numai dacă
acesta a fost administrat în prealabil în asociaţie cu vitamina C şi E.
Există numeroase substanţe chimice naturale sau sintetice care pot fi sau nu
analogi structurali ai tocoferolilor şi care provoacă simptoame asemănătoare cu cele
ale avitaminozei E. Astfel, s-a observat că α-tocoferilchinona produce sterilitate la
animalele de experienţă, iar acetatul de crezol, tricrezol-fosfatul şi 3,5-wilenolul
acţionează prin efecte toxice care conduc la deficienţă de tocoferoli. Printre substanţele
cu acţiune antivitaminică E, citate în literatură, se numără şi: piridina, bisulfitul de
108
sodiu, sulfamidele, acizi graşi nesaturaţi şi altele.

109
CAPITOLUL IV

VITAMINE LE F (Acizi Graşi Esenţiali - AGE )

Carenţa în acizi graşi esenţiali a fost evidenţiată pentru prima dată de G.Burr şi
M.Burr, în perioada 1920-1930, în urma experienţelor efectuate pe şobolani. Datorită
faptului ca organismul uman şi animal produce numai acizii graşi saturaţi şi cu o
singură dublă legătură şi nu poate sintetiza de novo acizii graşi polinesaturaţi, s-a
considerat că, aceştia din urmă, pot fi consideraţi „vitamine”. Totuşi , o serie de
particularităţi, cum ar fi: cantităţile mari din alimentaţia uzuală, rolul lor energetic şi
structural, au făcut să fie clasaţi mai degrabă în grupa “vitagenelor” decât în cea a
vitaminelor. Deoarece această noţiune este destul de neprecisă şi nu este unanim
acceptată se preferă definirea lor ca “acizi graşi esenţiali” sau AGE.

1. Structura şi proprietăţile vitaminelor F


AGE care sunt grupaţi sub denumirea de vitamine F, sunt acizi graşi nesaturaţi.
După gradul de nesaturare ei pot fi clasificaţi astfel:
a) acizi graşi mononesaturaţi (monoetoxizi);
b) acizi graşi polinesaturaţi (polietoxizi) care la rândul lor pot fi : i) cu două
duble legături şi cu formula generală CnH2n-3COOH (ex. acid linoleic); ii) cu trei duble
legături, cu formula generală CnH2n-5COOH (ex. acid linolenic, acidul gama-linolenic,
acid homolinolenic); iii) cu patru duble legături cu formula generală CnH2n-7COOH (ex.
acid arahidonic).

Acidul linolic- C18H32O2 -


CH3-(CH2)-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)-COOH
a) este cel mai răspândit acid dietenic. Cele două duble legături prezintă
configuraţie cis;
b) sub forma pură este uleios, solubil în solvenţi şi soluţii de baze, insolubil în apă;
c) prin oxidare în mediu de permanganat de potasiu formează acidul tetraxidroxi-
stearic sau acidul sativinic;
d) structura sa -acid 9,12-dicis-octadecadienoic- a fost confirmată prin sinteza
chimică care s-a realizat prin condensarea acetilurii monosodice cu 1,6-dibrom-

110
hexanul. Produsul obţinut este supus apoi unei serii de reacţii (bromurare, oxidare,
reducere) formând în final acidul linolic, identic cu cel natural.

Acidul linoleic -C18H30O2-


CH3-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)7-COOH
a) este un acid trietenic care conţine 18 atomi de carbon şi trei duble legături la
atomii de carbon 9, 12 şi 15. La nivelul celor trei duble legături configuraţia sa este de
tip cis.
b) este un lichid uleios, incolor, insolubil în apa, solubil în solvenţi organici şi
etanol.
c) prin reducere formează acid stearic, iar prin oxidare energică duce la formarea
aldehidei propionice, aldehidei malonice, acidului malonic şi acidului azelaic.

Acidul arahidonic -C20H32O2-


CH3-(CH2)4-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)3-COOH
a) este un acid tetraenic care are în structura sa 4 duble legături la atomii de carbon
5, 8, 11 şi 14.
b) este o substanţă cristalină, insolubilă în apă, solubilă în solvenţi organici, şi în
soluţii alcaline.
c) prin oxidare formează acizii acetic, capronic, succinic, malonic şi glutaric.
d) acidul arahidonic natural se izolează din glandele suprarenale ale bovinelor.
e) există şi preparate sintetice, obţinute prin procese de sinteză chimică.

Acidul γ-linolenic - este considerat un izomer al acidului linolenic care de asemenea


prezintă activitate vitaminică F
CH3-(CH2)4-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)4-COOH

Acidul homolinolenic - este tot un izomer al acidului linolenic


CH3-(CH2)4-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)6-COOH

2. Surse de vitamină F
Acizii graşi componenţi ai vitaminelor F se găsesc în natură atât în plante
(acidul linolic, şi linoleic), cât şi în ţesuturile animale (acidul linolic, linoleic şi
arahidonic). Dintre alimentele de origine vegetală, cele mai bogate în vitamina F sunt
uleiul de porumb şi floarea soarelui, nucile, pâinea neagră şi intermediară, arahidele,

111
etc. Alimentele de origine animală sunt mai sărace în vitamina F, cele mai bune surse
fiind untul, osânza, măduva, pestele, laptele de vacă, etc.
Prezenţa dublelor legături în acizii graşi esenţiali face ca alimentele care conţin
aceşti acizi să sufere unele transformări specifice în prezenţa oxigenului din aer, aşa
numitul proces de râncezire. Există două forme de râncezire oxidativă: i) β-oxidarea,
care are loc sub influenţa enzimelor produse de mucegaiuri, a grăsimilor vegetale
nerafinate, precum şi a uleiurilor de peşte în stare brută, care sunt bogate în lipaze; ii)
autooxidarea, este cel mai frecvent proces, în care acizi graşi cu duble legături izolate
se transformă în acizi graşi cu duble legături conjugate.

3. Metabolismul vitaminelor F
În ţesuturile vegetale, biosinteza de novo a acizilor graşi cu catena lungă are
loc în citoplasmă, procesul fiind catalizat de complexul enzimatic acid-gras-sintetaza
care conţine un număr de şapte enzime. Precursorul general al aceste căi este
reprezentat de Acetil-CoA, iar reducerea se realizează în prezenţa NADPH.
Cercetările in vivo şi in vitro au demonstrat că dublele legături se introduc
numai dinspre gruparea carboxilică.
Acizii graşi aduşi în organism odată cu grăsimile alimentare, de origine
vegetală sau animală, ajung la nivelul intestinului unde suferă un proces parţial de
hidroliză sub acţiunea lipazei pancreatice. Procesul este facilitat de prezenţa bilei care
emulsionează grăsimile, sub această formă fiind mai uşor scindate hidrolitic de către
lipaza pancreatică. Tot cu ajutorul bilei vitamina F este transformată în complecşi
polienici hidrosolubili care se absorb uşor. După absorbţie, acizii graşi nesaturaţi ajung
în ficat prin circulaţia portă, unde are loc conversia parţială a acidului linolic în acid
arahidonic. Tot aici are loc şi biosinteza de fosfolipide, în special lecitine, care
reprezintă formele circulante ale vitaminei F în organism.
În sânge, după acţiunea hidrolitică a lecitinazei, se eliberează acizii graşi care
esterifică imediat colesterolul. Sub formă de colesteride, acizii graşi esenţiali sunt
transportaţi la nivelul organelor şi ţesuturilor.
Degradarea componentelor vitaminei F are loc, în principal, pe calea β-
oxidării, iar o anumită cantitate este utilizată în formarea prostaglandinelor. Eliminarea
din organism se face prin fecale, iar la femeile care alăptează mai ales prin glandele
mamare. Laptele uman conţine cantităţi mult mai mari de acizi graşi nesaturaţi esenţiali
decât laptele mamiferelor.

112
4. Rolul biologic al vitaminei F
4.1 . Prostaglandinele
Vitamina F participă la structura membranelor mitocondriale şi a enzimelor
respiratorii şi intervine, prin reactivitatea mărită a grupărilor metilenice, în
oxidoreducerile celulare. Experimentele pe animale de laborator au demonstrat că
vitamina F joacă un rol important în creşterea organismelor tinere, activitatea AGE
fiind diferită. De exemplu, acidul arahidonic este de 6 ori mai activ decât acidul linolic,
în timp ce activitatea acidului linoleic reprezintă doar jumătate din cea a acidului
arahidonic.
În compoziţia lipidelor din organismul animal, AGE prezintă o pondere bine
determinată, imprimându-le acestora o structură specifică, care diferă de la o specie la
alta, sau de la un ţesut la altul. În 1960, s-a demonstrat că acidul arahidonic, sub
acţiunea omogenatelor de vezicule seminale de berbec, poate fi transformat în
prostaglandinele PGE2. Ulterior s-a clarificat mecanismul conversiei vitaminei F în
prostaglandine, existând două căi metabolice distincte: calea endoperoxizilor şi calea
metabolică de tip lipooxigenazic. Căile implicate în reglarea concentraţiei de acidului
arahidonic sunt ilustrate în figura 4.1. Transformările ce au loc sunt multiple, fiind
catalizate de enzime specifice. Unele din aceste căi metabolice sunt schematizate în
figura 1.21. şi includ: i) producţia de prostaglandine (PG) şi tromboxani (TX) pe calea
ciclooxigenazei (COX); ii) a leucotrienelor (LT), lipoxinelor (Lx), şi acidului
hidroxieicosatetranoic (HETE) pe calea lipooxigenazei (LO); iii) a epoxizilor pe calea
citocromului P450.
Dacă, de exemplu, se utilizează în calitate de precursor acidul arahidonic,
acesta se transformă într-o primă fază în doi endoperoxizi instabili (PGG2 şi PGH2)
care trec rapid în prostaglandinele PGE2 , PGF2 şi PGD2. Intermediari endoperoxidici
determină agregarea ireversibila a trombocitelor şi contracţia muşchilor netezi ai
sistemelor respirator şi vascular.
În endoteliul vascular, prostaglandinele PGG2 şi PGH2 sunt transformate
enzimatic, sub acţiunea unei oxiciclaze specifice în PGX şi PGI2 sau prostaciclina care
este instabilă şi trece în 6-oxo-PGF1α.
În calea metabolică de tip lipooxigenazic, acidul arahidonic trece în acid 12-L-
hidroxi-eicosa-5,8,10,14-tatraenoic (HETE). Această cale metabolică nu este inhibată
de aspirina sau indometacin cum se întâmplă în calea endoperoxidazică.
Până în prezent au fost izolate şi caracterizate 16 prostaglandine clasificate în
şase grupe (E, A, B, F, C şi D) în funcţie de gruparea funcţională din nucleul
113
ciclopentanic al moleculei. La acestea se mai adăugă un număr de prostaglandine
obţinute prin sinteză chimică.
Prostaglandinele îndeplinesc mai multe roluri în organism, fapt ce lărgeşte
considerabil aria funcţiilor biologice ale vitaminei F, în calitate de precursor al
acestora.

Figura 4.1. Căile de biosinteză şi metabolizare ale acidului arahidonic. (PLA1 – fosfolipaza A1; PLC
– fosfolipaza C; PLD – fosfolipaza D; LDL – lipoproteine cu densitate mică; PA – acid
fosfatidic; lysoPLA – lizofosfolipaza; DAG – diacilglicerol; MAG – monoacilglicerol; COX
– ciclooxigenaza; LO – lipooxigenaza; Cyt P-450 – citocrom P-450; PGG – prostaglandina
G; PGH – prostaglandina H; PG – prostaglandina; LT – leukotriena; TX – tromboxan;
HPETE – acid hidroperoxieicosatetranoic; HETE – acid hidroxieicosatetranoic; Lx –
lipoxina)

114
4.1.1 . Acţiunea prostaglandinelor asupra sistemului nervos
central
Prostaglandinele intervin în funcţionarea sistemului nervos central, formând un
flux aproape identic cu cel al catecolaminelor şi indoalchilaminelor din structurile
simpatice. Sub acţiunea unor stimuli nervoşi, ele sunt sintetizate şi, după ce şi-au
îndeplinit rolul, se inactivează fie la nivel cerebral, fie la nivel medular sau chiar
periferic. Din acest motiv li s-a atribuit rolul de mediator chimic la nivelul sinapselor
din SNC.

Figura 4.2. Căile de metabolizare ale acidului arahidonic. (COX – Prostaglandina G/H sintaza; LO –
lipoxigenaza; prostaglandina H2 – prostaglandin endoperoxin H2; HPETE – acid hidroxieicosatetranoic; PGs –
prostaglandine; TXs – tromboxani; LT – leukotriena; Lx- lipoxina)

Nu toţi autorii le atribuie rolul de mediator chimic deoarece efectele lor asupra
SNC diferă în funcţie de: specia animală, de gradul de dezvoltare a SNC, de natura
compusului prostaglandinic şi de diverse relaţii farmacologice. Astfel, au fost
evidenţiate experimental o serie de efecte sedative pentru prostaglandinele din seria E,

115
pe când cele din seria F au efecte sedative foarte slabe. Prostaglandinele PGE1 prezintă
efecte anticonvulsive, dar cu o durată destul de scurtă. Acestea inhibă excitaţia de la
nivelul centrilor respiratori, cardiinhibitori şi vasomotori. S-a demonstrat că
prostaglandinele au efecte asupra inervaţiei vegetative.

4.1.2 . Acţiunea prostaglandinelor asupra sistemului renal şi


gastro - intestinal
Vitaminele F, în special acidul arahidonic, stimulează formarea
prostaglandinelor în celule medularei renale. La acest nivel PGA2, PGE2, şi PGF2 , se α

găsesc în cantitatea cea mai mare din organism şi au o acţiune antihipertensivă şi


diuretică. La nivel renal există o interdependenţă între prostaglandine şi renină. Astfel,
vitamina F stimulează biosinteza reninei în celulele cortexului renal prin intermediul
PGA2 şi PGE2 şi inhibă acest proces cu participarea PGF2 . De asemenea, α

prostaglandinele sensibilizează şi amplifică răspunsurile vasculare mediate de kinine.


Prostaglandinele acţionează asupra sistemului gastro-intestinal având efecte
asupra: i) funcţiei motorii gastrointestinale - prostaglandinele E şi F stimulează
musculatura digestivă netedă, accelerând tranzitul intestinal la nivel ileac şi colic prin
reglarea undelor peristaltice reflexe; ii) funcţiei secretorii gastrice - la om, ele inhibă
secreţia acidă ca răspuns la histamină şi pentagastrină şi, de asemenea, sunt considerate
factori de protecţie ai „barierei mucoasei gastrice”, deoarece joacă un rol important în
mecanismele de protecţie împotriva ulcerului gastric.

4.1.3 . Interrelaţia prostaglandinelor cu hormonii


Acţiunea prostaglandinelor în eliberarea unor hormoni hipofizari este din ce în
ce mai discutată, deoarece se consideră ca ele au capacitatea de a activa hormonii
hipotalamici şi de a acţiona direct la nivelul hipofizei prin intermediul unor receptori
prostaglandinici. De asemenea, s-a observat că prostaglandinele stimulează
steroidogeneza la nivelul glandelor suprarenale şi au acţiuni puternice asupra diverselor
efecte ale catecolaminelor. Prostaglandinele din seriile E şi F fiind implicate şi în
diferite procese fiziologice importante de tipul ovulaţiei, fecundării, evoluţiei fătului şi
în procesul naşterii.

4.1.4 . Efectele prostaglandinelor asupra hematopoiezei


Metabolizarea acidului arahidonic pe calea ciclooxigenazei are loc în toate
ţesuturile, în timp ce calea lipooxigenazică se realizează doar în plachete, neutrofile,
limfocite, macrofage şi celule testiculare.
116
Prostaglandinele de tip E acţionează asupra sistemului adenilat ciclazei, iar
cele de tip F stimulează guanilat ciclaza. În general, prostaglandinele influenţează
răspunsul imun la diferite niveluri prin următoarele mecanisme: i) stimularea
diferenţierii limfocitare; ii) inhibiţia mitogenezei limfocitare, a citotoxicităţii şi
producţiei de anticorpi; iii) efect chemotactic; iv) acţiunea ca mediatori ai inflamaţiei
prin inducerea vasodilataţiei şi creşterea permeabilităţii vasculare.

4.1.5 . Rolul prostaglandinelor în reglarea lipolizei:


PGE2 participă la mecanismul de reglare a lipolizei, mecanism la baza căruia
stă capacitatea prostaglandinelor de a stimula activitatea adenilat ciclazei din
membrana adipocitelor, provocând în felul acesta creşterea concentraţiei intracelulare
de cAMP, a activităţii lipazei şi a fosfolipazei A din ţesutul adipos. Lipaza activată
hidrolizează trigliceridele, eliberând acizii graşi din structura acestora şi deci acidul
arahidonic. Acizii graşi devin sursă de energie metabolică. Fosfolipaza A activată,
scindează fosfolipidele membranei celulare, eliberând acidul arahidonic, care este
precursorul procesului de biosinteză a prostaglandinelor. Cele două enzime acţionează
printr-un mecanism de tip feed-back negativ, la nivelul sistemului adenilatciclaza-
cAMP-fosfodiesteraza, localizat în membrana adipocitară.

4.1.6 . R olul prostaglandinelor în metabolismul glucidic şi


proteic:
Experimentele efectuate pe animale de laborator, au arătat că injectarea
prostaglandinelor are efect hiperglicemiant, dar observaţiile clinice au evidenţiat că la
om, acestea nu influenţează insulinemia şi deci, nici glicemia. În schimb, metabolismul
proteic este influenţat de prostaglandine în sensul activării de către acestea a procesului
de biosinteză a proteinelor şi acizilor nucleici.
Datorită marii lor diversităţi funcţionale, prostaglandinele se utilizează în
terapia unor afecţiuni cum sunt: aritmia cardiacă, ateroscleroza, astmul bronşic,
glaucomul, disfuncţiile hepatobiliare, sindromul nefrotic, trombozele intravasculare,
bolile autoimune, procesele inflamatorii, diabetul, obezitatea, unele boli neuropsihice,
tulburări de reproducere, tumori maligne, etc.

5. Unităţi de activitate vitaminică F şi necesităţi nutriţionale

117
Drept etalon în evaluarea activităţii vitaminei F se consideră acidul linolic a
cărei activitate a fost stabilită la 100 U.I./g. Raportat la acesta, acidul linoleic are o
activitate de 9 U.I./g, iar acidul arahidonic de 130 U.I./g.
Necesităţile zilnice de vitamina F depind de vârstă, stare fiziologică,
compoziţia alimentelor şi alţi factori. În general, se consideră că o dezvoltare normală a
organismului, din punct de vedere al funcţiilor acestei vitamine, are loc atunci când
acizii graşi esenţiali reprezintă 1% din necesarul de calorii. În acelaşi timp trebuie să
existe o proporţie determinată între vitamina F şi vitamina E. Se consideră normal
raportul de 1g acid linolic la 0,5mg α-tocoferol, raport satisfăcut la majoritatea
uleiurilor vegetale.

6. Vitamina F în stări fiziologice normale şi patologice


La omul adult se consideră normal un procent de acid arahidonic de 3,2%; de
acid linoleic de 5,7% şi un indice de iod al acizilor graşi din sânge de 12.
Necesarul de vitamina F la om este calculat pe baza energetică. Aportul caloric
al acizilor graşi nesaturaţi într-o raţie trebuie să reprezinte 1-2% din valoarea calorică
globală a acesteia.
În desfăşurarea normală a proceselor metabolice este necesară o cantitate
minimă de acizi graşi esenţiali care variază cu starea fiziologică a organismului
respectiv şi cu mediul ambiant. Cantitatea minimă de acid linolic, utilă prevenirii sau
înlăturării tulburărilor unei carenţe (circa 50-60 mg linoleat/zi), este proporţională cu
vârsta organismului.
În perioada de gestaţie, necesarul de acizi graşi esenţiali este cu mult mai mare
decât a masculului de aceiaşi vârstă. În laptele matern, acidul linolic reprezintă circa 4-
5% din valoarea lui calorică. Nevoia minimă a noului născut este de 0,5-1,0mg/kg
corp, cantitate pe care o găseşte în laptele matern.
Există un raport direct proporţional între prezenţa în hrană a colesterolului şi a
acizilor graşi saturaţi, mai ales a celor cu lanţ lung şi necesitatea organismului în acizi
graşi polienici, indiferent de starea fiziologică.

Pentru un adult cu muncă sedentară se recomandă ca acidul linolic să nu


depăşească 7-8g/zi (100 mg/kg corp), ceea ce reprezintă un necesar zilnic de 1,5 g din
substanţa uscată (500-600g) a dietei zilnice.
Se consideră că o administrare de 1% acid linolic, din necesarul caloric, este
suficientă pentru o dezvoltare fiziologică normală.

118
Acizii graşi esenţiali funcţionează în organism prin cooperare cu vitamina D,
crescând disponibilitatea calciului şi fosforului pentru asimilarea în ţesuturi.
AGE stimulează transformarea carotenilor în vitamina A.

119
120
CAPITOLUL V

VITAMINELE K

Dintre vitaminele liposolubile, vitamina K este cea mai recent descoperită.


Sub termenul de vitamină K este reunit un ansamblu de substanţe liposolubile, derivate
de la nucleul 2-metil-1,4-naftochinonic, care participă în principal în activarea unor
factori ai coagulării sanguine (factorul II, VII, IX, X şi proteinele C şi S recent
descoperite. Absenţa acestui factor poate determină, ca efect secundar, un sindrom
hemoragic şi perturbări profunde ale sistemului de coagulare.
În 1929, în urma cercetărilor realizate, Dam a ajuns ca concluzia că
sindromul hemoragic observat la puii de găină este datorat unui defect de coagulare. În
1935 acelaşi cercetător a demonstrat că efectele sindromului hemoragic induse de un
regim alimentar sărac în lipide şi colesterol nu pot fi anulate de nici una dintre
vitaminele liposolubile deja cunoscute şi nici de vitamina C. El a emis ipoteza
existenţei unui nou factor liposolubil pe are l-a denumit vitamina K (de la koagulation).
În aceeaşi perioadă de timp, Schonheyder a remarcat absenţa protrombinei la
animalele deficitare. Existenţa vitaminei K a fost confirmată, în acelaşi an, de către
Almquist care a demonstrat că aceasta se formează în timpul concentrării lucernei şi în
procesul de putrefacţie a vegetalelor.
Până în 1937, toate studiile privind vitamina K au fost efectuate numai la
găini, dar după această dată sindromul hemoragic a fost descris şi la mamifere. La
animale sindromul hemoragic poate să apară în alte condiţii experimentale sau
patologice: crearea de fistule biliare experimentale, eliminarea bilei din intestin,
blocarea absorbţiei vitaminelor liposolubile. La om dereglările apar în icter, prin
blocarea eliminării sucurilor biliare sau prin apariţia de fistule biliare.
În 1939 s-a determinat structura vitaminei K şi s-a realizat prima sinteză
chimică, cercetări experimentale pentru care s-a primit Premiul Nobel în 1943.
În anii ’60, s-a demonstrat existenţa vitaminei K şi implicarea ei în procesul
de coagulare printr-o serie completă de experimente dintre care enumerăm: i) Ganrot,
Niléhn şi Josso au reuşi izolarea unui precursor biologic inactiv al protrombinei de la
persoane cu deficienţa de vitamină K; ii) Stenflo a descoperit acidul γ-carboxiglutamic
care este responsabil de fixarea calciului la protrombină, şi fără de care protrombina nu
poate fi activată; iii) Suttie a demonstrat că procesul de carboxilare a precursorului
121
inactiv al protrombinei prin care se formează radicali carboxiglutamici este catalizat de
către o carboxilază hepatică dependentă de vitamina K.

1. Structura şi proprietăţile vitaminei K


La puţin timp după descoperirea sa, vitamina K a fost extrasă din lucernă, ficat
de porc şi ficat de animale intrate în putrefacţie cu ajutorul solvenţilor organici.
Proprietăţile vitaminei K au fost descrise progresiv: i) îşi pierde activitatea la lumină,
sau în prezenţa substanţelor alcaline; ii) este rezistentă la temperaturi de 1200C pentru
câteva ore; iii) reacţionează cu sulfatul de calciu şi magneziu dar şi cu carbonul activ.
Vitamina K izolată şi purificată din surse vegetale se prezintă sub forma unui
ulei galben, cu un spectru de absorbţie în ultra – violet care cristalizează în acetonă
rece sau alcool.
Structura vitamine K1 a fost determinată de Dam şi col în 1939, iar a vitaminei
K2 în 1940. Vitamina K1 de origine vegetală se numeşte filochinonă şi corespunde
substanţei 2-metil-3-fitil-1,4-naftochinonă. Vitaminele K2 sunt de origine animală şi
sunt cunoscute şi sub termenul generic de menachinonă însoţit de un sufix care indică
numărul de radicali izoprenici ai catenei laterale. Vitamină K3, denumită şi menadionă
sau de menachinonă-O are structura cea mai simplă fiind o 2-metil-1,4-naftochinonă,
Structurile vitaminelor K sunt prezentate în figura 5.1.

Figura 5.1. Structura chimică a vitaminelor K

Toate vitaminele K au în comun un nucleu 2-metil-1,4-naftochinonic. Se


cunosc două forme naturale şi nenumărate forme sintetice.
Vitamina K1 se numeşte filochinonă sau fitomenadionă şi corespunde
formulei 2-metil-3-fitil-1,4-naftochinonă. În poziţia 3 posedă o catenă laterală fitil cu
20 atomi de carbon. Vitamina K1 este un lichid uleios care se cristalizează la -200C, se
degradează foarte uşor sub acţiunea luminii, sau în mediu alcalin, dar şi în prezenţa
oxigenului din aer.

122
Vitamina K2 reprezintă un grup de substanţe numite menachinone sau
farnachinone, care în poziţia 3 a nucleului au o catenă laterală care se compune din 20
până la 60 atomi de carbon. Din acest motiv, grupa menachinonelor reprezintă un
amestec de vitamine: K2(20), K2(30), K2(35), K2(40), K2(50), şi K2(60) unde indicele din
paranteză indică numărul de atomi de carbon din structura catenei laterale. Aceste
vitamine reprezintă principala formă de stocare la om şi la animale, maia ales
menachinona-6 şi menachinona-7.
Vitamina K2 naturală a fost izolată pentru prima dată în 1939 din făină de
peşte. Se prezintă sub forma unui compus de culoare galbenă, optic activ. Faptul că
menachinona se găseşte doar în făina de peşte intrată în putrefacţie şi nu în carnea
proaspătă, indică faptul că această vitamină este sintetizată doar de către bacteriile care
determină putrefacţia. De altfel, flora microbiană intestinală umană sintetizează
importante cantităţi de vitamină K2. Asemenea filochinonei este insolubilă în apă dar
solubilă în diferiţi solvenţi organici şi în grăsimi.

2. Surse de vitamină K
Surse naturale
Vitamina K1 se găseşte cu precădere în surse de origine vegetală. Cele mai
bune surse vegetale de vitamină K sunt spanacul, varza, urzica, conopida, etc. (Tabelul
5.1). Cantităţile de vitamină K din sursele animale sunt mult mai mici. Pentru obţinerea
preparatelor farmaceutice se utilizează mai ales lucerna.

Tabelul 5.1. Surse vegetale şi animale de vitamină K


mg vit K/ 100 mg subst. mg vit K/ 100 mg subst.
Surse vegetale uscată Surse animale uscată
varză cca. 3,60 ficat de porc 0,040 – 0,90
spanac proaspăt 3,00 – 4,50 ficat de găină 0,01
urzică, lucernă 1,50 – 3,00 ficat de vită 0,02
conopidă cca. 3,20 carne de pui 0,20
fasole 0,30 carne de vită cca. 0,20
mazăre verde 0,30 – 0,40 carne de oaie cca. 0,20
tomate coapte cca. 0,40 carne de porc cca. 0,20
lapte de vacă 0,002 ouă 0,002
lapte matern 0,02 grăsime de 0,01
pasăre

La mamifere, vitamina K este biosintetizată la nivelul epiteliului intestinului


subţire, de către flora microbiană. Vitamina K endogenă are o importanţă deosebită
deoarece se consideră că ea poate satisface necesarul zilnic. Dacă administrarea
123
îndelungată a antibioticelor şi sulfamidelor distruge, în mare măsură flora microbiană
intestinală, se recomandă administrarea de vitamină K exogenă, pentru a asigurarea
necesarului zilnic.
Principalele microorganisme producătoare de vitamină K sunt Bacillus
mycoides, Bacillus subtilis, Bacillus cereus, bacillus aerogenes, Sarcina lutea,
Straphilococcus aureus, Escherichia coli. Acestea sunt cultivate în bioreactoare
speciale pentru obţinerea preparatelor farmaceutice.
Surse sintetice
Vitamina K3 – reprezintă cea mai simplă formă a vitaminei K, nu are catenă
laterală şi se obţine prin oxidarea 2-metil-naftalinei cu acid cromic. Se numeşte
menadionă şi are structura 2-metil-1,4-naftochinona. Este o substanţă cristalină care se
descompune uşor la lumină. Irită pielea şi căile respiratorii, iar soluţia sa alcalină
determină formarea de vezicule.
Derivaţii hidrosolubili de vitamină K3 corespund la două săruri: i) 2-metil-1,4-
naftochinona difosfat, numită şi sodiu menadion difosfat; ii) bisulfit de sodiu 2-metil-
1,4-naftochinona, numită şi sodium menadion bisulfit.
Vitamina K4 se numeşte menadiol şi reprezintă forma redusă a menadionei.
Această vitamină este uşor oxidată în aer, constituie un precursor utilizat în sinteza
filochinonei şi nu prezintă importanţă terapeutică.
Vitaminele K5, K6, şi K7 sunt uşor solubile în apă şi au fost obţinute sintetic
plecând de la 2-metil-naftalină.
Vitaminele K sunt solubile în hexan sau izopropanol, şi prezintă un spectru de
absorbţie în UV între 230 – 270 nm.
Vitaminele K1, K2, şi K3 sunt substanţe liposolubile. Deoarece formează săruri
cu sulfaţi şi hidroxid de sodiu, ele trec în forme hidrosolubile şi pot fi utilizate ca
preparate medicamentoase care pot fi injectate intravenos.

3. Metabolismul vitaminei K
Biogeneza vitaminelor K la plante şi la microorganisme implică formarea
separată a lanţului lateral, după principiul biosintezei poliizoprenilor, până la geranil-
geranil pirofosfat şi a 2-metil-hidronaftochinonei, care împreună duc la formare
vitaminei K.

3.1 . Absorbţia

124
Pentru formele exogene ale vitaminele K naturale şi de sintetiză există
mecanisme diferite de absorbţie şi adesea o repartiţie diferenţiată a acestora în diferite
organe.
În cazul vitaminelor K naturale, liposolubile, absorbţia are loc la nivelul
intestinului subţire în prezenţa bilei şi a sucului pancreatic. Cantitatea cea mai mare de
filochinonă este absorbită în regiunea proximală a intestinului subţire, o mică parte
fiind absorbită în regiunea distală. Absorbţia are loc printr-un mecanism de transport
activ, cu consum de energie. Ca şi în cazul celorlalte vitamine liposolubile, gradul de
absorbţie intestinală este influenţat de o serie de factori şi în principal de integritatea
florei microbiene intestinale. De exemplu, un pH uşor acid favorizează absorbţia, în
timp ce un conţinut crescut în acizi minerali şi acizi graşi nesaturaţi cu catenă lungă,
împiedică absorbţia vitaminelor K. Vitamina K este incorporată în chilomicroni, după
care este transferată pe β-lipoproteine până când ajunge în sistemul limfatic. La om,
studiile cu vitamină K1 marcată cu izotopi radioactivi, au indicat apariţia sa în plasmă
după 20 de minute de la ingestie, cu un maxim la 2 – 4 ore, şi o diminuarea a
concentraţiei acesteia în următoarele 720 de ore. Din dozele fiziologice sau
farmaceutice administrate la om, 70 80% din cantitatea ingerată este absorbită. Din
aceasta numai 20% este eliminată prin urină.
Vitaminele K3 hidrosolubile şi metil-naftochinona, derivaţii solubili ai
vitaminei K2, pot fi absorbiţi la nivelul colonului, şi ajung în ficat prin vena portă.

3.2 . Repartiţia. Depozitarea. Rezerve circulante


Vitaminele K se acumulează preferenţial în ficat, dar se distribuie şi în alte
ţesuturi: muşchi, os şi o cantitate mică în piele. Repartiţia exactă în organism nu este
încă complet cunoscută.
La nivel celular distribuţia vitaminei K este: 13% în nucleu, 10% în
mitocondrie, 63% în microzomi şi 14% în citosol.
În plasmă, vitamina K circulă nelegată la proteine şi are o concentraţie medie
de 0,16ng/ml (extrem 0,10 – 0,66 ng/ml).
Depozitarea vitaminei K la nivelul hepatocitelor este astfel reglată
încât rezervele acumulate asigură necesarul organismului pentru o perioadă de 8 zile.
După acest interval de timp, orice dereglare a aportului exogen sau endogen de
vitamină K declanşează carenţa vitaminică.

3.3 . Catabolizare şi eliminare

125
În ficat, vitamina K este metabolizată începând cu catena laterală, până când
rămân 5 atomi de carbon. În continuare compusul trece în lactona sa şi în final
formează complecşi glicoconjugaţi. Forma lactonă reprezintă metabolitul comun al
filochinonei şi menachinonei.
Din cantitatea de vitamină K care pierde, 50%se elimină prin urină şi 50%
prin materiile fecale. Aproximativ 25% din vitamina K metabolizată la nivelul ficatului
este eliminată prin bilă şi se regăseşte în fecale. Din cantitatea eliminată în materiile
fecale, 20% este efectiv eliminată, iar 30% este reabsorbită la nivelul colonului,
metabolizată în hepatocite şi în final eliminată prin bilă.

4. Rolul biochimic al vitaminei K


Rolul esenţial al vitaminelor K se manifestă asupra sistemului de coagulare a
sângelui. Alte roluri fiziologice cum sunt implicarea în metabolismul osos şi prezenţa
sa în alte ţesuturi nu au fost încă pe deplin elucidate.

4.1 . Rolul vitaminei K în coagularea sângelui


4.1.1 . Sistemul de coagulare a sângelui

Hemostaza este un proces opus hemoragiei, şi care, in vivo, reprezintă un


proces de apărare. Dacă se analizează procesul coagulării în ansamblul lui (de ex., de la
apariţia unei leziuni la cicatrizarea sa completă), se poate consideră că hemostaza se
realizează în trei etape: i) timpul primar (hemostaza primară); ii) timpul plasmatic
(coagularea propriu-zisă); iii) timpul trombinic (retracţia cheagului şi fibrinoliza).
Hemostaza primară – durează câteva minute, timp în care se reduce debitul
sanguin în urma reducerii calibrului vaselor lezate prin retracţia şi/sau vasoconstricţia
activă. De regulă, înaintea intervenţiilor chirurgicale se face aşa numitul test al
timpului de sângerare a cărui valoare normală se situează între 2 -4 min. Tot în această
etapă, se formează trombosul alb prin adeziunea şi agregarea plachetelor sanguine.
Coagularea propriu-zisă – reprezintă hemostaza definitivă, permanentă.
Formarea cheagului se sub acţiunea următorilor factori: fibrinogenul (factorul I),
protrombina (factorul II), tromboplastina tisulară (factorul III), calciul ionic (factorul
IV), proaccelerina (factorul V), accelerina (factorul VI), proconvertina (factorul VII),
globina antihemolitică (factorul VIII), factorul Chrismas (IX), factorul Hogeman (XII)
şi factorul fibrinostabilizant (XIII). Schema simplificată a procesului de coagulare a
sângelui este prezentată în figura 5.2.

126
Timpul trombodinamic – în această etapă se formează complexul enzimatic
activ protrombinaza, care transformă protrombina în trombină. Această etapă
corespunde retracţiei cheagului şi fibrinolizei, fenomeme care conduc la deobturarea
vaselor sanguine.
Secvenţa mecanismelor care se produc în coagularea sângelui, in vitro, este
următoarea: i) declanşarea procesului are loc sub acţiunea unui agent exterior
(contactul cu sticla, tromboplastine tisulare) care determină activarea enzimatică a
unuia din factorii coagulării; ii) în urma impulsului iniţial au loc o serie de reacţii
enzimatice în cascadă care au ca rezultat formarea trombinei; iii) trombina transformă
fibrinogenul în fibrină, în ciuda prezenţei sistemului inhibitor al trombinei şi al
factorilor activatori (Figura 5.2).

Figura 5.2. Schema coagulării sanguine. factorul I–fibrinogenul; factorul II-protrombina; factorul III-
tromboplastina tisulară; factorul IV-calciul ionic; factorul V-proaccelerina; factorul VI-
accelerina; factorul VII-proconvertina, globina factorul VIII-antihemolitică, IX-factorul
Chrismas; XII-factorul Hogeman; XIII-factorul fibrinostabilizant.

Moleculele de fibrină (monomeri de fibrină) se polimerizează în mod


organizat, chiar înainte de intervenţia factorului stabilizator al fibrinei.

127
Astfel, coagularea poate fi prezentată schematic în două etape principale:
formarea fibrinei şi formarea trombinei, a două etapă fiind modulată de inhibitorii
fiziologici ai coagulării.
Formarea fibrinei – Fibrinogenul solubil este transformat în monomeri de
fibrină sub acţiunea enzimei proteolitice numită trombină. Polimerizarea este
stabilizată de factorul XII şi duce la formarea cheagului de sânge. Formarea cheagului
de sânge are loc în două etape: formarea fibrinei solubile (S), urmată de formarea
fibrinei insolubile (I).
Formarea trombinei – Trombina este o enzimă proteolitică derivată din
moleculă protrombinei printr-o reacţie de scindare proteolitică sub acţiunea
protrombinazei activată în timpul coagulării. Protrombinaza este un complex enzimatic
format prin asocierea factorului V şi a factorului X activat, în jurul unui miceliu
fosfolipidic. Complexul activ se fixează prin intermediul factorului X activ şi a
calciului pe structura unui fosfolipid (Figura 5.3). Factorul V este necesar pentru a mări
viteza de transformare a protrombinei în trombină. In vitro, activarea factorului X se
poate obţine pe două căi diferite: i) o cale extrinsecă prin care factorul X este activat
(Xa) de către tromboplastina tisulară şi factorul VII, în prezenţa ionilor de calciu; ii) o
cale intrinsecă prin care factorul X este activat (Xa) de produsul obţinut în urma
interacţiei factorului VII şi factorului IX cu fosfolipidele, în prezenţa ionilor de calciu.
Se formează un complex omolog cu cel al protrombinei. Factorul VIII acţionează ca un
cofactor enzimatic pentru factorul IX şi determină activitatea enzimatică a
complexului.

128
Figura 5.3. Reprezentarea schematică a protrombinazei. Calciul este necesar
pentru fixarea factorului Xa şi a protrombinei la fosfolipid

Activarea enzimatică a factorului IX, in vitro, se realizează în prezenţa


calciului şi determină activitatea proteolitică a sistemului. Acest contact este provocat
de interacţia factorului XI şi XII activaţi în urma acţiunii sticlei, în prezenţa
precalicreinei şi a chininogenelor cu masă moleculară mare.
Acţiunea inhibitorilor fiziologici ai procesului de coagulare asupra
mecanismului de formare a trombinei
În sistemul de coagulare intră şi o serie de proteine care joacă rol de inhibitori
ai căilor de formare a trombinei. Dintre acestea menţionăm: α2-macroglobulina (α2M),
antitrombina III (AT III), cofactorul heparinei şi proteina C. Activitatea inhibitoare a
α2M şi AT III, este potenţată de către heparină. Proteina C este o proteină plasmatică,
activată de proteina S, care îşi exercită activitatea inhibitoare asupra factorilor V şi
VIII.
Prezentarea sistemului coagulării sanguine realizată în paragrafele anterioare,
este mult simplificată, deoarece, in vivo, ansamblul de fenomene se derulează în
asociaţie cu fenomenele hemodinamice şi mecanismele de interacţie celulară. Acestea
presupun intervenţia elementelor figurate ale sângelui, în special cu plachetele
sanguine şi a diferitelor elemente ale tunicii vasculare şi ale ţesutului conjunctiv
perivascular.

129
4.1.2 . M eca nismul de acţiune al vitaminei K asupra factorilor
coagulării sanguine
Vitamina K intervine în activarea a cel puţin şase factori ai coagulării
sanguine, şi anume: factorii II, VII, IX, X şi proteinele C şi S. Aceste proteine sunt
implicate în procesul de formare a trombinei, enzimă esenţială în coagulare, şi în
procesele fiziologice de inhibare a coagulării.
În 1968, Josso şi col., şi Garnot şi Nilèhn au demonstrat separat unul de altul
existenţa unei protrombine anormale în plasma pacienţilor supuşi unui tratament cu
wafarină, anticoagulant antagonist al vitaminei K. Această protrombină anormală,
numită PIVKA II („Protein Induced by Vitamin K Absence or Antagonist II”) este
lipsită de activitate coagulantă şi este recunoscută de anticorpii anti-protrombinici. Din
punct de vedere structural ea conţine aceleaşi resturi glucidice ca şi protrombina
normală, dar din punct de vedere funcţional ea este capabilă să genereze activitate
trombinică numai în prezenţa veninului de şarpe Echis carinatus, sau a
stafilocoagulazei. Nu este recunoscută de factorul Xa şi nu poate fi transformată în
trombină.
În 1974 Stenflo şi col., au pus în evidenţă un aminoacid original, care este
situat la extremitatea NH2-terminală a protrombinei active. Acest aminoacid, acid γ-
carboxiglutamic (Gla), se obţine din acid glutamic sub acţiunea vitaminei K şi este
capabil să fixeze Ca (Figura 5.4).

130
Figura 5.4. Formarea acidului γ-carboxiglutamic

S-a demonstrat că şi alţi factori dependenţi de intervenţia vitaminei K posedă


aminoacidul Gla la extremitatea NH2-terminală. Astfel, în regiunea NH2-terminală a
factorilor II şi VII au fost evidenţiate 10 resturi Gla, iar în cazul factorilor IX, X şi
proteinei C unde numărul resturilor Gla este 12.
Acest aminoacid este absent la pacienţii cu protrombină anormală fiind înlocuit
de antagonişti ai vitaminei K.
Rolul vitaminei K în formarea aminoacidului Gla este prezentat schematic în
figura 5.5 Vitamina K suferă un ciclu de modificări la care participă trei enzime: i)
reducerea vitaminei K în prezenţa NADH; ii) vitamina K redusă suferă o reacţie de
epoxilare cuplată cu o reacţie de carboxilare, când acidul glutamic este transformat în
acid γ-carboxiglutamic; iii) refacerea structurii vitaminei K sub acţiunea unei epoxi
reductaze.

131
Figura 5.5. Ciclul de modificări la care este supusă vitamina K în
vederea obţinerii acidului γ-carboxiglutamic.

Acest ansamblu de reacţii enzimatice intervine în hepatocite în timpul etapei


prost-tranlaţionale a sintezei proteinelor vitamin K-dependente, în momentul formării
punţilor disulfurice şi glicozilării proteinelor care conferă factorilor coagulării structura
lor secundară definitivă.
Mai există două proteine, notate M şi Z, sintetizate de ficat, a căror secvenţă de
aminoacizi a extremităţii NH2-terminale este similară cu cea a protrombinei. Aceste
proteine sunt tot „vitamin-K-dependente”, iar rolul lor biochimic nu a fost încă
elucidat.
Prezenţa carboxilazei „vitamin-K-dependente” a mai identificată şi ţesutul
osos. Osteocalcina conţine 3 resturi Gal din totalul celor 49 aminoacizi din structură.
La copii nou-născuţi, ale căror mame au fost supuse, în primul trimestru de sarcină,
unui tratament cu diferiţi antagonişti ai vitaminei K, pot apare unele anomalii la nivelul
epifizelor osoase. Din acest motiv se consideră că osteocalcina joacă un rol important
în mineralizarea ţesutului osos, printr-un mecanism încă neelucidat.
Deoarece structura chimică a vitaminei K îi dă acesteia posibilitatea de a
acţiona ca un sistem redox, se presupune că ea intervine şi în catena respiratorie unde

132
poate oxida NADH şi reoxida citocromul b. Se pare că, vitamina K este implicată în
fosforilarea oxidativă, deoarece în avitaminoză K1, fixarea fosforului este diminuată.

5. Unităţi de activitate vitaminică K şi necesităţi nutriţionale


1 U.I. de vitamină K = 1µg menadionă
1 U.I. de vitamină K = 244 unităţi Dam
O unitate Dam reprezintă cantitate de vitamină K/kg corp care normalizează în
3 zile sistemul de coagulare a sângelui, la puiul de găină avitaminizat)
1 U.Dam = 0,14 µg vitamină K2
1 U.Dam = 0,04 µg vitamină K3
Deoarece necesarul zilnic de vitamină K este majoritar asigurat din surse
endogene, necesităţile zilnice sunt foarte greu de stabilit. Frick şi col., au realizat
cercetări statistice asupra unui grup de voluntari hrăniţi exclusiv cu apă şi săruri
minerale şi supuşi unei antibioterapii cu spectru larg în vederea suprimării sursei de
vitamine endogene. În aceste condiţii, necesarul zilnic de vitamină K a fost stabilit la
0,09 – 1,50 µg vitamină K/kg corp, la adulţi.
În primele patru zile de viaţă, nou-născutul are nevoie de o cantitate foarte
mare de vitamină K deoarece nu posedă o floră intestinală capabilă să asigure sursa de
vitamină endogenă.
În cazul tratamentelor cu antibiotice şi sulfamide este necesară asigurarea
necesarului zilnic prin suplimentarea lui cu vitamină K exogenă, administrată
intravenos.
Necesarul zilnic este în strânsă interdependenţă cu temperatura mediului
ambiant, fiind mult mai crescut în anotimpurile călduroase.

6. Vitamina K în stări fiziologice normale şi patologice


În comparaţie cu celelalte vitamine liposolubile, identificarea stărilor de hipo-
sau hipervitaminoză K la om este mai dificilă, deoarece necesarul zilnic de vitamină K
este asigurat de surse endogene.

6.1 . Hipovitaminoza K
Din punct de vedere clinic, deficitul de vitamină K se manifestă diferit în
funcţie de amploarea carenţei. Carenţa vitaminică poate fi determinată de mai mulţi
factori: aport alimentar scăzut, malabsorbţie, anomalii genetice ale factorilor de
coagulare vitamino- dependenţi, etc.

133
6.1.1 . Carenţa cauzată de un aport scăzut de vitamină K exogenă
şi malabsorbţie
Se cunosc trei cauze majore care pot conduce la instalarea stării de hipo- sau
avitaminoză K: i) aport insuficient de vitamină K, observat la adulţi în cazul
tratamentelor prelungite cu antibiotice sau sulfamide şi în cazul unei alimentaţii sărace
în vitamină K. La nou-născuţi, insuficientă dezvoltare a florei microbiene poate duce la
instalarea unei hipovitaminoze K dacă laptele matern nu conţine vitamină K în cantităţi
suficiente; ii) absorbţie intestinală defectuoasă, observată în obstrucţii şi fistule biliare,
malabsorbţie (în rezecţii intestinale, colită ulceroasă, ileită, enterocolită, etc.); iii)
intoxicare în cazul ingerării de antivitamine K, supradozare cu vitamină A (se
realizează o competiţie hepatică) şi tratamente cu antibiotice cu spectru larg de acţiune
în asociere cu un aport insuficient de vitamină K.
În carenţa severă, sindromul clinic caracteristic este cel hemoragic vitamino-
dependent, diferit de alte modificări ale hemostazei. Efectul biologic constă în
modificarea valorilor testelor hemostazei care interesează factorii vitamin K-
dependenţi, scăderea concentraţiei sanguine a factorilor II, VII, IX, X şi a proteinei C şi
apariţia în plasmă a precursorilor lor necarboxilaţi. Factorul V nu este afectat de
carenţa vitaminei K.
O atenţie deosebită trebuie acordată nou-născutului, deoarece: i) nivelul
factorilor vitamino-dependenţi şi ai vitaminei K reprezintă 40 – 50% din necesarul la
naştere; ii) există rezerve limitate de vitamină K maternă, datorită unui transport
placentar redus; iii) biosinteza proteinelor de origine hepatică este limitată datorită
imaturităţii hepatice; iv) flora microbiană intestinală nu este suficient dezvoltată, iar în
perioada neo-natală lipseşte. De aceea, în această perioadă riscul carenţei este foarte
crescut şi se justifică suplimentarea sistemică cu vitamină K la toţi nou-născuţii.

6.1.2 . Anomalii genetice ale factorilor de coagulare


În literatura de specialitate găsim numeroase observaţii clinice referitoare la
sindromul hemoragic. Acesta este caracterizat printr-un deficit de proteine din grupul
protrombinei (factorul II, VII, IX, XI) asociat cu prezenţa precursorilor necarboxilaţi,
în care nivelul de vitamină K este normal. În cazul familiilor în care sindromul
hemoragic a fost descris, analizele efectuate sugerează o transmitere autozomală
recesivă a afecţiunii. Se presupune că mecanismul molecular implică o mutaţie
responsabilă de inactivarea sistemului carboxilază/epoxidază din ciclul de formare a
acidului γ-carboxiglutamic.

134
Bertina şi col., (1981) au descris un caz de hemofilie B care a fost caracterizat
prin prezenţa în plasmă a unui precursor necarboxilat al factorului IX, identic cu
precursorul care apare în carenţa vitaminică, dar cu masă moleculară diferită şi care nu
poate fixa ionul de calciu. Această proteină modificată are o masă moleculară de numai
35 kDa, în comparaţie cu masa moleculară a factorului IX normal care este de 65 kDa.
Se presupune că o mutaţie la nivelul unui codon STOP este responsabilă de sintetiza
unei molecule mai mari decât cea normală. Aceasta devine nefuncţională deoarece nu
mai poate realiza transformarea acidului glutamic în acid γ-carboxiglutamic.

6.1.3 . Hipovitaminoza K în insuficienţa hepatică


Insuficienţa hepatică este asociată cu o diminuare a concentraţiei sanguine a
proteinelor sintetizate la nivelul hepatocitelor inclusiv a factorilor de coagulare vitamin
K-dependenţi. Testele de coagulare (Timpul Q, dozarea protrombinei, etc.) sunt
modificate şi urmează acelaşi profil cu cel observat în cazul unui deficit de vitamină K.
Datorită asemănării simptomaticii deficitului în vitamină K şi hipovitaminozei
K care se instalează în insuficienţa hepatică, se recomandă: i) refacerea testelor de
hemostază, după administrarea de vitamină K care să corecteze deficitul; ii) dozarea
factorului V, care în carenţa vitaminică K se menţine în valori normale, în timp ce în
insuficienţa hepatică are valori sub limita normală; iii) dozarea protrombinei
necarboxilate prin teste specifice care sunt pozitive în carenţă şi negative în
insuficienţa hepatică.

6.2 . Hipervitaminoza K
La animale, vitaminele K1 şi K2 nu determină o stare de toxicitate, indiferent
de doza atribuită. La om, injectarea intravenoasă rapidă a vitaminei K1 este însoţită de
reacţii cutanate, dispnee, dureri toracice. În cazul injectării intramusculare de vitamină
K1 apar adevărate scleroderme lombo-fesiere.
La nou-născuţi, administrarea de vitaminele K sintetice duce la apariţia
anemiei hemolitice severe, la hiperbilirubinemie şi icter datorită competiţiei cu
vitaminele şi bilirubina care apare în momentul realizării reacţiilor de glucurono-
conjugare care au loc în hepatocite. Aceste efecte sunt inexistente sau foarte atenuate
dacă se administrează numai vitamine K naturale. De aceea, la naştere, formele
sintetice de vitamină K sunt prescrise numai în lipsa celor naturale.
La pacienţii cu activitate glucozo 6-fosfat dehidrogenazică şi glutation
reductazică scăzută, vitaminele K sintetice determină hiperhemoliză, fiind
contraindicate.
135
6.3 . Interrelaţii. Antivitamine K
În 1941, Campbell şi col., au identificat bishidroxicumarina, ca fiind un agent
responsabil de apariţia sindromului hemoragic la
vitele hrănite cu trifoi putrezit. Cercetătorii au
observat că această substanţă acţionează ca un
antagonist al vitaminei K şi induce un sindrom
de carenţă vitaminică caracterizat, la om ca şi la
animale, prin scăderea concentraţiei plasmatice a
factorilor vitamin K-dependenţi, în acelaşi timp
cu apariţia în plasmă a precursorilor
necarboxilaţi ai acestor factori. În final are loc
diminuarea cantităţii de trombină formată în
cursul coagulării şi a vitezei de sinteză a acesteia.
Alţi antagonişti al vitaminei K sunt
derivaţii de la 4-hidroxicumarină şi de la indan-
1,3-dionă, care prezintă analogie structurală cu
vitaminele K (Figura 5.6.).
Ficatul reprezintă locul de acţiune al
antagoniştilor vitaminei K asupra căilor de
activare a factorilor vitamin K-dependenţi.
Figura 5.6. Structura principalilor
inhibitori ai vitaminei K comparativ cu
structura vitaminei K

În general ei inhibă sistemul carboxilază/epoxidază din ciclul de formare a acidului γ-


carboxiglutamic. Unul din aceşti inhibitori este Warfarina (Coumadine®) care inhibă
procesul de carboxilare împiedicând astfel reciclarea vitaminei K. În doză mică, ea
inhibă procesul epoxidare/reducere care face ca vitamina K să rămână în forma sa
oxidată.
Antagoniştii vitaminei K sunt administraţi per os, de unde sunt rapid şi
complet absorbiţi. După o doză unică de wafarină, vârful de concentraţie plasmatică
este observat la 6 ore de la administrare. În sânge, antagoniştii circulă legaţi la proteine
transportoare, în special la albumină. Timpul de înjumătăţire variază în funcţie de
produs. De exemplu, în cazul etil-bis-cumacetatului (Tromexane®) timpul de
înjumătăţire este de 2 ore, a fenorocumon (Marcoumar®) este de 156 ore. După
absorbţie, antagoniştii sunt metabolizaţi de hepatocite şi eliminaţi în urină sub formă de

136
derivaţi hidroxilaţi foarte solubili. Principalele contraindicaţii ale antagoniştilor
vitaminei K sunt prezentate în tabelul 5.2.
Tabelul 5.2. Contraindicaţii ale prescrierilor de antagonişti ai vitaminei K
Anomalii constituţionale ale homeostaziei – insuficienţa celulară şi ciroza hepatică
Sângerări locale – leziuni la nivelul tubului digestiv, leziuni ale tubilor urinari, litiază, antecedente
vasculare cerebrale
Situaţii chirurgicale
Hipertensiune arterială malignă, retinopatie
În timpul sarcinii – în primele 12 săptămâni şi după 37 de săptămâni
La femei care alăptează
Cazuri psihiatrice – risc de supradozare

137
PARTE A II

Vitaminele hidrosolubile

138
139
Capitolul VI

VITAMINA B 1 (Tiamina)

Această substanţă care a avut un rol determinant în descoperirea vitaminelor, a


fost izolată şi purificată sub formă de clorhidrat de tiamină în 1926, de către. Jansen şi
Donath. În aceea epocă se cunoştea că extractul apos din tărâţe de orez prevenea
instalarea maladiei beri-beri, vindeca polinevrita aviară şi era indispensabil procesului
de creştere a şobolanilor tineri. Cercetările ulterioare au demonstrat că aceste efecte nu
se datorau unui singur factor, aşa cum se considera la început, ci existenţei a două
fracţii diferite: una termostabilă, cu activitate de factor de creştere (vitamina B2), şi
cealaltă termolabilă, cu proprietăţi anti-beri-beri. Cea de-a doua fracţie a fost denumită
de Jansen aneurină (antipolyneuritis vitamin), denumirea de tiamină, fiind corelată mai
mult cu structura chimică şi indicând prezenţa sulfului în moleculă.

1. Structura şi proprietăţile vitaminei B1


Structura tiaminei a fost stabilită şi confirmată, prin sinteză în 1936, de către.
Williams în colaborare cu laboratoarele Merck USA, folosind procedeul original de
cristalizare a clorhidratului de tiamină din tărâţe de orez.

Figura 6.1. Structura chimică a tiaminei

Tiamina este alcătuită dintr-un nucleu pirimidinic şi unul tiazolic la care sunt
grefaţi diferiţi substituenţi şi care sunt legaţi între ei printr-o punte -CH2- Structura
tiaminei: 3-(4’-amino-2’-metil-pirimidil-5’-metil)-5-(2-hidroxietil)-4-metil-tiazol, este
prezentată în figura 6.1
Datorită prezenţei grupării hidroxil, tiamina participă la reacţii de fosforilare
(esterificare) enzimatică, cu unul până la trei resturi de acid fosforic (Figura 6.2)
obţinându-se tiaminmono- (TMP), tiamindi- (TDP), sau tiaminpirofosfatul (TPP) cu rol
140
coenzimatic. Complexul enzimatic al piruvat carboxilazei catalizează decarboxilarea
acidului piruvic cu formare de acetaldehidă şi CO2,. În reacţie se formează un
intermediar (acetaldehida activată) care are capacitate de legare a TPP. Acest
intermediar suferă transformări diferite în funcţie tipul celular în care se desfăşoară
reacţia.

Figura 6.2. Vitamina B1 şi formele sale fosforilate

141
Clorhidratul de tiamină este o substanţă cristalină, albă, cu miros caracteristic,
uşor solubilă în apă, greu solubilă în alcool şi insolubilă în solvenţi organici. În mediu
slab acid, tiamina este relativ stabilă faţă de acţiunea agenţilor oxidanţi şi temperatură,
dar foarte instabilă în mediu neutru şi alcalin. În mediu alcalin, în aer sau în prezenţă
de I2, H2O2, tiamina se transformă într-o formă disulfidică (oxidată). La plante şi
animale se înregistrează un echilibru între formele reduse şi oxidate ale tiaminei şi ale
esterilor fosforici.
Termostabilitatea tiaminei creşte uşor în prezenţa vitaminei C, cisteinei şi
tioureei. Oxidarea tiaminei cu fericianură de potasiu, în mediu alcalin, duce la formarea
tiocromului, substanţă care prezintă o fluorescenţă albastră caracteristică. Aceste reacţii
stau la baza unor metode fizico-chimice de dozare a vitaminei B1 din produse naturale
şi farmaceutice. În soluţie de HCl 0,1N, tiamina prezintă un optim de absorbţie la 247
nm. Prin oxidare puternică, la căldură sau sub acţiunea tiaminazei, (enzimă existentă în
cantităţi relativ mari în unele alimente), are loc ruperea punţii metilenice care uneşte
cele două heterocicluri.
Pentru utilizarea farmaceutică este necesară cunoaşterea unor caracteristici şi
incompatibilităţi ale vitaminei B1. Soluţiile injectabile sterilizate prin căldură conţin
produşi de descompunere în cantităţi decelabile, degradarea fiind accentuată prin
creşterea pH-ului şi a temperaturii de sterilizare.
În laboratorul clinic se dozează vitaminuria B1 (valori normale 50-250 µg/zi) şi
forma activă (TPP) din globulele roşii.

2. Surse de vitamină B1
Cu toate că tiamina poate fi sintetizată de unele bacterii intestinale situate la
nivelul cecumului, cantitatea sintetizată nu poate asigura necesarul de vitamină B1
deoarece absorbţia vitaminelor are loc în regiunea duodenală a intestinului şi nu la
nivelul cecumului. O dietă variată asigură cantitatea de tiamină necesară prevenirii
deficienţei. Astfel, în conformitate cu normele internaţionale, cantitatea de tiamină
introdusă în organism împreună cu alimentele trebuie să fie de 2 mg/zi pentru bărbatul
adult şi 1,2 mg/zi pentru femeie. Un studii realizate pe un eşantioane de‚ persoane, cu o
vârstă mai mare de 60 de ani, a evidenţiat că necesarul zilnic de tiamină este de 1,4
mg/zi pentru bărbaţi şi 1,1 mg/pentru femei.
Ca orice component al complexului B, tiamina se află în cantităţi apreciabile în
drojdia de bere (1-7mg/100g). Alte surse bogate sunt: cortexul şi germenii boabelor de

142
cereale (grâu, porumb, secară, orez), legumele (soia, mazăre, fasole, sfeclă, spanac,
lăptuci), fructele (prune, struguri, nuci) şi în carne (creier).
Pentru om cele mai importante surse sunt alimentele de origine vegetală,
pâinea intermediară şi neagră. Alimentele de origine animală sunt mai sărace în
B1: carnea de porc, ficatul, rinichii, ouăle, laptele, peştele etc. Boabele de
porumb, legumele (mazărea şi lintea), alunele, carnea slabă de porc şi drojdia
sunt surse bogate de tiamină. Deoarece majoritar tiamina se pierde în timpul
preparării făinii de orez, orezul alb şi alimentele din orez alb (pâine, paste)
trebuie îmbogăţite cu tiamină. Câteva dintre principalele surse alimentare de
tiamină sunt prezentate în tabelul 1.17.
Surse sintetice. Tiamină se comercializează ca supliment nutriţional sub formă
de tiamin-hidroclorică şi nitrat de tiamină. În prezent, tiamina este fabricată prin
sinteză totală.

Tabelul 6.1. Surse alimentare bogate în tiamină


Aliment Unitate de măsură Tiamină
(mg)
linte (gătită) ½ cană 0,17
fasole (gătită) ½ cană 0,21
orez negru cu bob lung (gătit) 1 cană 0,19
orez alb cu bob lung, îmbogăţit (gătit) 1 cană 0,26
orez alb cu bob lung, neîmbogăţit (gătit) 1 cană 0,03
pâine integrală 1 felie 0,10
pâine albă, îmbogăţită 1 felie 0,12
cereale îmbogăţite 1 cană 0,5-2,0
germeni de grâu îmbogăţiţi 1 cană 1,89
carne slabă de porc (gătită) 3 uncii 0,74
spanac (gătit) ½ cană 0,09
portocale 1 buc. 0,11
conopidă ½ buc. 0,10
lapte 1 cană 0,10
ouă (gătite) 1 buc. 0,03

3. Metabolism vitaminei B1
Biosinteza şi necesităţile de tiamină sunt diferite în funcţie de organism.
Majoritatea microorganismelor sunt capabile să realizeze sinteza totală a vitaminei B1,
unele vegetale primesc tiamina de la organismele simbiotice, iar vertebratele,
ciupercile şi alte din microorganisme sunt incapabile să biosintetizeze tiamina.
143
Tiamina din hrană este absorbită cu precădere în duoden şi în regiunea
proximală a intestinului subţire printr-un mecanism de transport activ care se saturează
la o preluare orală de aproximativ 10 mg. În cazul saturării transportorilor specifici, nu
este exclusă existenţa unui transport pasiv. Viteza de absorbţie maximă a fost evaluată
la 8-15 mg/24 ore. Se consideră că odată cu absorbţia se produce şi fosforilarea unei
părţi din tiamina sub acţiunea tiaminfosfokinazei intestinale. După absorbţie tiamina
este defosforilată, formă în care este transportată la ficat. Fosforilarea tiaminei la
tiaminpirofosfat (TPP) se realizează în aproape toate ţesuturile cu preponderenţă în
ficat, sub acţiunea pirofosfatkinazelor. Tiaminpirofosfat ATP-fosforil-transferaza
transformă TPP în tiamintrifosfat (TTP), energia necesară reacţiei fiind furnizată de
ATP. Sub acţiunea unei fosfataze specifice, fiecare dintre derivaţii fosforilaţi ai
tiaminei poate suferi un proces de defosforilare.
În ţesuturi tiamina se găseşte predominant sub formă de TPP. În ficat, inimă şi
creier concentraţiile sunt mai mari decât în muşchi şi celelalte organe. În plasmă, forma
predominantă este tiamina, iar în eritrocite concentraţia de TPP este de cinci ori mai
mare decât a plasmei. Sângele vehiculează tiamină liberă, defosforilată, care odată
ajunsă la ţesuturi se transformă din nou în coenzimă (TPP), care se leagă de proteine
specifice.
În timp ce TPP joacă rol de coenzimă, TTP are rol de neurotransmiţător. El
este eliberat de celulele nervoase, după stimularea electrică, şi este implicat în
conductanţa ionilor de sodiu
Cantitatea totală de tiamină în organismul uman este de aproximativ 25 mg,
rezervele tisulare fiind neglijabile. Orice exces este eliminat rapid şi se recomandă un
aport echilibrat sau chiar sporit, în anumite situaţii patologice sau alcoolism, pentru a
evita instalarea hipovitaminozei.
Tiamină liberă sau metaboliţii acesteia sunt eliminaţi majoritar prin urină (50-
250 µg/zi). La diabetici şi persoanele în vârstă, în caz de infecţii şi la alcoolicii cronici,
cantitatea de tiamină eliminată prin urină este semnificativ redusă. Nu se poate stabili o
relaţie cantitativă între eliminarea tiaminei prin fecale şi cantitatea ingerată deoarece în
flora intestinală există microorganisme producătoare (Escherichia coli, Baccilus lactis
aerogenes, etc.) dar şi consumatoare. Tiamina se mai poate elimina şi prin transpiraţie.
În cazul persoanelor care depun un efort fizic intens (sportivi), sau în „sindromul
neuropatic tropical”, în cazul căruia se poate instala o stare specială de carenţă datorită
transpiraţiei excesive, eliminarea tiaminei prin transpiraţie reprezintă o cale majoră.

144
4. Rolul biolochimic al vitaminei B1
Principala funcţie a vitaminei B1 este cea de coenzimă, sub formă de
tiaminpirofosfat (TPP) pentru enzimele participante la metabolizarea α-cetoacizilor şi
α-cetolilor. Reacţiile în care este implicată sunt următoarele:
a) decarboxilarea oxidativă a acidului piruvic în aldehidă acetică (etanal),
catalizată de către piruvat decarboxilaza din drojdia de bere în cursul fermentaţiei
alcoolice;
b) decarboxilarea oxidativă a acidului piruvic şi α-cetoglutaric, în acetil
coenzima A şi respectiv, succinil-coenzima A, reacţii care au loc în cadrul degradării
aerobe a glucozei. Reacţiile sunt catalizate de complexul multienzimatic al piruvat
dehidrogenazei şi α-cetoglutarat dehidrogenazei
c) reacţii de transacetilare din cadrul gluconeogenezei şi fotosintezei.; constau
în transferul unei grupări cu doi atomi de carbon de la o aldoză la alta, sub acţiunea
transcetolazei;
În cadrul acestor reacţii de decarboxilare şi transacetilare are loc ruperea
legăturii covalente dintre doi atomi de carbon, unul purtător al unei grupări funcţionale
aldo iar celălalt al unei grupări ceto. Produsul de reacţie este o aldehidă legată la TPP
care reprezintă forma activa care participă la reacţiile ulterioare.

4.1 . Mecanisme de activare a tiaminei


4.1.1 . Gruparea aldehidică activă
Cele trei tipuri de reacţii menţionate mai sus au în comun ruperea legăturii
dintre doi atomi de carbon, unul purtând o grupare carbonil aldehidică şi celalalt
carbonil cetonică. Se formează o aldehidă legată la TPP, sub o formă activată (aldehidă
activă) care permite participarea la reacţiile ulterioare (Figura 6.3). Această aldehidă este
etanalul în cazul complexelor enzimatice ale piruvat decarboxilazei şi piruvat
dehidrogenazei, hemialdehida succinică pentru alfa-cetoglutarat dehidrogenază şi
gliceraldehida în cazul transcetolazei.

4.1.2 . Relaţia „structură - activitate ” în nucleul ti aminei


Partea reactivă a moleculei de tiamină este heterociclul tiazolic a cărei
proprietate esenţială este aciditatea hidrogenului din C2, pusă in evidenţă prin
experienţe cu apă grea (D2O) (Figura 6.4).
Formarea carbanionului A prin deprotonarea TPP este consecinţa existenţei a
trei factori structurali care determină apariţia unei sarcini negative pe atomul C2: i)

145
influenţa atomului de azot încărcat pozitiv, care conferă produsului de disociere acidă o
structură zwiterinică (bipolară); ii) prezenţa dublei legături N=C, care are drept efect
scurtarea legăturii C-H şi favorizează disocierea în C- şi H+; iii) influenţa atomului de
sulf, ai cărui orbitali vacanţi 3d contribuie de asemenea la delocalizare, şi deci la
stabilizarea sarcinii negative.
Acest carbanion A este cel care intervine în toate reacţiile catalizate de către
enzimele care posedă drept cofactor TPP.

Figura 6.3. Formarea grupării „aldehidice active”

Figura 6.4.Aciditatea hidrogenului de la atomul de carbon 2 al nucleului tiazolic

4.1.3 . Decarboxilare a şi formarea „aldehidei active”


Mecanismul de acţiune al TPP în cazul decarboxilărilor alfa-cetoacizilor este
redat în figura 6.5.
146
Carbanionul A rezultat prin deprotonarea C2 este foarte nucleofil şi se combină
cu carbonilul cetonic al alfa-cetoacidului (piruvat sau alfa-cetoglutarat), un proton
venind să se fixeze la oxigen. Compusul de adiţie astfel format, substrat-TPP, poate să
piardă foarte uşor o moleculă de bioxid de carbon deoarece noul carbanion (B) se
stabilizează prin mezomerizare. Protanarea sa conduce la obţinerea „aldehidei
activate”. Dacă substratul este reprezentat de acidul piruvic (R’=CH3) se obţine forma
activată a etanalului numită hidroxietil-TPP. Evoluţia ulterioară a „aldehidei activate”
este dependentă enzima sau complexul enzimatic în care este implicat .

Figura 6.5. Etapa de formare a „aldehidei active”

4.2 . Procese la care participă formele active ale B1


4.2.1 . Fermentaţia alcoolică
Fermentaţia alcoolică este un proces care se realizează în anaerobioză. Forma
activă a vitaminei B1 (TPP) este implicată în decarboxilarea α-cetoacizilor cu formare
de alcooli (Figura 6.6.). Enzima responsabilă de realizarea acestui proces este piruvat
147
decarboxilaza. Sub acţiunea sa „acetaldehida activată” (R’=CH3) formată intermediar
se transformă etanal, cu regenerarea TPP. Etanalul este redus la alcool de către o NAD
dehidrogenază.

Figura 6. 6. Transformarea „acetaldehidei active” în fermentarea alcoolică

4.2.2 . Degradarea aerobă a glucozei


La vertebratele superioare, în condiţii de respiraţie aerobă, TPP reprezintă
coenzima piruvat decarboxilazei, una din enzimele complexului multi-enzimatic
piruvat dehidrogenaza. Fiecare din enzimele complexului (piruvat-decarboxilaza,
dihidrolipil-transacetilaza, lipoamid-dehidrogenaza), catalizează câte o reacţie a căi
metabolice care transformă acidul piruvic în Acetil-CoA. Mecanismul este asemănător
cu cel catalizat de complexul α-cetoglutarat dehidrogenazei care realizează
transformarea alfa-cetoglutaratului în succinil-CoA.
În prima etapă baza conjugată a aldehidei activate care se formează în urma
acţiunii piruvat-dehidrogenazei este transferată pe cea de a doua unitate a complexului
reprezentată de dihidrolipoil-transacetilaza (Figura 6.7). La acest nivel va fi supusă unei
reacţii dehidrogenarea sub acţiunea lipoamid-dehidrogenazei. Această enzimă conţine
în molecula sa acid lipoic care, în această etapă, reprezintă agentul oxidant. Acelaşi
component activ conţine şi dihidrolipoil-transsuccinilaza În forma sa oxidată,
disulfurică, acidul lipoic din structura enzimei interacţionează cu carbanionul B
(aldehida activă deprotonată) pentru a forma S-acil-dihidrolipoil-enzima (forma
redusă) şi a reface TPP. Gruparea acil este legată de unul din atomii de S ai acidului
lipoic (forma redusă) prin intermediul unei legături macroergice tioester (Figura 6.7).
Cea de a treia componentă a complexelor multienzimatice are rolul de refacere a lipoil
enzimei (reoxidarea dihidrolipoil-enzimei) utilizând NAD şi FAD+ (Figurile 6.7 şi 6.8).

148
Figura 6.7. Formarea acil-SCoA

Figura 6.8. Complexul piruvat dehidrogenazei

Acetil-CoA, produsul reacţiei de transformare a acidului piruvic intră în ciclul


Krebs, în metabolismul lipidelor şi proteinelor. Succinil-CoA intră tot în ciclul Krebs
unde este transformat în acid succinic.

4.2.3 . Reacţiile de transacetilare


Transcetolazele sunt enzime care au drept cofactor enzimatic TPP şi sunt
localizate în ficat, inimă, rinichi, intestin, creier şi hematii. Aceste enzime joacă un rol

149
important în degradarea glucidelor prin transformarea lor în pentoze. Într-o primă
etapă, TPP se leagă de apotranscetolază în vederea formării complexului enzimatic.

apotranscetolază + TPP holotrascetolază


(sistem enzimatic activ)

Acesta este mecanismul prin care în calea pentozofosfaţilor, xiluloza-5-


fosfat transferă primii doi atomi de carbon pe riboză-5-fosfat pentru a da naştere
gliceraldehid-3-fosfatului şi sedoheptulozo-7-fosfatului.

5. Unităţi de activitate vitaminică B1 şi necesităţi nutriţionale


Unitatea internaţională (U.I) corespunde la 3 µg clorhidrat de tiamină (1mg =
333 U.I).
Determinarea necesarului zilnic de tiamină este greu de realizat, deoarece
depinde de regimul alimentar, vârstă, sex, stare fiziologică, regiunea geografică, muncă
depusă,etc. La adult (70 kg), în condiţii fiziologice normale, necesarul de vitamină B1
este de aproximativ 0,5 mg/1000 kcal, (Tabelul 6.2), şi este acoperit de o alimentaţie
diversă şi echilibrată. Necesităţile zilnice sunt variabile şi depind de aportul proteic,
glucid şi lipidic. Astfel, un regimul lipidic economiseşte tiamina, în timp ce regimul cu
preponderenţă glucidic o epuizează. Se consideră că pentru fiecare 100 g de glucide
metabolizate se consumă 1 µg de tiamină.

Tabelul 6.2. Necesarul de vitamină B1 în funcţie de vârstă


Sex masculin Sex feminin
Grupa de vârstă Vârstă
(mg /zi) (mg /zi)
0-6 luni 0,3 0,3
nou-născuţi
7-12 luni 0,4 0,4
1-3 ani 0,7 0,7
4-8 ani 0,9 0,9
copii
9-10 ani 1,0 1,0
11-13 ani 1,3 1,3
adolescenţi 14-18 ani 1,3 1,1
adulţi 19 – 50 ani 1,5 1,0
adulţi peste 50 ani 1,2 1,0
sarcină - 1,5
alăptare - 1,6

Pentru asigurarea necesarului de tiamină, aportul zilnic este foarte important


deoarece metabolismul tiaminei este de aşa natură încât incorporarea în ţesuturi se
realizează lent, în timp ce eliminarea se face foarte rapid.
150
Necesităţi crescute apar în cazul unui regim bogat în făinoase, la alcoolici, la
sugari hrăniţi artificial cu lapte de vacă şi făinoase, precum şi în diferite stări
patologice: tulburări de absorbţie (administrarea unor medicamente, colite ulcerative,
atrofii şi inflamaţii ale mucoaselor, fistule, scurtări intestinale), boli metabolice
(diabet), bolile infecţioase. În cazul unei alimentaţii artificiale, deoarece caloriile sunt
primite de organism sub formă de dextroză, este necesară administrarea de vitamină B1
din surse sintetice.

6.Vitamina B1 în stări fiziologice normale şi patologice


6.1 . În stare fiziologică normală
Vitamina B1 din alimente asigură necesităţile organismului, în măsura în care nu
este distrusă prin prelucrarea alimentelor. Rolul de coenzimă pe care vitamina B1 îl are
în reacţiile metabolice implicate în transformarea glucozei în energie, determină
principalele consecinţe clinice şi biochimice ale carenţei acestei vitamine. La nou
născuţi metabolismul cerebral reprezintă aproximativ 65% din metabolismul bazal,
acest procent diminuând cu vârsta până la 23%, în cazul adultului. Din această cauză
sistemul nervos este cel mai vulnerabil la deficitul de tiamină.
În afara rolului de coenzimă a enzimelor cu TPP, s-a demonstrat că tiamina
joacă şi rol de mediator în funcţionarea sistemului nervos parasimpatic, biosinteza
acetilcolinei şi generarea potenţialului membranar.
Un alt organ sensibil la variaţiile concentraţiei de vitamină B1 îl reprezintă
inima. În situaţii de efort susţinut 80 % din glucoza consumată de miocard provine din
glucoza circulantă şi glicogen. O carenţă în TPP poate avea urmări asupra oxidării
glucozei (prin diminuarea activităţii complexului piruvat dehidrogenazic) dar şi asupra
nivelului oxidării acizilor graşi prin diminuarea activităţii ciclului acizilor
tricarboxilici.

6.2 . Hipovitaminoza B1
La om şi la animale, hipovitaminoza B1 îmbracă diferite forme mai mult sau
mai puţin grave. Formele experimentale induse la animale prezintă un tablou diferit de
carenţele naturale, care nu sunt specifice carenţei de vitamină B1, în general
caracterizându-se printr-o complexitate policarenţială. Ca simptomatică amintim:
încetarea creşterii, apariţia de tulburări digestive, nervoase şi cardiace. În cazul
porumbelului apare „polinevrita aviară” cu afectarea muşchilor şi penajului,
bradicardie, ataxie cerebeloasă (creşte concentraţia de acid piruvic şi acid lactic) şi
crize convulsive. La şobolan apar, în special, tulburări de creştere şi de ritm cardiac.
151
La om, simptomele hipovitaminozei B1 sunt grupate în: i) simptoame generale:
astenie, pierdere în greutate, anorexie, deranjamente gastrice; ii) dereglări nervoase
periferice: amiotrofie, parestezii şi hipostezii, diminuarea reflexelor osteotendinoase;
iii) tulburări psihice severe: stări depresive, iritabilitate, imposibilitatea concentrării
atenţiei, tulburări de memorie.
Un organ sensibil la variaţiile concentraţiei de vitamină B1 îl reprezintă inima.
În situaţii de efort susţinut 80 % din glucoza consumată de miocard provine din
glucoza circulantă şi glicogen. O carenţă în TPP poate avea urmări asupra oxidării
glucozei (prin diminuarea activităţii complexului piruvat dehidrogenazic) dar şi asupra
nivelului oxidării acizilor graşi prin diminuarea activităţii ciclului acizilor
tricarboxilici.

6.3 . Avitaminozele
La om au fost descrise diferite avitaminoză B1:
a) Encefalopatia Gayet-Wernicke: a fost descrisă la sfârşitul secolului trecut la
indivizii cu alcoolism cronic, şi se aseamănă cu avitaminoza pură produsă de
tiaminază. Ea pare a fi cauza vărsăturilor incoercibile, infecţiilor, intoxicaţiilor,
neoplasmelor care conduc la stări de denutriţie şi epuizare agravate de alcoolism.
Principalele simptoame sunt: tulburările vizuale, starea de slăbiciune, lipsa reflexelor
osteotendinoase, confuziile mintale, hemoragiile, poliencefalita superioară cu focare de
congestie hemoragică şi degenerescenţă în talamus şi hipotalamus. De aici şi
denumirea de „encefalopatie hemoragică” sau „beri-beri cerebral”;
b) Sindromul neuropatic tropical întâlnit în Africa de sud, Egipt, India, este
determinat de pierderile masive de tiamină prin transpiraţie, şi este caracterizat prin
apariţia de tulburări digestive, neurologice şi cutanate;
c) Beri-beri, este forma cea mai importantă şi răspândită, reprezentând o stare
de carenţă cronică care poate dura ani de zile. În limba indiană „Beri-beri” înseamnă
„cătuşe la picioare”. Procentul populaţional al celor care suferă de „beri-beri” este
crescut în ţările Asiei de sud-est şi Africa. În alte regiuni ale planetei se întâlneşte aşa
numita boală „beri-beri occidental”, care apare în urma unei utilizări deficitare a
tiaminei în alcoolismul cronic. Manifestările bolii sunt diferite în funcţie de vârstă.
d) „Beri-beri uscat”: are ca principal efect paralizia şi apariţia de tulburări
nervoase (polinevrite ale membrelor), cardiace şi atrofie musculară. Bolnavul este
foarte slab, prezintă paralizii ale picioarelor ceea ce determină un mers îngreunat,
paralizii ale mâinilor care iau forma de „gheară”, dureri musculare profunde,
tremurături, constipaţii rebele.
152
e) „Beri-beri umed” (edematos, cardiovascular) se caracterizează printr-o
hipertrofie a inimii cu apariţia miocardiopatiei, tahicardie constantă, palpitaţii, dispnee,
edem generalizat. Cordul este mărit în volum datorită apariţiei unei „insuficienţe
cardiace de origine periferică”. Aceste simptoame nu răspund la tratamentele cu
cardiotonice dar se ameliorează prin vitaminoterapie. Bolnavul are corpul umflat şi în
special faţa umflată, prezintă vărsături şi respiraţie alterată cu stări repetate de asfixie.
f) „Beri-beri difuz” are manifestări mai puţin specifice (dureri musculare,
astenie), motiv pentru care poate fi confundat cu boala reumatismală care de asemenea
poate tratată prin administrare de vitamină B1.
g) Beri-beri la nou născuţi şi copii prezintă de regulă o evoluţie acută. Boala se
manifestă prin inapetenţă, vomă, tulburarea somnului, pierderea în greutate, hipertonie
musculară, asistolie acută şi insuficienţă cardiacă. Evoluţia este rapidă, decesul putând
surveni la 12-24 ore de la debutul primelor simptoame dacă nu se administrează un
tratament adecvat. Cele mai frecvente cazuri apar la nou-născuţii alăptaţi de mame cu
hipo- şi avitaminoză B1.
Avitaminoza B1 este specifică consumatorilor cronici de alcool şi apare în
special în ţări din Europa occidentală, Australia şi SUA. Se recomandă administrarea
sistematică de tiamină (1 g intravenos).

6.4 . Maladii metabolice ereditare tiamino-dependente


Sunt maladii rare şi foarte rare la care concentraţia de tiamină în sânge şi urină
precum şi activitatea transcetolazică sunt normale şi necesită administrarea continuă şi
masivă de tiamină. Până în prezent au fost caracterizate patru de astfel de maladii care
prezintă un interes deosebit pentru înţelegerea mecanismelor metabolice tiamino-
dependente la om.
a) Leucocinoza sensibila la tiamină- este datorată unei erori metabolice care
afectează procesul de decarboxilare oxidativă a trei α-cetoacizi -leucina, izoleucina şi
valina-, care se formează prin reacţia de transaminare. Are loc o creştere a
concentraţiei acestor aminoacizi şi a cetoacizilor corespunzători în sânge şi urină.
Datorită unui deficit enzimatic total apar forme acute alei bolii care debutează în
perioada neonatală, în timp ce în cazul reducerii cu până la 30% a activităţii enzimatice
apar forme mai puţin severe, care debutează mai târziu.
Simptoamele clinice: întârzierea creşterii, ataxie, acidoză, convulsii, întârziere
mintală, pot fi îndepărtate prin administrarea unor doze forte mari de tiamină (10 -
1.000 mg/zi).

153
b) Acidoza lactică congenitală sensibilă la tiamină-are o incidenţă foarte
scăzută şi este caracteristică bolnavilor cu tulburări ereditare ale metabolismului
piruvatului, care reacţionează la administrarea de tiamină. Cazurile semnalate se referă
la copii de până la opt ani la care s-au constatat anomalii neurologice, convulsii, ataxie
şi creşterea concentraţiei acidului lactic în sânge. Practic s-a constatat că numai doze
enorme de tiamină (>1,5 g/zi) au determinat ameliorarea şi uneori chiar dispariţia
simptomelor.
c) Encefalopatia necrotică subacută Leigh-Feigin-Wolf este o afecţiune cauzată
de o multitudine de factori metabolici: deficit de piruvat dehidrohenază, citocrom c-
reductază, biotinilază, etc. În urma administrării unor cantităţi mari de vitamină B1
pentru o perioadă lungă de timp, s-a constatat că sindromul este tiamino-dependent.
d) Anemia megaloblastică tiamino-dependentă reprezintă un sindrom în care
anemia megaloblastică este asociată cu diabetul zaharat, surditatea neurosenzorială şi
cu manifestări neurologice şi cardiace caracteristice bolii „beri-beri”. Această maladie
recesivă autozomală este datorată fenomenului de consangvinizare şi se manifestă în
primul an de viaţă prin instalarea anemiei megaloblastice rezistentă la vitamină B12,
acid folic şi vitamină B6. Chiar dacă natura dereglărilor metabolice nu este cunoscută,
boala ridică o serie de probleme privind complexitatea rolului biologic al vitaminei B1.

6.5 . Hipervitaminoza B1
Este rar întâlnită, deoarece adultul tolerează doze mari (de până la 500 mg
tiamină/zi) timp de o lună. Există situaţii în care dozele foarte mari au efecte
curarizante. Au fost descrise cazuri de intoleranţă, chiar a dozelor uzuale, însoţite de
fenomene alergice, nervozitate, ameţeli, eriteme, dureri gastrice, vărsături.

6.6 . Interrelaţii vitaminice. Antivitamine


În cazul carenţei în vitamină A se constată o accentuare a avitaminozei B1.
Vitamina B6 protejează consumul de vitamină B1 iar vitamină PP şi acidul folic, în
exces, împiedică vindecarea polinevritei aviare prin administrare de tiamină, inhibând
fosforilarea acesteia.
Vitamina C protejează organismul faţă de carenţă B1, în timp ce vitamina B2
(flovonoidele) accelerează distrugerea tiaminei prin activarea tiaminazelor.
Terapia cu antibiotice şi sulfamide la om necesită suplimentarea cantităţii de
tiamină ingerată zilnic.
În carenţa de vitamină B1, hipofiza este redusă, şi se înregistrează o scădere a
activităţii glandelor endocrine hipofizo-dependente.

154
Antivitaminele puternice se obţin prin înlocuirea grupării NH2 cu o grupare
OH, când se obţine 4’-oxitiamina. Dacă gruparea NH2 este înlocuită cu un halogen, se
obţine 4’-cloro- şi 4’-bromo-oxitiamina, antivitamine cu activitate mai slabă.
Substituirea nucleului tiazolic cu unul pirimidinic, cu păstrarea grupărilor
funcţionale grefate la nucleu, conduce la piritiamină sau neopiritiamină, care au efecte
antagoniste vitaminei B1 la microorganisme, la şoarece şi la porumbel la care
generează apariţia avitaminozei B1. În avitaminoza B1 are loc acumularea acidului
glutamic, inhibarea ciclului acizilor tricarboxilici care duce la acumularea acidului
oxalic şi scăderea concentraţiei cocarboxilazei din creier. Efecte de antivitamină B1
manifestă şi sulfatiazolul.
Enzimele tiaminolitice produc avitaminoze tiaminice experimentale, sau
accidentale. Descoperirea tiaminazei, enzimă care scindează molecula de vitamină B1,
este legată de observaţia că vulpile argintii hrănite cu peşte crud (crap) manifestă
simptoamele „paraliziei Chastek”, care dispar prin administrarea de tiamină. Enzima
care este abundentă în carnea peştilor, inima, splina iepurilor şi a găinilor se
inactivează prin fierbere. Tiaminaza prezentă în microorganismul Baccillus
thyaminolyticus din flora intestinală, şi/sau cea prezentă în ciuperca Trichosporon
aneurinolyticus din flora bucală a unor persoane, poate induce apariţia aşa numitei boli
„a tiaminazei”, care se poate trata cu sulfamide şi penicilină şi re-însămânţarea cu
Baccillus lactis, concomitent cu suplimentarea cu vitamină B1, vitamină C şi sorbitol.

155
CAPITOLUL VI I

VITAMINA B 2 (Riboflavina)

Istoria vitaminei B2, numită şi riboflavină, este marcată de cercetările realizate


în 1932, când Warburg şi Christian au izolat un compus de culoare galbenă pe care l-au
consideră ca având un rol esenţial în mecanismele respiratorii celulare, ca transportor
de oxigen molecular. Riboflavina este precursorul a două coenzime (flavin adenin
mononucleotid – FMN şi flavin adenin dinucleotid – FAD) care au rol major într-un
număr mare de reacţii de oxido-reducere din metabolismul intermediar.
Trebuie să remarcăm că înainte de 1932, au fost descoperite o serie de
substanţe de culoare galbenă, care emiteau puternic în lumină UV, şi care s-au dovedit
a că aveau acţiuni importante alături de alte componente ale complexului vitaminic B.
Astfel, încă din 1879 Blyth a extras un pigment galben-verzui, căruia mai târziu i s-a
atribuit numele de lactoflavină. În perioada 1920-1932, din albuşul de ou a fost extrasă
ovalbumina, din ficat hepatoflavina, din plante ierboase şi drojdii verdoflavina sau
liocromul. Acest factor de creştere a fost evidenţiat şi în extractul apos obţinut din
tărâţe de orez, alături de tiamină.
Pentru o perioadă lungă de timp, relaţia între rolul biochimic şi repercusiunile
clinice ale carenţei sale, nu au putut fi stabilite. Odată cu descoperirea maladiilor
ereditare care apar datorită unor defecte genetice în metabolizarea riboflavinei a
început să fie privite într-o nouă lumină posibilele consecinţe clinice şi biochimice ale
carenţei de vitamină B2.
În 1933, R. Kuhn a reuşit să purifice şi să caracterizeze vitamina B2 din lapte.
Un an mai târziu el a reuşit, prin sinteză chimică, să determine structura acesteia
(premiul Nobel pentru lucrări asupra carotenoizilor şi vitaminelor în 1937). Purificarea
a fost facilitată de culoarea galben intensă a pigmentului, care a permis determinarea
variaţiilor de concentraţie prin măsurarea intensităţii absorbţiei la 450 nm. Corelaţia a
stat la originea primei denumiri a pigmentului din lapte, lactoflavina (de la cuvântul
latin flavus = galben). După stabilirea structurii moleculare şi confirmarea sa prin
sinteză totală, Consiliul Farmaciştilor şi Chimiştilor din SUA a atribuit compusului
denumirea generică de riboflavină care includea toate flavinele naturale izolate anterior
(lactoflavina, ovoflavina, hepatoflavina, verdoflavina, liocrom, uroflavina, etc.).

156
1. Structura şi proprietăţile vitaminei B2
Vitamina B2 are formula moleculară C17H20N4O6, iar structural este formată
dintr-o moleculă de ribitol legată de un heterotriciclu tetraazotat numit izoaloxazină.
Izoaloxazina este o formă tautomeră a aloxazinei, care se obţine din aloxan şi orto-
fenilendiamină printr-o reacţie de condensare (Figura 7.1).

Figura 7.1.Vitamina B2 şi formele sale biologic active

6,7-Dimetil-aloxazina se mai numeşte şi lumicrom (Lc), iar 6,7,9-trimetil-


izoaloxazina, lumiflavină (Lf). Prin ataşarea unui rest ribitil în poziţia 9 (radical al
polialcoolului derivat de la riboză) se obţine vitamina B2 sau riboflavina, cu structura
6,7-dimetil-9-(1’-D-ribitil)-izoaloxazina. Prin esterificare cu acid fosforic se obţine
acidul riboflavin-fosforic sau flavin mononucleotid (FMN). Legarea acestuia la
acidul adenozin-monofosforic (AMP) conduce la formarea flavin-adenin-dinucleotid
157
(FAD). FMN şi FAD reprezintă formele active ale vitaminei care se regăsesc în calitate
de coenzime în structura flavinenzimelor (Figura 7.1).
Riboflavina este o substanţă cristalină, de culoare galben-oranj, fără miros şi cu
gust amar. Se prezintă sub trei forme polimorfe cristaline diferite, care prezintă puncte
diferite de topire şi solubilitate. Riboflavina este puţin solubilă în apă (10-13 mg/100
ml), uşor solubilă în soluţii alcaline, piridină, alcool amilic, acid acetic, ciclohexanol,
fenol şi insolubilă în alcool, eter, acetonă, cloroform, benzen. În soluţie apoasă,
vitamina B2 prezintă culoare galbenă şi maxim de absorbţie la 444 nm.

Figura 7.2. Descompunerea riboflavinei prin oxidare şi termoliză

Este o substanţă rezistentă la acţiunea acizilor diluaţi şi a agenţilor oxidanţi mai


slabi, dar se degradează foarte uşor în prezenţa radiaţiilor ultraviolete. La lumină şi în
mediu alcalin, riboflavina se transformă în lumiflavină, iar în mediu neutru sau acid, în
lumicrom (Figura 7.2). Aceşti compuşi nu au activitate vitaminică. Lumicromul prezintă
fluorescenţă albastră, iar lumiflavina verzuie. Solubilitatea diferenţiată a acestora în
cloroform permite separarea de vitamină. În cazul unei fotolize intense (în prezenţa
fierului şi a oxigenului), riboflavina se degradează la 1, 12-dimetil-4-amino-5-metil-
aminobenzen, uree, CO2, acid formic, acid glicolic, etc.
158
Riboflavina este considerată o vitamină termostabilă în mediu acid şi
termolabilă în mediu bazic. În intervalul de pH 2-5 riboflavina este stabilă timp de o
oră la 1200C, în timp ce la pH>8,7 pierde rapid mai mult de jumătate din activitatea
vitaminică.
În mare măsură, specificitatea acţiunii vitaminice a riboflavinei depinde de
prezenţa celor două grupări metil din poziţiile 6 şi 7, de absenţa unor substituenţi la
azotul grupării -NH din poziţia 3 şi de natura radicalului din poziţia 9 a nucleului
izoaloxazinic. Existenţa unor flavoproteine nefluorescente se explică prin legarea
proteinei la azotul din poziţia 3. Radicalul D-ribitil conferă moleculei stabilitate,
solubilitate în apă, activitate optică şi capacitatea de esterificare cu acidul fosforic.
Nucleul izoaloxazinic al riboflavinei conferă culoarea galbenă şi fluorescenţa
galben verzuie în domeniul de pH 3-9. Acesta se reduce uşor, prin captarea a doi
protoni şi a doi electroni, şi conduce la formarea derivatului incolor şi auto-oxidabil,
leucoriboflavina (Figura 7.3).

Figura 7.3. Forma oxidată şi cea redusă a nucleului izoaloxazinic

Preparatele farmaceutice de vitamină B2 se obţin atât prin biosinteză


microbiană cât şi prin sinteză chimică. Procesele biotehnologice de obţinere a
riboflavinei, pornesc de la fermentarea zerului, sau a laptelui smântânit pe un inocul de
Clostridium acetobutylicum, Candida guillermondia, sau Candida tropicalis, folosind
ca sursă de carbon glucoza. În final se obţin între 50-60 mg riboflavină pentru un litru
de bulion de fermentaţie. În cazul cultivării ciupercii Ermothecium ashbyi, vitamina
este mai uşor de purificat deoarece ea poate fi cristalizată din mediul de cultură, care
este bogat în baze purinice, aminoacizi (serină, treonină), acid gluconic, arabinoză,
heptuloză, acid glutamic şi aspartic, care stimulează biosinteza riboflavinei.
Favorabilă din punct de vedere al raportului calitate/preţ este obţinerea
vitaminei B2 prin sinteză chimică. Într-unul din procedee, precursorul riboflavinei,
acidul gluconic este decarboxilat, în prezenţă de apă oxigenată şi acetat feric, la
arabinoză. Aceasta este transformată în riboză, iar oxima acesteia în ribamidă. D-
Ribamida suferă o reacţie de condensare cu 1,2-dimetil-4,5-dinitrobenzen (mediu
159
alcalin, 1300C), iar produsul format este redus la amino-derivatul corespunzător [4-
amino-1,2-dimetil-5 (D-1’-ribitilamino)-benzen], care în final se condensează cu
aloxanul şi formează riboflavina (Figura 7.4.).

Figura 7.4. Ultima etapă a procesului tehnologic de obţinere a riboflavinei prin sinteză chimică

2. Surse de vitamină B2
Surse naturale: vitamina B2 este bine reprezentată în regnul vegetal şi animal
cât şi în microorganisme. În diferitele surse naturale, riboflavina, se găseşte atât liberă
cât şi sub forma celor două coenzime nucleotidice. Cea mai bogată sursă de riboflavină
este drojdia de bere care conţine până la 7 mg/100 g. Ţesuturile plantelor verzi au un
conţinut relativ ridicat în vitamină B2 (0,25 la 2,5 mg/100 g ), cantitatea cea mai mare
fiind prezentă în frunzele tinere, seminţe în stare de germinaţie, polen (Tabelul 7.1). În
fructe şi zarzavaturi cantitatea de riboflavină creşte până la maturitate, după care scade
treptat. Brânzeturile îşi măresc considerabil conţinutul de vitamină în urma procesului
de maturare.
La mamifere, ficatul, rinichiul, inima, splina şi creierul sunt organele în care
riboflavina se găseşte în cantitate mare (1-3 mg/100 g). De asemenea cantităţi
importante se găsesc în ficatul peştilor, retina, şi glande lacrimale. Alimentele cele mai
bogate în vitamina B2, sunt: ficatul, brânzeturile, ouăle, muşchiul de vită şi porc, vinul
roşu, spanacul, migdalele, alunele, ciupercile, pătrunjelul, ţelina, tomatele, ceaiul.
În laptele matern întâlnim o concentraţie de 40 µg/100 ml (60 µg/100 Kcal), iar
în laptele de vacă concentraţia este de 100-200 µg/100 ml.
Riboflavina este rezistentă la temperatură ridicată, dar este sensibilă la lumină
(de ex. 85% din vitamina B2 din lapte este distrusă de lumina solară.

160
Surse sintetice: cele mai întâlnite surse sintetice sunt riboflavina şi riboflavin
5’-monofosfat, dintre acestea riboflavina găsindu-se în complexele multivitaminice
farmaceutice

Tabelul 7.1. Conţinutul în vitamina B2 în diferite produse vegetale


Aliment vitamina B2 Aliment vitamina B2
(mg/100g) (mg/100g)
concentrat de drojdii 12-20 pătrunjel 0,07
drojdie de panificaţie 3,7 spanac 0,055-0,06
drojdie de bere 1,8-3 morcovi 0,06
germeni de grâu 0,3-1 caise 0,057
malţ de orz 0,21 varză albă 0,05
porumb 0,1 pere 0,04
grâu 0,08-0,09 struguri 0,04
orz 0,085 ceapă 0,02-0,05
conopidă 0,05-0,1 mere 0,006-0,03
fasole 0,06-0,07 mazăre boabe 0,009
pastă de tomate 0,05-0,07 cartofi 0,01
tomate 0,035-0,04 bere 0,029

3. Metabolismul vitaminei B2
Absorbţia riboflavinei se realizează în partea superioară a tractului digestiv,
printr-un mecanism încă necunoscut. Fosforilarea riboflavinei la FMN se realizează în
mucoasa intestinală. Capacitatea intestinală de absorbţie a ribolfavinei şi a derivaţilor
acesteia nu este nelimitată. Administrarea unor doze mici de FMN la indivizi normali,
duc la o excreţie urinară proporţională cu cantitatea ingerată, în timp ce dozele foarte
mari de FMN (> 50 mg FMN) modifică proporţia, ceea ce indică existenţa unui
mecanism de absorbţie limitat. Absorbţia creşte atunci când FMN este administrat în
mai multe reprize, deoarece, se presupune că, printr-un mecanism necunoscut,
absorbţia este favorizată de prezenţa sărurilor biliare a căror secreţie este antrenată de
alimentele ingerate, motiv pentru care timpul de contact cu mucoasa intestinală trebuie
prelungit.
După absorbţie o cantitate însemnată de riboflavină şi întreaga cantitate de
FMN ajung în circulaţie unde se leagă la proteinele plasmatice, în special la albumină
sau la proteina de legare a riboflavinei – („Riboflabin Binding Protein”-RBP).
Afinitatea FMN pentru riboflavină este mult inferioară afinităţii diverselor enzime
tisulare pentru flavoproteine. Raportul între FMN şi riboflavina legate la albumină se
menţine relativ constant şi este situat într-un domeniu de concentraţie destul de larg.

161
Importanţa legării riboflavinei la proteinele plasmatice a fost evidenţiată de
riboflavinuria aviară, maladie genetică recesivă în care RBP este absentă.
Rolul metabolic al riboflavinei rezidă din capacitatea sa de a forma cele două
coenzime FMN şi FAD. Aceşti compuşi tind să se lege la un număr foarte mare de
apoenzime. De aceea, în ţesuturi, o cantitate mică de vitamină este stocată sub formă
de riboflavină, cea mai mare parte din rezerve fiind reprezentată de cele două forme
FMN şi FAD. Concentraţia riboflavinei totale variază între 49-104 µg/l în sângele
complet, 26-37 µg/l în ser, 180-262 µg/l în eritrocite şi 2,27-2,93 µg/l în leucocite. În
sânge şi în ţesuturi 70-90% din riboflavină se găseşte sub formă de FAD, 5-30% sub
formă de FMN şi numai 0,5-2% sub formă de riboflavină liberă.
Nu se cunoaşte mecanismul prin care se menţine un nivel tisular optim al
coenzimelor flavinice. Se consideră că FAD nelegat de apoenzime este mult mai
susceptibil la acţiunea hidrolazelor specifice comparativ cu FAD legat. În situaţiile în
care cantitatea de FAD nou sintetizată depăşeşte capacitatea de legare a apoenzimelor,
fracţiunea liberă fosforilată, este mai degrabă defosforilată enzimatic decât stocată.
Trebuie menţionat faptul că în literatura de specialitate există valori relativ
diferite privind conţinutului diferitelor organe în vitamina B2 şi necesităţile individului
în funcţie de vârstă. Cifrele indicate depind de sursa citată şi metoda de dozare
utilizată.
La om, excreţia riboflavinei se face atât pe cale urinară cât şi prin fecale,
predominant sub formă liberă. În condiţii fiziologice normale, zilnic se elimină între 9-
30% din cantitatea de riboflavină ingerată. Deoarece, o excreţie scăzută indică
începutul instalării unei stări carenţiale, eliminarea urinară reprezintă o măsură a
aportului zilnic de vitamină B2. Eliminarea prin urină este dependentă de activitatea
tiroidiană, şi aceasta deoarece s-a constatat că în hipertiroidism are loc o creştere a
excreţiei de riboflavină. La copii, excreţia este proporţională cu greutatea acestora şi
este mai mare decât la adulţi. Riboflavina eliminată prin fecale reprezintă o parte din
vitamina neabsorbită la nivelul intestinului subţire şi cantitatea biosintetizată de flora
intestinală.
Dacă bilanţul azotat al organismului este pozitiv are loc o intensificare a
biosintezei de flavoproteine şi diminuarea eliminării riboflavinei pe cale urinară.
Accelerarea procesului de degradare tisulară şi creşterea excreţiei urinare se constată în
perioada de pubertate şi în cazul unui bilanţ azotat negativ.

162
Riboflavina este secretată şi de glandele mamare. Imediat după naştere,
concentraţia de riboflavină din laptele matern este aproape zero, dar creşte rapid putând
ajunge la 300 µg/24 ore, în funcţie de aportul alimentar al mamei.

4. Rolul biochimic al vitaminei B2


În organismele vii, riboflavina participă la o serie de reacţii cheie, prin
coenzimele sale FAD şi FMN,cu rol de cofactori în structura unui mare număr de
enzime flavinice cu rol esenţial în metabolismul glucidelor, lipidelor, proteinelor şi a
unor compuşi din catena respiratorie. Sunt implicate în: fotosinteză, dezaminarea
oxidativă a aminoacizilor, oxidarea hidracizilor şi a aldehidelor, procesele de
incorporare a iodului în biosinteza hormonilor tiroidieni.
Prin prezenţa sa în structura flavin-enzimelor, vitamina B2 este absolut
indispensabilă metabolismului normal al organismelor vii, reglării proceselor de
creştere, asigurării integrităţii morfologice şi funcţionale a pielii, mucoaselor şi
corneei.
Potenţialul redox standard al moleculei izolate este de - 0,2 V. Acesta este
puternic influenţat de natura enzimelor cu capacitate oxido-reducătoare, la care
coenzimele FMN şi FAD sunt legate prin legături necovalente. Partea activă a
coenzimelor flavinice, responsabilă de participarea flovoenzimelor la procesele de
oxido-reducere o constituie sistemul celor două duble legături conjugate din ciclurile B
şi C ale nucleului izoaloxazinic: -N=C-C=N-. Dehidrogenarea substratelor se face
printr-o reacţie inversă adiţiei (1,4), specifică dienelor.
Simbolic, echilibrele de oxido-reducere se pot reprezenta astfel:
FMN + 2 e- + 2H+ FMNH2
FAD + 2 e- + 2H+ FADH2
forma oxidată forma redusă

Enzimele care au drept cofactori FMN şi FAD, sunt în principal transportori de


electroni ai lanţului respirator iar potenţialul lor redox este de aproximativ -0,06V.
Deoarece sistemul NAD+/NADH + H+ are un potenţial de -0,32V, FMN va reoxida
întotdeauna NADH şi nu invers.
NADH +H+ + FMN NAD+ + FMNH2

În reacţiile de decarboxilare oxidativă a α-cetoacizilor, FADH2 este oxidat de


către NAD+. Simplificat, aceste reacţii sunt prezentate ca un proces de transfer direct
în care substratul donor transferă o pereche de atomi de hidrogen. Real, reacţia are loc

163
în două etape, fixarea echivalenţilor reducători făcându-se pe rând cu formarea unui
intermediarului semichinonic, instabil, care a fost evidenţiat prin spectroscopie de
rezonanţă electronică paramagnetică:

În a doua etapă, semichinona este redusă la FMNH2 sau FADH2 prin


capturarea celui de al doilea electron şi protonul.
Diferenţa dintre dehidrogenazele flavinice şi cele piridinice care sunt NAD-
dependente, este netă atât din punct de vedere al mecanismului de acţiune cât şi prin
natura interacţiunii cofactor-apoenzimă. Astfel, cofactorii flavinici sunt legaţi puternic
de apoenzimele dehidrogenazelor, se comportă mai mult ca grupări prostetice şi rămân
legaţi de partea proteică pe toată durata actului catalitic. Pentru majoritatea
dehidrogenazelor FAD-dependente legarea este necovalentă, dar foarte puternică
(constantele de disociere sunt de ordinul 10-8-10-11).
În funcţie de sensul reacţiei catalizate oxidoreductazele flavinice pot fi grupate
în două categorii,: i) dehidrogenaze şi ii) oxidaze. În dehidrogenaze, tendinţa de
reoxidare a nucleotidelor flavinice, în contact cu oxigenul molecular, este minoră sau
absentă, în timp ce formele reduse ale oxidazelor flavinice dau uşor reacţii de oxidare
în prezenţa oxigenului molecular, cu formare de H2O2.
FAD face parte din complexele enzimatice participante la decarboxilarea
oxidativă a piruvatului şi a α-cetoglutaratului. FAD este prezent şi în structura enzimei
care asigură reoxidarea acidului lipoic într-o etapă ulterioară formării acetil-CoA sau
succinil-CoA.

Cei doi electroni ai flavoenzimei reduse sunt transferaţi pe forma oxidată a


nicotinamid-dinucleotid (NAD+) cu refacerea coenzimei oxidate.
164
Există şi enzime în structura cărora cofactorul flavinic este legat covalent de
apoenzimă. Un exemplu este legarea FAD la succinat-dehidrogenază, enzimă implicată
în dehidrogenarea succinatului la fumarat în ciclul Krebs:

Legătura covalentă se stabileşte între 1N al unui rest de histidină din structura


enzimei şi o grupare funcţională metilen de pe nucleul izoaloxazinic:

FAD este cofactor enzimatic şi pentru acil-CoA-dehidrogenază, enzimă care


participă la β-oxidarea acizilor graşi, în etapa de obţinere a acidului α-β-etilenic:

R-CH2-CH2-COSCoA + FAD R-CH=CH-COSCoA + FADH2

Există FAD-dehidrogenaze, care utilizează ubichinona ca substrat acceptor de


protoni permiţând astfel reoxidarea FADH2 la FAD. Alte oxidaze flavinice utilizează
ca agent oxidant oxigenul molecular, protonii fiind utilizaţi la formarea apei oxigenate.
Un astfel de exemplu este reacţia de transformare a xantinei în acid uric, în care, sub
acţiunea xantin-oxidazei hipoxantina se transformă în xantină, care este oxidată la acid
uric. În fiecare etapă se consumă ½O2 (Figura 7.5).
Această FAD-enzimă are o masă moleculară de aproximativ 300 000 daltoni şi
conţine fier şi molibden. Contrar aparenţelor, atomii de oxigen fixaţi succesiv la atomii
de carbon 2 şi 8 din hipoxantină nu provin din molecula de oxigen ci din apă,
hidroxilările fiind de fapt dehidrogenări clasice realizate de către coenzima FAD la
nivelul substratului. Oxigenul intervine pentru reoxidarea FADH2 la FAD. Acest
165
proces necesită un singur atom de oxigen, cel de al doilea fiind captat de o moleculă de
apă pentru a se transforma în apă oxigenată.

Figura 7.5. Reacţia de oxidare a hipoxantinei catalizată de xantin-oxidază

H2O2 formată în timpul reacţiei, este preluată şi degradată de catalază.


Modelarea acestei reacţii a demonstrat că flavinenzima redusă poate fixa direct
O2 transformându-se în peroxid sau hidroxiperoxid. Până în prezent, nu a fost posibilă
evidenţierea acestor intermediari ai reacţiei enzimatice.

Alături de vitamina A, vitamina B2 este implicată în procesul vederii, fapt care


justifică conţinutul ridicat al acestei vitamine în retină. Prin activitatea sa fluorescentă
riboflavina din retină participă la eficientizarea vederii crepusculare, deoarece are
capacitatea de a transforma radiaţiile cu lungime de undă scurtă în radiaţii cu lungime
de undă mare, făcându-le perceptibile. Sub acţiunea luminii, riboflavina se transformă
într-un „fotocompus”a cărui structură este necunoscută şi care este responsabil de
stimularea nervului optic. Deci, în procesul vederii vitamina B2 creşte eficienţa
vitaminei A.
Riboflavina este compusul responsabil de bioluminescenţa licuricilor şi a altor
organisme fluorescente.

166
5. Unităţi de activitate vitaminică B2 şi necesităţi nutriţionale
În general, necesităţile zilnice ale oamenilor depind de compoziţia hranei. O
alimentaţie bogată în proteine şi grăsimi necesită mai multă riboflavină decât în cazul
predominării glucidelor şi a produselor vegetale.
Necesarul de vitamină B2 pentru omul adult este de aproximativ 1,6 mg/zi şi
este asigurat de alimentele de origine vegetală şi animală din dietă. Necesarul zilnic al
sugarului este de 0,5 mg/zi, iar al femeilor care alăptează este de aproximativ 2 mg/zi,
din care 10-20% trece în lapte (Tabelul 1.20.).

Tabelul 7.2. Necesarul de vitamină B2 în funcţie de vârstă


Sex masculin Sex feminin
Grupa de vârstă Vârstă
(mg /zi) (mg /zi)
0-6 luni 0,4 0,4
nou-născuţi
7-12 luni 0,5 0,5
1-3 ani 0,8 0,8
4-6 ani 1,1 1,1
copii
7-10 ani 1,2 1,2
11-13 ani 1,5 1,3
adolescenţi 14-18 ani 1,8 1,3
19 – 50 ani 1,4 1,3
adulţi
peste 50 ani 1,7 1,2
primele 6 luni - 2,0
alăptare
ultimele 6 luni - 1,8

6.Vitamina B2 în stări fiziologice normale şi patologice


6.1 . Hipovitaminoza B2
Atât la om cât şi la animale, stările de hipovitaminoză B2 apar foarte rar
deoarece aportul alimentar şi activitatea florei microbiene asigură în permanenţă
necesarul zilnic de vitamină. În cazuri experimentale, datorită unor afecţiuni digestive
(gastrice, hepatice, hipoclorhidrie) care micşorează substanţial absorbţia riboflavinei la
nivelul intestinului subţire, în situaţia alterării florei microbiene (consum mare de
antibiotice şi sulfamide cu spectru larg), se pot instala stări de hipovitaminoză şi chiar
de avitaminoză, cu consecinţe grave asupra sănătăţii organismelor. De regulă,
hipovitaminoza B2 se întâlneşte asociată cu alte hipovitaminoze şi avitaminoze ale
complexului B dând naştere unor stări policarenţiale.
Datorită implicării formelor active ale riboflavinei în numeroase căi
metabolice, carenţa de vitamină B2 este caracterizată printr-o puternică perturbare a
metabolismului aminoacizilor şi proteinelor. Rolul FAD în catabolismul unor
167
aminoacizi şi a acizilor graşi a fost clarificat în urma studierii unor maladii ereditare
care constau în dereglarea simultană a unor etape enzimatice care utilizează FAD în
calitate de cofactor. Catabolismul a cinci aminoacizi esenţiali (leucina, izoleucina,
valina, lizina şi triptofanul) se caracterizează prin existenţa unei etape de dehidrogenare
catalizată de Acil-CoA-dehidrogenaze specifice, FAD-dependente. Deficienţele sunt
caracterizate prin acumularea în organism a acizilor: izovalerianic, α-metil butiric,
izobutiric şi glutaric.
La fel de mult pot fi afectate căile metabolice de degradare a acizilor graşi, prin
reacţii de β-oxidare, la nivelul cărora intervine complexul enzimatic acil-CoA-
dehidrogenaza, al cărui mecanism include o etapă FAD dependentă. Carenţa în
riboflavină afectează în diverse proporţii toate aceste sisteme enzimatice
intramitocondriale.
La animalele tinere, hipovitaminoza B2 determină încetarea creşterii, alopecie,
dermatită, conjunctivită şi opacifierea corneei asociată cu ulcerarea acesteia.
La om, apar leziuni ale pielii, mucoaselor, ochilor, tulburări gastrointestinale şi
hematologice. Hipovitaminoza B2 a fost semnalată în trecut la populaţii a căror dietă
era săracă în proteine (China, Africa de Sud, Haiti, America de Sud) şi se manifestă
prin simptome similare pelagrei şi prin dureri ale gingiilor, eriteme, fotofobie, slăbirea
rezistenţei la infecţii, crampe musculare, enterită cronică, migrene. Tulburările de
vedere descrise sunt foarte importante şi se manifestă prin oboseală vizuală, fotofobie,
scăderea capacităţii vizuale la soare şi pe zăpadă, conjunctivite, opacifierea corneei şi
apariţia cataractei.
În urma experimentelor efectuate pe animale de laborator cărora li s-au
administrat antagonişti ai vitaminei B2 (galactoflavina), s-au constatat efecte
asemănătoare maladiilor ereditare care afectează activitatea acil-CoA-
dehidrogenazelor. Aceleaşi experimente au permis analiza principalelor modificări
fiziopatologice şi clinice caracteristice hipo- şi avitaminozei B2: i) modificări
morfologice ale ţesutului hepatic caracterizate printr-o creştere în volum a ficatului ca
urmare a degenerescenţei hepatice grase care apare în urma acumulării de trigliceride şi
glicogen; ii) modificări ale activităţii enzimelor flavin-dependente: la începutul
carenţei enzimele lanţului respirator sunt puţin afectate în timp ce rata oxidării
substratelor lipidice scade brusc datorită diminuării nivelului enzimelor active şi a
acumulării apoenzimelor. Este afectată şi activitatea altor enzime hepatice FMN- şi
FAD-dependente cum sunt: xantin-oxidaza, succinat-dehidrogenaza, oxidaza acidului
glicolic, etc. Pe măsură ce carenţa vitaminică B2 se instalează, activităţile glutation-

168
reductazei şi a NADH-methemoglobin-reductazei eritrocitare se diminuează tot mai
mult, ajungându-se ca în carenţa prelungită, să fie afectate şi flavinenzimele implicate
în funcţionarea lanţului respirator; iii) aciduria este determinată de eliminarea anormală
în urină a acizilor organici şi a unor metaboliţi formaţi în procesul de detoxifiere (acid
adipic, suberic, glutaric, etilmalonic şi butiril-glicină, izobutiril-glicină, izovaleril-
glicină, octanoil-carnitină, etc.), datorită acumulării metaboliţilor intermediari formaţi
în etapele anterioare acţiunii acil-CoA-dehidrogenazei. Aceştia suferă reacţii de
carboxilare, oxidare microzomială şi detoxifiere care presupun conjugarea cu glicină
sau acilarea carnitinei.

6.2 . Avitaminoza B2 şi teratogeneza


S-a constatat că avitaminoza B2 la femeile însărcinate determină malformaţii
severe la făt şi la nou născut: multiple modificări scheletice (diviziunea palatină,
diminuarea oaselor lungi, fuziunea coastelor şi degetelor), leziuni oculare, hidrocefalie,
malformaţii cardiace. La animale de laborator s-a observat creşterea incidenţei unor
malformaţii asemănătoare prin administrare de galactoflavină. Starea de
hipovitaminoză riboflavinică se instalează mai uşor la oamenii cu afecţiuni cronice,
cum sunt: reumatism, tuberculoză, endocardită bacteriană, diabet, hipertiroidism,
ciroză hepatică. În aceste stări, o doză de 10 mg de vitamină B2, administrată zilnic,
timp de 2-3 săptămâni ameliorează simptomele sau duce chiar la dispariţia carenţei.

6.3 . Hipervitaminoza B2
În mod natural, apar foarte rar la om şi la animale dar au fost produse pe cale
experimentală. Se consideră că vitamina B2 nu este toxică. Câinii şi şobolanii suportă o
cantitate de până la 2g/kg corp riboflavină, doză injectabilă, şi până la 10 g/kg corp,
doză orală. Toxicitatea sa a fost testată şi pe iepuri, cobai, găini, peşti, etc.

169
CAPITO LUL VIII

VITAMINA B 3 (Niacina / Vitamina PP)

Vitamina B3 este o vitamină hidrosolubilă cunoscută şi sub numele de vitamină


PP sau niacină. Termenul de niacină se referă la acidul nicotinic, amida sa
(nicotinamida) şi toţi derivaţii acestora care pot fi transformaţi in vivo în compuşi
biologic activi. Are denumirea generică de vitamina PP deoarece pentru prima oară a
fost utilizată în tratarea pelagrei.
Interesul biologic pentru niacină derivă din faptul că această vitamină este
precursorul a doi cofactori care intervin în aproape toate reacţiile de oxido-reducere din
organism: nicotinamid adenin dinucleotidul (NAD) şi nicotinamid adenin dinucleotid
fosfat (NADP).
În 1755, în rândurile populaţiei sărace din S.U.A. şi sudul Italiei, a fost
descoperit un sindrom care se manifesta prin apariţia de leziuni la nivelul pielii şi
inflamări ale limbii. Această boală a fost numită „pelagră” (de la expresia italiană
pella-agra, piele aspră). Ulterior s-a descoperit că această boală era cunoscută încă din
1216, când a fost menţionată într-un tratat de medicină chinezească, iar mai târziu,
Cassal (1730) şi de Thyeri (1755) au descris-o sub numele de „mal de la rosa”. Între
1910 – 1935, boala, denumită şi „the four D’s” („maladia celor 4 D” - diaree, demenţă,
dermatită, deces) a fost calificată ca fiind cea mai gravă maladie nutriţională din istoria
Statelor Unite, unde se raportau anual peste 150 000 cazuri de îmbolnăvire.
Pentru prima dată, acidul nicotinic a fost descoperit în 1867, de către C.Huber,
iar în 1873 Weidel a făcut face prima descriere amănunţită a structurii acestuia şi a
derivaţilor săi. În 1894, Hans von Engler a sintetizat nicotinamida, iar în 1913, Funck a
izolat acidul nicotinic din drojdii. Cu toate acestea, primele studii de nutriţie au fost
realizate în perioada 1915-1920, în laboratoarele conduse de Goldberger, care a reuşit
să demonstreze faptul că pelagra apare în urma unei stări carenţiale alimentare (consum
îndelungat de amidon degradat), şi poate fi prevenită prin suplimentarea hranei cu
carne, ouă şi lapte. În 1926, Goldberger şi Lillie, prin experimentele efectuate pe câini,
au descoperit o formă de pelagră, „limba neagră la câine”, caracterizată prin afecţiuni
hematologice, dereglări ale sistemului nervos central şi periferic, ficat gras, etc.
Tratamentul a constat în administrarea unei diete cu conţinut ridicat în triptofan,
cisteină şi a unui factor termostabil izolat din drojdia de bere.
170
Corelaţia cu factorul exogen antipelagros (vitamina B3) a fost stabilită abia în
1937, după izolarea din ficat a acestuia, de către biochimiştii americani Elvehjem şi
Wooley.
Importante contribuţii la înţelegerea etiopatogenezei pelagrei, cu accent pe
cauzele social-economice, a formelor de manifestare şi a mijloacelor de profilaxie şi
terapie, sunt datorate medicilor şi cercetătorilor români: Theodori (De Pelagra, Berlin ,
1858), Babeş şi Sion (Die Pellagra, Viena, 1901), Niţulescu (La therapeutique de la
pellagre, Paris, 1938), Marinescu, Parhon, Haţieganu, Slătineanu, etc.

1. Structura şi proprietăţile vitaminei B3


Acidul nicotinic, numit şi niacină, sau acid piridin-3-carboxilic şi amida sa,
nicotinamida (niacinamida) sau piridin-3-carboxilamida, sunt derivaţi piridinici. Acidul
nicotinic are formula moleculară C6H5O2N, iar nicotinamida C6H6ON2. În
organismele vii, nicotinamida se găseşte preponderent sub forma celor două nucleotide
pirimidinice: NAD şi NADP (Figura 8.1).

Figura 8.1.Vitamina B3 şi formele sale biologic active

171
Atât nicotina cât şi acidul nicotinic, sunt substanţe cristaline, incolore, uşor
solubile în apă, alcool metilic şi etilic şi greu solubile sau practic insolubile în benzen
şi eter.
Activitatea biochimică a acidului nicotinic şi a nicotinamidei este condiţionată
de păstrarea integrităţii structurale. Ciclul piridinic nu trebuie să fie substituit în poziţia
1
N deoarece, prin intermediul acestui atom de azot se stabileşte legătura acidului
nicotinic cu celelalte componente prezente în structura coenzimelor NAD+ şi NADP+.
Forme biologic inactive ale vitaminei B3 sunt: i) derivaţii 1N metilaţi (betaine), care
reprezintă metaboliţii de eliminare; ii) produşii parţial sau total saturaţi (guvacina şi
acid nipecotinic); iii) acidul picolinic care este un izomer al acidului nicotinic.
Compuşi cu acţiune antivitaminică B3 sunt: acidul izonicotinic şi hidrazida sa (HIN),
iar dintre compuşii cu rol de precursor în sinteza acidului nicotinic, pornind de la
triptofan, menţionăm acidul chinolinic (Figura 8.2).

Figura 8.2.Principalii izomeri ai acidului nicotinic

Pentru prima dată, acidul nicotinic a fost sintetizat din nicotină, prin reacţii de
oxidare cu agenţi oxidanţi puternici: HNO3, KMnO4, H2CrO4. Ulterior, acidul nicotinic
a fost obţinut din chinolină, 3-etil-piridină şi 3-fenil-piridină, prin oxidare la cald, în
mediu acid şi în prezenţă de catalizatori (HgO, SeO2).
Industrial, acidul nicotinic se obţine din 3-picolină, prin oxidare cu vapori de
aer, în prezenţa oxizilor de vanadiu şi fier. Ca materie primă se mai foloseşte piridina,
care prin reacţii succesive de sulfonare sau bromurare, tratare cu KCN, se transformă
în nitrili care prin hidroliză formează acidul nicotinic. Acesta, prin tratare cu amoniac
duce la obţinerea nicotinamidei (Figura 8.3).

172
Figura 8.3. Obţinerea industrială a acidului nicotinic şi a amidei sale

2. Surse de vitamină B3
Organismul uman nu este capabil să sintetizeze decât într-o mică proporţie
niacina, motiv pentru care necesităţile zilnice sunt asigurate mai ales din surse
exogene. Endogen, niacina poate fi sintetizată pornind de la triptofan, dar cantitatea de
niacină produsă nu poate asigura decât într-o foarte mică măsură, necesităţile
organismului.
Cele mai bogate surse alimentare de niacină sunt drojdia, carnea, carnea de pui,
peştii (ton, somon), cerealele (în special fulgi de cereale), legumele şi hrana marină. În
general, ţesuturile proaspete ale mamiferelor conţin 3-5 mg vitamină B3/100g.
Vitamina B3 este depozitată în ficat, pancreas, rinichi, inimă, creier, placentă şi timus.
Cele mai bogate produse naturale în niacină sunt: drojdia, tărâţele şi germenii
cerealelor, făina de malţ, legumele: varză, nuci, morcovi, spanac, castraveţi, mazăre,
cartofi. În plante, în special în boabele de grâu şi porumb, niacina poate fi legată la
glucoză cu care formează glicozide, care îi descresc semnificativ activitatea biologică.
Un astfel de complex vitamino-dependent este niagina, din care niacina este eliberată

173
la nivelul intestinului subţire, printr-un proces de hidroliză alcalină. Laptele, legumele
cu frunze verzi, vinul, berea, cafeaua şi ceaiul, conţin niacină în concentraţii mai mici.
Prin prăjire, conţinutul în niacină al cafelei creşte de la 0,6 mg/100g la 12,7 mg/100g,
datorită transformării trigonelinei.
În conformitate cu Consiliul Internaţional pentru Nutriţie şi Alimentaţie,
necesarul zilnic de vitamină B3 care trebuie asigurat din alimentaţie, este de 30 mg/zi
pentru un adolescent şi de 20 mg/zi pentru o adolescentă. Un bărbat adult peste 60 de
ani prezintă un necesar de 21 mg niacină /zi, iar la o femeie peste 60 de ani necesarul
este de 17 mg/zi.
Unele dintre alimentele ce conţin niacina în concentraţie apreciabilă, sunt
prezentate în tabelul 8.1. În acest tabel sunt prezentate concentraţiile de niacină, fără a
se lua în considerare cantitatea de vitamină obţinută prin sinteză directă din triptofan.

Tabelul 8.1.Conţinutul în niacină a principalelor alimente din dietă


Aliment Unitate de măsură Niacină
(mg)
pui 3 uncii (carne gătită, fără 10,6
piele)
curcan 3 uncii(carne gătită, fără 5,8
piele)
vită 3 uncii (carne gătită) 3,1
ton 3 uncii 11,3
somon 3 uncii 8,5
pâine integrală o felie 1,1
cereale 1 cană 5-7
fulgi de cereale 1 cană 20-27
imbogăţite
paste 1 cană 2,3
alune 1 uncie 3,8
linte 1 cană 2,1
cafea 1 cană 0,5

S-a dovedit experimental că triptofanul poate înlocui (cel puţin parţial)


vitamina B3 la om, animale, şi microorganismele vitamin-PP dependente, deoarece
joacă un rol dublu în procesul de biosinteză a acidului nicotinic: este transformat în
cofactori nicotinici şi este stimulator al florei intestinale producătoare de acid nicotinic.
Surse sintetice de niacină: se găsesc sub formă de nicotinamidă şi acid
nicotinic. Nicotinamida este cel mai des utilizată ca supliment nutriţional în

174
alimentaţie. Acidul nicotinic este indicat numai cu prescripţie medicală, ca inhibitor al
sintezei de colesterol.

3. Metabolismul vitaminei B3
3.1 . Absorbţia intestinală
Absorbţia intestinală a niacinei a făcut obiectul unor studii intense pe intestin şi
pe ficat de şobolan perfuzat. S-a observat că traversarea bordurii în formă de perie a
enterocitelor este un proces saturabil, dependent de sodiu, rapid şi inhibat de analogi
structurali de tipul uabainei (inhibitor pentru Na+-K+ ATPază). Absorbţia se realizează
şi printr-un mecanism de difuzie pasivă, după o prealabilă concentrare a niacinei.

3.2 . Biosinteza niacinei


Sinteza endogenă a nicotinamidei are loc prin degradarea oxidativă a
triptofanului (Figura 8.4).

175
Figura 8.4. Biosinteza formei biologic active a vitaminei B3 (NAD+), pornind de la triptofan

Transformarea triptofanului în formilkinurenină este o reacţie enzimatică la


care participă şi vitamina B1. Formilkinurenina este hidrolizată, sub acţiunea unei
formidaze, în acid formic şi kinurenină, care se regăseşte în urină după administrare de
triptofan. Kinurenina prin oxidare, în prezenţa vitaminei B2, se transformă în 3-
hidroxikinurenină, care prin hidroliză formează acidul 3-hidroxiantranilic şi eliberează
o moleculă de α-alanină. Reacţia este catalizată de kinureninază, enzimă care are drept
cofactor piridoxal-fosfatul. Kinurenina şi hidroxikinurenina reprezintă puncte de
intersecţie metabolică, deoarece în funcţie de necesităţile organismului secvenţa
metabolică este orientată către formarea de niacină, sau de acid kinurenic, sau acid
xanturenic. Formarea celor compuşi este caracteristică unor boli ereditare care
afectează metabolismul triptofanului.

176
Acidul 3-hidroxi-antranilic este oxidat cu formare de acid acroleil-fumaric care
printr-o reacţie de condensare spontană se transformă în acid chinolinic. Sub acţiunea
chinolinat-transribolazei şi în prezenţa fosforibozilpirofosfatului (PRPP), are loc
formarea acidului chinolinic. Prin decarboxilarea acestuia se formează
+
mononucleotidul acidului nicotinic, care sub acţiunea unei NAD -pirofosforilaze şi a
unei NAD+-sintetaze (în prezenţă ATP) duce la formarea cofactorul nicotin-adenin-
dinucleotid (NAD+).

3.3 . Circulaţia, activarea, catabolismul şi eliminarea vitaminei B3


Sângele uman conţine 4-10 mg acid nicotinic/l, predominant sub formă de
NAD şi NADP+, distribuite majoritar în eritrocite şi globulele albe. Serul uman nu
+

conţine decât 0,02-0,05 mg de acid nicotinic liber. Sub formă de NAD(P)+, niacina este
distribuită în toate ţesuturile, predominant în ficat, care conţine în jur de 65 mg acid
nicotinic.
Calea de activare a acidului nicotinic în cofactorul său activ este prezentată în
figura 8.5 Această activare are loc în aproape toate ţesuturile.
Principalul catabolit al niacinei este 1N-metil nicotinamida, iar concentraţia sa
în urină este de 5-8 mg/24 ore, reprezentând aproximativ 60% din totalul produşilor de
degradare ai vitaminei prezenţi în urină. Acesta este un proces activ de excreţie
tubulară, care este mediat de transportori specifici, fără posibilitate de reabsorbţie a
niacinei. O mică parte din 1N-metil nicotinamida nu este eliminat imediat, ea fiind
oxidată în ficat la 2- sau 4-piridon carboxamida. La nivelul rinichilor are loc şi un
proces activ de reabsorbţie al niacinei, Na-dependent care poate fi inhibat de analogii
structurali ai vitaminei.
Pentru a fi eliminat, acidul nicotinic se combină cu glicina şi formează acidul
nicotinuric, care este eliminat în urină.

177
Figura 8.5. Activarea niacinei

4. Rolul biochimic al vitaminei B3


Formele active ale vitaminei B3, cofactorii enzimatici NAD+ (nicotinamid-
adenin-dinucleotid) şi NADP+ (nicotinamid-adenin-dinucleotid-fosfat), sunt utilizaţi în
reacţiile de oxido-reducere din organismele vii, de aproximativ 200 de enzime, în care
aceşti cofactori enzimatici joacă rol de acceptor, sau donor de electroni. În timp ce
NAD+ este cofactor enzimatic pentru enzimele implicate în reacţiile de degradare
(catabolism), NADP+ este cofactor pentru cele implicate în biosinteză (anabolism).
Principalele dehidrogenaze care au drept cofactor enzimatic NAD(P)+ sunt prezentate
în tabelul 8.2.
Toate aceste implicaţii sunt posibile datorită structurii coenzimelor NAD+ şi
NADP+, care le permite participarea la procese redox reversibile. Transportul de
electroni se face prin intermediul nucleului pirimidinic la nivelul căruia se realizează
trecerea de la forma oxidată la cea redusă şi invers (Figura 8.6).

Figura 8.6. Reacţia generală de oxido-reducere a NAD(P)+.


(Rib – riboză, H- - ion hidrură)

Tabelul 8.2. Principalele dehidrogenaze, care au drept cofactori enzimatic NAD(P)+, substratele
asupra cărora acţionează şi produşii lor de reacţie.

178
Substrat Enzimă Coenzimă Produs de reacţie
alcool etilic alcool-dehidrogenază NAD+ aldehidă acetică
acid lactic lactat-dehidrogenază NAD+ acid piruvic
acid l-malic l-malat dehidrogenază NAD+ acid oxalolacetic
glicerol-3-fosfat 3-p-glicerol NAD+ dihidroxiaceton
dehidrogenaza fosfat
azotaţi nitrat reductaza NAD+ nitriţi
glucozo-6-fosfat glucozo-6-fosfat- NADP+ 6-fosfoglucono
dehidrogenaza lactona
acid izocitric izocitrat dehidrogenaza NADP+ acid oxalolsuccinic
l-malat malat dehidrogenaza NADP+ acid piruvic + co2
l-malat malat dehidrogenaza NAD+ oxalacetat
glutation-sh glutation reductaza NADP+ glutation oxidat
acid glutamic glutamat dehidrogenaza NADP+ acid α-cetoglutaric
acid hidroxibutirat NAD+ acid acetoacetic
hidroxibutiric dehidrogenaza
sorbitol sorbitol dehidrogenaza NAD+ fructoză
acid 6- 6-fosfogluconat NADP+ ribulozo-5-fosfat
fosfogluconic dehidrogenaza
acid dihidroorotic dihidrorotat NAD+ acid orotic
dehidrogenaza

Potenţialul normal de oxidoreducere al cuplului este de - 0,32V, dar în celulă


acesta este modulat în funcţie de proporţiile relative ale formelor oxidate şi reduse.
Cele două forme intervin în diverse reacţii, fiecare având rolul său bine determinat, în
funcţie de necesităţile organismului.
NAD+ este, în principal, localizat intramitocondrial, fiind prima verigă a
catenei respiratorii. Participă la multe reacţii de dehidrogenare din glicoliză, lipoliză,
ciclul acizilor tricarboxilici, etc., unde reprezintă acceptorul de hidrogen. Se formează
NADH care este imediat reoxidat de către o flovoenzimă, astfel încât raportul
NAD+/NADH, H+ să se menţină la valoarea 1 şi valoarea potenţialului redox să fie mai
mare de - 0,32V. Reoxidarea NADH se realizează cu regenerare de ATP, iar oxigenul
se reduce cu formare de apă. Reamintim că fluxul invers de electroni, de la FADH2 la
NAD+, este excepţional.
NADP+ este localizat în citoplasmă. În acest caz raportul NADP+/NADPH, H+
este mai mic de 1, iar potenţialul redox al sistemului este inferior valorii de - 0,32V.
Fiind situat în afara catenei respiratorii, NADPH este principalul donor de hidrogen în
reacţiile de transhidrogenare din organism, ca de exemplu reacţia:
179
R-CH=CH-CO-S-ACP + NADPH + H+ R-CH2-CH2-CO-S-ACP + NADP+

unde HS-ACP este proteina purtătoare de grupări acil (acyl-carrier protein). Aceasta
reprezintă prima etapă din biosinteza acizilor graşi.
În structura hidroxilazelor, sau monooxigenazelor, enzime care catalizează
hidroxilarea unor molecule de substrat (RH) cu participarea oxigenului molecular,
NADPH joacă rol de agent reducător:
RH + O2 + NADPH + H+ ROH + H2O + NADP+

Aceste enzime sunt implicate, în primul rând, în biosinteza colesterolului şi producerea


derivaţilor săi, hormonii steroizi, acizii biliari, etc. În cazul în care calea Embden-
Meyerhoff-Parnas este saturată, reducerea NADP+ produs în aceste reacţii se
realizează, în principal, pe calea pentozofosfaţilor.
Cele două forme biologic active ale vitaminei B3 au spectre de absorbţie
diferite şi caracteristice, transformarea lor reciprocă putându-se urmări
spectrofotometric (Figura 8.7).

Figura 8.7. Spectrele de absorbţie ale NAD(P)+

NAD+ este substrat pentru enzimele care fac parte din clasa mono-ADP-
riboziltransferazelor şi poli-ADP-ribozil polimerazelor, care îndepărtează niacina din
NAD+ şi respectiv transferă ADP-riboza la proteine. Mono-ADP riboziltransferazele au
fost pentru prima oară descoperite la bacterii, unde produc toxine cum ar fi holera şi
difteria. Aceste enzime şi produşii lor, proteinele ADP-ribozilate, au fost găsite şi în
celule de mamifere unde se pare că au un rol chei în semnalizarea celulară, fiind
implicate în activitatea proteinelor G. Proteinele G sunt proteine care leagă guanozin
5’-trifosfatul (GTP) şi acţionează ca intermediari într-o serie de căi de semnalizare.
Poli-ADP-ribozil polimerazele (PARPs) sunt enzime care catalizează transferul mai

180
multor unităţi ADP-riboză de la NAD+ la proteine acceptoare. PARP par să intervină în
replicarea şi repararea ADN, precum şi în diferenţierea celulară, sugerând un posibil
rol al NAD+ în prevenirea cancerului. Până în prezent au fost identificate cel puţin 5
proteine PARP. Deşi funcţiile acestora nu au fost pe deplin elucidate, existenţa lor
indică o eventuală cale de consum a NAD+. O a treia clasă de enzime, ADP-ribozil
ciclazele, catalizează formarea ADP-ribozei ciclice, o moleculă care în celulă provoacă
eliberarea ionilor de calciu din situsurile de depozitare, şi probabil, joacă şi ea un rol
cheie în semnalizarea celulară.

5. Unităţi de activitate vitaminică B3 şi necesităţi nutriţionale


Necesităţile de nicotinamidă şi acid nicotinic ale unui adult sunt estimate la 10-
20 mg/zi şi sunt asigurate o treime din alimente şi flora intestinală şi două treimi din
triptofan, care îndeplineşte rolul de provitamină B3. Cantitatea de vitamină B3 este
dependentă de conţinutul de triptofan din hrană şi de eficienţa conversiei acestuia în
acid nicotinic. Procesul necesită prezenţa vitaminelor B1, B2, B6 şi A, a căror lipsă
diminuează viteza de sinteză a acidului nicotinic. Aportul zilnic este dependent de
numărul de calorii consumate. În general, se recomandă o medie de 5,4 mg/1.000
kcalorii, dar adolescenţii au nevoie zilnic de 17 - 25 mg acid nicotinic. Necesităţile de
nicotinamidă cresc în perioadele de sarcină, lactaţie, la utilizarea contraceptivelor orale
şi în cancer.
Pentru a putea lua în considerare cantitatea de niacină care se formează din
triptofan, Comitetul Internaţional pentru Nutriţie şi Alimentaţie a definit ca unitate
arbitrară, echivalentul de niacină (NE) care este dat de relaţia: 60 mg triptofan sunt
echivalenţi cu 1 mg de niacină. Cu toate acestea, studiile efectuate la începutul
secolului XX, în sudul Statelor Unite au indicat că dieta unora dintre indivizii care
sufereau de pelagră conţinea suficient NE pentru a preveni pelagra. Studiile efectuate
ulterior au demonstrat că în cazul în care conţinutul de niacină din alimente scade,
triptofanul din dietă nu influenţează în nici un fel concentraţia de vitamină din
eritrocite.
Conform FNB („Food and Nutrition Board”), necesarul zilnic de niacină
(Recomamended Dietary Allowance RDA), revizuit în 1998, se bazează pe cantitate
necesară pentru a preveni apariţia deficienţei în vitamină B3. Astfel, pelagra poate fi
prevenită de aproximativ 11 mg NE/zi, dar, în condiţii fiziologice normale o
concentraţie de 12 – 16 mg/zi poate normaliza excreţia urinară a metaboliţilor niacinei.
Deoarece pelagra reprezintă o deficienţă majoră, FNB a hotărât să folosească „excreţia

181
metaboliţilor niacinei” ca indicator al statusului nutriţional (Tabelul 8.3). Unii cercetători
consideră conţinutul celular de NAD(P)+ ca fiind un indicator mai precis statusul
nutriţional al niacinei.

Tabelul 8.3. Necesarul zilnic de niacină recomandat în dietă


Sex masculin Sex feminin
Grupa de vârstă Vârstă
(mg NE/zi) (mg NE/zi)
0-6 luni 2 2
nou-născuţi
7-12 luni 4 4
1-3 ani 6 6
copii 4-8 ani 8 8
9-13 ani 12 12
adolescenţi 14-18 ani 16 14
adulţi peste 19 ani 16 14
sarcină - - 18
alăptare - - 17

6. Vitamina B3 în stări fiziologice normale şi patologice


6.1 . În stare fiziologică normală
În stări fiziologice normale, petele roşii care apar pe piele, mâini şi piept
reprezintă un efect întâlnit deseori în precarenţa de niacină, atunci când doza de
vitamină este mai mică de 30 mg/zi. Deşi, aceste efecte apar foarte rar în cazul unei
deficienţe de nicotinamidă, FNB a stabilit ca nivelul minim de niacină („The tolerable
upper intake level” – UL) să fie de 35 mg/zi, pentru a preveni efectele în rândul
populaţiei (Tabelul 8.4.). Această concentraţie nu este valabilă în cazul indivizilor care
urmează un tratament sub supraveghere medicală, aşa cum este cazul indivizilor care
sunt trataţi cu acid nicotinic în concentraţie mare, în vederea reducerii concentraţiei de
colesterol din sânge.

6.2 . Hipovitaminoză şi avitaminoză B3


Deficienţa în niacină, sau pelagra poate apare în urma administrării unei diete
sărace în vitamină sau/şi triptofan. Aşa cum am menţionat anterior, deficienţa în
principii nutritive poate contribui şi la dezvoltarea unei deficienţe în niacină.
Pelagra debutează prin: pierderea poftei de mâncare, astenie, indigestie,
ulterior, apariţia stomatitelor, umflarea şi înroşirea limbii, scăderea în greutate,
anorexie, insomnie, etc. În stare carenţială avansată, boala este cunoscută sub numele

182
de „boala celor patru D”: dermatită, diaree, demenţă şi deces. Maladia apare la
populaţii care consumă aproape exclusiv făină de porumb, adesea alterată, şi este
agravată de alcoolismul cronic. Porumbul are un efect pelagrogen deoarece are un
conţinut redus în triptofan şi lizină. Pelagra nu este o niacinavitaminoză pură deoarece
la apariţia ei contribuie şi alte deficienţe vitaminice B (B1, B2, B6). Boala este frecvent
însoţită de infecţii acute sau cronice, care la rândul lor pot accentua crizele pelagroase.
În cazuri avansate bolnavii de pelagră prezintă anemie macrocitară hipocromă şi
aclorhidrie histamino-rezistentă.

Tabelul 8.4. Nivelul minim de niacină acceptat conform recomandărilor FDB


Grupa de vârstă UL pentru niacină
(mg/zi)
nou-născuţi: 0-12 luni imposibil de stabilit
copii: 1-3 ani 10
4-8 ani 15
9-13 ani 20
adolescenţi: 14-18 ani 30
adulţi: peste 19 ani 35

Simptoamele clasice ale pelagrei sunt de trei tipuri: a) dermice: leziuni


cutanate tipice sub formă de eriteme de culoare roşie, simetrice şi simultane care
afectează extremităţile expuse la lumină: i) faţa dorsală a mâinilor („mănuşile”
pelagrosului); ii) partea dorsală a picioarelor şi gleznelor („cizmele” pelagrosului); iii)
faţă, nas, bărbie, frunte (eritem „în fluture”); iv) gât şi stern („cravata” pelagrosului sau
a lui Casal). Cronicizarea duce la cheratinizarea epidermei, care are tendinţa de a se
desprinde de dermă. Există şi unele forme mai grave ale bolii, dar fără manifestări
dermice („pelagră fără pelagră”); b) digestive: demarează cu leziuni la nivelul buzelor,
inflamaţii cronice ale mucoasei digestive, stomatită, glosită, gastrită, diaree însoţită de
hemoragie; c) neuropsihice: oboseală, scăderea atenţiei şi a memoriei, stări de
iritabilitate care alternează cu cele de melancolie, iar în final se instalează demenţa.
Aceasta se caracterizează prin depresii, confuzii mintale, psihoze, fobii, halucinaţii care
duc adesea la sinucideri.
Simptoamele sindromului celor „4D’s” sunt însoţite de porfinurie, scăderea
rezistenţei la infecţii şi la agenţi toxici.
O altă dereglare cu manifestări dure este boala Hurtnup. Aceasta este o maladie
genetică, recesivă-autozomală rară, care se datorează unei absorbţii defectuoase a
triptofanului, şi se caracterizează prin dermatite asemănătoare celor prezente în

183
pelagră: ataxie, înapoiere mintală şi tulburări psihice. Boala este însoţită de
aminoacidurie importantă, care afectează în special aminoacizii monocarboxilici.
Simptomele pelagrei apar şi în alcoolism cronic, ciroze hepatice, diabet, boli
infecţioase însoţite de febră.
Simptomele sindromului Hartnup şi formele de pelagră „clasice” răspund la
tratamentele cu niacină, dacă sunt însoţite de o alimentaţie bogată în carne, ouă şi lapte.
Dozele terapeutice recomandate sunt între 50-500 mg/zi, în funcţie de gravitatea bolii.

6.3 . Hipervitaminoza B3
Îmbujorarea, mâncărimea, tulburările digestive, cum ar fi greaţa şi voma, sunt
simptome comune care apar în intoxicarea cu acid nicotinic. S-a constatat că doze mai
mari de 25 mg pot determina şoc anafilactic, deoarece acidul nicotinic şi nicotinamida
determină vasodilataţie periferică de scurtă durată. Hepatotoxicitatea, a fost observată
atunci când au fost ingerate cantităţi de aproximativ 750 mg acid nicotinic/zi, pe o
perioadă de cel puţin 3 luni. S-a observat că hepatita se instalează după o ingerare de
500 mg/zi timp de două luni, deşi toate cercetările efectuate indică faptul că hepatite
severe pot să apară şi la concentraţii de 3-9 mg/zi, doză care este utilizată în
tratamentul hipercolesterolemiei (inhibarea biosintezei lipidelor şi, în special, a
colesterolului), pe o perioadă de timp îndelungată. Unele studii pun în discuţie efectul
hipocolesterolemiant al unor doze mari de acid nicotinic fără însă a elucida
mecanismul.
Până în prezent nu s-au descoperit efecte toxice ale niacinei din alimente.

6.4 . Interrelaţii. Antivitamine


Administrarea pe perioade lungi de timp a vitaminei B6 şi a vitaminei C,
determină apariţia unei simptomatici tipice pelagrei. Carenţa separată sau concomitentă
de B1, B2 şi B6 duce la scăderea rezervelor de niacinamidă din ficatul animalelor de
experienţă. Vitamina PP are acţiune sinergică cu aceste vitamine, dar şi cu acizii folici
în tratamentul pelagrei.
Interacţii cu medicamente: co-adminstrarea de acid nicotinic cu lovastatin
(un medicament cu efect hipocolesterolemiant) poate avea ca efect necroza muşchilor
scheletici. Acesta este un caz special în care celulele musculare intră direct în necroză,
eliberând enzimele musculare şi electroliţii în organism, ceea ce uneori duce la
blocarea rinichilor. Sulfinpirazona, este un medicament utilizat în tratamentul gutei,
care determină eliminarea catabolică a acidului uric în sânge şi eliminarea lui în urină.
Acest efect poate fi inhibat de acidul nicotinic. Administrarea pe termen lung a 5-

184
fluorouracil (medicament utilizat în chimioterapia cancerului) determină apariţia
simptomelor caracteristice pelagrei. În cazul tratamentului de lungă durată a
tuberculozei cu izoniazidă, se recomandă suplimentarea alimentaţiei cu niacină,
deoarece izoniazida este un antagonist al niacinei care poate duce la apariţia
simptoamelor de pelagră. Estrogenii şi contraceptivele orale care conţin estrogen cresc
capacitatea de sinteză a niacinei din triptofan, ceea ce determină scăderea necesarului
alimentar de niacină.
Antivitamine B3: cei mai studiaţi sunt analogii structurali ai acidului nicotinic
şi nicotinamidei. Structura principalelor antivitamine este dată în figura 8.8. În această
categorie se intră şi hidrazida acidului care a fost prezentată împreună cu izomerii
structurali ai acidului nicotinic (Figura 8.8).

Figura 8.8. Antivitaminele B3

185
186
CAPITOLUL IX

VITAMINA B 5 (Acid P antotenic)

Acidul pantotenic, cunoscut şi ca vitamina B5, este o vitamină hidrosolubilă, cu


răspândire ubicuitară (greacă: „pas patos - peste tot”), necesară tuturor organismelor
vii. Acidului pantotenic i-au fost atribuite o serie de alte denumiri cum ar fi: vitamina
B5, Bx, factorul antidermatidic, factorul antipelagros al puiului de găină, factorul
filtrant, etc.
Acidul pantotenic a fost pentru prima dată izolat din drojdii, de către Williams,
în 1933 şi din extract hepatic în 1940. În 1953, Lipmann (premiul Nobel pentru
medicină şi fiziologie în 1953) a demonstrat că acidul pantotenic este constituentul
coenzimei A, agentul universal de transfer al grupărilor acil.

1. Structura şi proprietăţile vitaminei B5


Acidul pantotenic este acidul 3-(2,4dihidroxi-3,3’-dimetilbutiramido)-
propionic, cu formula moleculară C9H17O5N şi o masă de 219,2 Da. (Figura 9.1).
Molecula acidului pantotenic este formată dintr-un rest de acid pantoic (1,4 -dihidroxi-
3,3’-dimetil butiric) şi un rest de β-alanină legate printr-o legătură amidică.
Activitatea biologică a acidului pantotenic este strâns dependentă de structura
sa moleculară. Astfel, prin înlocuirea β-alaninei cu alt aminoacid (acid aspartic, lizină,
ornitină, α-alanină, acid glutamic, etc.) se formează compuşi fără activitate vitaminică.
Prin esterificarea grupării carboxil din structura β-alaninei cu radicali metil sau etil, se
observă o scădere a activităţii biologice. Dintre cei doi stereoizomeri ai acidului
pantotenic, numai forma dextrogiră este activă biologic.
În organismele animale, vitamina B5 se întâlneşte şi sub formă de pantotenol,
compus în care gruparea carboxilică a restului de β-alanină este înlocuită cu o grupare
hidroximetil (-CH2-OH). Dacă pentru animale acesta este singurul derivat cu activitate
biologică asemănătoare acidului pantotenic, în cazul unor microorganisme
(Leuconostoc mesenteroides) are rol de antivitamină.
Acidul pantotenic este o substanţă uleioasă, higroscopică şi optic activă.
Amestecul racemic are aceleaşi proprietăţi fizico-chimice şi aceeaşi stabilitate ca şi
forma naturală, care este dextrogiră. Este uşor solubil în apă, acid acetic şi puţin solubil
în solvenţi organici (benzen, tetraclorură de carbon). În mediu slab acid este unul dintre
187
cei mai stabili componenţi ai complexului vitaminic B, dar la încălzire şi în mediu
bazic este instabil.
Pantotenolul, care este provitamina acidului pantotenic, este mai stabil în
soluţie apoasă decât acidul pantotenic sau pantotenatul de calciu.

Figura 9.1. Acidul pantotenic şi cofactorii săi activi

Acidul pantotenic se prepară industrial din extract hepatic, drojdii, ciuperci,


bacterii şi tărâţe de cereale, sau prin încălzirea lactonei sale cu sarea de sodiu a β-
alaninei.
Majoritatea metodelor de sinteză au la bază obţinerea pantotenlactonei, sau a
sărurilor acidului pantotenic şi β-alaninei, care ulterior sunt utilizate în sinteza
completă a acidului pantotenic. În figura 9.1 este prezentată schema sintezei acidului
pantotenic pornind de la 2-metil-propanal şi aldehidă formică.

188
Figura 9.2. Sinteza acidului pantotenic din 2-metilpropanal şi aldehidă formică

2. Surse de vitamină B5
Surse naturale. Acidul pantotenic este foarte răspândit în natură în formă
liberă, ca acid fosfopantotenic, panteteină, fosfopantotenat şi coenzima A. În cantitate
mare este prezent în lăptişorul de matcă şi drojdia de bere (200 µg/g).
La animale, cele mai bune surse sunt organele în care metabolismul este intens:
ficat (de vită, oaie, porc), rinichi, carne de porc, inimă, glande suprarenale, creier,
pancreas, plămâni. Un aliment bogat este gălbenuşul care se alătură alimentelor de
origine vegetală cu un conţinut mai ridicat de acid pantotenic: pâinea neagră, conopidă,
fasole, spanac, roşiile, soia, arahide, migdale, etc. Pentru om şi majoritatea animalelor,
acidul pantotenic este un factor esenţial (Tabelul 9.1).
Bacteriile, care în mod normal colonizează intestinul gros, sunt capabile să
sintetizeze acidul pantotenic. Încă nu se ştie dacă omul poate absorbi acidul pantotenic
sintetizat bacteriile din propria flora intestinală. Cercetările efectuate pe linii celulare
derivate din celule din structura colonului, au pus în evidenţă existenţa unor
mecanisme specifice de absorbţie a acidului pantotenic şi a biotinei produse de
bacteriile proprii organismului. Vitamina B5 poate fi sintetizată de unele specii de
microorganisme, cum ar fi cele din genul Corynebacterium, Clostridium, Acetobacter,
etc. Biosinteza presupune utilizarea valinei şi acidul α-cetoizovalerianic în calitate de
precursori pentru sinteza acizilor pantoic şi aspartic. Semialdehida malonică şi/sau
189
uracilul (timina) sunt folosiţi pentru obţinerea β-alaninei. Reacţiile se realizează în
prezenţa acidului folinic şi piridoxal-fosfatului (Figura 9.3).

Tabelul 9.1. Conţinutul în vitamină B5 al unor alimente utilizate în dietă


Aliment Unitate de măsură Acid pantotenic
(mg)
peşte (cod) 3 uncii 0,15
peşte (ton) 3 uncii 0,18
pui gătit 3 uncii 0,98
ouă (gătite) 1 buc. 0,61
lapte 1 cană 0,79
brocoli ½cană 0,40
linte ½cană 0,64
mazăre (gătită) ½cană 0,59
avocado 1 buc. 1,68
cartofi dulci (gătiţi) 1 buc. 0,51
homar (gătit) 3 uncii 0,24
pâine integrală 1 felie 0,16

La unele specii de Clostridium a fost evidenţiată o cale de biosinteză a β-


alaninei din uracil, reacţie catalizată de o enzimă capabilă să transforme propionil-CoA
în β-alanină trecând prin stadiul de acrilil-CoA, intermediar important şi în biosinteza
carnozinei şi serinei.
Surse sintetice. Acidul pantotenic este comercializat în special sub formă de
pantotenol, care odată administrat este absorbit rapid la nivelul mucoasei intestinale,
dar şi sub formă de pantotenat de calciu şi pantotenat de sodiu.
Deşi în Europa şi Japonia panteteina este utilizată ca agent
hipocolesterolemiant, în Statele Unite este comercializează ca supliment nutriţional.

3. Metabolismul vitaminei B5
Acidul pantotenic administrat oral este absorbit complet la nivelul mucoasei
intestinale printr-un mecanism complex de transport transmembranar. Prin marcarea
pantotenatului cu 14C s-a demonstrat că acest proces este foarte rapid, activ (dependent
de ATP) şi specific. Absorbţia este stimulată de prezenţa vitaminelor B1 B2 şi B3.
190
Acidul pantotenic inclus în coenzima A sau în unele complexe proteice este eliberat de
către enzimele digestive, înainte de absorbţie.

Figura 9.3. Reprezentarea schematică a biogenezei acidului pantotenic

Cea mai mare parte a acidului pantotenic absorbit se transformă în coenzima A


astfel încât concentraţia sanguină a formei libere este aproximativ 1µg/ml. Datorită
importanţei deosebite a acestui cofactor, în celule, determinarea concentraţiei serice a
vitaminei B5 este un parametru neglijabil comparativ cu distribuţia coenzimei A în
ţesuturi.

191
Figura 9.4. Biosinteza coenzimei A pornind de la acid pantotenic

Iniţial, procesul de biosinteza a coenzimei A a fost elucidat prin studii


efectuate pe specii de microorganisme aparţinând genului Proteus şi Neurospora
(Figura 9.4). Într-o primă etapă se formează acidul 4-fosfopantotenic, care ulterior este
condensat cu cisteina şi formează 4-fosfopantetenil-cisteina. Ambele procese sunt
consumatoare de energie, în prima etapă energia fiind furnizată de ATP, în timp ce în a
doua, energia este furnizată de CTP. Prin decarboxilarea 4-fosfopantetenil-cisteinei se
obţine 4-fosfopanteteina. Aceasta reacţionează cu o nouă moleculă de ATP, din
condensare rezultând defosfo-coenzima A care, sub acţiunea finală a unei kinaze, duce
la obţinerea coenzimei A. Până în prezent nu au fost clar evidenţiate proteinele de
transport specifice pentru acidul pantotenic şi pentru coenzima A. Cele două forme ale
192
vitaminei sunt stocate în diferite organe, diferenţiat în funcţie de starea fiziologică sau
fiziopatologică a organismului, dar şi de intensitatea activităţii funcţionale a diferitelor
ţesuturi. De exemplu, la copii şi adolescenţi, precum şi la diabetici, ponderea hepatică a
coenzimei A creşte în detrimentul celei musculare.
Eliminarea acidului pantotenic din organism se face preponderent (70%) prin
urină, în stare liberă sau sub formă de lactonă. Restul se elimină prin fecale (bilă) şi
transpiraţie. Se consideră că acidul pantotenic nu se degradează în organism deoarece
nu au fost identificaţi produşi specifici de catabolism, care să fie excretaţi în urină.
Cantitatea eliminată zilnic depinde de aportul vitaminic, vârstă, starea fiziologică a
organismului, etc.

4. Rolul biochimic al vitaminei B5


Forma biologic activă a acidului pantotenic este coenzima A, care reprezintă o
adevărată placă turnantă a metabolismului intermediar celular (Figura 9.5).
Acidul pantotenic, sub forma coenzimei acetilate (CH3CO~SCoA),
îndeplineşte un rol fundamental în transferul grupărilor „-CO-CH3” precum şi a unor
radicali „acil” proveniţi din metabolismul acizilor graşi, a acidului succinic, a unor
aminoacizi, etc. Prin legarea CoASH la un acid, sau de un alt compus, se formează o
legătură macroergică (CoAS~COCH3), care prin rupere eliberează 7,38 Kcal la pH 7,0.
Un exemplu este activarea acizilor graşi şi a altor acizi (acetic, succinic, malonic), care
se desfăşoară după schemă generală:
Tiokinaze
R-COOH + HS-CoA + ATP R-CO~S-CoA + H2O + AMP + PP
Mg2+, K+
Acid Gras ~CoA Acil-CoA

Acetil-CoA (CH3CO~S-CoA) participă în reacţiile de transacilare, procesele de


formare a acetilcolinei, acidului hipuric şi acetil aminoacizilor. Acest compus are un
rol major în i) biosinteza şi degradarea acizilor graşi, a sterolilor, a acizilor biliari, a
unor substanţe terpenice, carotenoide, ii) formarea sfingozinei, iii) în ciclul Krebs, etc.
Fiind o componentă majoră pentru multe sisteme enzimatice, coenzima A participă la
procese de reducere ca formarea plasminogenului şi reacţii de adiţie a grupărilor CH3
(biosinteza malonil-CoA, acid acetil-acetic, citric, hidroximetil glutaric).
Prin decarboxilarea oxidativă a acizilor piruvic şi α-cetoglutaric, în prezenţă de
CoASH, se formează acetil-CoA şi respectiv succinil-CoA. Anemia provocată de

193
insuficienţa pantotenică se datorează imposibilităţii de formare a succinil-CoA,
implicat în biosinteza hemului.

Figura 9.5. Rolul coenzimei A în metabolismul celular

5. Unităţi de activitate vitaminică şi necesităţi nutriţionale


Determinarea necesarului de acid pantotenic exogen este greu de stabilit
deoarece o parte din nevoile zilnice ale organismului sunt asigurate de flora intestinală.
Cantitatea de vitamină necesară organismului este dependentă de consumul zilnic de
kilocalorii, de starea fiziologică a organismului, sex, vârstă. OMS apreciază necesarul
zilnic de acid pantotenic la 4-8 mg/zi la adulţi şi 2-5 mg/zi la copii. De exemplu,
femeile care alăptează necesită suplimentarea cantităţii de vitamină până la 10 mg/zi.
În tabelul 9.2 sunt prezentate necesităţile zilnice de vitamină recomandate a fi
preluate din dietă („adequate intake level” –AI), în conformitate cu indicaţiile FNB
(„Food and Nutrition Board”).

6. Vitamina B5 în stări fiziologice normale şi patologice


În mod natural, la om nu a fost evidenţiată avitaminoză pantotenică. Incidenţa
scăzută a carenţelor se explică prin faptul că majoritatea alimentelor consumate au un

194
conţinut suficient de mare de acid pantotenic şi de coenzimă A, chiar dacă numai 50%
din cantitatea prezentă în alimente este absorbită.
Prin forma sa biologic activă, coenzima A, acidul pantotenic joacă un rol
deosebit în procesele de creştere a ţesuturilor, mucoaselor şi părului şi de
energogeneză.
Tabelul 9.2. Necesarul zilnic de acid pantotenic în dietă recomandat de FNB
Sex masculin Sex feminin
Grupa de vârstă Vârstă
(mg/zi) (mg/zi)
0-6 luni 1,7 1,7
nou-născuţi
7-12 luni 1,8 1,8
1-3 ani 2 2
copii 4-8 ani 3 3
9-13 ani 4 4
adolescenţi 14-18 ani 5 5
adulţi peste 19 ani 5 5
sarcină - 6
alăptare - 7

6.1 . Hipovitaminoza B5
Hipovitaminozele care se pot instala, sunt de cele mai multe ori datorate unei
stări policarenţiale generale şi apar ca efect al malnutriţiei, sau dereglării mecanismelor
de absorbţie intestinală.
Observaţiile clinice şi experimentale demonstrează că avitaminoza pantotenică
se caracterizează prin stare generală proastă, dureri de cap, insomnii, astenie
musculară, crampe abdominale, dereglări cardiovasculare, dereglarea răspunsului la
histamină şi insulină. În fază cronică apare scăderea rezistenţei la infecţii, ficat gras,
alopecie, ulceraţii cutanate, ulcer duodenal, necroză suprarenală, convulsii, comă.
La nivel molecular apar alterări i) ale procesului de biosinteză a colesterolului
şi corticosteroizilor; ii) ale decarboxilării oxidative a piruvatului şi metabolismului
acizilor graşi iii) precum şi anomalii în procesul de biosinteză al anticorpilor.
La animale, manifestările produse de deficienţa în acid pantotenic variază de la
o specie la alta. Puii de găină manifestă leziuni ale pielii, şobolanii decolorarea blănii,
iar şoarecii alopecie. Unele dintre aceste simptome pot fi vindecate utilizând şi alte
vitamine ale complexului B ceea ce demonstrează existenţa unei sinergii între
componentele acestui complexului vitaminic, în reglarea diferitelor procese
metabolice.
La câine se observă depigmentarea părului, tulburări de ritm cardiac, leziuni
hepatice, hipoglicemie şi chiar comă. La maimuţe, starea carenţială opreşte creşterea,
determină apariţia anemiei şi ataxiei.
195
6.2 . Hipervitaminoza B5
Hipervitaminoza B5 este foarte rar întâlnită, deoarece acidul pantotenic este
bine tolerat de om şi animale, chiar în doze mari. Experimental administrarea unor
doze foarte mari (10 g acid pantotenic /zi) pe o perioadă lungă de timp, duce la apariţia
unor tulburări gastrointestinale minore.

6.3 . Interrelaţii cu vitamine. Antagonişti


Interrelaţii cu vitamine. În procesele de creştere, acidul pantotenic manifestă
acţiuni sinergice cu vitamina PP, acidul folic şi biotina. În carenţa experimentală de
tiamină, administrarea de acid pantotenic duce la ameliorarea caracteristicilor de
creştere ale animalelor. Există studii care încearcă să demonstreze rolul vitaminei B12
în procesul de transformare a acidului pantotenic în coenzima A şi în stimularea
metabolismului lipidic. Se consideră că există corelaţii sinergice şi cu vitamina C
deoarece animalele cu carenţă vitaminică C indusă experimental, manifestă o
ameliorare a simptomelor la administrarea de acid pantotenic.
În concluzie, putem afirma că studiile clinice şi experimentale, de până acum,
evidenţiază creşterea eficienţei acţiunii acidului pantotenic în prezenţa vitaminelor
complexului B (B1, B2, B6, PP, B12, biotinei, acidului folic), vitaminei C şi
provitaminelor şi vitaminelor A.
Antivitamine. Cel mai important analog structural cu activitate antivitaminică
B5 este pantoiltaurina. În structura acestui compus, restul de β-alanină este substituit de
taurină. Această substanţă inhibă dezvoltarea a numeroase specii de microorganisme
care necesită acid pantotenic ca factor de creştere şi este utilizată în practica medicală
la vindecarea unor parazitoze. Efect asemănător au şi compuşii metoxilaţi ai taurinei.

CH2(OH)-C(CH3)2-CH(OH)-CONH-CH2-CH2-SO3H

Dintre antagoniştii neanalogi ai acidului pantotenic cităm: salicilaţii şi derivaţii


lor, acidul malonic, acidul 2-clor-4-aminobenzoic, streptomicina, etc. În general,
aceştia au ca efect inhibiţia dezvoltării microorganismelor intestinale, efect ce poate fi
înlăturat prin administrarea de acid pantotenic.

196
CAPITOLUL X

VITAMINA B 6 ( Piridoxina)

Primele date ştiinţifice referitoare la vitamina B6 datează din 1926 când


Goldberger, Wheeler, Lillie şi Rogers studiind „acrodinia” (dermatită caracteristică
şobolanilor cărora li s-a indus o carenţă în vitamine ale complexului B), au observat că
afecţiunile nu dispar prin administrarea de tiamină, riboflavină sau vitamină PP. În
1934, György a demonstrat că prin utilizarea unuia din factorii complexului B, putea fi
vindecată adermina, pelagra indusă la şobolani. Abia în 1937 s-a demonstrat că alături
de riboflavină, piridoxină şi factorul preventiv al pelagrei (vitamina PP), în complexul
vitaminic B există un alt factor vitaminic care a fost numit mai târziu vitamina B6.
În 1938, în cinci laboratoare diferite, vitamina B6 a fost izolată şi caracterizată
sub formă de clorhidrat de piridoxină, dar primul care a comunicat separarea în stare
pură a vitaminei B6 a fost Lepkosvsky. Pentru prima dată, denumirea de vitamină B6 a
fost dată de către György (1939).
Se cunosc şase forme ale vitaminei B6: piridoxal (PL), piridoxina (PN),
piridoxamina (PM), şi derivaţii lor fosforilaţi: piridoxal 5’-fosfat (PLP), piridoxin
5’-fosfat (PNP) şi piridoxamin 5’-fosfat (PNP). Dintre acestea piridoxal 5’-fosfatul
joacă rol de coenzimă şi prezintă cele mai importante funcţii pentru metabolismul
intermediar.

1. Structura şi proprietăţile vitaminei B6


Piridoxina este un derivat de piridină substituit: la C2 cu o grupare metil, la C3
cu o gruparea hidroxil, iar la C4 şi C5 cu câte o grupare hidroximetil. Structura 4, 5-
dihidroximetil-3-hidroxi-2-metilpiridină, denumită şi piridoxol a fost prima formă
caracterizată chimic.
Cele trei forme ale vitamina B6 diferă între ele prin natura radicalul din poziţia
C4 a nucleului piridinic: gruparea -CH2OH la piridoxină, -CHO la piridoxal, şi
CH2NH2 la piridoxamină. În urma fosforilării hidroxilului din poziţia 5 se obţine PLP
care joacă rol de coenzimă (Figura 10.1).

197
Conform clasificării IUPAC, denumirea de piridoxină este generică şi
desemnează toţi derivaţii naturali ai piridinei care prezintă activitate vitaminică B6:
piridoxolul, piridoxalul şi piridoxamina.

Figura 10.1. Formele vitaminei B6 şi a metaboliţilor săi majori.

Piridoxolul este o substanţă cristalină, incoloră, care sublimează în vid, fără


miros şi cu gust acru. Este optic inactivă, solubilă în apă, puţin solubilă în acetonă şi
insolubilă în cloroform, benzen şi eter etilic. Ca şi celelalte forme active ale vitaminei
B6, se purifică sub formă de clorhidrat. Clorhidratul de piridoxol formează cristale
incolore (sau pulbere cristalină albă) fără miros, cu gust acru şi cu punct de topire în jur
de 2070C. Clorhidratul de piridoxal cristalizează în sistemul rombic, are punct de topire
de 1650C, este uşor solubil în apă şi mai stabil în soluţie. Clorhidratul de piridoxamină
este un compus cristalin, incolor, foarte higroscopic, uşor solubil în apă şi greu solubil
în alcool.
Toate formele vitaminei B6 sunt fotosensibile (se păstrează în fiole închise la
culoare), sunt rezistente la fierbere, în mediu acid sau bazic, excepţie făcând
piridoxalul, care este termosensibil în mediu alcalin.
La temperatura camerei, vitaminele B6 sunt rezistente la acţiunea agenţilor
oxidanţi slabi (apă de brom, MnO2, Ag2O), cu excepţia piridoxolului care, prin
încălzire, trece în piridoxal.

198
Piridoxalul se obţine, pe cale sintetică, din piridoxină prin oxidare cu
KMnO4/MnO2 şi K2Cr2O7, iar piridoxamina prin tratarea cu amoniac a piridoxinei
acetilate. Oxidarea piridoxalului duce la formarea acidul 4-piridoxic, metabolit care
împreună cu lactona sa, β-piracina, au fost detectaţi în urină ca produşi de metabolizare
a vitaminei B6.
Sinteza chimică a piridoxinei porneşte de la precursorii vitaminei B6: alanina,
formaldehida şi acidul succinic.

2. Surse de vitamină B6
Vitaminele B6 sunt larg răspândite în organismele vegetale şi animale. Ca toate
vitaminele complexului B, se găseşte în cantităţi mari în drojdia de bere. Cantităţi
importante se întâlnesc şi în coaja bobului de orez, polen, seminţele cerealelor, ficatul
animalelor, peşte, gălbenuşul de ou. Lăptişorul de matcă este foarte bogat în piridoxină
(5.000 µg/g) dar şi în alte componente ale complexului vitaminic B. Cele mai bogate
surse de origine animală şi vegetală utilizate în dietă sunt: peştele, rinichiul şi ficatul de
porc, berbec şi viţel, carnea de porc (slabă), brânzeturile, gălbenuşul de ou, vinul,
laptele, pâinea integrală, legumele proaspete şi fructele (Tabelul 10.1)

Tabelul 10.1. Surse de origine animală şi vegetală şi conţinutul lor în vitamină B6


Produs Vitamină Produs Vitamină
B6 B6
mg/100 g mg/100 g
drojdie uscată 4-10 ficat de berbec, viţel 1-2,5
drojdie de bere 4-8 muşchi de berbec, 0,3-0,7
vită
boabe de soia 1-9 pasăre 1,5-2,5
seminţe de grâu, orez 0,3-0,6 jambon 1,5-2,5
seminţe de porumb, orz, 0,7-4 gălbenuş de ou 0,18-0,2
ovăz
germeni de grâu, porumb 1-5 lapte de vacă 0,05-0,3
făină de grâu 0,7-0,7 lapte uman 0,01-0,02
portocale, pere, banane 0,1-0,5 lapte praf 0,5-0,6
varză, cartofi, mazăre, 0,1-0,5 carne de porc 0,2-1,7
salată, fasole, spanac 0,1-0,5 rinichi de porc 0,8-2,7
morcovi 1,0-1,2 ficat de vacă 1,5-1,7
struguri 0,9-1,1

199
În majoritatea surselor naturale, vitamina B6 se găseşte legată la proteine sau
amidon, sau formează complexe organo-metalice.
Vitamina B6 este produsă de bacterii ca: Acetobacter xilinum, Acetobacter
aerogenes, Candida albicans, Proteus vulgaris, Pseudomonas fluorescens, Clostridium
butylicum.
În acelaşi timp, această vitamină este necesară unui mare număr de bacterii şi
animale inferioare (moluşte, insecte, viermi, melci) care nu o pot sintetiza. Animalele
ierbivore depind într-o măsură mai mică de aportul alimentar deoarece o cantitate
însemnată de B6 este biosintetizată de numeroase microorganisme prezente în intestinul
gros.

2.1 . Metabolismul vitaminei B6


Majoritatea microorganismelor sunt capabile să sintetizeze piridoxina, dar
secvenţele metabolice după care se realizează sinteza, in vivo, nu sunt complet
elucidate. Suşele de Escherichia coli, care necesită piridoxal în calitate de factor de
creştere, pot sintetiza acest compus dacă în mediul de cultură există serină, glicocol şi
glicoaldehidă. În cazul Candidei albicans, biosinteza este stimulată prin îmbogăţirea
mediului de cultură cu acid glutamic şi aspartic.
Biosinteza piridoxalului este stimulată de acidul malic şi acidul citric,
componente ale Ciclului Krebs. În celulele nervoase, conversia piridoxalului la PLP
are loc sub acţiunea piridoxal-kinazei, cu consum de ATP. Această enzimă este
activată de zinc, şi nu de magneziu sau mangan, şi este inhibată de hidrazină şi
hidrazida acidului izonicotinic (HIN).
Pentru om este indispensabilă preluarea vitaminei B6 din dietă deoarece
organismul uman nu o poate sintetiza.
Înainte de absorbţie, complexele proteice de vitamină B6, din hrană sunt
hidrolizate în stomac şi intestin, după care vitamina B6 eliberată se absoarbe uşor la
nivelul intestinului subţire, printr-un mecanism de difuzie liberă. Cercetări mai recente
subliniază existenţa unui mecanism de transport specific prin care piridoxina se
acumulează în enterocite, în concentraţii superioare celor din lumenul intestinal. În
comparaţie cu piridoxina, PLP nu suferă un proces de hidroliză, fiind absorbit la
nivelul zonei proximale a ileonului printr-un proces rapid.
În sânge, eritrocitele preiau piridoxina care va fi complexată de hemoglobină.
Ulterior, sub acţiunea unei flavin enzime ea este convertită la piridoxal şi piridoxal-
fosfat care sunt eliberate în plasmă. Sub aceste forme, vitamina B6 intră în circulaţia
entero-hepatică şi este transportată la ficat, organul cel mai bogat în această vitamină
200
(aproximativ 6-8 µg/g piridoxal şi piridoxal-fosfat; 2,5 µg/g piridoxamină şi
piridoxamin-fosfat). În funcţie de necesităţile organismului, formele active ale
vitaminei B6 sunt eliberate din ficat în circulaţia sanguină, unde PLP circulă majoritar
legat de albumina serică fiind astfel protejat de acţiunea hidrolitică a
fosfomonoesterazelor alcaline. Pentru a traversa membrana plasmatică, piridoxal-
fosfatul este supus acţiunii unor fosfataze specifice. Forma defosforilată penetrează
membrana celulară şi este re-fosforilată în citosol. Turnoverul vitaminei B6 este scăzut
deoarece zilnic se re-înlocuiesc numai 2-4% din rezervele organismului.
Transformarea vitaminei B6 în forma sa activă, piridoxal 5’-fosfatul (PLP), se
realizează sub acţiunea unei enzime unice, piridoxal kinaza, prezentă în toate celulele
organismului. Conversia se poate realiza pe două căi distincte: i) transformarea
piridoxinei la piridoxal sub acţiunea piridoxin-oxidazei, urmată de fosforilare în
prezenţa piridoxal kinazei; ii) conversia piridoxinei în piridoxin fosfat, care sub
acţiunea piridoxin-fosfat-oxidazei (oxidază specifică) este deshidratat la piridoxamin
fosfat (Figura 10.2).

Figura 10.2. Prezentarea schematică a mecanismului de activare şi


catabolizarea vitaminei B6.

Aproximativ 50% din vitamina B6 adusă în organism prin dietă (2 mg/zi) este
eliminată în urină sub forma acidului 4-piridoxic (0,5-1,3 mg/zi). Enzima responsabilă
de catabolizarea piridoxalului la acidul 4-piridoxic este aldehid-oxigen oxidoreductaza.
Restul se elimină sub formă de compuşi chimici mai mult sau mai puţin identificaţi.
Când în urină se întâlnesc urme de piridoxal fosfat, acesta nu provine din rezerva
plasmatică, deoarece forma coenzimatică a vitaminei B6 nu este ultrafiltrabilă. În
condiţii fiziologice normale, se excretă aproximativ 500-700 µg de vitamimă/24 ore.

201
Excreţia vitaminei B6 este mai scăzută la persoanele în vârstă decât la tineri, probabil
din cauza scăderii capacităţii de filtrare renală.
Prin fecale se elimină 0,7- 0,9 mg/zi la adulţi şi 0,13- 0,15 mg/zi la copii,
variaţiile depinzând de tipul dietei.

3. Rolul biochimic al vitaminei B6


3.1 . Mecanismul general de acţiune al piridoxal fosfatului
Vitamina B6, joacă un rol vital în funcţionarea a aproximativ o sută de enzima
care catalizează reacţii chimice esenţiale în metabolismul aminoacizilor. Toate aceste
enzime catalizează reacţii în care aminoacidul formează o baza Schiff (aldimină) prin
condensarea grupării amino- din structura aminoacidului cu gruparea aldehidică a
piridoxal fosfatului (Figura 10.3). Baza Schiff formată poate suferi trei tipuri de reacţii:
i) racemizare – când se transformă în aminoacidul de bază şi eliberează piridoxal
fosfatul; ii) decarboxilare – sub acţiunea unor decarboxilaze specifice se eliberează
piridoxal fosfatul cu formare de amină primară; iii) transaminare – sub acţiunea unei
hidrolaze aminoacizii sunt transformaţi în α-cetoacizi, cu eliberare de fosfat de
piridoxamină.
Principalele decarboxilaze care utilizează vitamina B6 sunt: i) histidin
decarboxilaza – care produce histamină pornind de la histidină. Histamina este un
important vasopresor care este eliberat de mastocite ca răspuns la apariţia unui conflict
„antigen-anticorp” la suprafaţa lor (astm, eczeme, diverse alergii), dar şi un mesager
secund al gastrinei din stomac. La acest nivel dictează începerea secreţiei gastrice în
momentul încetării secreţiei de gastrină; ii) ornitin decarboxilaza – produce
putresceina, precursor în sinteza sperminei şi spermidinei, două poliamine cationice
esenţiale în reglarea celulară a interacţiilor cu acizii nucleici; iii) decarboxilaza acidului
glutamic – transformă acidul glutamic în acid γ-amino butiric (GABA), un
neuromediator important. Această enzimă este una dintre cele mai sensibile la
deficienţa vitaminică.
Cu excepţia lizinei toţi aminoacizii suferă reacţii de transaminare care
utilizează piridoxal fosfatul drept coenzimă. Mecanismul reacţiei de transaminare, prin
intermediul piridoxal fosfatului, este reprezentat schematic în figura 10.4.

3.2 . Alte enzime piridoxal fosfat dependente

202
Cistationin-sintetaza şi cistationaza: sunt enzime implicate în metabolismul
tioaminoacizilor (Figura 10.5). Cistationin-sintetaza piridoxal-fosfat dependentă
catalizează etapa de condensare a homocisteinei cu serina, Cistationina formată este
hidrolizată la cisteină sub acţiunea cistationazei.

Figura 10.3. Mecanismul de acţiune al piridoxal fosfatului

Figura 10. 4. Reprezentarea schematică a reacţiilor de transaminare care


utilizează piridoxal fosfatul

203
Figura 10.5. Biosinteza cisteinei pornind de la metionină

Deficienţa cistationin-sintetazei determină homocistinuria PLP-dependentă


caracterizată prin afectarea cristalinului, deformări osoase, înapoiere mintală.
Biochimic, se constată acumularea metioninei şi cisteinei în sânge şi urină. De obicei,
bolnavii sunt purtătorii unei mutaţii, la nivelul situsului catalitic activ, care reduce
afinitatea dintre apoenzimă şi piridoxal-fosfat.
Deficitul în cistationază determină cistationinuria caracterizată printr-un tablou
clinic atipic, dar întotdeauna asociat cu înapoiere mintală. Se consideră că maladia
poate fi determinată fie de mutaţii care reduc afinitatea apoenzimei pentru PLP, fie de
mutaţii care reduc sau împiedică biosinteza apoenzimei. Vitaminoterapia, cu doze
farmacologice, este utilă în situaţia existenţei unei activităţi enzimatice reziduale şi
ineficientă la persoanele cu deficit total.
Kinureninaza: enzimă PLP-dependentă care catalizează transformarea
kinureninei şi 3-hidroxi-kinureninei (provenind din degradarea oxidativă a triptofanului
sub acţiunea triptofan-pirolazei) în acid antranilic şi respectiv 3-hidroxiantranilic.
Această cale metabolică secundară stă la baza testului de evaluare a rezervelor de
triptofan din organism (Figura 10.6). Deficitul de kinureninază determină instalarea
204
aciduriei xanturenice caracterizată prin înapoiere mintală şi eliminarea masivă a
acizilor kinurenic, xantokinurenic şi ai derivaţilor acestora în urină.

Figura 10.6. Catabolismul triptofanului

Printre alte sisteme enzimatice care utilizează vitamina B6 mai menţionăm: i)


serin dezaminaza: care transformă serina în acid piruvic; ii) serin hidroximetil
transferaza care permite sinteza serinei pornind de la două molecule de glicină, printr-o
reacţie de condensare care necesită prezenţa NAD, acidului lipoic şi a acidului
tetrahidrofolic; iii) δ-amino levulinat sintaza care catalizează prima etapă a sintezei
hemului şi porfirinei pornind de la glicină şi succinil-CoA, printr-o reacţie de
condensare. În deficienţa de vitamină B6 activitatea acestei enzime scade dramatic şi
duce la instalarea anemiei microcitare şi hipocrome.
Hormonii steroidieni, estrogenul şi testosteronul, se leagă la receptorii pentru
hormoni steroidieni de la nivelul nucleului inducând modificări ale transcripţiei
genelor. Legarea PLP la receptorii pentru hormoni steroidieni inhibă legarea
hormonilor steroidieni şi diminuează efectul acestora. Legarea PLP la receptorii pentru
estrogen, progesteron, testosteron şi alţi hormoni steroidieni şi modificarea acţiunii
acestora sugerează probabilitatea ca statusul vitaminei B6, să poată avea implicaţii
asupra unor forme de dezvoltare malignă cum sunt cancerul de sân, sau cancerul de
prostată.

4. Unităţi de activitate vitaminică B6 şi necesităţi nutriţionale


Necesarul nutriţional de vitamina B6 este dificil de evaluat, deoarece această
vitamină se găseşte în alimente şi de asemenea poate fi sintetizată de către bacteriile
saprofite din tubul digestiv. Aportul cotidian de vitamină B6 recomandat este de 2,0-
2,2 mg/zi pentru un om adult şi de 30 µg/kg corp/zi pentru copii. Necesarul este crescut
la femeile gravide şi cele care alăptează. (Tabelul 10.2).

5.Vitamina B6 în stări fiziologice normale şi patologice


5.1 . În stare fiziologică normală

205
În condiţii fiziologice normale, în sânge întâlnim formele active ale vitaminei
B6 într-o concentraţie de aproximativ 115 mM, în proporţie de: 50-55% piridoxal-
fosfat, 22-27% piridoxină, 8-11% piridoxal şi 3-5% piridoxamină.
Tabelul 10.2. Necesităţi zilnice ale organismului în vitamină B6, în funcţie de vârstă
Stare Vârstă Sex masculin (mg / zi) Sex feminin (mg / zi)
0-6 luni 0,3 0,3
nou-născuţi
7-12 luni 0,6 0,6
1-3 ani 1,0 1,0
copii 4-6 ani 1,1 1,1
7-13 ani 1,4 1,4
adolescenţi 14-18 ani 1,7 1,4
peste 19 ani 1,7 1,5
adulţi
peste 50 ani 2,0 1,7
sarcină - 2,2
alăptare - 2,1

În urină, determinarea conţinutului în formele active ale vitaminei B6, sau a


metaboliţilor acestora se realizează după colectarea urinei timp de 24 de ore (din 6 în 6
ore) pentru a permite acidului xanturenic să se acumuleze. În tabelul 10.3 sunt
prezentate valorile normale ale metaboliţilor vitaminei B6 din plasmă şi din urină.

Tabelul 10.3. Prezentarea valorilor normale ale metaboliţilor vitaminei B6 din plasmă şi urină
Test Condiţii fiziologice normale Hipovitaminoză B6
Teste de sânge
Vitamina B6 plasmatică 50 µg/l < 25 µg/l
Index SGOT < 1,6 >2
Index SGPT < 1,25 > 1,25
Teste de urină
vitamina b6 urinară 100 µg/ g creatină < 20 µg/ g creatină
acid 4-piridoxic 0,5-1,3 mg/zi < 0,5 mg/zi
Teste specifice metabolismului triptofanului
- acid xanturenic < 20 mg/zi > 20 mg/zi
- chinurenina <10 mg/zi > 10 mg/zi
- 3 OH-chinurenina <10 mg/zi > 10 mg/zi
5.2 . Hipovitaminoza B6
La oameni este dificil să evidenţiem forme de avitaminoză B6 certă din cauza
abundenţei vitaminei în alimente şi a biosintezei acesteia de către flora intestinală. Stări

206
de carenţă în piridoxină sunt mai frecvente la femeile gravide şi la cele care folosesc
contraceptive pe cale orală.
În cazuri experimentale (animale de laborator), în dereglări ale absorbţiei, în
afecţiuni hepatice şi intestinale care inhibă biosinteza, apare starea de avitaminoză care
se caracterizează prin: nervozitate, insomnii, tulburări de mers, dureri abdominale,
dermatită seboreică, anemie microcitară şi hipocromă, convulsii datorate scăderii
cantităţii de acid gama-aminobutiric cerebral, homocistinurie. În urma dereglării
procesului de biosinteză a bazelor purinice, se observă perturbarea biosintezei acizilor
nucleici şi, deci, a proliferării celulare. Acest fapt ar putea explică o serie de anomalii
imunitare şi scăderea rezistenţei organismului la infecţii. În cavitatea bucală se
dezvoltă Lactobacillus acidofilus, în defavoarea speciei Lactobacillus casei, favorizând
astfel, apariţia cariilor dentare.
Prezenţa unor forme de hipo- şi avitaminoză la om este de cele mai multe ori
rezultatul unui cumul de factori: nutriţionali, farmacologici, genetici şi de mediu. De
exemplu, situaţii de risc carenţial pot apare la: alcoolicii cronici şi la persoane
dependente de droguri, pacienţi cu insuficienţă renală supuşi hemodializei, în sarcină,
după întreruperea recentă a unui tratament contraceptiv oral sau la femei tratate cu
antagonişti ai vitaminei B6.
Alcoolismul cronic se caracterizează foarte frecvent prin deficit de vitamină
B6, tradus prin diminuarea concentraţiilor plasmatice şi hepatice ale tuturor formelor
structurale. O serie de studii demonstrează influenţa alcoolului asupra: absorbţiei
intestinale, conversiei piridoxalului în formele sale active şi a produşilor de oxidare ai
acestuia (acetaldehida), dislocării coenzimei piridoxal-fosfat din complexul cu
albumina serică. Cu toate că, în cazul alcoolismului cronic, este dificilă evaluarea
simptomelor lipsei de piridoxină (neuropatii periferice, dereglări psihice, anemie
hipocromă), s-a constatat că administrarea de vitamină B6 are acţiune favorabilă asupra
organismului.
Interacţiile medicamentoase apar în cazul tratamentului unor maladii cu
medicamente care pot avea efecte asupra piridoxinei. În tuberculoză se administrează
pacienţilor izoniazidă (hidrazida acidului izonicotinic) care este în acelaşi timp o
antivitamină B6. Tratamentul de lungă durată duce la instalarea neuropatiei periferice.
La femeile care folosesc timp îndelungat anticoncepţionale orale (steroidice) se
constată depresii psihice şi deranjamente digestive datorate scăderii rezervei de
triptofan necesară biosintezei serotoninei în sistemul nervos central. Aceste dereglări se

207
explică prin faptul că steroizii activează catabolizarea triptofanului printr-o cale
metabolică minoră, cu formare de acid xanturenic.
Risc de hipovitaminoză manifestă şi bolnavii cu insuficienţă renală supuşi
hemodializei. Nu se cunoaşte foarte bine mecanismul instalării acestei carenţe dar se
consideră că poate fi datorată inhibării fosforilării piridoxalului sub acţiunea unor
toxine care afectează activitatea piridoxal-kinazei, concomitentă cu activarea
fosfatazelor. Au fost descrise situaţii în care alterarea imunităţii celulare a fost
reechilibrată prin vitaminoterapie.
Sarcina şi perioada alăptării: sunt perioade expuse riscului de hipovitaminoză
B6 datorită necesarului crescut de vitamină.
O hipovitaminoză B6 tranzitorie apare la persoanele care se hrănesc
preponderent cu supe şi mâncăruri chinezeşti, datorită ingerării unei cantităţi mari de
monoglutamat de sodiu. Toţi aceşti indivizi prezintă un deficit în piridoxină, datorită
apariţiei unei anomalii în catabolismul monoglutamatului de sodiu.

5.3 . Hipervitaminoza B6
Deoarece toxicitatea celor trei forme ale vitaminei B6 este foarte mică, până în
prezent, nu au fost semnalate simptoame ale hipervitaminozei la om şi la animalele
hrănite raţional. Şobolanii, iepurii şi câinii tolerează bine doze de 1g piridoxol/kg corp,
dozele mai mari determinând ataxie şi convulsii. Administrarea la om a unei doze de
30-50 mg/zi, un timp îndelungat, duce la apariţia crampelor musculare şi poliurie.

5.4 . Interrelaţii. Antivitamine


Numeroase substanţe cu structură chimică asemănătoare piridoxinei au fost
testate pentru activitatea lor antivitaminică B6. Multe dintre acestea s-au dovedit foarte
utile pentru producerea stărilor de carenţă şi pentru determinarea mecanismului de
acţiune a formelor active ale vitaminei B6 (Figura 10.7).
Cele mai importante antivitamine B6 sunt: i) deoxipiridoxina care inhibă
procesul de creşterea în cazul în care este administrată puilor de găină, derivatul său
fosforilat fiind antagonist enzimatic; ii) toxopirimidin-fosfatul, antagonist al piridoxal-
fosfatului. Toxopirimidina se formează în organism prin scindarea tiaminei.
Administrarea sa la animalele de laborator provoacă crize epileptiforme; izoniazida
(hidrazida acidului nicotinic- HIN) a cărei administrare incorectă în tratamentul
tuberculozei determină neuropatie periferică; iii) 4-metoxipiridoxina; iv) penicilamina
(α-dimetil-cisteina) utilizată în tratamentul pacienţilor cu boală Wilson, cistinurie şi

208
artrită reumatoidă, este o antivitamină reacţionează cu piridoxal fosfatul formând un
derivat tiazolidinic, provocând carenţă de piridoxină. Ca efect apar convulsii.

Figura 10.7.Principalele antivitamine B6.

CAPITOLUL XI

VITAMINA B 8 (Biotina)

În 1871, Liebig emite ipoteza că microorganismele necesită pentru creştere


anumite substanţe prezente în serul sanguin sau în muşchi. Acest punct de vedere era
total diferit de cel al lui Pasteur care considera că microorganismele se dezvoltă foarte
bine pe medii de cultură care conţin zaharuri şi săruri minerale. Controversele între
cele două concepţii au durat până în 1901 când Wildiers a obţinut dintr-un extract
hidroalcoolic de drojdie fiartă, un preparat pe care l-a denumit „bios” şi a dovedit că
acesta poate accelera dezvoltarea culturilor de drojdii. Ulterior, preparatul a fost
separat de mai multe laboratoare, în două fracţii: una care conţinea în principal
inozitol, şi alta din care s-a reuşit izolarea unei substanţe noi, cristaline, foarte activă în
procesul de creştere a drojdiilor şi a altor microorganisme. Acest factor a fost denumit
biotină. Câţiva ani mai târziu, West şi Wilson că factorul cu rol în stimularea creşterii
şi respiraţiei la Rhizobium trifilii (coenzima R), este identic cu biotina extrasă din
fracţia „bios II”.
Cercetări ulterioare au demonstrat că în gălbenuşul de ou şi în ficat există alţi
factori cu proprietăţi asemănătoare şi structuri diferite. Până în prezent, biotina a avut
mai multe nume: bios II, bios II B, factorul X, factorul W, vitamina B8, vitamina H,
coenzima R. Aceste denumiri nu mai sunt de actualitate, dar au importanţă istorică.
În 1943, Haris şi Fölkers au reuşit să sintetizeze chimic biotina. Dintre cele opt
forme structurale cunoscute ale biotinei, numai D-biotina (α- şi β) se găseşte larg
răspândită în natură şi prezintă activitate vitaminică.

209
1. Structura şi proprietăţile vitaminei B8
Cele două biotine naturale (α- şi β) cu activitate vitaminică sunt, izomeri ai
aceleiaşi formule moleculare C10H16O3N2S. Acestea se deosebesc prin punctul de
topire, activitatea optică şi structura catenei laterale. Biotina extrasă din ou a fost
numită α-biotină iar cea extrasă din ficat β-biotină (Figura 11.1).
Biotina se formează prin condensarea unui heterociclu imidazolic cu un
heterociclu tiofenic care, în cazul β-biotinei poartă o catena laterală reprezentată de
acid valerianic, iar în cazul α-biotinei este reprezentată de acid izovalerianic. Din
drojdii a fost cristalizată biocitina, care s-a dovedit a fi forma vitaminică naturală cea
mai activă şi mai răspândită şi care se obţine prin reacţia biotinei cu lizina.

Figura 11.1. Formele structurale ale biotinei

Biotina este o substanţă cristalină, incoloră, termostabilă, solubilă în apă şi în


alcool. Vitamina este stabilă în prezenţa oxigenului şi în soluţii acide diluate şi mai
puţin stabilă în medii alcaline. Biotina are capacitatea de a lega peptide şi proteine,
formând complexe stabile care nu se absorb la nivelul intestinului. Un exemplu este
complexul inactiv biotină-avidină format cu avidina din albuşul de ou. Avidina, cea
mai puternică antivitamină biotinică de natură proteică, se degradează numai prin
încălzire. Complexul biotin-avidină este foarte rezistent la acţiunea enzimelor
proteolitice din tubul digestiv.

210
Mecanismul biosintezei biotinei nu este încă complet elucidat. Studiile
efectuate până în prezent au demonstrat că drojdiile şi ciupercile inferioare din genurile
Penicillium şi Aspergillus, unele bacterii (Corynebacterium diphteriae, Escherichia
coli, Lactobacilus casei, Lactobacilus bulgaricus, L.acidophylus, Pseudomonas) şi
plantele pot biosintetiza biotina. Biosinteza porneşte de la acidul pimelic, care se
formează din acid azelainic şi este stimulată de: cisteină, acid aspartic, treonină, lizină,
uracil, acid lactic, acizi graşi nesaturaţi, etc.

2. Surse de vitamină B8
Biotina este una dintre vitaminele cele mai răspândite în regnul vegetal şi
animal, unde se găseşte în stare liberă şi sub forma derivaţilor săi. În comparaţie cu
celelalte vitamine hidrosolubile, cantităţile de biotină sunt mult mai mici. Cantităţi
mari de biotină se găsesc în drojdia de bere (90 µg/ 100 g), dar majoritatea alimentelor
de origine animală şi vegetală conţin suficientă biotină pentru asigurarea necesităţilor
zilnice. În plante, cu excepţia boabelor de cereale şi a nucilor, biotina se găseşte
predominant în stare liberă, solubilă în apă, în timp ce în carne, drojdii, nuci, cojile
cerealelor se află predominant sub formă de complexe proteice, insolubile în apă.
Cele mai bune surse alimentare de biotină sunt: ficatul, carnea (de pasăre, porc
şi vită), ouăle, laptele, brânza, peştele oceanic, varza, spanacul, tomatele, pâinea
intermediară şi neagră, etc. Conţinutul biotinei scade cu 20% în timpul preparării
alimentelor, dar în acelaşi timp procesul de prelucrare (fierbere, prăjire) degradează
complexele proteice facilitând astfel eliberarea şi absorbţia biotinei la nivelul
intestinului subţire (Tabelul 11.1).

Tabelul 11.1. Conţinutul în biotină al unor alimente din dietă


Aliment Unitate de măsură Biotină
(mg)
drojdie de bere 1 pachet(7 uncii)* 14
soluţie de tărâţe 1 uncie 14
pâine integrală 1 felie 6
ou (gătit) 1 buc. 25
brânză camembert 1 uncie 6
brânză cedar 1 uncie 2

211
ficat (gătit) 3 uncii 27
pui (gătit) 3 uncii 3
porc (gătit) 3 uncii 2
somon (gătit) 3 uncii 4
avocado 1 buc. 6
zmeură 1 cană 2
anghinare (gătită) 1 buc. medie 2
conopidă 1 cană 4
*o uncie reprezintă 28,35 g

Cu toate că gălbenuşul de ou reprezintă o sursă importantă de biotină,


consumul de ouă crude duce adesea la apariţia simptomelor carenţiale, deoarece în
albuşul de ou crud se găseşte o cantitate mare de avidină, antivitamină biotinică
puternică care formează cu biotina complexe care nu pot fi absorbite la nivelul
intestinului.

3. Metabolismul vitaminei B8
Sub formă liberă biotina exogenă se absoarbe foarte uşor la nivelul jejunului şi
ileonului proximal. Biotina din alimente este preponderent legată de proteine prin
intermediul unei legături covalente cu grupărilor ε-amino ale resturilor de lizină din
structura biocitinei, care nu poate fi ruptă de peptidazele intestinale. Biotinidaza este o
enzimă specifică prezentă în sucul pancreatic care este capabilă să scindeze legătura
amidică biotin-lizină şi să elibereze vitamina din alimente în lumenul intestinal (Figura
11.2).

212
Figura 11.2. Metabolismul biotinei

Mecanismul absorbţiei al biotinei libere în enterocit nu este complet elucidat,


dar există studii care susţin existenţa unui transport activ, Na-dependent, cu afinitate
mare, stereospecificitate şi selectivitate pentru D-biotină. După ce este absorbită de
enterocit, biotina este vehiculată rapid de către sânge, la ţesuturi şi organe, atât sub
formă liberă (20%) cât şi sub formă legată de proteinele serice. Nu au fost evidenţiaţi
transportori plasmatici specifici. Biotina este depozitată în cantităţi mari în ficat şi
rinichi iar la păsări în gălbenuşul de ou. Conţinutul diferitelor organe variază mult în
funcţie de aportul alimentar şi de necesităţile organismului. Sângele omului adult
conţine 12-40 µg/ 100 ml.

213
Căile de degradare a biotinei nu sunt pe deplin cunoscute. Există studii care
încearcă să demonstreze posibilitatea degradării hidrolitice a carboxilazelor (enzime
biotin-dependente) sub acţiunea unor peptidaze specifice. Se consideră că produsul de
degradare este biotin-lizina care prin acţiunea biotinidazei face posibilă reciclarea
biotinei.
Biotina este eliminată prin urină şi fecale, majoritar sub formă liberă. În urină
au fost detectaţi D şi L-sulfoxizi precum şi produşi de oxidare ai catenei laterale. Există
studii care pledează pentru existenţa unei reabsorbţii renale a biotinei după un
mecanism activ, asemănător celui de absorbţie intestinală. De obicei, cantitatea de
biotină eliminată prin fecale este mai mare decât cea provenită din aportul alimentar
deoarece include o parte importantă din vitamina produsă de flora intestinală care nu a
fost absorbită.

4. Rolul biochimic al vitaminei B8


Biotina, sau vitamina B8 face parte din structura unor sisteme enzimatice
implicate în biosinteza acizilor graşi şi a unor aminoacizi şi glucide. Este factor de
creştere pentru drojdii şi numeroase microorganisme. Intervine activ în procesul de
formare şi de funcţionare a pielii. Se găseşte în toate celulele vii şi este biosintetizată
de flora intestinală. Biotina are un rol important în creşterea şi funcţionarea normală a
organismelor animale şi vegetale: intervenind în metabolismul glucidelor, lipidelor şi
proteinelor, precum şi în metabolismul energetic.
Principala funcţie biochimică a biotinei este dată de rolul ei de coenzimă în
diferite sisteme enzimatice cu biotină care au rol esenţial şi specific în procesele de
carboxilare (fixarea CO2 sau HCO3-) în decarboxilări reversibile şi în transcarboxilări,
realizând transferul grupărilor „1C”.

4.1 . Biotin carboxilazele


Pentru a participa la reacţiile de carboxilare, dioxidul de carbon (sau anionii
bicarbonat) este activat într-o primă fază prin fixare pe biotină. Biotina este legată
covalent la apoenzimă prin intermediul grupării ε-amino a unui rest de lizină. Aceasta
este forma coenzimatică care activează dioxidul de carbon prin legarea sa la atomul N1
al heterociclului imidazolic, utilizând energia din ATP şi producând intermediarul activ
carboxi-biotinil-enzimă.

214
Cu toate că mecanismul carboxilării biotinei este comun tuturor biotin
carboxilazelor din această categorie (Tabelul 11.2), structura cuaternară, localizarea şi
efectorii enzimelor biotin-dependente prezintă diferenţe. Astfel, acetil-CoA-
carboxilaza este localizată citoplasmatic, piruvat-carboxilaza este un homotetramer al
cărui activator alosteric este acetil-CoA, în timp ce propionil-CoA-carboxilaza şi β-
metil-crotonil-CoA-carboxilaza sunt enzime tetramere (α2β2) care pot fi activate de
ionii metalelor bivalente.

Tabelul 11.2. Principalele carboxilaze cu biotină


Substrat Produs Enzima
acetil-CoA malonil-CoA acetil-CoA carboxilaza

piruvat oxalacetat piruvat carboxilaza


propionil- metilmalonil-CoA propionil-CoA carboxilaza
CoA
malonil- propionil-CoA malonil-CoA-carboxiltransferaza
CoA
izovaleril- β-metil-crotonil-CoA β-metil-crotonil-CoA-carboxilaza

CoA
Producerea malonil-CoA este o etapă importantă în biosinteza acizilor graşi,
care a fost elucidată de către Lynen încă din anii 1950. Carboxilarea piruvatului în
oxalacetat amorsează ciclul Krebs şi gluconeogeneza. Formarea metilmalonil-CoA
reprezintă o etapă a transformării propionil-CoA în succinil-CoA.
Reacţia de carboxilare a substratului are loc în mediu apos, în două etape:
a) carboxilarea cofactorului şi formarea complexului enzimă-substrat

Enzimă-biotină + ATP + HCO3- Enzimă-biotină-CO2- + ADP+ Pi

Enzimă-biotină-CO2- + acceptor Enzimă-biotină + acceptor-CO2-

215
Carboxilazele posedă mai multe situsuri de activare: i) unul reprezentat de un
rest de lizină din catena polipeptidică şi necesar formării legăturii amidice; ii) al doilea
este un situs unde se realizează o legătură slabă între apoenzimă şi oxigenul carbonilic
al biotinei; iii) carboxilarea biotinei la carboxibiotină are loc la nivelul unui al treilea
situs numit „carboxilazic”; iv) transferul grupei carboxil pe un acceptor al acestuia se
realizează la nivelul situsului „carboxil-transferazic”. Actul catalitic este posibil
deoarece biotina este legată covalent la apoenzimă prin intermediul unui rest de lizină
care împreună cu restul de acid valerianic lateral formează un braţ mobil de
aproximativ de 1,4 nm, care oscilează între situsul carboxilazic şi cel carboxil-
transferazic. Fixarea biotinei pe aceste situsuri ale apocarboxilazelor este un proces
enzimatic catalizat de sintetaze specifice ATP-Mg-dependente cu distribuţie
mitocondrială (carboxilaze mitocondriale), sau citosolică (acetil-CoA-carboxilaza).
Carboxi-biotina este un compus cu activitate biologică mare care pe parcursul
formării sale consumă o moleculă de ATP. Modul în care ATP intervine în acest
proces nu se cunoaşte cu certitudine, dar există argumente în favoarea existenţei a două
tipuri de mecanisme care intervin în această primă etapă.
b) a doua etapă a reacţiei de carboxilare este formarea anhidridei mixte
intermediare
Prin fosforilarea bicarbonatului cu ATP se formează anhidrida mixtă, acid
carbonic-acid fosforic, intermediar care carboxilează atomul de azot 1N al biotinil-
enzimei (Figura 11.3).

Figura 11.3. Mecanismul de formare a anhidridei mixte acid fosforic-bicarbonat

216
Molecula de ATP poate fosforila biotina la nivelul oxigenului din structura
ureei, care astfel este transformată în izouree, mult mai reactivă şi capabilă să se
combine cu bicarbonatul (Figura 11.4).

Figura 11.4. Mecanismul de formare a fosfobiotinei intermediare

În a doua etapă a procesului, carboxi-biotinil-enzima transferă molecula de


dioxid de carbon activată, pe un acceptor nucleofil. Acesta din urmă este reprezentat de
forma enolică a unei cetone (cazul acidului piruvic) sau de un tioester (cazul acetil-
CoA sau propionil-CoA). Pentru a înţelege mai bine acest transfer prezentăm reacţia de
carboxilare a acetil-CoA (formarea malonil-CoA) (Figura 11.5).

5. Unităţi de activitate vitaminică B8 şi necesităţi nutriţionale


Necesităţile nutriţionale ale organismului sunt asigurate atât de biotina
exogenă din dieta zilnică cât şi de vitamina endogenă, sintetizată de bacteriile saprofite
din flora intestinală. Pentru marea majoritate a mamiferelor, biotina endogenă are o
pondere importantă în aportul zilnic. În cazul omului, biotina produsă de flora
microbiană nu satisface decât o mică parte din necesităţile organismului.

217
Figura 11.5. Reacţia de carboxilare a acetil-CoA

Se consideră că pentru omul adult necesarul de biotină este de 150-300µg/zi,


iar pentru copii 20-50 µg/zi. Valorile recomandate variază adesea de la o ţară la alta.
Necesităţile de biotină pentru oameni cresc în urma tratamentelor cu antibiotice,
sulfamide sau substanţe cu acţiune antagonistă.
Necesarul zilnic adecvat recomandat de FNB este prezentat în tabelul 11.3.

Tabelul 11.3. Necesarul zilnice ale organismului în biotină, în funcţie de vârstă


Stare Vârstă Sex masculin (µg / zi) Sex feminin (µg / zi)
0-6 luni 5 5
nou-născuţi
7-12 luni 6 6
1-3 ani 8 8
copii 4-8 ani 12 12
9-13 ani 20 20
adolescenţi 14-18 ani 25 25
adulţi peste 19 ani 30 30
sarcină - 30
alăptare - 35

6. Vitamina B8 în stări fiziologice normale şi patologice


6.1 . Hipovitaminoza B8
Hipovitaminoza cauzată de insuficienţa alimentară a biotinei este foarte rară.
Cu toate acestea, studiile experimentale în care a fost indusă starea carenţială de biotină
s-au realizat prin: consum exagerat de ouă crude, alimentaţie artificială exclusivă şi
alimentaţie enterală artificială de lungă durată. La animale, carenţa biotinică
experimentală, s-a indus prin administrare de hrană săracă în biotină, consum mare de
albuş de ou crud şi/sau administrare de antivitamine B8. Simptoamele generale sunt:
218
oprirea creşterii, dermatite, alopecie, tulburări digestive, convulsii, paralizii, tulburări
endocrine şi neuromusculare. La om, deşi rare, stările de carenţă biotonică sunt bine
descrise şi sunt cunoscute sub numele „sindromul deficitului carboxilazic”. Acesta
prezintă următoarele simptoamele clinice: i) acidoză metabolică cu cetoză, ii)
hiperlactacidemie, hiperamonemie, acidurie organică, iii) deficit de piruvat carboxilază
care determină un profil specific al aminoacizilor serici, iv) diminuarea concentraţiei
de propionil-CoA-carboxilază care duce la acidurie propionică cauzată de creşterea
concentraţiei acidului propionic şi a derivaţilor acestuia; v) creşterea concentraţiilor
sanguine de acid metil-crotonic şi de metil-malonil-glicină datorată instalării deficitului
de β-metil-crotonil-CoA-carboxilază.

6.2 . Maladii metabolice determinate de deficitul în carboxilaze


La sfârşitul anilor ’70, în urma descrierii unor cazuri de boli metabolice
congenitale, studiile efectuate pe un număr mare de copii, indica faptul că deficitul în
carboxilaze reprezintă cauza cea mai frecventă a acidozei lactice congenitale. Această
maladie este curabilă dacă se administrează biotină toată viaţa. Simptoamele observate
corespund manifestărilor generale ale carenţei biotinice cu specificaţia că simptomele
cutanate sunt asociate cu manifestări digestive şi neurologice. Diagnosticul se poate
confirma prin dozarea acidului lactic din sânge şi determinarea aciduriei organice.
Acidoza lactică congenitală este determinată de două tipuri de anomalii
genetice autozomale recesive care afectează biosinteza carboxilazelor şi/sau sinteza
biotinidazei. Dacă este afectată biosinteza decarboxilazelor boala prezintă manifestări
acute încă din perioada neonatală, biotinemia fiind normală sau uşor crescută. În cazul
deficitului de biotinidază, boala ia forme cronice şi se instalează mai târziu, iar nivelul
biotinei în sânge este foarte scăzut.

6.3 . Hipervitaminoza B8
Nu s-au evidenţiat stări de hipervitaminoză naturală la om şi animale, deoarece
biotina nu manifestă toxicitate nici la administrarea de doze foarte mari. În situaţiile
experimentale în care doze crescute au fost utilizate perioade îndelungate s-a constatat
apariţia steatozei hepatice şi intensificarea dezvoltării tumorilor.

6.4 . Interrelaţii. Antivitamine


Principalii analogi structurali ai biotinei sunt: oxibiotina, acidul acthiazic, 10-
metil-biotina, biotinsulfodioxid, norbiotina, tetrahidrobiotină, acid diaminocarboxilic,
etc. În figura 11.6 sunt prezentaţi analogii structurali ai biotinei mai puţin activi sau cu
activitate antivitaminică pentru diferite specii animale şi microorganisme (acidul
219
acthiazic, 10-metil-biotina,
norbiotina, biotinolul, etc.). În
acest grup intră şi desbiotina,
care se deosebeşte de biotină prin
lipsa atomului de sulf din
moleculă şi care, pentru unele
microorganisme (Saccharomyces
cerevisiae, Neurospora crassa,
Escherichia coli), este la fel de
activă ca biotina, în timp ce
pentru Lactobacillus casei este
un antagonist competitiv.
Oxibiotina, care este analogul
oxigenat al biotinei, acidul
oxibiotinsulfonic şi derivaţii săi
sunt antagonişti foarte activi ai
biotinei.

Figura 11.6.Analogii structurali ai


vitaminei B8

Acţiunea specifică a biotinei este legată de integritatea inelului imidazolic din


moleculă. Desfacerea moleculei biotinei la nivelul grupării carbonilice duce la
obţinerea unui produs cu două grupări aminice libere (acid diaminocarboxilic) cu o
activitate de zece ori mai mică decât biotina.
Omologii biotinei, cu catenă laterală modificată (mai lungă sau mai scurtă), nu
posedă activitate biotinică, iar unii dintre ei sunt chiar antivitamine.
Cea mai cunoscută antivitamină cu structură chimică diferită este avidina,
proteină din albuşul de ou, capabilă să formeze cu biotina un complex stabil inactiv,
care nu poate fi absorbit intestinal.
O serie de antivitamine biotinice sunt testate în ultimul timp pentru tratamentul
tumorilor.

220
221
CAPITOLUL XII

VITAMINA B 9 (Acidul folic)

Termenul de acid folic este dat unui grup de substanţe cu activitate vitaminică
B, care au ca structura chimică de bază acidul pteroilglutamic. Au acţiune
hematopoetică şi leucopoetică, şi se diferenţiază între ei prin acţiunea specifică pe care
o au asupra diferitelor specii de animale şi microorganisme.
Din acest grup fac parte: acidul folic şi derivaţii săi (acidul folinic, acidul
tetrahidrofolic, acidul dihidrofolic, vitamina Bc conjugată, vitaminele M, U, R, etc.)
care, pe parcursul evoluţiei cercetărilor, au primit denumiri diferite în funcţie de sursa
din care au fost extrase, sau de utilizări.
În 1941, Mitchell şi col., au izolat pentru prima dată, din frunzele de spanac, o
substanţă cu acţiune vitaminică pe care au denumită acid folic (folium = frunză).
Factorul obţinut prin purificare a fost capabil să stimuleze creşterea celulelor de
Lactobacillus casei şi Streptococus lactis. Acidul folic a mai fost extras şi purificat din
drojdia de bere, de unde s-a extras şi acidul pteroil-glutamic, denumit şi „vitamină Bc
conjugată” şi care era utilizat ca factor antianemic în terapia puilor. Acidul folic extras
din drojdii a fost utilizat în tratarea anemiei la maimuţe, şi de aici denumirea de
vitamină M (monkey).
Structura acidului folic a fost stabilită în 1945 (Wittle, O’Dell, Vandenbelt,
Pfiffner) şi a fost confirmată prin sinteză chimică de către echipa lui Angir. , Pentru
prima dată, s-a menţionat că în componenţa acidului folic intră acidul para-amino-
benzoic şi pigmenţii pteridinici cu structură asemănătoare celor izolaţi anterior din
aripile fluturilor.
În 1962, au fost stabilite simptomele carenţiale şi necesităţile în folaţi, pentru
oamenii adulţi. Studii mai recente (1991-1993) au demonstrat efectul acidului folic în
tratamentul unor afecţiuni neuropsifice, în diminuarea riscului apariţiei unor forme de
cancer şi a unor malformaţii la copii.

1. Structura şi proprietăţile vitaminei B9


În urma analizei produşilor rezultaţi din degradarea hidrolitică a acidului folic,
în mediu alcalin şi în prezenţa oxigenului, au fost obţinute două fracţii: o fracţie
fluorescentă cu caracter acid, în care a fost identificat un compus cu structură

222
pteridinică, şi una constituită dintr-o amină primară, care prin hidroliză ulterioară a
condus la eliberarea acidului para-aminobenzoic şi acidului glutamic.
Acidul folic sau pteroilglutamic are o structură complexă. Este constituit dintr-
un rest de acid glutamic şi un rest de acid pteroic, format dintr-o moleculă de pterină şi
o moleculă de acid para-aminobenzoic. Legătura dintre nucleul pteridinic şi acidul
para-aminobenzoic se realizează printr-o punte metilenică, în timp ce legătura dintre
acidul para-aminobenzoic şi acidul glutamic este de natură peptidică.
Structura de bază a pterinei (2-amino-4-hidroxi-6-metil-pteridina), pteridina,
este formată dintr-un nucleu pirimidinic (A) şi unul pirazinic (B) (Figura 12.1).
Împreună cu acidul para-aminobenzoic pterina formează acidul pteroic (Pte), care prin
adiţia unui rest de acid glutamic duce la obţinerea acidului pteroil glutamic (Pte-Glu)
(Figura 12.2). Ataşarea altor molecule de acid glutamic la această structură (prin legături
în care intervine COOH din poziţia gama) conduce la obţinerea diferiţilor derivaţi:
diopterina (Pte-Glu2), teropterina (Pte-Glu3), vitamina Bc conjugată (Pte-Glu7) (Figura
12.3).

Figura 12.1. Structura pteridinei şi pterinei

Figura 12.2. Structura acidului folic (pteroilglutamic)

Pteridinele au fost identificate iniţial, pe baza fluorescenţei în UV, ca fiind


pigmenţii din aripile fluturilor. Ulterior, s-a demonstrat că xantopteridina şi

223
leucopteridina joacă rol de cofactori ai hidroxilazelor şi de precursori ai acizilor folici
şi folinici.
Forma activă a vitaminei B9 prezentă în majoritatea ţesuturilor este acidul
pteroilhexaglutamic, care sub acţiunea vitamin-Bc-conjugazei hepatice eliberează
acidul pteroilglutamic activ.

Figura 12.3. Structura derivaţilor acidului pteroilglutamic

Acidul folic este o substanţă cristalină, de culoare galben-portocalie. Este


solubil în apă, în soluţii acide sau bazice, se descompune la 2500C şi nu se topeşte. Cu
ionii metalelor grele formează complecşi de culori diferite: roşu cu Fe3+, verde cu Cu2+
şi galben cu Co2+.
Forma activă a acidului folic este acidul folinic, F-THF sau FH4, (N5-formil-
5,6,7,8-tetrahidrofolic) şi reprezintă derivatul formilat şi tetrahidrogenat al acidului
pteriolglutamic. Alături de acidul folinic, în figura 12.4 sunt prezentaţi şi alţi derivaţi
cu structură asemănătoare: acidul prefolinic, 5-Me-THF (N5-metil-5,6,7,8-

224
tetrahidrofolic) considerat precursor al acidului folinic, acidul N5-10-metilen folinic,
(5,10-CH2-THF) implicat în sinteza ADN şi acidul N10-fosforil-folinic.

Figura 12.4. Structurile acidului tetrahidrofolic şi ale derivaţilor acestuia.

2. Surse de vitamina B9
Surse naturale. Acidul folic este larg răspândit în natură, atât în ţesuturile
vegetale cât şi animale. Dintre alimentele de origine vegetală, cele mai bune surse
pentru om sunt: spanacul, pâinea, morcovii, tomatele, fasolea, varza, mazărea, sfecla,
lămâile. Ficatul, carnea de viţel, gălbenuşul de ou, laptele sunt alimente de origine
animală bogate în acid folic şi derivaţi ai acestuia. O parte din folaţi se distrug în

225
timpul preparării alimentelor, dar, în acelaşi timp, se produce şi eliberarea acestora din
complexele inactive sau din formele conjugate.
Legumele cu frunze verzi sunt surse bogate de folat. Sucurile de citrice,
legumele şi cerealele sunt de asemenea surse excelente de folat. Un număr de alimente
bogate în folat sunt prezentate în tabelul 12.1.
Tabelul 12.1. Alimente din dietă şi conţinutul lor în acid folic (după FNB)
Aliment Unitate de măsură folat
(µg)
cereale îmbogăţite 1 cană 200-400
suc de portocale (din concentrat) 6 uncii* 82
spanac (gătit) ½ cană 131
asparagus (gătit) ½ cană 131
linte (gătită) ½ cană 179
fasole (gătită) ½ cană 78-141
pâine 1 felie 20 (acid folic)
paste (gătite) 1 cană 60 (acid folic)
orez (gătit) 1 cană) 60 (acid folic)
* o uncie reprezintă 28,35 g

Acidul folic se poate obţine în stare cristalină din surse naturale (ficat, spanac,
drojdii, coji de cereale). In aceste surse, acidul folic în stare liberă este în cantitate
mică, marea majoritate fiind sub formă de derivaţi (cu mai multe resturi de acid
glutamic, metilaţi sau formilaţi). Sintetic, acidul folic se obţine prin condensarea
acidului para-aminobenzoil-L-glutamic cu aldehida 2,3-dibromopropionică şi cu 2, 4,
5-triamino-6-hidroxipiridindiclorhidrat în prezenţă de NaOH şi O2.
Surse sintetice. Vitamina B9 se comercializează sub formă de acid folic, sau
produse complexe cum ar fi vitaminele B-complex, sau multivitamine. Doze mai mari
de 1mg necesită prescripţie medicală.

3. Metabolismul vitaminei B9
La om, mecanismul biosintezei acidului folic nu este complet elucidat.
Microorganismele intestinale utilizează pentru biosinteză precursori mai simpli,
aceasta fiind stimulată de prezenţa acidului ascorbic. S-a demonstrat că extractele
acelulare de E. coli pot sintetiza acid folic, dacă în mediu există para-

226
aminobenzoilglutamat şi 2-amino-4-hidroxipteridin-6-carboxialdehidă. Reacţia
2+
necesită prezenţa Mg , ATP si NADH. Studii experimentale similare au fost realizate
şi cu alte culturi microbiene.
Absorbţia acidului folic liber din alimente se realizează la nivelul regiunii
proximale a jejunului (15-20 mg/zi), dar şi la nivelul celorlalte zone ale intestinului
subţire. Când concentraţia de acid folic ingerată este mică, absorbţia se realizează
printr-un mecanism activ. Dacă concentraţia este mare se constată activarea unui
proces pasiv de difuzie prin mucoasa intestinală.
Deoarece în majoritatea produselor alimentare acidul folic este conjugat sub
formă de poliglutamat, absorbţia se realizează numai după eliberarea acestuia şi
transformarea în monoglutamat.
Odată ajunşi în mucoasa intestinală acizii folici şi derivaţii lor sunt convertiţi
în derivaţi ai acidului tetrahidrofolic (F-THF), formă sub care sunt transportaţi de
proteinele transportoare din sânge prin vena portă, la ficat. În ficat, o parte din
monoglutamat-folaţi sunt transformaţi în poliglutamat-folaţi şi depozitaţi, iar o altă
fracţie este transformată în acid prehidrofolic (N5-metiltetrahidrofolat) şi este excretată
prin bilă. În funcţie de necesităţile organismului, monoglutamat folaţii sunt preluaţi de
sânge şi transportaţi la ţesuturi. În creier, aceştia sunt prezenţi preponderent sub formă
de poliglutamaţi ai dihidrofolaţilor. În sânge şi ţesuturi, acizii folici suferă procese de
interconversiune şi de catabolizare. Acidul folic se transformă mai ales în derivaţi
tetrahidrofolici. În urma metabolizării, în eritrocite, se formează acid para-
aminobenzoilglutamic şi derivaţi aldehidici ai pterinei. În ficat, acidul folic se
degradează în compuşi asemănători, reacţiile fiind activate de prezenţa acidului
glutamic şi inhibate de acidul ascorbic.
După cum am arătat, catabolizarea folaţilor implică ruperea ciclului pterinic
urmată de reacţii de acetilare care dau naştere produşilor de excreţie (acid para-
acetaminobenzoilglutamic şi derivaţi aldehidici ai pterinei). Eliminarea folaţilor şi a
metaboliţilor acestora se face în cantitate mai mare prin fecale (aproximativ 200-500
µg/zi). Astfel, se elimină 20% din cantitatea ingerată şi din vitamina neabsorbită
produsă de flora intestinală. Excreţia prin urină este mică (aproximativ 2-5 µg/zi) fiind
mai crescută după saturarea organismului, în cazul administrării unor doze orale de
acid folic. Fracţia eliminată prin urină reprezintă aproximativ 1% din cantitatea
prezentă în organism.

4. Rolul biochimic al vitaminei B9

227
Forma activă a acidului folic, acizi tetrahidrofolici, sunt cofactori enzimatici
pentru o serie de reacţii implicate în: i) activarea şi transferul radicalilor cu un singur
atom de carbon (C1) sub formă de hidroximetil (-CH2OH), formil (-COH), formiat
(COO-), metil (-CH3), formimino (-CH=NH) ii) sinteza acizilor nucleici (purine,
pirimidine) şi iii) sinteză derivaţilor metabolici activaţi (S-adenozil metionina).
Cele mai importante forme coenzimatice active, care poartă fragmente sau
radicali cu un atom de carbon, sunt:
- acidul N-10-formil-tetrahidrofolic (N10-FH4, sau F-THF sau folinic);
- acidul N-5-formil tetrahidrofolic (N5-COH-FH4);
- acidul N-5-N-10-metenil-tetrahidrofolic (N5, N10=CH-FH4);
- acidul N-5-N10-metilen-tetrahidrofolic (N5, N10-CH2-FH4);
- acidul N-5-metil-tetrahidrofolic (N5-CH3-FH4 sau 5-Me-THF).

Pentru a înţelege mai bine mecanismele reacţiilor în care sunt implicaţi acizii
folici şi folinici considerăm necesară prezentarea pe etape a acestora.
În prima etapă are loc formarea tetrahidrofolatului. În celulele animale,
acidul folic este redus prin captarea a patru electroni şi a patru protoni cu formarea
acidului tetrahidrofolic (FH4, F-THF), care reprezintă transportorul de unităţi cu un
singur atom de carbon (C1): i) formil (-CH=O), în biosinteza purinelor; ii) hidroximetil
(-CH2OH), în reacţia de interconversie serină-glicină şi în biosinteza timinei cu
reducerea concomitentă la metil; iii) metil (-CH3) în biosinteza metioninei. Fixarea
unităţii cu un singur atom de carbon transformă acidul tetrahidrofolic în unul din
derivaţii activi prezentaţi în figura 12.4.
Principalele reacţii de interconversie sunt: i) cu gruparea formil (furnizată de
formiat în prezenţă de ATP) se obţine: N5- sau N10-FH4 şi N5-N10-metenil-FH4; ii) cu
gruparea hidroximetil, furnizată de serină se formează: N5, N10-metilen-FH4; iii) prin
reducerea structurii de mai sus se obţine: N5-metil-FH4.
În a doua etapă, tetrahidrofolatul format participă la reacţii de transfer de
grupări hidroximetil. Un astfel de exemplu este reacţia prin care serina transferă
gruparea sa hidroximetil. Această reacţie este catalizată de către o transhidroximetilază,
enzimă care conţine două coenzime: piridoxal-fosfat şi tetrahidrofolat. În aceste reacţii
tetrahidrofolatul participă activ la formarea produsului final, deoarece într-o etapă
intermediară leagă gruparea CH2 care trebuie transferată. Produşii finali sunt: N5,N10-
metilen-FH4 (care va fi utilizat în reacţii ulterioare de reducere şi transfer), aldimina
piridoxal-fosfatului şi glicina care este hidrolizată în constituenţii săi (Figura 12.5).

228
A treia etapă constă în formarea N5-metil-FH4. N5,N10-metilen-FH4 format
poate fi redus la N5-metil-FH4 cu participarea NADH, proces în care are loc ruperea
legăturii dintre CH2-N10 şi nu cea dintre CH2-N5, deoarece prima este mult mai labilă
din cauza conjugării N10 cu nucleul aromatic al acidului para-aminobenzoic (Figura
12.6).

Figura 12.5. Mecanismul formării N5,N10-metilen-FH4

În cea de a patra este etapă N5-metil-FH4 este utilizat în reacţia de biosinteză a


metioninei prin transferul grupării sale metil pe homocisteină. Reacţia este catalizată de
homocisteintransferaza, enzimă care are drept coenzimă cobalamină (coenzima B12).

229
Metionina formată este utilizată în majoritatea reacţiilor de metilare biologică care se
realizează prin intermediul S-adenozil-metioninei (SAM).

Figura 12.6. Formarea N5-metil-FH4

În ultima etapă are loc formarea şi utilizarea S-adenozil-metioninei (SAM).


S-adenozil-metionina este un agent de metilare foarte important care se obţine din
metionină şi ATP, în cursul unei reacţii al cărei mecanism este asemănător cu cel de
transformare a vitaminei B12 în coenzima B12. (Figura 12.7).

Figura 12.7. Mecanismul formării S-adenozil-metioninei

S-adenozil-metionina este un bun agent de metilare în reacţiile catalizate de


metiltransferaze. Astfel, SAM este donor de grupări metil pentru: i) noradrenalinei
când se formează adrenalină; ii) fosfatidil-etanolamină când se formează fosfatidil-
colina (se utilizează trei molecule SAM).
O altă enzimă care utilizează tetrahidrofolatul în transferul unei grupe metil şi
a doi atomi de hidrogen este timidilat sintetaza. Aceasta este o enzimă al cărui situs
catalitic activ conţine grupări –SH (Figura 12.8.) şi catalizează una din reacţiile de
biosinteză a timinei,
230
Figura 12.8. Mecanismul reacţiei de metilare a uracilului cu formare de timină

Produşii de reacţie sunt dTMP (deoxitimidilat monofosfat) şi dihidrofolat, care


este redus la FH4 sub acţiunea catalitică a hidrofolat reductazei şi în prezenţa NADH.
În celulele canceroase are loc o intensificare a producţiei de
deoxiribonucleotide şi în particular de dTMP. Inhibitorii enzimelor care catalizează
reacţiile (timidilat sintetaza şi dihidrofolat reductaza) sunt potenţiale medicamente
anticanceroase.
Timidilat sintetaza este inhibată de 5-fluorouracil, compus care în prezent este
utilizat în chimioterapia cancerului de colon.
Metotrexatul inhibă dihidrofolat reductaza. Acest compus are structură
asemănătoare dihidrofolatului şi se comportă ca un analog de substrat fixându-se la
situsul catalitic activ al enzimei şi impiedicând desfăşurarea reacţiei. Biosinteza timinei
este oprită datorită imposibilităţii de regenerare a tetrahidrofolatului.
Tetrahidrofolatul este utilizat şi în biosinteza
purinelor. În structura hipoxantinei, precursorul
purinelor, atomii de carbon 2 şi 8 provin din N10-formil-
tetrahidrofolat.
Derivatul formilat al tetrahidrofolatului se
5 10
formează pe două căi (Figura 12.9): i) oxidarea N , N -
metilen-tetrahidrofolatului la N5, N10-metenil-tetrahidrofolat urmată

231
de hidroliza acestuia; ii) formilarea tetrahidrofolatului în prezenţă de formiat. ATP este
necesar activării formiatului pentru formarea anhidridei mixte a acidului formic şi
fosforic. Aceasta are capacitatea să transfere gruparea formil pe un centru nucleofil
(atomii de azot N5 şi N10). Ambii atomi de azot din structura tetrahidrofolatului (N5 şi
N10) sunt nucleofili. În aceste condiţii se formează doi derivaţi formil-tetrahidrofolat
care se află în echilibru. Cu toate că, echilibrul este deplasat în favoarea N5-formil-FH4
(mai stabil deoarece N5 este mai nucleofil), formilările se realizează prin intermediul
N10-formil-FH4, care este mai reactiv.

Figura 12.9. Reacţiile de formilare a FH4

232
Sinteza hipoxantinei începe cu ciclul imidazolic. Într-o primă etapă, N10-
formil-FH4 transferă radicalul său formil pe gruparea amino (NH2) a glicinamid-
ribonucleotidului. Formilglicinamid-ribonucleotidul obţinut se ciclizează în 5-
aminoimidazol-ribonucleotid printr-o reacţie de amidare, care se realizează în prezenţa
glutaminei. După alte trei etape, 5-aminoimidazol-ribonucleotidul trece în 5-
aminoimidazol-4-carboxamid-ribonucleotid care la rândul lui, este formilat cu
participarea N10-formil-FH4. Se formează 5-formamidoimidazol-4-carboxamid
ribonucleotid deoarece transferul grupării formil se face pe azotul din gruparea amino
şi nu pe cel al amidei, care este mai puţin nucleofil. Ciclizarea 5-formamidoimidazol-4-
carboxamid ribonucleotid conduce la hipoxantin-ribonucleotid sau inozin monofosfat
(IMP) (Figura 12.10).

Figura 12. 10. Participarea N10-formil-FH4 la formarea IMP pornind de


la glicinamid-ribonucleotid

233
5. Unităţi de activitate vitaminică B9 şi necesităţi nutriţionale
Stabilirea cantităţilor zilnice de acid folic necesare omului este extrem de
dificilă. Pe de o parte, această vitamină este prezentă în marea majoritate a alimentelor
de origine vegetală şi animală şi, pe de altă parte, microorganismele florei intestinale
sintetizează o cantitate relativ crescută.
În 1998, FNB a definit necesarul zilnic de acid folic al organismului, astfel
încât să prevină deficienţa şi să nu se ajungă la apariţia simpoamelor specifice anemiei.
Necesarul zilnic a fost stabilit pe baza concentraţiei de folat din eritrocite, după
administrarea unor cantităţi diferite de folat. Menţinerea unui nivel normal al
homocisteinei din sânge, un indicator al metabolismului care implică grupările cu un
atom de carbon, a fost urmărită pe toată perioada experimentului. În cazul femeilor
gravide necesarul zilnic este modificat, deoarece în timpul sarcinii necesarul pentru
enzimele care folosesc folatul drept coenzimă este mult mai mare. În urma acestor
studii s-a stabilit că: i) o unitatea vitaminică B9 este echivalentă cu 1 µg folat provenit
din surse alimentare; ii) 1 µg acid folic provenit din alimente este echivalent cu 1,7 µg
folat; iii) 1 µg acid folic provenit din surse suplimentare, administrat pe stomacul gol,
este echivalent cu 2 µg folat. În tabelul 1.34. sunt prezentate principalele alimente din
dietă şi echivalenţii lor în folat.
Tabelul 12.2. Necesarul zilnic al organismului în folat, în funcţie de vârstă
Stare Vârstă Sex masculin (µg / zi) Sex feminin (µg / zi)
0-6 luni 65 65
nou-născuţi
7-12 luni 80 80
1-3 ani 150 150
copii 4-8 ani 200 200
9-13 ani 300 300
adolescenţi 14-18 ani 400 400
adulţi peste 19 ani 400 400
sarcină - 600
alăptare - 500

6. Vitamina B9 în stări fiziologice normale şi patologice


6.1 . Hipovitaminoza B9
Deficienţa în vitamina B12, care din păcate este foarte rar diagnosticată, poate
afecta un număr semnificativ de persoane, îndeosebi adulţi. Anemia megaloblastică
(macrocitară), apare în cazul carenţei de vitamină B9 şi se care se caracterizează prin
apariţia de celule gigantice şi a unor eritrocite imature, în măduva spinării. Este foarte

234
greu de distins de anemia dată de deficienţa de folat. Din acest motiv ea este tratată cu
cantităţi mari de folat, ceea ce face ca persoanele să dezvolte distrugeri neurologice
semnificative. În majoritatea cazurilor, aceste progresii neurologice ale deficienţei în
vitamina B12 au fost observate atunci când s-au administrat doze de 5 mg acid folic sau
chiar mai mari. În vederea prevenirii unor astfel de situaţii FNB a stabilit limitele
maxime de acid folic care pot fi utilizate în diferite tratamente, la 1 mg/zi pentru adulţi
(Tabelul 12.3).Principalele simptoame clinice sunt: concentraţii scăzute de folaţi în ser,
hipersegmentarea neutrofilelor, acumularea în urină a unor metaboliţi ai histidinei a
căror concentraţie creşte în absenţa folaţilor, concentraţii scăzute de folaţi în eritrocite,
apariţia macrocitelor la nivelul măduvei, anemie. Ca efecte secundare apar ulceraţii,
infecţii, tulburări gastro-intestinale, glosite, neuropatii periferice. Dintre toate acestea,
cele mai caracteristice sunt modificările hematologice.
Tabelul 12.3. Nivelul zilnic de acid folic care poate fi
administrat în diferite tratamente
Stare Vârstă Acid folic (µg / zi)
nou-născuţi 0-12 luni imposibil de determinat
1-3 ani 300
copii 4-8 ani 400
9-13 ani 600
adolescenţi 14-18 ani 800
adulţi peste 19 ani 1.000

La om, carenţa în acid folic şi derivaţi ai acestuia poate apare ca urmare a: i)


lipsei din alimentaţie a acidului folic, folinic şi a formelor lor conjugate; ii) absorbţiei
defectuoase a acestora datorită unor tulburări intestinale; iii) lipsei sau inactivării
factorilor intestinali necesari eliberării acidului folic din conjugatele sale; iv)
incapacităţii de transformare a acidului folic în acid folinic; v) acţiunii antivitaminelor;
vi) lipsei din alimentaţie a unor factori vitaminici indispensabili absorbţiei sau
activităţii folaţilor (vitamina B12 şi acidul ascorbic).
Acizii pteroil-glutamici reprezintă factori antianemici activi în tratamentul
anemiilor megaloblastice. Acidul folic este utilizat cu succes şi în tratamentul
anemiilor nutriţionale (mai ales la gravide) deoarece stimulează biosinteza globulelor
albe şi roşii. Nu s-a dovedit eficienţa compuşilor asupra afecţiunilor nervoase care
însoţesc aceste boli. Un tratament eficient în combaterea anemiilor presupune asocierea
folaţilor cu vitamina B12. Administrarea acidului folic vindecă anemiile nutriţionale, iar
vitamina B12 are acţiune asupra anemiei pernicioase, corectând atât modificările
sanguine cât şi afecţiunile neurologice, pe care acidul folic nu le corectează.
235
Carenţa în folaţi este greu de diferenţiat de carenţa vitaminică B12. În carenţa
folinică se produce o hipersegmentare a leucocitelor polinucleare (neutrofile,
eozinofile, bazofile) şi apar anomalii megaloblastice în măduva osoasă. Simptomele
majore ale carenţei în acizi folici şi folinici sunt: i) stoparea formării celulelor noi la
toate nivelele având ca prim rezultat apariţia anemiei; ii) dereglări ale creşterii oaselor
şi părului; iii) inflamarea şi dereglarea funcţionării mucoaselor epiteliale.
Carenţa în folaţi este frecventă la alcoolicii cronici, la persoanele subnutrite, la
pacienţi cu anemii hemolitice, la copii cu viermi intestinali, în artrite reumatoide şi în
cancer (celulele canceroase sunt mari consumatoare de folaţi).

6.2 . Hipervitaminoza B9
Toxicitatea acidului folic şi a derivaţilor acestuia este foarte redusă. Nu s-au
semnalat hipervitaminoze la persoanele cu alimentaţie variată şi echilibrată.

6.3 . Interrelaţii cu alte vitamine. Antivitamine


Interrelaţii cu vitamine. A fost dovedită eficienţa administrării folaţilor împreună cu
vitamine din complexul B şi cu vitamina C, aceasta din urmă având şi rol de protecţie a
folaţilor în alimente. De asemenea, biosinteza acidului folic este stimulată de acidul
ascorbic. Experimental, s-a constatat că maimuţele bolnave de scorbut manifestau şi
anemie megaloblastică vindecabilă prin administrare de acid folic.
În doze mari, tiamina şi timidina pot înlocui acizii folici în unele procese
metabolice. Experimentele pe animale (şobolani) au demonstrat că unele xantopterine
au efect hematopoietic fiind capabile să vindece anemiile nutriţionale provocate de o
dietă necorespunzătoare sau de administrarea unor sulfamide (sulfatiazol).
Acizii folici şi vitamina B12 au efecte sinergice asupra hematopoiezei.
Suplimentarea hranei cu acizi folici ameliorează carenţele în vitaminele B12, biotină,
acid pantotenic şi stimulează absorbţia vitaminelor liposolubile. Acidul para-
aminobenzoic stimulează biosinteza acidului folic.
Antagonişti. Compuşii chimici cu acţiune antagonistă asupra acizilor folici şi folinici
pot fi: i) analogi structurali ai acizilor folici (metilpterinele, aminopterinele, acidul
metilpteroilglutamic); ii) analogi structurali ai unor părţi din molecula acestora:
derivaţi purinici (2,6-diaminopurina), derivaţi pirimidinici (5-nitrouracilul, 2,4-
diaminopirimidina), derivaţi pterinici (2,4-diamino-6,7-difenilpterina); iii) antagonişti
structurali, dintre aceştia cele mai cunoscute fiind sulfamidele.
Toţi aceşti antagonişti au o largă utilizare terapeutică datorită capacităţii lor de
a inhiba biosinteza acizilor folici de către micoorganismele producătoare. Tratamentele

236
cu sulfamide sunt larg utilizate în terapia infecţiilor cu stafilococi, streptococi,
meningococi, în dezinterii, în febră tifoidă, în infecţiile aparatului urogenital şi în
pregătirea preoperatorie a pacienţilor. Acţiunea antivitaminică a compuşilor înrudiţi
structural se manifestă prin formarea unor complecşi pseudocoenzimatici capabili să
înlocuiască coenzima în enzimele folat-dependente inhibând, astfel, căi metabolice
foarte importante cum ar fi: biosinteza bazelor purinice şi pirimidinice, biosinteza
metioninei şi a inelelor porfirinice, etc.

237
CAPITOLUL XIII

VITAMINA B 12 (Cobalamina)

Vitamina B12 este cea mai mare şi mai complexă dintre vitamine, singura
vitamină care conţine un ion metalic, şi îndeplineşte funcţii majore în organism
participând la procesele de creştere, hematopoieză şi în funcţionarea celulei nervoase.
Primele observaţii asupra implicaţiilor vitaminei B12 au fost făcute în anul
1926 de către medicii americani Minot şi Murphy, laureaţi ai premiului Nobel pentru
medicină şi fiziologie în 1934. Aceştia au arătat că bolnavii care sufereau de anemie
pernicioasă sau anemie Biermer, se vindecau după administrarea de extract de ficat.
Timp de 100 de ani, izolarea principiului activ din ficatul crud a fost greu de realizat
deoarece boala nu putea fi indusă la animale. După 20 de ani, firma Merck din SUA, în
laboratoarele conduse de Folkers, a reuşit să izoleze, în stare pură, un compus roşu
cristalin care a fost denumit vitamină B12. Cam în aceeaşi perioadă, produsul a fost
obţinut de alte două firme farmaceutice britanice: Glaxo Laboratories şi British Drug
Houses.
În 1949, Pierce şi colaboratorii au reuşit să izoleze două forme cristaline de
vitamină B12 cu efecte similare în vindecarea anemiei pernicioase. Una dintre substanţe
conţinea gruparea cian şi a fost denumită ciancobalamină, iar cealaltă conţinea
gruparea hidroxil şi a fost numită hidroxicobalamină. Între 1948-1951, s-a realizat
izolarea vitaminei B12 din mediile de cultură ale microorganismelor Streptomyces
griseus şi Streptomyces aurofaciens. În prezent, aceste medii de cultură constituie o
materie primă mult mai bună decât ficatul.
În 1956, un grup de cercetători de la Oxford condus de Dorothy Hodkin
Crowfoot (premiul Nobel pentru chimie în 1964) a elucidat, prin radiocristalografie cu
raze X structura chimică a vitaminei, împreună cu structura moleculară a
ciancobalaminei şi a coenzimelor sale. Structura a fost confirmată prin sinteză chimică
totală, în 1973, de către Eschenmoser la Zurich şi Woodward (premiul Nobel pentru
chimie în 1965) la Howard. În prezent, preparatele farmaceutice de vitamină B12 se
obţin ca produs secundar în procesele biotehnologice de fabricare a streptomicinei.

238
1. Structura şi proprietăţile vitaminei B12
Vitamina B12, numită adesea impropriu şi ciancobalamină, este una dintre
moleculele naturale nepolimere cele mai complicate, fiind constituită din: i) un nucleu
corinic format din patru cicluri pirolice la care sunt grefate opt grupări metil, trei
resturi de acetamidă şi patru resturi de propilamidă; ii) un nucleotid format din 5,6-
dimetil-benzimidazol, un rest de ribofuranoză şi un rest de acid ortofosforic; iii) un ion
trivalent de cobalt localizat în centrul nucleului tetrapirolic; iv) un radical cian,
coordinat la ionul metalic central, care poate fi înlocuit de un radical hidroxil
(hidroxicobalamină), un radical metil (metilcobalamină) sau de un rest adenozil
(adenozilcobalamină).

Spre deosebire de hem, cele patru cicluri pirolice constitutive sunt legate direct
între ele fără intervenţia punţilor metilenice. Heterociclurile aromatice nu sunt
adevărate cicluri pirolice deoarece sunt parţial hidrogenate. Deci, acestea sunt structuri
pirolinice, intermediare între pirol şi pirolidina complet saturată (Figura 13.1). Din acest
motiv, în structura corinei, ciclurile pirolinice sunt mult mai substituite decât cele din
structura hemului.
Atomul de cobalt este legat coordinativ la cei patru atomi de azot ai ciclurilor
pirolinice. Situsul cinci de coordinare este ocupat de o moleculă de dimetil-
benzimidazol legată la inelul corinic printr-un lanţ ribozo-3-fosfat-aminoizopropil-
propanoil al cărui rol biochimic nu este încă elucidat. Gruparea cian, care ocupă cel de
al şaselea situs de coordinare, reprezintă un artefact al procedeului de extracţie al
cobalaminei. În stare naturală, acest situs este ocupat de o moleculă de apă, de o
grupare metil sau de gruparea 5’-dezoxiadenozină, în coenzima B12.
Vitamina B12 este o substanţă cristalină, de culoare roşie care se descompune,
fără a se topi, la temperaturi mai mari de 2100 C. Este solubilă în apă şi alţi solvenţi
polari. Soluţiile apoase sunt stabile la întuneric, pH neutru şi la temperaturi joase. La
încălzire, în prezenţa luminii sau la pH acid sau alcalin, soluţia de cobalamina se
descompune. Este instabilă în prezenţa agenţilor reducători.

239
Atomul de cobalt din cobalamină poate avea stări de oxidare +3, +2 şi +1. În
hidroxicobalamină, unde o grupare hidroxil ocupă situsul şase de coordinare, atomul de
cobalt prezintă starea de oxidare +3. Această formă numită şi B12a (Co3+) este redusă la
starea divalentă, numită B12r (Co2+), de către o flavoprotein reductază. Forma B12r
(Co2+) este apoi redusă de către o a doua flavoprotein reductază la B12s (Co+). Agentul
reducător care intervine în ambele reacţii este NADH citoplasmatic format în glicoliză.
B12a (Co3+) B12r (Co2+) B12s (Co+)

Figura 13.1. Structura chimică a vitaminei B12

Forma activă, B12s, este şi cea mai redusă. Atomul de cobalt (I) din structura
acesteia este foarte nucleofil şi este implicat în reacţia enzimatică finală de formare a
coenzimei. Co+ reacţionează cu ATP atacând carbonul 5’ al ribozei şi înlăturând
gruparea trifosfat pentru a forma 5’-dezoxiadenozilcobalamina sau coenzimă B12
(Figura 13.2).
240
Coenzima B12 este singurul exemplu cunoscut de biomoleculă care posedă o
legătură covalentă metal-carbon.
Compuşii corinici cu Co3+ au culoare roşie, cei cu Co2+ au culoare portocalie-
brună, iar cei cu Co+ au culoare verzuie, fiind instabili şi uşor re-oxidabili în aer.

Figura 13.2. Mecanismul formării coenzimei B12

2. Surse de vitamină B12


Vitamina B12 poate fi sintetizată numai de bacterii, în special cele din genurile
Mycobacterium şi Rhizobium şi de bacteriile din flora intestinală a omului şi a
animalelor (mai ales rumegătoarelor). Biosinteza nucleului tetrapirolic are drept
precursori glicocolul şi succinil-CoA, care după mai multe etape formează acidul
gama-aminolevulinic, în calitate de intermediar.
Pentru om, sursele de vitamină B12 exogenă sunt exclusiv de origine animală.
Cele mai bogate alimente sunt: ficatul (vacă şi pasăre), peştele, ouăle, brânzeturile,
carne slabă de viţel, porc şi pasăre, laptele. Vitamina nu se găseşte în legume şi fructe
deoarece plantele nu necesită cobalamină pentru creştere şi dezvoltare şi nu sunt
capabile să o sintetizeze. Câteva dintre alimentele bogate în vitamină B12 sunt
prezentate în tabelul 13.1.
Vitamina B12 se poate extrage din diferite surse naturale (ficat, bacterii,
ciuperci) sau din mediile unor microorganisme producătoare de antibiotice
(streptomicină, aureomicină, etc.). Cele mai eficiente procedee sunt cele care utilizează
microorganisme. Astfel, dintr-o tonă de ficat se obţin numai 250-300 mg de vitamină.
Un randament bun dă tulpina Bacillus megaterium cultivată pe melasă şi în prezenţă de

241
săruri minerale. Numeroase microorganisme din genul Streptomyces sau termofile din
genul Bacillus sintetizează cantităţi crescute de vitamina B12 în prezenţa unor activatori
metalici: fier, zinc şi cantităţi mici de cobalt.

Tabelul 13.1. Alimentele din dietă şi conţinutul lor în


vitamină B12 (după FNB)
Aliment Unitate de măsură Vitamina B12
(µg/zi)
scoici (la grătar) 3 uncii* 84,0
midii (la grătar) 3 uncii 20,4
crabi (la grătar) 3 uncii 8,8
somon (gătit) 3 uncii 2,4
vacă (gătită) 3 uncii 2,1
pui (gătit) 3 uncii 0,3
curcan (gătit) 3 uncii 0,3
ou (fiert) 1 buc. 0,4
lapte 8 uncii 0,9
* o uncie este echivalentă cu 28,35 g

3. Metabolismul vitaminei B12


În mod obişnuit, vitamina B12 se găseşte în hrană legată de proteine,
preponderent în formele metil- şi 5’-deoxiadenozil-cobalamină. Pentru utilizare,
vitamina trebuie să fie eliberată de proteine, în stomac prin hidroliză acidă sau în
intestin sub acţiunea tripsinei. Odată eliberată, vitamina B12 se combină cu factorul
intrinsec, o proteină secretată de stomac. Complexul vitamină-factor intrinsec este legat
de receptorii prezenţi la nivelul ileonului. În majoritatea cazurilor, carenţa în
vitamina B12 se datorează unei slabe absorbţii intestinale. În interiorul celulelor
mucoase, vitamina B12 este eliberată din complex şi trece în plasmă unde circulă legată
de proteine specifice de transport.
Absorbţia vitaminei B12 din hrană necesită o funcţionare normală a stomacului,
pancreasului şi intestinului subţire. Acidul stomacal şi enzimele care nu au drept
coenzimă vitamina B12 din hrană, permit vitaminei să se lege la alte proteine, aşa
numitele proteine R. Odată ajunse în intestin aceste proteine R sunt degradate de
enzimele pancreatice care eliberează vitamina B12, permiţându-i să se lege la factorul
intrinsec (IF), o proteină secretată de celule specializate din stomac. Receptorii de la
suprafaţa celulelor intestinale preiau complexul IF-B12, numai în prezenţa ionilor de
calciu. În afara acestui mecanism de absorbţie activă mai există şi un mecanism de

242
difuzie pasivă, care nu este eficient deoarece permite absorbţia a 1% din cantitate de
vitamină B12 ingerată.
În plasmă întâlnim două tipuri de proteine transportoare şi toate cele trei forme
ale vitaminei B12 (hidroxicobalamina, metilcobalamina şi deoxiadenozilcobalamina),
metilcobalamina fiind forma majoră (Figura 13.3.). O primă proteină transportoare este
transcobalamina II, care este principala proteină serică responsabilă de transportul
vitaminei exogene către ţesuturi. Transcobalamina II este o β-globulină plasmatică
(concentraţie de 15-20 µg/l) cu rol preponderent în transportul prin vena portă a
vitaminei proaspăt absorbite, precum şi în transportul acesteia între diferite
compartimente ale organismului. Transcobalamina II intervine în transportul
intercelular al vitaminei B12, cu care formează un complex care se fixează de receptori
membranari specifici şi pătrunde în celulă prin endocitoză. Complexul este degradat de
către proteazele lizozomale, iar vitamina este eliberată în citosol unde este transformată
în metilcobalamină, sau este transferată în mitocondrie pentru a se sintetiza
adenozilcobalamina. Metilcobalamina este coenzima metionin sintetazei iar
adenozilmetionina reprezintă coenzima metil-malonil-CoA mutazei mitocondriale.
O a doua proteină transportoare este transcobalamina I (sau proteina de legare
cu migrare rapidă), care transportă vitamina B12 endogenă. Saliva, laptele matern şi
granulocitele conţin cantităţi crescute de transcobalamină I comparativ cu
transcobalamina II. Transcobalamina I este o glicoproteină care leagă specific
majoritatea formelor circulante ale cobalaminelor. Cu metilcobalamina formează
complecşi greu disociabili. Vitamina B12 transportată sub această formă nu este uşor
disponibilă pentru celule.
O a treia proteină transportoare este transcobalamina III, care este o
glicoproteină înrudită cu transcobalamina I care este sintetizată în granulocite.
Complexul acesteia cu B12 disociază mult mai uşor.
Vitamina B12 este depozitată cu preponderenţă în ficat, şi în măduva spinării,
dar şi în alte ţesuturi. La unele persoane, cantitatea de vitamină B12 depozitată în ficat
este suficientă organismului o perioadă de până la şase ani. Vegetarienii sunt
persoanele cele mai expuse carenţelor, dar instalarea simptomelor se observă după
aproximativ zece ani de la începerea unei astfel de diete.
A fost evidenţiată o semnificativă circulaţie enterohepatică a vitaminei,
reabsorbţia biliară, care este responsabilă de păstrarea îndelungată a cantităţilor de
vitamină B12 acumulate. Existenţa acestui circuit enterohepatic face ca prin bilă să fie

243
vehiculate cantităţi importante de cobalamină care sunt reabsorbite aproape integral la
nivelul ileonului
Cobalamina se elimină din organism prin fecale, bilă, urină, secreţii şi celule
descuamate. În rinichi, cobalamina este filtrată la nivel glomerular şi eliminată în urină
fără a se realiza o reabsorbţie tubulară. La persoanele sănătoase, cantitatea eliminată
este relativ mică. Cobalamina din fecale reprezintă preponderent vitamina sintetizată
de flora microbiană intestinală.

Figura 13.3. Reprezentarea schematică a metabolismului vitaminei B12

4. Rolul biochimic al vitaminei B12


Enzimele care au drept coenzimă vitamina B12 catalizează trei tipuri de reacţii:
a) rearanjamente intramoleculare; b) metilări (sinteza metioninei); c) reducerea
ribunucleotidelor la deoxiribonucleotide.

244
La mamifere, singurele reacţii cunoscute, ca fiind dependente de participarea
coenzimei B12, sunt: i) transformarea L-metil malonil-CoA în succinil-CoA (rearanjare
intramoleculară) şi ii) formarea metioninei prin metilarea homocisteinei.

4.1 . Rearanjamente intramoleculare


Se consideră că peste zece reacţii care au drept rezultat rearanjarea moleculară
sunt catalizate de enzime care au drept coenzimă B12, iar dintre acestea singura descrisă
şi la mamifere este transformarea metil-malonil-CoA în succinil-CoA:

Metil-malonil-CoA se formează prin degradarea valinei şi carboxilarea


propionil-CoA, produs de degradare a metioninei şi izoleucinei. Deoarece succinil-
CoA este unul dintre intermediarii ciclului Krebs, reacţia catalizată de coenzima B12
este importantă pentru metabolismul aminoacizilor. Bolnavii cu anemie pernicioasă
excretă cantităţi mari de acid metilmalonic în urină. Evaluarea cantităţii de
metilmalonat în urină stă la baza unuia dintre testele de determinare a stării de
hipovitaminoză B12.
Mecanismul procesului de rearanjare intramoleculară este de natură radicalică,
iar legătura între cobalt şi 5’-deoxiadenozină joacă rolul principal. În acest
rearanjament intramolecular, coenzima B12 reprezintă o sursă de radicali liberi de pe
care se pot preleva atomi de hidrogen. Rolul cheie în acest mecanism îl are legătura
cobalt-carbon care facilitează generarea de radicali. Aglomerarea sterică din jurul
atomului de cobalt împiedică formarea unei legături puternice, care ar afecta eficienţa
catalitică a coenzimei.

4.2 . Reacţii de transmetilare


Dintre transmetilări reacţia de metilare a homocisteinei cu formare de
metionină este catalizată de homocistein metiltransferază, care este dependentă de
coenzimele sale vitamina B12 şi B9.
Mecanismul reacţiei este de natură ionică şi este mai simplu decât cel prezentat
mai sus. Cobalamina, în starea sa cea mai redusă (cobaltul este foarte nucleofil
posedând o pereche de electroni nepuşi în comun), atacă radicalul metil din structura
N5-metil tetrahidrofolatului după un mecanism clasic de substituţie bimoleculară
nucleofilă (substituţie SN2), cu formare de metilcobalamină. În ansamblu, procesul
245
reprezintă transferul radicalului metil, în stare de carbocation virtual, de pe N5-metil-
tetrahidrofolat la gruparea tiol a homocisteinei.
În figura 13.4 sunt prezentate schematică căile de implicare a vitaminei B12 în
metabolismul aminoacizilor.

Figura 13.4. Implicarea vitaminei B12 în metabolismul aminoacizilor

5. Unităţi de activitate vitaminică B12 şi necesităţi nutriţionale


Cantitatea zilnică de vitamină prezentă în hrană este de aproximativ 2,4 µg din
care numai 1 µg este absorbită. În conformitate cu recomandările FNB necesarul zilnic
în vitamină B12 este prezentat în tabelul 13.2.

Tabelul 13.2. Necesarul zilnic al organismului în vitamină B12, în funcţie de vârstă


Stare Vârstă Sex masculin (µg / zi) Sex feminin (µg / zi)
copii 9-13 ani 3 3
adolescenţi 14-18 ani 4,5 3
peste 19 ani 2,4 2,4
adulţi
Peste 60 ani 3,4 2,6
sarcină - 2,6

6. Vitamina B12 în stări fiziologice normale şi patologice


6.1 . Hipovitaminoza şi avitaminoza B12
Se estimează că deficienţa în vitamina B12 afectează aproximativ 10-15%
dintre persoanele cu vârstă peste 60 de ani. Cele mai comune cauze ale deficienţei sunt
anemia percinoasă şi malabsorbţia intestinală a vitaminei B12 din alimentate. Deşi

246
odată cu înaintarea în vârstă cele două cauze ajung să se agraveze, ele prezintă condiţii
separate de apariţie.

6.1.1 . Anemia megaloblastică


Carenţa în vitamină B12 determină apariţia anemiei megaloblastice care
prezintă aceleaşi caracteristici cu anemia provocată prin deficit de acid folic. Studiile
comparative privind ale celor două tipuri de anemie pledează pentru existenţa unor
interconexiuni între metabolismele celor două vitamine.
Anemia megaloblastică asociată cu deficienţă în vitamină B12 (anemia
pernicioasă) este datorată efectelor cobalaminei asupra metabolismului folaţilor.
Transformarea homocisteinei în metionină pare să reprezinte singura cale metabolică
majoră prin care N5-metil-tetrahidrofolatul poate reintra în rezerva de hidrofolat a
organismului (Figura 13.5). În lipsa acestei vitamine, întreaga cantitate de folaţi poate
rămâne blocată în forma N5-metil-tetrahidrofolat determinând apariţia unor deficienţe
în ceilalţi derivaţi tetrahidrofolici, indispensabili biosintezei purinelor şi dTMP. De
asemenea, vitamina B12 este necesară procesului de preluare celulară a folaţilor şi de
transformare a acestora în derivaţi poliglutamici cu activitate biologică mai mare. Din
aceste considerente, orice creştere a concentraţiei acizilor folici în organism poate
determina accentuarea anemiei megaloblastice.

Figura 13.5. Implicaţiile metabolice ale acidului folic şi vitaminei B12 în transferul
unităţilor cu un atom de carbon.

După cum am arătat mai sus, absorbţia cobalaminei se realizează prin


intermediul unui sistem de transport specializat. Complexul format de cobalamină şi
factorul intrinsec produs de stomac este disociat la nivelul ileonului, după preluarea sa
de receptori specifici. Disocierea se realizează cu participarea factorului de eliberare şi
247
facilitează transportul activ prin membrană către sânge. Anemia pernicioasă este
determinată de deficienţa factorului intrinsec, care conduce la o absorbţie
necorespunzătoare a cobalaminei. Această boală a fost tratată din cele mai vechi
timpuri prin hrănirea cu ficat crud a persoanelor afectate. Astfel creşte aportul de
cobalamină şi este facilitată absorbţia chiar şi în absenţa factorului intrinsec.
O altă cauză a instalării anemiei perniciose este apariţia anticorpilor faţă de
factorul intrinsec, care blochează legarea vitaminei B12 de acesta, sau a anticorpilor
direcţionaţi către complexul cobalamină-factor intrinsec, care împiedică fixarea
complexului pe receptorii de la nivelul ileonului (Figura 13.5).
Anemia cauzată de hipovitaminoza B12 este responsabilă de o paloare specifică
asociată cu o stare subicterică şi dispnee la efort. Aproape întotdeauna este prezentă şi
o simptomatologie cardiacă caracterizată prin suflu sistolic şi care în formele mai grave
duce la insuficienţă cardiacă.
Simptomatologic, în carenţa de cobalamină se observă mai întâi creşterea taliei
eritrocitelor. Este posibil ca acest simptom serologic să fie singurul observabil mai
multe luni sau chiar ani. Prelungirea stării de carenţă conduce apoi la anemie
pernicioasă şi leucotrombopenie. Biochimic, se constată creşterea cantităţii de
bilirubină neconjugată datorată hemolizei intramedulare.

6.1.2 . Demielinizarea ţesutului nervos


Dereglările neurologice corelate cu deficienţa în vitamină B12 sunt
determinate de demielinizarea ţesutului nervos. Se consideră că acumularea
metilmalonil-CoA interacţionează cu formarea foiţelor de mielină pe două căi:
i) metilmalonil-CoA este un inhibitor competitiv al malonil-CoA în procesul de
biosinteză al acizilor graşi. În reînnoirea straturilor de mielină, orice inhibiţie
severă a biosintezei acizilor graşi poate determina instalarea procesului de
degenerare; ii) în sinteza acizilor graşi (neinhibată competitiv) metilmalonil-
CoA poate substitui malonil-CoA, conducând la obţinerea unor acizi graşi
ramificaţi, care alterează structura normală a membranei celulare. Ambele
mecanisme expuse sunt susţinute cu rezultate experimentale şi nu se exclud
reciproc. Dintre afecţiunile neurologice cea mai frecventă este neuropatia
senzitivă bilaterală simetrică care debutează cu parestezii la nivelul membrelor
inferioare. Acest tip de neuropatie se manifestă clinic şi prin scăderea

248
sensibilităţii superficiale şi profunde. Dereglările psihice sunt frecvente şi
constau în pierderea memoriei, iritabilitate, stări depresive.

6.1.3 . Deficienţe ereditare în metabolismul metilmalonil - CoA


Au fost caracterizate mai multe deficienţe ereditare ale metabolismului
metilmalonil-CoA. În mod normal, acestea devin evidente în primul an de viaţă, când
principalul simptom este acidoza. pH-ul sângelui arterial este aproximativ 7,0 (în locul
valorii normale de 7,4) şi cantităţi mari de metilmalonat pot fi evidenţiate în urina
pacienţilor cu astfel de dereglări. O persoană normală excretă mai puţin de 5 mg de
metilmalonat pe zi, în timp ce pacienţii cu deficienţe ale metabolismului metilmalonil-
CoA pot excreta peste 1 g. Mai mult de jumătate din pacienţi răspund foarte bine la
administrarea intramusculară a unor doze mari de cobalamină, când are loc descreştere
apreciabilă a excreţiei de metilmalonat şi revenirea la normal a pH sângelui arterial. În
general, pacienţii care răspund la tratament prezintă o deficienţă a transferazei care
catalizează sinteza coenzimei B12 din B12s şi ATP. Dacă pacienţii nu răspund la
tratamentul cu vitamină B12, atunci ei prezintă deficienţe la nivelul apoenzimei
metilmalonil-CoA mutazei, această formă de acidurie metilmalonică fiind cel mai
adesea letală.

6.2 . Interrelaţii cu vitamine. Antivitamine


Interrelaţii cu alte vitamine. Între vitamina B12 şi acizii folici există o
interdependenţă foarte strânsă, atât în ce priveşte rolul şi activitatea lor biochimică în
diferite reacţii metabolice cât şi al propriului metabolism.
Vitamina B12 stimulează formarea vitaminei A din carotenoizi şi are o acţiune
sinergică cu acidul pantotenic în numeroase procese biochimice. Vitamina B2
stimulează biosinteza vitaminei B12 de către flora intestinală.
Antivitamine. Stabilirea structurii antivitaminelor B12 s-a realizat destul de dificil,
deoarece acelaşi compus, în funcţie de specie, concentraţie şi condiţii de mediu, se
poate comporta ca vitamină, antivitamină sau este activat numai în anumite condiţii.
Cercetările efectuate pe culturi microbiene au evidenţiat că aceiaşi compuşi pot avea
rol de activatori, în concentraţii mici şi de inhibitori dacă concentraţiile lor depăşesc
anumite limite. Substanţele cu activitate antivitaminică pot fi împărţite în două
categorii:i) analogi structurali ai cobalaminei, obţinuţi prin modificarea structurii
acesteia la nivelul resturilor de propilamidă, înlocuirea adenozinei cu grupări metil sau
prin înlocuirea şi/sau îndepărtarea atomului de cobalt central; ii) heterologi structurali
ai 5,6-dimetilbenzimidazolului, care pot intra în competiţie cu acesta în procesul de
249
biosinteză al vitaminei B12. În general, mecanismele de acţiune ale antivitaminelor cu
structură heterologă nu sunt suficient cunoscute, dar se consideră că pot împiedica
transportul vitaminei la nivelul tractului gastrointestinal, sau prin membranele celulare.

250
CAPITOLUL XIV

ACIDUL LIPOIC

Acidul lipoic este considerat vitamină chiar dacă nici un sindrom carenţial nu a
putut fi evidenţiat sau provocat. El datorează această denumire faptului că este factor
de creştere pentru microorganisme, este componentă cu rol important în unele sisteme
enzimatice universale şi elemente necesare în alimentaţia vertebratelor. Acidul lipoic,
numit uneori şi tiooctic a fost descoperit în 1941, concomitent, în mai multe
laboratoare. În 1953 a fost cristalizat pentru prima dată din extracte de ficat, de către
echipa de biochimişti americani Reed şi Gunsalus. Pentru cristalizarea a 30 mg de acid
lipoic au fost necesare mai multe tone de ficat.
Statutul de vitamină al acidului lipoic reprezintă încă un subiect de discuţie.
După unii autori acesta ar putea fi sintetizat în ficatul mamiferelor şi omului pornind de
la acid arahidonic.

1. Structura şi proprietăţile acidului lipoic


Structura şi rolul acidului lipoic au fost deja menţionate, când au fost discutate
reacţiile de decarboxilare oxidativă ale acidului piruvic şi α-cetoglutaric (Figurile 6.6 şi
6.7).
Structura relativ simplă a acidului lipoic conţine opt atomi de carbon şi doi
atomi de sulf. Acesta există în două forme: i) acid lipoic, o disulfură ciclică şi ii) acid
dihidrolipoic, forma redusă, cu lanţ deschis, care conţine două grupări sulfhidril în
poziţiile 6 şi 8. Cele două forme sunt uşor inter-convertibile în reacţii de oxidoreducere
(Figura14.1).

Figura 14.1.Formele acidului lipoic

251
Forma oxidată a acidului lipoic este o substanţă galbenă, cu absorbţie
caracteristică la 335 nm, condiţionată de prezenţa heterociclului penta-atomic.

2. Metabolismul acidului lipoic


La om, etapele de absorbţie intestinală, transport şi repartiţie tisulară nu sunt
încă complet elucidate.
Omul preia acidul lipoic din hrana de origine animală şi vegetală. Deoarece în
natură această vitamină nu se găseşte decât sub formă legată (cu proteine) se consideră
că la nivelul tubului digestiv este absolut necesară eliberarea sa din complexe.
Alături de sursele exogene este luată în discuţie şi posibilitatea sintezei
endogene. Studiile realizate pe animale (şobolani) au permis emiterea a două ipoteze
privind căile de biosinteză ale acidului lipoic în organism: i) de la acid arahidonic,
printr-o cale metabolică asemănătoare cu cea de biosinteză a prostaglandinelor; ii)
pornind de la Acetil-CoA şi necesitând metionină şi cisteină drept donori de grupări
tiolice.
Etapele degradării acidului lipoic au fost studiate la şobolan, în urma injectării
de vitamină marcată cu 14C. După 24 de ore, aproximativ 50% din radioactivitate a fost
regăsită în urină. Compuşii de degradare evidenţiaţi au permis emiterea ipotezei că
degradarea acidului lipoic se realizează după un mecanism β-oxidativ asemănător celui
al acizilor graşi.

3. Rolul biochimic al acidului lipoic


Acidul lipoic este una din coenzimele implicate în decarboxilarea oxidativă a
piruvatului şi a altor α-cetoacizi. Acesta se ataşează de apoenzimă, prin intermediul
carboxilului său, la nivelul grupării ε-amino a unui rest de lizină formând radicalul
lipoil-lizină, numit şi lipoamidă (Figura 14.2). Ca şi în cazul biotinei, partea reactivă a
moleculei este purtată de un braţ lung, flexibil şi mobil care îi permite atingerea
succesivă a situsurilor active ale complexului multienzimatic din care face parte.

252
Figura 14.2. Structura lipoamidei

Reacţiile de dehidrogenare ale α-cetoacizilor sunt etape importante ale


metabolismului intermediar. Deoarece mecanismul acestor reacţii şi modul de
participare al acidului lipoic sub forma coenzimei sale au fost tratate odată cu rolul
vitaminei B1, vom prezenta schematic rolul acidului lipoic în complexul piruvat
dehidrogebnazei (Figura 14.3, Tabel 1.38.).

Tabelul 14.1. Subunităţile componente ale complexului piruvat-dehidrogenazic din E.coli


Enzima Coenzima Masa Nr de
molară a subunităţi
subunităţii per
(kDa) complex
piruvat dehidrogenaza TPP 96 24
(E1)
dihidrolipoil lipoamidă, 65 - 70 24
transacetilaza (E2) CoA
dihidrolipoil FAD, NAD 56 12
dehidrogenaza (E3)

Complexul piruvat dehidrogenazei, care catalizează oxidarea acidului piruvic


la acetil-CoA, este constituit din trei enzime şi cinci coenzime. Acţiunea combinată de
dehidrogenare şi decarboxilare a piruvatului implică acţiunea secvenţială a acestor
enzime şi a celor cinci coenzime sau grupări prostetice (TPP, FAD, CoA, NAD şi
lipoat). Cele două grupări SH ale acidului lipoic, în forma sa activă lipoamida, joacă un
rol esenţial datorită capacităţii lor de a participa la reacţii de oxidoreducere. În acest
complex acidul lipoic, este atât purtător de electroni cât şi de grupări acil, ambele
funcţii fiind mai puţin importante.
Acidul lipoic are un rol important în metabolismul glucidelor. S-a observat că
o creştere a concentraţiei acestuia determină o accelerare a consumului de glucoză,
253
fenomenul fiind corelat cu scăderea nivelului celular al acetil-CoA. Inhibarea
gluconeogenezei de către acidul lipoic este dependentă de concentraţia vitaminei.
Acidul lipoic poate determina depozitarea acetil-CoA în mitocondrii, micşorarea
concentraţiei acesteia determinând încetinirea tuturor secvenţelor metabolice în care
este implicată.
În afară de dehidrogenarea cetoacizilor acidul lipoic participă la reacţiile de
biosinteză şi degradare a glicocolului şi la biosinteza prostaglandinelor.

4. Acidul lipoic în stări fiziologice normale şi patologice


Până în prezent nu a fost posibilă stabilirea necesităţilor zilnice de acid lipoic
alimentar la om. Dereglarea metabolismului acidului lipoic poate perturba derularea
normală a reacţiilor catalizate de complecşi multienzimatici lipoil-dependenţi: piruvat-
dehidrogenaza, α-cetoglutarat-dehidrogenaza şi dehidrogenazele aminoacizilor cu
catenă ramificată.

Figura 14.3. Etapele decarboxilării oxidative a piruvatului la acetil CoA

254
Au fost evidenţiate maladii congenitale caracterizate prin deficit de
dihidrolipoil-dehidrogenază care anulează posibilitatea reoxidării acidului lipoic
utilizat în reacţiile de oxidare a α-cetoacizilor. Deoarece enzima este comună
complecşilor enzimatici enumeraţi mai sus, bolile se manifestă prin: i) acidoză lactică
datorată blocării transformării piruvatului în acetil-CoA şi acumulării de lactat; ii)
acumulare de aminoacizi cu catene ramificate şi iii) acidurie α-cetoglutarică. Aceste
simptome se ameliorează prin administrare de acid lipoic copiilor cu deficienţe
congenitale.

255
CAPITOLUL XV

VITAMINA C (Acidul ascorbic)

Vitamina C numită şi acid ascorbic, acid hexuronic, vitamină antiscorbutică,


factor antiscorbutic, este una dintre vitaminele cele mai cunoscute. Simptoamele
carenţei acesteia au fost descrise cu mult timp înainte de descoperirea sa. Are o largă
răspândire în natură fiind biosintetizată atât de organismele vegetale şi animale cât şi
de numeroase microorganisme. Nu poate fi sintetizată de om, maimuţe şi cobai.
În timpurile îndepărtate, navigatorii, care se hrăneau exclusiv cu hrană
conservată, făceau scorbut, boală a ţesutului conjunctiv caracterizată prin manifestări
hemoragice şi degenerative. Prima descriere precisă a maladiei a fost realizată în 1536,
de Jacques Cartier, ca fiind boala de care suferea echipajul său în timpul expediţiei la
Saint-Laurent: „O parte îşi pierdeau total forţele şi nu se mai puteau ţine pe picioare.
Alţii aveau pielea acoperită cu pete sanguinolente, mai ales la nivelul gleznelor,
genunchilor, coapselor, umerilor, braţelor şi gâtului. Gingiile lor putrezeau până la
rădăcina dinţilor care cădeau aproape în totalitate”. Prevenirea bolii prin consumul de
fructe proaspete şi mai ales citrice a fost recomandată de medicul scoţian James Lind,
de la Royal Navy, încă din 1753. Indicaţiile sale au fost publicate în cartea „Traité sur
le Scorbut”, apărută în 1753 şi reeditată în 1757. Cu toate că, recomandările sale au
fost mult timp total ignorate de către autorităţile medicale, progresiv au început să fie
adoptate şi de alţi medici.
Izolarea factorului responsabil de această acţiune preventivă a fost realizată
abia după două secole. În 1917, scorbutul a fost recunoscut ca maladie carenţială
provocată de un factor de nutriţie specific, denumit vitamina C. În 1928, biochimistul
ungar Szent-Györgyi (premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie în 1937), a izolat şi
cristalizat, din glandele suprarenale bovine şi apoi din ardei iute, un acid hexuronic
derivat de la glucoză.
Structura a fost stabilită de către specialistul englez în glucide, Sir Norman
Haworth (premiul Nobel pentru chimie în 1937, împreună cu Paul Karrer, pentru
studiile sale asupra hidraţilor de carbon şi a vitaminei C), la Birmingham. Szent-
Gyögyi şi Haworth au identificat această substanţă cu factorul antiscorbut din citrice şi
l-au denumit acid ascorbic. Primele sinteze chimice au fost realizate la Basel, Elveţia,

256
începând din 1933, de către T. Reichstein (premiul Nobel pentru medicină în 1950
pentru studiul corticoizilor), plecând iniţial de la L-xiloză, iar în 1934 de la glucoză.
Ceea ce este curios şi unic printre vitamine îl reprezintă faptul că acidul
ascorbic are rol de vitamină numai la om, maimuţe, cobai şi câteva specii cărora le
lipsesc enzimele necesare biosintezei acidului ascorbic. Faptul că celelalte vertebrate
pot să sintetizeze acidul ascorbic din glucoză ridică discuţii asupra evoluţiei.
În 1975, mai mulţi cercetători din diferite laboratoare au evidenţiat caracterul
antioxidant al vitaminei C şi proprietatea acesteia de a neutraliza oxigenul singlet.
Packer şi colaboratorii au comunicat, în 1979, primele studii asupra acţiunii radicalilor
liberi asupra vitaminelor E şi C, iar în 1982 a fost iniţiate studii privind regenerarea
vitaminei E sub acţiunea acidului ascorbic.

1. Structura şi proprietăţile vitaminei C


Acidul ascorbic este γ-lactona acidului 2,3-dienol-L-gulonic, are formula brută
C6H8O6, şi are cu patru atomi de hidrogen mai puţin decât o hexoză (Figura 15.1.).
Configuraţia atomului de carbon din poziţia 5 este L, cu toate că acidul
ascorbic poate fi sintetizat şi din D-glucoză. Contrar aparenţelor, nu este vorba de o
inversare a configuraţiei, ci de o răsturnare a moleculei, atomul C6 al acidului ascorbic
provenind din atomul C1 al glucozei.
Caracteristica esenţială a acidului ascorbic este prezenţa unei grupări
funcţionale en-diol între atomii de carbon 2 şi 3. Aceasta este responsabilă de
caracterul acid (pKa=4,17) cât şi de proprietăţile reducătoare care stau la baza
activităţii biologice a vitaminei.

Figura 15.1. Formele structurale ale acidului ascorbic

Acidul ascorbic este o substanţă solidă, sub formă de pulbere albă cristalină, cu
punct de topire 1920C, fără miros şi cu gust acru. Cristalizează din soluţii apoase
saturate sub formă de cristale monociclice incolore. Este o substanţă optic activă
dextrogiră. Are un spectru de absorbţie caracteristic, cu maxim la 245 nm în soluţie

257
slab acidă şi la 265 nm în mediu alcalin, fapt explicabil prin prezenţa sistemului de
duble legături conjugate şi a grupărilor hidroxil enolizabile. Este uşor solubil în apă şi
metanol, greu solubil în alcool etilic, acetonă şi glicerină şi insolubil în eter,
hidrocarburi alifatice şi aromatice.
Vitamina C este un acid slab cu pKa=4,17. Această aciditate este mai mare
decât cea a acidului acetic, cu toate că acidul ascorbic este lipsit de grupare carboxilică.
Hidrogenul acid este cel al hidroxilului legat la C3. Ionizarea sa duce la formarea unui
enolat care se conjugă cu gruparea C=O lactonică şi este sediul unei puternice
stabilizări mezomere. Stabilitatea moleculei este asigurată şi de formarea de chelaţi cu
hidrogenul hidroxilului de la C2 şi oxigenul de la C3 (Figura 15.2).

Figura 15.2. Stabilizarea moleculei acidului ascorbic

Sistemul conjugat al anionului ascorbat diferă de cel al unui acid carboxilic


obişnuit prin intercalarea unei duble legături C=C, care corelează efectele de
delocalizare a electonilor în moleculă (Figura 15.3). Deci, este normal ca vitamina C să
fie acidă chiar şi fără existenţa unei funcţiuni carboxil.

Figura 15.3. Sistemul conjugat al ascorbatului

258
În condiţii fiziologice normale, anionul ascorbat este un bun agent reducător şi
poate ceda doi electroni unui oxidant. Prin pierderea unui electron şi a unui proton,
ascorbatul se oxidează la radical anion-monodehidroascorbat (intermediar), care prin
pierderea celui de al doilea electron se oxidează la acid dehidroascorbic (Figura 15.4).

Figura 15.4. Procesul de oxido-reducere al acidului ascorbic

Acidul dehidroascorbic este un acid foarte slab (pKa=8,0), a cărei ionizare


rezultă din echilibrul său cu o formă ciclică hidratată. Deoarece este mult mai puţin
polar decât ascorbatul, acesta permite intrarea vitaminei C în interiorul celulelor printr-
un mecanism de oxidare extracelulară urmat de reducere intracelulară.

2. Surse de vitamină C
Surse naturale. Principalele surse alimentare bogate în vitamină C sunt prezentate în
tabelul 1.39.
Tabelul 15.1. Conţinutul în vitamină C al diferitelor surse alimentare
Produs mg ac ascorbic/100g Produs mg ac ascorbic/100g
măceşe 400 ţelină 10
varză 180 castraveţi 10
ardei gras 160 spanac 80
afine 160 pepene galben 40
urzici 50 ficat 35
portocale 35 grepfrut 22
lămâi 45 lapte 1-2
conopidă 100 cartofi 10-30

259
Surse suplimentare. Vitamina C, în forma acid L-ascorbic, este comercializată în
foarte multe variante, dar nu se ştie care dintre acestea este mai bine absorbită.
Vitamina C naturală şi sintetică sunt identice din punct de vedere structural şi nu se
cunosc deosebiri în ceea ce priveşte acţiunea lor biologică. Sărurile minerale ale
acidului ascorbic se comercializează în formă tamponată pentru a-i scădea aciditatea şi
a evita apariţia de ulceraţii la nivelul stomacului. Cele mai comune forme sunt
ascorbatul de sodiu şi ascorbatul de calciu, care asigură şi un necesar de 131 mg de
sodiu/1.000 mg acid ascorbic, şi respectiv 114 mg calciu/1.000 mg acid ascorbic.
O altă sursă suplimetară este vitamina C cu bioflavonoide. Bioflavonoidele
sunt pigmenţi din plante, solubili în apă, care sunt prezenţi alături de vitamina C în
plante şi legume, în special în citrice. Deşi multe dintre flavonoide acţionează ca
antioxidanţi, mecanismul prin care ele cresc eficacitatea vitaminei C nu este încă
elucidat.
Vitamina C mai este comercializată şi sub forma metaboliţilor ei. Astfel
suplimentul „Ester-C®” conţine majoritar ascorbat de calciu, dar şi dehidroascorbat de
calciu, alături de alte substanţe. Se presupune că aceşti metaboliţi stimulează activitatea
antioxidantă a vitaminei C.

Palmitatul de ascorbil, un ester al acidului ascorbic cu acidul palmitic, se


adaugă în cremele pentru piele deoarece prezintă proprietăţi antioxidante, iar vitamina
C participă la procesul de sinteză al colagenului
Vitamina C se produce industrial din glucoză, atât pentru consumul
farmaceutic direct cât şi sub formă de aditiv alimentar. Cantitatea de acid ascorbic
produsă în lume este cea mai mare dintre toate vitaminele. Pentru prima dată în 1985 a
fost estimată cantitatea de vitamină C necesară pe glob la 30 000-35 000 tone/an. Încă
din 1988 Institutul Naţional de Cercetări asupra Cancerului (SUA) recomanda creşterea
conţinutului de vitamină C în hrană datorită relaţiei de inversă proporţionalitate
observată între consumul acestei vitamine şi incidenţa diferitelor forme de cancer.

3. Metabolismul vitaminei C
Acidul ascorbic poate fi sintetizat de toate plantele verzi, de unele
microorganisme şi de animale, cu excepţia primatelor, cobaiului şi altor câteva specii
de păsări şi peşti. Precursorii biosintezei sunt glucoza sau galactoza.
La animale, cea mai mare cantitate de acid ascorbic se sintetizează în glandele
suprarenale, şi în cantităţi mai mici în ficat şi rinichi.

260
Biosinteza sa reprezintă o cale secundară a metabolismului glucozei care
conduce la doi produşi specializaţi: D-glucuronatul, important în detoxifierea şi
excreţia compuşilor organici exogeni şi acidul ascorbic. Deşi cantitatea de glucoză
utilizată de această cale metabolică este foarte mică, produşii obţinuţi sunt vitali pentru
organisme (Figura 15.5).
Conversia acidului D-glucuronic în acid L-gluconic presupune reducerea
grupării aldehidice la alcool primar. Astfel, atomul C1 al acidului glucuronic devine
atomul C6 al acidului gulonic şi deci al acidului ascorbic.
În funcţie de necesităţile organismului, acidul gulonic format se transformă în
acid 3-ceto-L-gulonic, L-xiluloză, etc. şi intră în ciclul pentozofosfaţilor; sau trece în
L-gulonolactonă şi formează acidul ascorbic.
Imposibilitatea omului, maimuţelor, cobaiului şi a unor păsări şi peşti de a
sintetiza vitamina C este datorată absenţei celor două enzime care intervin în etapele
finale ale procesului biosintetic: D-glucuronolacton-reductaza şi L-gulonolacton-
oxidaza.
Înainte de a fi absorbită, vitamina C este eliberată din complexele proteice în
care se găseşte în alimente, prin procese de hidroliză enzimatică. Absorbţia vitaminei C
se realizează după mecanisme asemănătoare celor de preluare a monozaharidelor.
Astfel ea se absoarbe în cantitate mică la nivelul cavităţii bucale şi în stomac. Trecerea
în mucoasa intestinală se realizează printr-un mecanism de difuzie pasivă, sau printr-un
sistem de transport activ care este: i) rapid, saturabil şi specific; ii) Na-K-ATP-ază
dependent; iii) poate fi inhibat de analogi structurali; iv) este localizat la nivelul
ileonului proximal. În comparaţie cu a alte vitamine, absorbţia acidului ascorbic este
rapidă.
După absorbţie, acidul ascorbic este transportat de sânge la toate organele şi
ţesuturile, în funcţie de necesităţile metabolice ale acestora. În leucocite se poate atinge
o concentraţie maximă la numai patru ore de la administrarea orală a unei doze de 500
mg acid ascorbic. Concentraţia normală în plasmă se consideră de 8-12 mg/l, dar nu se
cunosc foarte bine formele sub care este vehiculată.
Preferenţial, vitamina C se acumulează în glandelor suprarenale, hipofiză şi
creier şi mai puţin în ficat, splină, rinichi. În fluidul cerebrospinal, concentraţiile de
vitamină C sunt mai mari decât în plasmă. Acidul ascorbic poate trece bariera
placentară ajungând la făt din circulaţia maternă. În sângele cordonului ombilical,
concentraţia acidului ascorbic este mai mare decât în sângele matern, ceea ce
demonstrează rolul placentei în concentrarea vitaminei.

261
Figura 15.5. Reprezentarea schematică a căilor metabolice de obţinere a glucuronatului şi acidului
ascorbic pornind de la glucoză

La om, se consideră că rezervele de acid ascorbic se situează între 20-50


mg/Kg corp. În funcţie de specie, durata de viaţă a vitaminei în organism este diferită:
la om de 16 zile, la cobai mai puţin de trei zile, iar la şobolan dispare rapid după
administrare.
Excreţia acidului ascorbic se face prin urină, transpiraţie, fecale şi respiraţie
(sub formă de CO2). Aproximativ 50-70% din cantitatea de vitamina introdusă în
262
organism este eliminată sub forma diverşilor metaboliţi, aceste procente fiind
dependente de cantitatea ingerată, de gradul de saturaţie al organismului, de starea de
sănătate şi de vârstă. Prin urină se elimină proporţii diferite acid ascorbic nemodificat,
acid L-dehidroascorbic, acid 2,3-dioxo-L-gulonic şi acid oxalic. Dacă concentraţia
plasmatică normală de acid ascorbic este depăşită, acesta se elimină ca atare prin urină.

4. Rolul biochimic al vitaminei C


Activitatea biologică a vitaminei C se bazează pe reacţia reversibilă între
ascorbat şi radicalul anion monodehidroascorbat care, la pH fiziologic are un potenţial
de oxidoreducere apropiat de zero,. Reacţiile au loc cu oxidanţi monoelectronici cum
sunt cationii ferici şi cuprici, care sunt reduşi la ioni feroşi şi cuproşi. Aceste metale
intră în constituţia unui număr mare de oxigenaze (dioxigenaze intra- şi
intermoleculare şi monooxigenaze).
Dioxigenazele sunt enzime care catalizează două tipuri de reacţii:
dioxigenaze intramoleculare
AH2 + O2 A(OH)2*

dioxigenaze intermoleculare
AH + BH + O2 A(OH) + B(OH) *.
*A(OH) şi B(OH) nu sunt în mod obligatoriu alcooli sau
fenoli. Ei reprezintă în aceste cazuri produşii de incorporare
a unui atom de oxigen provenind din O2 în AH şi BH.
A(OH)2 simbolizează incorporarea a doi atomi de oxigen în
aceeaşi moleculă.

Monooxigenazele sau oxigenazele cu funcţie mixtă catalizează reacţii de tipul:


AH + XH2 + O2 A(OH) + H2O + X

Aceste reacţii necesită intervenţia unui reducător XH2, încărcat, pentru a fixa
cel de al doilea oxigen şi a-l reduce la apă. Acest rol este jucat cel mai adesea de
NADPH sau de o flavoproteină. În cazul oxidării compuşilor aromatici, pentru care
necesitatea prezenţei acidului ascorbic a fost clar dovedită, coreducătorul este
tetrahidrobiopterina. Aceasta este o coenzimă cu structură asemănătoare
tetrahidrofolatului, care se oxidează reversibil în dihidrobiopterin-chinonă. Chinona
este o formă tautomeră a dihidrobiopterinei de la care se formează tetrahidrobiopterina
în prezenţă de NADPH şi sub acţiunea dihidrofolat-reductazei. Deci, enzima se
caracterizează printr-o slabă specificitate faţă de catena p-aminobenzimidazol-glutamat
a dihidrofolatului.

263
Pentru funcţionarea acestor metalo-enzime, ionii metalici activi trebuie să fie
în stare redusă. Funcţia acidului ascorbic este de a-i menţine în această stare reducând
instantaneu ionii ferici sau cuprici, care tind să se formeze în contact cu oxigenul.
Astfel, acidul ascorbic are rolul unui „gardian vigilent”, fără a interveni stoechiometric
în reacţii.

Figura 15.6. Reducerea ionilor de fier şi cupru de către acidul ascorbic

4.1 . Rolul vitaminei C în formarea colagenului


Manifestările clinice ale scorbutului (leziuni cutanate, fragilitate vasculară,
gingivite, etc.) sunt datorate alterării ţesutului conjunctiv, şi implicit ale colagenului.
Colagenul este format din fibre proteice insolubile cu mare rezistenţă mecanică
la tracţiune. În ţesuturile ochiului (cornee, cristalin, corp vitros), colagenul se găseşte
sub forma unei glicoproteine cu structură lamelară. Proprietăţile mecanice ale
colagenului sunt rezultatul structurii sale de helix răsucit determinată de structura sa
primară şi implicit de compoziţia în aminoacizi. Colagenul este foarte bogat în glicină
şi prolină şi conţine alţi doi aminoacizi mai puţin frecvenţi în structura proteinelor: 4-
hidroxiprolina (Hyp) şi 5-hidroxilizina (Hyl). Structura primară a colagenului se
caracterizează printr-o remarcabilă regularitate, fiecare al treilea aminoacid fiind un
rest de glicină. Secvenţa Gly-Pro-Hyp are o frecvenţă foarte mare, iar hidroxiprolina
joacă un rol important în menţinerea structurii tridimensionale prin intermediul
legăturilor de hidrogen suplimentare pe care le formează hidroxilul său. Legăturile de
hidrogen, în care este implicată hidroxiprolina, sunt abundente în colagenul din
ţesuturile ochiului, unde prezenţa unui dizaharid format din glucoză şi galactoză
asigură apariţia structurii lamelare.
Enzima care catalizează reacţia dintre prolină şi α-cetoglutarat cu formare de
hidroxiprolină şi succinat este prolin hidroxilaza, o dioxigenază intermoleculară care
posedă la nivelul situsului activ un ion feros neheminic.
Experienţele de marcare cu 18O2 au demonstrat că unul dintre atomii de oxigen
marcat se regăseşte legat de carbonul 4 (C4) al prolinei, iar celălalt în gruparea carboxil
a succinatului.

264
O altă dioxigenază este lizil hidroxilaza şi acţionează după acelaşi mecanism
catalizând reacţia dintre lizină şi α-cetoglutarat cu formare de hidroxilizină şi succinat.
Ambele hidroxilaze necesită prezenţa acidului ascorbic pentru a menţine
atomul de fier, prezent la nivelul situsului activ, în stare de oxidare inferioară (ion
feros) şi pentru a împiedica oxidarea grupărilor tiolice din apoenzime. Colagenul
format în absenţa acidului ascorbic are un număr mai mic de fibrile, la nivelul cărora
apare un număr mare de anomalii structurale.

4.2 . Rolul vitaminei C în metabolismul fenilalaninei şi triptofanului


În metabolismul acestor aminoacizi, acidul ascorbic participă în etapele de oxidare
catalizate de oxigenaze cu fier sau cupru, din categoria monooxigenazelor sau
dioxigenazelor intramoleculare (Figura 15.7).

Figura 15.7. Oxidarea fenilalaninei la tiroxină

Tirozin-hidroxilaza catalizează reacţia de formare a DOPA, în glanda


suprarenală. În melanocitele pielii, enzima este numită tirozinază, iar produsul (DOPA)
este utilizat la formarea melaninei. Tirozin-hidroxilaza conţine fier, iar tirozinaza
cupru. Absenţa congenitală a tirozinazei provoacă albinism şi nu are nici o influenţă
asupra producerii noradrenalinei.
Toate monooxigenazele descrise utilizează ca substrat coreducător
tetrahidrobiopterina. Anumiţi autori consideră că sistemul ascorbat /
265
monodehidroascorbat serveşte ca transportor de electroni între dihidrobiopterină şi
NADH. Alţii conferă acest rol intermediar metalului situat în situsul catalitic activ al
enzimei şi biopterinei. Pentru moment, nu se cunoaşte cu exactitate funcţia acidului
ascorbic în aceste reacţii de oxigenare. Indiferent de rolul său (simplu protector al
metalului contra oxidărilor intempestive sau transportor de electroni), acidul ascorbic
este indispensabil funcţionării acestor oxigenaze. O dovadă a acestor afirmaţii o
constituie faptul că organele care produc neurotransmiţători (creierul şi medulo-
suprarenala) sunt foarte bogate în vitamina C.

4.3 . Rolul vitaminei C în activarea dioxigenazelor


Un alt exemplu al implicării acidului ascorbic în activitatea oxigenazelor a fost
evidenţiat în urma unor experimente realizate pe cobai. Supuşi unui regim carenţial, în
vitamină C, la cobai apar semne clinice de scorbut însoţite de eliminarea în urină a
unor cantităţi importante de acizi fenilpiruvic şi homogentizic.
Degradarea fenilalaninei la tirozină este catalizată de enzima fenilalanin-
hidroxilază (Figura 15.7.). În absenţa vitaminei C reacţia este inhibată, se acumulează
fenilalanină care suferă un proces de transaminare determinând formarea unei cantităţi
importante de acid fenilpiruvic, care se elimină. Absenţa totală a fenilalanin
hidroxilazei, ca urmare a unei mutaţii genetice, stă la originea unei maladii ereditare
grave numită fenilcetonurie, care se caracterizează printr-o eliminare excesivă de acid
fenilpiruvic, şi întârziere mintală determinată de dereglarea metabolismului
neurotransmiţătorilor derivaţi de la tirozină.
Acidul homogentizic este unul dintre produşii intermediari ai căi de degradare
a tirozinei. În urma unei reacţii de transaminare, catalizată de o PLP enzimă, tirozina
trece în p-hidroxifenilpiruvat, care este oxidat la rândul lui la acid homogentizic sub
acţiunea unei dioxigenaze intramoleculare cu fier şi cupru. O altă dioxigenază
intramoleculară deschide nucleul aromatic obţinându-se 4-maleilacetaldehida. Prin
izomerizarea dublei legături din structura acesteia se formează 4-fumaril-acetilacetat
care este apoi scindat în fumarat şi acetilacetat (Figura 15.8.). Lipsa vitaminei C duce la
inhibarea homogentizat oxigenazei, şi la eliminarea unei cantităţi mari de acid
homogentizic în urină. În cazul maladiei genetice numită alcaptonurie, enzima este
complet absentă, acidul homogentizic este eliminat în urină, care devine foarte alcalină
şi absoarbe puternic oxigenul din aer, şi capătă culoare neagră datorită produşilor de
oxidare ai acidului homogentizic. Boala este destul de rară şi nu are gravitatea
fenilcetonuriei deoarece metabolismul neurotransmiţătorilor nu este perturbat.

266
Figura 15.8. Participarea acidului ascorbic la reacţiile de degradare a
fenilpiruvatului

4.4 . Rolul vitaminei C în activarea citocromilor P450


Citocromii P450 sunt oxigenaze hepatice care conţin fier heminic şi au rolul de
a cataliza o serie de reacţii de hidroxilare, printre care transformarea colesterolului în
hormoni steroizi sau în acizi biliari şi procesul de eliminare a substanţelor toxice. În
general, aceste monooxigenaze utilizează ca agent coreducător NADPH:
AH + NADPH + H+ + O2 A(OH) + NADP+ +H2O

Mecanismul prin care acidul ascorbic intervine la acest nivel, nu a fost pe


deplin elucidat, dar implicarea sa în aceste reacţii de hidroxilare a fost demonstrată de
experienţele realizate pe cobai cărora li s-a indus carenţă vitaminică C. Animalele
manifestau o diminuare a activităţii hidroxilazelor steroidiene, a proporţiei de citocrom
P450 şi o prelungire a duratei de viaţă a xenobioticelor injectate (fenobarbital,
acetanilidă, etc.), chiar înainte de apariţia primelor semne clinice ale instalării
scorbutului.

4.5 . Rolul vitaminei C în oxidările celulare


În cursul oxidărilor celulare, realizate cu participarea oxigenului, se formează
radicalul anion superoxid, O2-, care datorită reactivităţii sale foarte mari poate

provoacă leziuni la nivelul ţesuturilor. Acţiunea superoxid-dismutazei (SOD) de a


267
distruge acest radical liber, este facilitată de intervenţia acidului ascorbic care
acţionează fie ca sistem de protecţie al SOD, fie prin reducerea directă a unei părţi din
ionii superoxid.
Puterea reducătoare a acidului ascorbic este utilizată în industria farmaceutică
şi agroalimentară. Deteriorarea alimentelor conservate, în prezenţa oxigenului, se face
printr-un mecanism radicalic care implică participarea peroxizilor şi/sau
hidroperoxizilor. Acidul ascorbic este un aditiv conservator care distruge peroxizii şi
hidroperoxizii prin reacţii de reducere. În aceste situaţii, vitamina E acţionează, de
asemenea, ca antioxidant având rol sinergic cu vitamina C. Tocoferolii captează
radicalii liberi neutralizându-i, iar acidul ascorbic asigură regenerarea tocoferolilor
oxidându-se la radical acid monodehidroascorbic. Acesta se stabilizează în acid
ascorbic şi dehidroascorbic prin reacţie de dismutare (Figura 15.9.).

Figura 15.9. Acţiunea sinergică a vitaminei C şi a vitaminei E

268
La nivel celular, acţiunea combinată a celor două vitamine, pentru distrugerea
radicalilor liberi, se petrece atât în fază lipidică cât şi în fază apoasă. Trecerea între
faza lipidică (sau membranară), unde se găsesc substratele pe care tocoferolul le poate
oxida şi citosol, unde acţionează vitamina C solubilă, este asigurată de un intermediar
care în schema noastră a fost notat XH (Figura 15.10.).

Figura 15.10. Acţiunea vitaminelor C şi E la nivel celular

4.6 . Alte efecte ale vitaminei C


Vitamina C stimulează răspunsul imun al leucocitelor şi apărarea
antibacteriană prin creşterea mobilităţii acestor celule, stimularea şuntului pentozo-
fosfaţilor şi prin protecţia membranelor acestora faţă de agenţi oxidanţi. Mecanismul
nu a fost pe deplin elucidat, dar se ştie că vitamina C are un rol important în biosinteza
interferonului şi este un protector al organismului faţă de şocurile anafilactice.
Alte efecte descrise sunt: antialergic, antiastenic, accelerarea refacerii
persoanelor în stare de convalescenţă. Deşi nu se cunosc mecanismele acţiunii acidului
ascorbic în aceste situaţii, se consideră că efectele, amintite mai sus, pot fi corelate cu
caracterul reducător. În aceste situaţii, dificultăţile apar în determinarea substratului
redus (ionul feric, punţi disulfurice, radicali liberi).
S-a observat că acidul ascorbic joacă un rol important în metabolismul
histaminei. În timpul perioadei de debut a scorbutului se constată o scădere bruscă a
concentraţiei plasmatice a vitaminei C asociată cu o creştere a nivelului histaminei şi a
eliminării renale a acesteia. Acidul ascorbic acţionează şi ca modulator al biosintezei
prostaglandinelor, favorizând biosinteza PGE în detrimentul PGF, procesul având
implicaţii în sensibilitatea histaminică.
La cobai, în situaţii de stres, acidul ascorbic din celulele suprarenalelor este un
bun modulator al secreţiei hormonilor acestei glande.
269
Se consideră că vitamina C este implicată în procesul de biosinteză a
carnitinei. Carnitin-aciltransferazei este una dintre enzimele implicate în transportul
acizilor graşi în mitocondrii. În cazul unui efort muscular prelungit energia necesară
depinde de această cale oxidativă. Din această cauză concentraţia carnitinei în muşchi
este crescută. Biosinteza carnitinei se realizează în ţesutul hepatic utilizându-se lizina
în calitate de precursor. Calea biosintetică cuprinde două hidroxilări şi necesită Fe (II)
şi acid ascorbic. Carenţa în acid ascorbic conduce la o diminuare marcată a activităţii
hidroxilazelor specifice şi implicit a concentraţiei carnitinei musculare. Experimentele
pe animale de laborator au demonstrat existenţa unei corelaţii directe între nivelul
acidului ascorbic hepatic şi cel al carnitinei musculare, acesta din urmă considerându-
se un indice fidel al nivelului vitaminic al organismului.

5 .Unităţi de activitate vitaminică C şi necesităţi nutriţionale


Cantitatea zilnică necesară pentru o persoană adultă este de 30-60 mg, ceea ce
reprezintă o cantitate relativ mare pentru o vitamină. Această cantitate poate fi
asigurată organismului, printr-o alimentaţie echilibrată, datorită abundenţei acidului
ascorbic în fructe şi legume. Se recomandă consumarea fructelor şi legumelor crude
deoarece prelucrarea prin fierbere distruge parţial vitamina C prin oxidarea sa în
prezenţa aerului.

6. Vitamina C în stări fiziologice normale şi patologice


6.1 . Hipovitaminoza şi avitaminoza C
Lipsa acidului ascorbic din alimente sau unele tulburări la nivelul tractului
gastrointestinal care diminuează absorbţia vitaminei, conduc la instalarea stării de
avitaminoză C şi la boala carenţială numită scorbut.
În aprecierea necesarului de vitamină C al organismului trebuie să se ţină
seama că alimentele pierd prin procesele de conservare şi pregătire culinară cantităţi
destul de mari de vitamină, astfel încât majoritatea oamenilor necesită un aport extern
regulat. Fumatul reprezintă un factor de risc care măreşte deficienţele în acid ascorbic.
Starea precarenţială se manifestă prin oboseală, slăbirea organismului, insomnii,
iritabilitate, slăbirea rezistenţei la infecţii.
Scorbutul este o boală caracteristică avitaminozei C fiind rezultatul unor stări
multicarenţiale. Simptomele scorbutului sunt multiple, de la anemie şi astenie gravă la
hemoragii cutanate şi musculare urmate de inflamaţii şi dureri osoase, pierderea
dinţilor, oprirea creşterii şi tulburări ale sistemului muscular şi nervos.

270
Simptomatologia clinică a scorbutului este însoţită de scăderea drastică a concentraţiei
plasmatice a acidului ascorbic. Astfel, la apariţia primelor simptome clinice ale
scorbutului, vitamina C plasmatică are o concentraţie cuprinsă între 1,3-2,5 mg/l,
comparativ cu 8-14 mg/l cât este concentraţia normală. Concentraţia leucocitară a
acidului ascorbic scade mai lent decât cea plasmatică.
Afecţiunile dermice se manifestă prin cheratoză şi hipertrofia foliculilor,
friabilitate şi căderea părului, acnee, piele solzoasă, pigmentarea brună sau purpurie a
pielii, uscarea cavităţilor bucală şi nazală.
Tulburările osoase se manifestă prin încetinirea dezvoltării oaselor,
osteoporoză, vindecarea lentă a fracturilor, calcifierea anormală a ligamentelor, alterări
la nivelul joncţiunii diafizelor şi epifizelor. Tulburările dentare se caracterizează prin
subţierea emailului dentar, modificarea dentinei, ligamentelor peridentare, apariţia
cariilor, inflamarea şi sângerarea gingiilor, căderea dinţilor.
Tulburările sistemului nervos sunt intense în avitaminoza C. La cobai, ele se
manifestă prin modificări degenerative la nivelul sistemului nervos central şi periferic.
La oameni apare oboseală, surmenaj, letargie, depresii, anxietate.

6.2 . Hipervitaminoza C
Acidul ascorbic este bine suportat de organismele animale şi om, în doze
suficient de mari, fără a avea urmări toxice. La om nu se cunosc stări de
hipervitaminoză naturală. Cantităţi mari, administrate o perioadă îndelungată, pot să
provoace insomnii, stări de excitaţie, dureri musculare, diaree, tulburarea
metabolismului hidric la bătrâni. Deoarece acidul oxalic este principalul metabolit al
acidului ascorbic, se sugerează că doze mari de vitamina C pot determina formarea
calculilor renali de oxalat de calciu. Studii clinice recente au permis infirmarea acestei
ipoteze, dar persoanele cu risc cronic de a forma calculi oxalici şi cei cu insuficienţă
renală trebuie să fie prudenţi. Acidul ascorbic în cantităţi mari are proprietăţi laxative.
Studii recente efectuate in vitro pe experimente izolate, au evidenţiat apariţia
unor mutaţii genetice, defecte la naştere, cancer, ateroscleroză, pietre la rinichi,
creşterea stresului oxidativ, creşterea absorbţiei ionilor, deficienţă în vitamina B12 şi
eroziuni ale smalţului dentar. Totuşi, nici unul din aceste efecte adverse nu a fost
confirmat ştiinţific şi nu există evidenţe precum că o cantitate mai mare de 100 mg/zi
de acid ascorbic poate fi dăunător organismului. În 2000 FNB a stabilit cantitatea
maximă de acid ascorbic care poate fi ingerată zilnic şi care este tolerabilă de organism
(Tabelul 15.2).

271
Tabelul 15.2. Cantitatea maximă de vitamină C care poate fi administrată
Vitamina C
Stare Vârstă
(mg / zi)
0-12 luni imposibil de determinat
1-3 ani 400
copii
4-8 ani 650
9-13 ani 1.200
adolescenţi 14-18 ani 1.800
adulţi peste 19 ani 2.000

6.3 . Interrelaţii. Antivitamine


Acidul ascorbic facilitează absorbţia intestinală a fierului, îl menţine în stare
redusă Fe (II) şi formează cu acesta complexe solubile capabile să penetreze bariera
intestinală. În sânge, vitamina C contribuie, alături de alţi reducători din organism (ex:
glutationul), la menţinerea unei proporţii reduse de methemoglobină prin transformarea
directă a acesteia în hemoglobină sau acţionând prin intermediul SOD.
Sinergismele au fost demonstrate pentru vitaminele E, A şi D. De fapt, reacţiile
de transformare a β-carotenului în vitamina A şi a vitaminei D3 în calcitriol se
realizează cu intervenţia oxigenazelor, metalo-enzime în funcţionarea cărora acidul
ascorbic are un rol important. Există cercetători care asociază administrarea unor doze
masive de vitamină C cu prevenirea unor maladii, cum ar fi: gripa, astmul,
ateroscleroza, maladia Alzheimer, cancerul, etc.
Se cunoaşte că o serie de medicamente pot scădea activitatea vitaminei C.
Astfel de medicamente sunt anticoncepţionalele care conţin estrogen, sau aspirina.
Cantităţi mari de vitamina C pot inhiba activitatea unor medicamente anticoagulante,
ca de exemplu Walfarina.
Deoarece cantităţile mari de vitamină C pot interfera cu unele teste de
laborator, (bilirubina serică şi creatinina serică) este recomandat ca înainte ca aceste
teste să fie efectuate să se întrerupă administrarea de vitamină C.

272
273
PARTEA II I

ELEMENTE MINERALE

274
275
CAPITOLUL XVI

ELEMENTE MINERALE ESENŢIALE

1. CALCIU
Calciul este cel mai abundent element mineral din organismul uman. În medie,
organismul adult conţine aproximativ 25.000 mmoli (1 kg), din care 99% este fixat la
nivelul oaselor, sub formă de hidroxiapatită -CalO(PO4)6(OH)2, sub formă de fosfat
amorf sau de carbonat. Toate sărurile minerale de calciu de la nivelul oaselor sunt
depozitate pe matricea organică în structuri bine organizate. Calciul total conţinut în
fluidul extracelular se găseşte într-o concentraţie de numai 22,5 mmoli, din care 9
mmoli se găsesc în plasmă.
Alimentele cele mai bogate în calciu sunt: laptele şi produsele lactate,
gălbenuşul de ou, carnea, legumele (fasole, ţelină, castraveţi, varză) şi fructele (în
special merele).

1.1 . Metabolismul calciului


Calciul provenit din alimentele ingerate este absorbit la nivelul intestinului
subţire, cu participarea unei proteine de legare a calciului (Calcium Binding Protein
CaBP) care îi înlesneşte trecerea prin membrana intestinală, în funcţie de necesităţile
organismului. Acest transport este mediat de 1,25(OH)2D3, de vitamina A şi C şi de
hormonul paratiroidian. Absorbţia intestinală a calciului se face numai în proporţie de
20-30% din cantitatea totală de calciu ingerat. Aceasta fenomen se datorează prezenţei
în intestin a numeroşi anioni (oxalaţi, fosfaţi şi fitaţi) cu care ionii de calciu formează
săruri insolubile şi a grăsimilor nedigerate cu care formează compuşi insolubili.
Absorbţia intestinală a calciului este inhibată de calcitonină.
Din punct de vedere metabolic, osul este relativ inert. Astfel, odată ajuns la
nivelul osului o parte din calciul poate fi schimbat rapid cu cel din fluidul extracelular
(ECF), turnover-ul dintre ţesutul osos şi ECF fiind de aproximativ 500 mmoli/zi (Fig.).
La nivelul rinichilor Ca2+ ionic este filtrat de către glomerulii renali (240 mmoli/zi). O
mare parte din această cantitate este reabsorbită la nivelul tubilor renali astfel că
excreţia normală de calciu este de 2,5-7,5 mmoli/zi. Calciu conţinut în secreţia
gastrointestinală este în parte reabsorbit împreună cu calciul din dietă. Calciul din
fluidul extracelular este filtrat de aproximativ 33 de ori la fiecare 24 ore, direct prin
rinichi, intestin şi os, motiv pentru care, un schimb major la nivelul oricăreia din cele 3
276
fluxuri va avea un efect major asupra concentraţiei calciului din ECF şi prin urmare
asupra concentraţiei calciului din plasmă.
Din cantitatea de calciu ingerată zilnic, aproximativ 16 mM/zi sunt excretaţi
prin fecale. Din calciu absorbit şi trecut în circulaţie, sub forme hidrosolubile se
elimină aproximativ 4mM/zi prin urină, cantitate care se menţine constantă în cazul
unui organism sănătos.

1.2 . Rolul biologic al calciului


În organism calciul îndeplineşte numeroase funcţii importante (Tabelul 16.1).
Efectele sale asupra activităţii neuromusculare au o importanţă particulară în
simptomatologia hipocalcemiei şi hipercalcemiei.

Tabelul 16.1. Funcţiile calciului în organism

Funcţii Exemple
rol structural oase şi dinţi
rol controlul excitabilităţii; eliberarea neurotransmiţătorilor;
neuromuscular iniţierea contracţiei musculare.
rol enzimatic cofactor enzimatic în sistemul de coagulare a sângelui
rol hormonal mesager secund intracelular

La nivelul oaselor calciul formează matricea osoasă numită osteoid, pe care


sunt depozitate complexe anorganice hidratate ale sărurilor de calciu cunoscute sub
numele de hidroxiapatite. Acestea au formula generală:

Ca2+ 10-x (H30+)2x (PO43-)6 (HO-)2

Chiar şi dacă creşterea încetează osul rămâne biologic activ. Turnover-ul şi


reabsorbţia (mediată de osteoclaste şi osteoblaste) care se produce la nivelul oaselor
duc la formarea de ţesut osos nou, printr-un mecanism încă necunoscut.. Formarea
ţesutului osos necesită sinteza ţesutului osteoid şi o concentraţie a ionilor de calciu şi
fosfat adecvată pentru a forma hidroxiapatita. Fosfataza alcalină secretată de
osteoblaste, este esenţială în acest proces deoarece activitatea sa cea mai probabilă este
de eliberare a fosfatului din pirofosfat. Acest proces are loc în condiţii optime dacă
cantitatea de calciu este de 2,5 ori mai mare decât cea de fosfor şi deci raportul Ca/P
este de 2,5/1 = 2,5. Pentru îndeplinirea rolului său structural calciul necesită prezenţa
ionilor de Mg şi a vitaminelor A şi C. Astfel osul este un important rezervor de calciu
şi fosfat şi dacă extindem puţin, de magneziu şi sodiu.

277
În organism calciul mai participă în procesul de coagulare a sângelui, la
permeabilizarea membranelor celulare, în contracţia musculară, în transmiterea
impulsului nervos, la utilizarea fierului, la activarea unor enzime, în secreţia gastrică
(gastrina) şi în stimularea ritmului cardiac (activitate antiaritmică). Datorită intervenţiei
în diferite procese biochimice şi fiziologice, calciul este considerat un al doilea
„mesager”.
Calciul mediază răspunsurile celulare la un mare număr de stimuli, în mod
asemănător cu medierea realizată de nucleotidele ciclice (cAMP). Intervenţia calciului
în aceste procese este mediată de o proteină celulară receptoare, numită calmodulină.
Această proteină leagă ionii de calciu dacă concentraţia lor creşte ca răspuns la un
anumit stimul. Fixaţi de calmodulină, ionii de calciu reglează diferite procese
metabolice precum şi activitatea multor enzime de control cum ar fi: enzimele
implicate în metabolismul nucleotidelor ciclice, în contracţia musculară, în
metabolismul glicogenului.
În ser, calciul prezent circulă sub trei forme: i) legat de proteine (în special de
albumină); ii) complexat cu citrat şi fosfat; iii) liber sub formă de calciu ionic. Numai
forma liberă este fiziologic activă. Biochimic este definită concentraţia calciului ionic
din ser, valoare care este menţinută în parametri normali prin mecanismele reglării
homeostaziei.
În alcaloză, scăderea concentraţiei ionilor de hidrogen duce la creşterea
cantităţii de calciu legat la proteine şi deci la creşterea cantităţii de complecşi de calciu.
Efectul este scăderea concentraţiei calciului ionic până la o valoare care poate fi
suficientă pentru apariţia simptomelor clinice şi a semnelor hipocalcemiei. Dacă
alcaloza se menţine o perioadă scurtă de timp, nu apar modificări ale valorii
concentraţiei calciului total din sânge. În alcaloza cronică, are loc activarea unui
mecanism homeostatic care poate regla concentraţia calciului ionic aducând-o la
nivelul normal. Din acest motiv se ajunge în final la o concentraţia totală de calciu din
ser crescută. În acidoza acută, se observă un efect invers, concentraţia calciului ionic
poate fi crescută, în timp ce în acidoza cronică rămâne în limite normale.

1.3 . Necesarul, deficienţa şi excesul de calciu


Necesarul zilnic de calciu este de 800 mg (20 mM). Aceasta cantitate, necesară
organismului adult, este mai mare în perioada de creştere (până la 1200 mg Ca/zi) şi în
sarcină sau în timpul alăptării. Prin laptele matern se secretă zilnic 250 mg Ca. La
persoanele în vârstă, necesarul de calciu este crescut, putând atinge valori de
aproximativ 1000 mg Ca/zi).
278
Aportul alimentar insuficient sau lipsa oricărui factor favorizant al absorbţiei
calciului din dietă, pot antrena numeroase tulburări şi simptoame de deficienţă.
Principalele cauze ale hipocalcemiei sunt: hipovitaminoza D determinată de:
expunerea insuficientă la soare duce la scăderea capacităţii de sinteză vitaminei D;
malabsorbţie intestinală; modificări ale metabolizării hepatice a vitaminei D; scăderea
capacităţii de sinteză renală a calcitriolului. Pe lângă stările de hipovitaminoză D,
hipocalcemia se mai poate instala ca urmare a următoarelor situaţii:
hipoparatiroidismului; fenomenelor de malabsorbţie intestinală a calciului; pancreatitei
acute; ingerării unor agenţi care complexează calciul; unei deficienţe de magneziu;
eliberării renale a fosforului; ingerării de fosfaţi în cantitate mare.

279
Figura 16.1. Explorarea hipocalcemiei cronice

Principalele simptoame ale hipocalcemiei sunt: tetania, caracterizată prin


crampe musculare, amorţiri, zvâcnituri în braţe sau picioare; insomnii, iritabilitate
neuromusculară, palpitaţii, carii dentare; malformaţii osoase care determină rahitismul
la copii şi osteomalacia la adulţi. În acest ultim caz se constată o mobilizare mai
accentuată a calciului din oase şi din alte organe, comparativ cu ritmul şi cantitatea de
calciu depusă. În cazuri grave, pe lângă porozitate şi fragilitate osoasă se constată
frecvent întârzieri ale timpului de coagulare a sângelui şi hemoragii; diverse tulburări
cardiovasculare, artrită şi unele simptoame asociate cu senescenţa (dureri osoase,
fragilitate dentară, tremurături).

1.3.1 . Hipocalcemia extraparatiroidiană


Poate fi cauzată de diminuarea fluxului de calciu în lichidul extracelular,
scăderea reabsorbţiei calciului la nivel tubular, insuficienţă renala cronică, etc.
Scăderea fluxului de calciu în lichidul extracelular poate fi determinată de: i) carenţe
nutriţionale, expunere insuficientă la acţiunea razelor ultraviolete şi malabsorbţie
intestinală a substanţelor grase; ii) deficienţe ale metabolismului vitaminelor D prin
deficit de 25-hidroxilază hepatică, inducţie hepatică a biosintezei enzimelor care
degradează 25(OH)D, deficit de 1-α- hidroxilază renală (rahitism vitamino-dependent
de tip I), rezistenţă la acţiunea 1,25-dihidroxicalciferolului (rahitism vitamino-rezistent
de tip II), etc.
Insuficienţa renală cronică produce hipocalcemie printr-un mecanism complex,
la care participă mai mulţi factori. Este vorba de diminuarea masei nefrotice, rezistenţa
osoasă faţă de acţiunea parathormonului, scăderea reabsorbţiei calciului la nivel
tubular, acumularea de fosfaţi şi de alţi anioni care pot complexa calciu, etc.
Hipocalcemia, însoţită de hipocalciurie poate să apară şi în faza de vindecare a
osteopatiilor metabolice, după intervenţii chirurgicale, în hiperparatiroidii, primitive. În
acest caz, hipocalcemia mai este însoţită şi de o creştere netă a osteocalcinei.

1.3.2 . Hipocalcemia paratiroidiană şi pseudoparatiroidiană


În general, în hipoparatiroidie calcemia este foarte scăzută (sub 2mM) şi este
asociată cu o creştere a fosfatemiei, parathormon diminuat sau inadaptat la
hipocalcemie, AMPc nefrogenic scăzut, hipocalciurie, etc.
Hipoparatiroidia este întâlnită mai ales după unele intervenţii chirurgicale (de
exemplu tiroidectomii), dar poate fi şi secundară (boala Wilson, hemocromatoza, etc.).
În acest ultim caz, diagnosticul poate fi confirmat de un test cu parathormon exogen.
280
Pseudoparatiroidia de tip I se caracterizează printr-o rezistenţă a organelor ţintă
la acţiunea parathormonului. În 50% din cazuri este o afecţiune congenitală şi constă în
absenţa cuplării receptorului cu adenilat ciclaza membranară. Se observă în acest caz o
creştere a secreţiei de parathormon, diminuarea AMPc şi absenţa hiperfosfaturiei la
testul cu parathormon exogen.
Pseudoparatiroidia de tip II se caracterizează prin rezistenţă la parathormon la
nivel periferic.
S-a mai descris o formă de hipoparatiroidie pseudoidiopatică definită prin
biosinteza de parathormon inactiv faţă de organele sensibile la administrarea
hormonului exogen.
Principalele cauze ale hipercalcemiei sunt: hiperparatiroidism primar;
tirotoxicoză; boala lui Addison; intoxicaţii cu vitamină D şi A; hipercalcemie familială
benignă.
Principalele simptoame ale hipercalcemiei sunt: creşterea concentraţiei
calciului sanguin; hiperparatiroidism; intoxicaţii cu vitamină D.
La rândul lor, hipercalcemiile pot fi asociate hiperparatiroidiei, sau unor
afecţiuni maligne. Alte etiologii sunt mult mai rare (granulomatoză, boala Paget,
imobilizare prelungită, tirotoxicoză, unele afecţiuni endocrine).

Figura 16.2. Strategia explorării funcţionale a hipercalcemiei cronice

281
2. FOSFOR
După calciu, fosforul este cel mai răspândit element mineral din organism,
cantitatea de fosfor din organism reprezentând 1% din greutatea corporală. La adult
cantitatea de fosfor din organism este de aproximativ 600- 700g şi se găseşte sub formă
de fosfaţi organici şi anorganici. Din această cantitate, 85% intră în constituţia
scheletului, 6% în muşchi, iar restul de 9% este prezent în nervi şi sânge. Exprimată în
mEq/l concentraţia plasmatică a fosforului este de 1,15 (3,56 mg/l00 ml). Această
concentraţie suferă variaţii circadiene în funcţie de ritmul în care este secretat
hormonul paratiroidian. De asemenea concentraţia plasmatică a fosforului variază în
funcţie de aportul de glucide. Astfel, cu cât cantitatea de glucide alimentare este mai
mare cu atât concentraţia fosforului plasmatic este mai mică, deoarece el este utilizat în
procesul de metabolizare a glucozei.
În celule fosforul se găseşte sub formă de ioni fosfat liberi, în concentraţie de
câţiva mEq/l, şi în compoziţia acizilor nucleici, a fosfolipidelor şi a unor peptide.
Deoarece în celule există numeroase enzime care scindează uşor esterii şi anhidridele
fosforice, celulele şi spaţiile extracelulare dispun, în permanenţă, de anioni fosfat liberi
care sunt necesari în procesele metabolice.

2.1 . Surse de fosfor


Aportul zilnic de fosfor din dietă este apreciat la 800-900 mg. Fosforul se
găseşte în majoritatea alimentelor, deoarece este un component major al tuturor
organismelor vegetale şi animale. Principalele surse vegetale de fosfor sunt: nucile,
seminţele, boabele de cereale, mazărea, fasolea, cartofii şi morcovii; în timp ce sursele
de origine animală sunt: carnea, peştele, puii, ouăle. Fosforul se găseşte şi în aditivii
alimentari şi în majoritatea sucurilor. La plante, fosforul este depozitat în seminţe sub
formă de acid fitic sau fitaţi. Fitaza, enzima care eliberează fosforul din fitaţi se găseşte
în plante şi drojdii, dar nu este prezentă în organismul uman. Din acest motiv
organismul preia numai 50% din cantitatea de fosfor prezentă sub formă de fitaţi. În
tabelul 16.2. sunt prezentate o serie de alimente bogate în fosfor.

2.2 . Metabolismul şi rolul biologic al fosforului


Absorbţia fosforului din alimentele începe la nivelul intestinului subţire devine
maximă în jejun, şi scade la nivelul colonului. Absorbţia ionilor fosfat este stimulată de
prezenţa vitaminei D, îndeosebi a derivatul său 1,25 (OH)2D3, a sodiului, şi de

282
creşterea pH al sucului digestiv de la 3,3 la 7,9. În prezenţa unor cantităţi excesive de
Fe, Al şi Mg se formează fosfaţi insolubili care reduc absorbţia fosforului.

Tabelul 16.2. Conţinutul în fosfor al principalelor alimente din dietă.


Aliment Cantitate Fosfor
(mg)
lapte, 8 uncii 247
iaurt 8 uncii 383
caşcaval, salam 14 uncie 131
ouă 1 buc. 104
carne de vacă (gătită) 3 uncii 173
pui (gătit) 3 uncii 155
curcan (gătit) 3 uncii 173
peşte marin (gătit) 3 uncii 242
somon (gătit) 3 uncii 252
pâine integrală 1 felie 64
pâine albă 1 felie 24
coca-cola 12 uncii 44
migdale 1 uncie 139
alune 1 uncie 101
linte (gătită) ½ cană 356

La nivelul glomerulului renal se filtrează aproximativ 85-90% din fosfatul


plasmatic iar cantitatea excretată reprezintă diferenţa dintre cea filtrată şi cea
reabsorbită în regiunea proximală şi distală a tubilor renali. Reabsorbţia fosforului, ca
şi a calciului, este stimulată la acest nivel de 1,25(OH)2D3, reuşindu-se astfel
conservarea întregii cantităţi de fosfor din filtratul renal. Ionii fosfat în exces sunt
eliminaţi prin urină sub un control hormonal complex (hormonul paratiroidian,
calcitonina, hormonii estrogeni, tiroxina). În mod normal, prin rinichi se excretă zilnic
500-600 mg P, în timp ce prin fecale se excretă mai puţin de 200-300 mg P/zi, iar prin
transpiraţie sub 25 mg P/zi.
Sub formă de ioni fosfat, sau fosfaţi, fosforul îndeplineşte numeroase funcţii: i)
intră în constituţia oaselor şi a dinţilor, în special sub formă de hidoxiapatită; ii) este
implicat în producerea de energie necesară numeroaselor reacţii din metabolismul
glucidic, lipidic, şi proteic în vederea creşterii şi refacerii tisulare; iii) este principalul
constituent al acizilor nucleici; iv) participă la stimularea contracţiei musculare,
inclusiv la stimularea contracţiei ritmice; v) este utilizat în menţinerea integrităţii
activităţii nervoase; vi) participă la formarea coenzimelor rezultate din diferite

283
vitamine hidrosolubile; vii) intră în constituţia unor sisteme tampon care participă la
păstrarea echilibrului acido-bazic în organism.

2.3 . Necesarul, deficienţa şi excesul de fosfor în organism


Se apreciază că necesarul zilnic de fosfor la un adult este de 4.000 mg P/zi. În
anumite stări fiziologice (sarcină, alăptare), necesarul zilnic poate ajunge până la 5.000
mgP/zi. La adulţi peste 60 de ani necesarul zilnic scade la 3.000 mg/zi.

2.3.1 . Hipofosfatemia
Aportul insuficient de fosfor, absorbţia redusă sau eliminarea excesivă
determină apariţia stării de hipofosfatemie. Principalele cauze ale hipofosfatemiei sunt:
i) deficienţa în vitamină D; ii) hiperparatiroidismul primar; nutriţia parentală cu o
cantitate de fosfat inadecvată (în particular în malnutriţie) urmată de o terapie cu
glucoză administrată intravenos; iii) cetoacidoză diabetică; iv) şedinţe de dezalcolizare;
v) rahitism hipofosfatemic; vi) agenţi de legare a fosforului, cum ar fi sărurile de
magneziu şi aluminiu.
Aceste cauze duc în primul rând la modificarea raportului Ca/P şi la apariţia de
tulburări în procesul de formare şi creştere a oaselor sau a dinţilor.
Deficienţa de fosfor împiedică dezvoltarea normală iar la adult declanşează
tulburări variate cum ar fi; obezitate, astenie fizică şi mentală, manifestări nervoase,
căderea dinţilor, artrită, anomalii celulare (la nivelul eritrocitelor, leucocitelor şi
plachetelor sanguine).
Cercetări recente au dovedit că fosforul este eliberat din celulele canceroase
mai uşor decât în cazul celulelor normale. Din acest motiv, printre alte măsuri de
prevenire a cancerului se numără şi administrarea de fosfor. Totuşi tratamentele cu
fosfor trebuie foarte bine controlate pe întreaga perioadă, pentru a nu se ajunge la
instalarea stărilor de hiperfosfatemie.

2.3.2 . Hiperfosfatemia
Principalele cauze ale hiperfosfatemiei sunt: i) tulburările renale concretizate
prin scăderea filtratului glomerular, creşterea reabsorbţiei tubulare; ii)
hipoparatiroidismul; iii) acromegalia; iv) administrarea excesivă de fosfor în stări de
hipertermie sau distrugeri tisulare; v) intoxicaţiile cu vitamină D; vi) deficienţele
catabolice.
Adesea hiperfosfatemia este asociată cu scăderea concentraţiei calciului seric.
Acest fapt se datorează efectului reglator exercitat de către fosfor asupra producerii de
1,25(OH)2D3.
284
285
3. MAGNEZIU
Rolul biologic şi structural al Mg a fost pentru prima dată cunoscut datorită
proprietăţilor lui farmacologice. Sărurile naturale de Mg2+, cunoscute că „epsom salts”
(MgSO4), au fost folosite încă din antichitate că purgative osmotice. Mai târziu s-a
observat că injecţiile cu săruri de magneziu au o acţiune favorabilă asupra musculaturii
scheletice, iar atunci când sunt administrate în concentraţie mare duc la apariţia
stopului cardiac în diastolă.
Magneziu este unul dintre cele mai abundente elemente metalice din interiorul
celulei, unde cantitatea sa este depăşită numai de potasiu.
Acţiunea biochimică specifică a Mg a fost pentru prima dată evidenţiată de
Erdtman care a arătat că fosfataza alcalină este activată în prezenţa ionilor de Mg2+.
Mai târziu s-a dovedit că Mg serveşte drept activator pentru o gamă largă de enzime.
Toate aceste reacţii sunt ATP-dependente şi sunt activate de ionul de Mg2+. Astfel Mg
este un element esenţial în toate procesele metabolice majore: sinteza ADN şi ARN;
sinteza proteinelor; transmiterea impulsului nervos; contracţia musculară; transportul
membranar; diviziunea celulară; fosforilarea oxidativă şi fotosinteza.
În plus, Mg este o componentă structurală a multor macromolecule şi un
constituent al centrului catalitic activ al enzimelor (Figura 16.3).

Figura 16.3.Multiplele interacţii între compuşii fosfat, substrate, proteine şi DNA, toate sub
controlul ionilor de magneziu
286
3.1 . Metabolismul magneziului
Distribuţia Mg în interiorul celulei a fost iniţial investigată în omogenatele
tisulare, ale căror componente au fost separate prin ultracentrifugare diferenţială, în
mediu izotonic. În tabelul 16.3 sunt prezentate comparativ rezultatele cercetări
efectuate de diferite grupuri, în vederea definirii distribuţiei Mg în diferite componente
ale omogenatelor din hepatocite de şobolan. După cum se observă şi din tabel, cea mai
mare cantitate de Mg se găseşte în microzomi. În mitocondrii Mg este selectiv
distribuit între diferitele compartimente structurale: compartimentul intermembranar şi
matrixul conţin aproximativ 45% şi respectiv 35%, din cantitatea totală de Mg
mitocondrial, cu mici diferenţe între repartiţia pe faţa internă sau externă a membranei
mitocondriale.

Tabelul 16.3. Distribuţia Mg în diferite componente ale omogenatelor din hepatocite


de şobolan
concentraţia Mg2+ (%)
nuclee mitocondrii microzomi supernatant referenţi
13.4 21.8 48.o 12.8 Griswold and Pace (1956)
15.6 25.6 36.4 22.4 Rosenthal et at. (1956)
47.8 17.4 13.7 19.2 Thiers and Vallee (1957)
16.3 23.2 45.2 14.1 Geone and Heaton (1975)

Concentrarea majoritară a Mg în spaţiul intermembranar se datorează prezenţei


celor două proteine care leagă Mg – o proteină cu masa molară de 150 kDa care se
caracterizează printr-o capacitate foarte mare de legare a Mg, dar are o afinitate mică şi
o a doua proteină cu masă moleculară de 100 kDa şi care prezintă o capacitate mică de
legare a Mg, dar are o afinitate foarte mare.
În interiorul celulei, Mg este majoritar legat la proteinele plasmatice. Din cei
0,85 mmoli/l prezenţi în plasma mamiferelor, doar 65-70% sunt ultrafiltraţi prin
membrană, restul de 30-35% rămânând legaţi de proteinele plasmatice. Afinitatea cea
mai mare pentru Mg o au albuminele urmate de globuline. Din totalul ionilor de Mg2+
vehiculaţi în sânge, ionii de Mg2+ liberi din plasmă reprezintă 55 – 60%, restul formând
complecşii cu ionii fosfat, citrat sau alţi anioni.
Concentraţia ionilor liberi de Mg2+ din plasmă este greu de determinat cu
acurateţe iar acest fapt este reflectat prin varietatea de tehnici utilizate pentru
determinarea concentraţiei lui în celule. În ceea ce priveşte valorile normale care au
fost acceptate drept etalon, ele au scăzut progresiv în ultimii 20 de ani datorită creşterii

287
sensibilităţii metodelor de dozare. Recent, intervalele largi de valori au fost restrânse
datorită metodelor bazate pe dializă, titrarea la punctul zero, RMN, folosirea tehnicilor
fluorescente şi a electrozilor selectivi de Mg. Rezultatele obţinute i-au făcut pe
cercetători să considere că valorile concentraţiei Mg2+ intracelular se menţin relativ
constante (aproximativ 0,4 mM), indiferent de tipul de celulă, valoare care reprezintă
numai 0,5% din totalul de Mg din interiorul celulei. Dacă aceste rezultate sunt corecte,
valoarea concentraţei Mg2+ intracelular este similară cu cea din fluidele extracelulare.
Recent concentraţia de Mg2+ din matrixul mitocondrial a fost evaluată între 0,4 – 0,8
mM. Deci, între matrixul mitocondrial, citoplasma celulară şi fluidul extracelular,
există un foarte mic gradient de concentraţie al ionilor de Mg2+.
Aproximativ 95% din cantitatea de Mg intracelular se găseşte sub formă
legată, complexând într-o anumită măsură constituienţii celulari. Formarea
2+
complexelor poate fi dictată de concentraţia ionilor de Mg şi a diferiţilor anioni,
precum şi de constanta de stabilitate a complexelor deoarece la formarea acestora pot
competiţiona şi alte metale. Cercetătorii presupun că Mg este preferat în cazul
structurilor fosforilate şi azotate. Principalii agenţi chelatori ai Mg sunt ATP şi creatin
fosfatul (Tabelul 16.4).

Tabelul 16.4. Concentraţia ionilor de Mg [mM] în muşchiul scheletic


Mg-ATP Mg-fosfocreatina Mg-miozina Referenţi
5,8 1,7 0,3 Gupta and Moore (1980)
3,1 3,2 1,6 Nanninga (1961)
3,1 2,2 1,6 Cohen and Burt (1977)
4,2 - 1,0 Brinley et. al. (1977)
3.2 . Rolul fiziologic al magneziului
3.2.1 . Rolul magneziului în formarea structurilor
macromoleculare
Pentru înţelegerea rolului magneziului în formarea şi stabilitatea structurilor
macromoleculare cel mai bun exemplu este studiul structurii acizilor nucleici şi a
ribozomilor.
Se cunoaşte că mărimea ribozomilor bacterieni este influenţată de concentraţia
magneziului din mediul de cultură. Astfel, dacă bacteriile sunt tratate cu o soluţie care
conţine Mg2+ într-o concentraţie de 10-2 M se obţin, predominant, unităţi ribozomale de
100S; la o [Mg2+] de 10-3 M se obţin unităţi ribozomale de 70S; iar dacă se folosesc
soluţii de [Mg2+] de 10-4 M se obţine un amestec format din unităţi ribozomale de 50S
288
şi 30S. Mai mult, dacă se impun variaţii bruşte şi concomitente de concentraţie, au loc
asocieri şi dezasamblări ale diferitelor unităţi ribozomale. În urma corelării studiilor
efectuate in vitro cu cercetările efectuate in vivo s-a observat că utilizarea soluţiilor de
magneziu cu o concentraţie cuprinsă între 10-3 şi 10-4 M este optimă. Dacă celulele
bacteriene sunt crescute într-un mediu deficitar în magneziu, sau ribozomii sunt
preparaţi într-un mediu sărac în magneziu, este afectată abilitatea de sinteză a
proteinelor. Creşterea concentraţiei Mg2+ duce la restaurarea capacităţii de sinteză a
proteinelor şi la reconstituirea unităţilor ribozomale native.
Efectul magneziului asupra ribozomilor pare a fi dependent de legarea la acizii
nucleici. Se pare că majoritatea magneziului implicată în stabilizarea ribozomilor se
leagă la ARN. De fapt, se presupune că magneziul se fixează la aproximativ 20% din
grupările fosfat din structura ARN. Concentraţia de magneziu prezintă un nivel critic
necesar pentru formarea şi funcţionarea complexelor ribozom. Legarea magneziului
duce la modificarea structurii secundare şi terţiare a ARNr, ceea ce face ca ARNr să ne
se mai poată legă la proteine. Îndepărtarea magneziului din structura ARNr determină
desfacerea structurii, relativ compacte, şi extinderea moleculei, urmată de o asociere cu
o cantitate din ce în ce mai mare de perechi de baze, ceea ce duce la stivuire. Contrar,
adăugarea magneziului în mediu duce la creşterea capacităţii de înfăşurare a moleculei,
obţinându-se o cantitate mai mare de helix, şi în particular la formarea de perechi de
baze AU în plus.
Studiile experimentale realizate au demonstrat că magneziu este implicat şi în
legarea ARNm şi ARNt la ribozomi. S-a observat că prin adăugarea magneziului în
mediu are loc creşterea numărului de împerecheri ale bazelor concomitent cu reducerea
volumului molecular; ceea ce dovedeşte rolul semnificativ pe care magneziu în are în
stabilizarea structurii terţiare. Legarea Mg la buclele anticodon şi D la nivelul resturilor
fosfat din secvenţa nucleotidică a ARNt, arată că, de fapt el este implicat în menţinerea
structurii secundare şi terţiare a acestei molecule.
Interacţiile dintre Mg şi grupările fosfat ale ADN au fost mai puţin studiate. S-
a observat că dacă unei soluţii pure de ADN i se adaugă o soluţie de magneziu cu o
concentraţie identică sau apropiată de cea fiziologică, are loc o mai bună ordonare a
structurii, prin scăderea unghiurilor de împachetare a helixului şi reducerea numărului
de perechi de baze per tură. În cazul în care cercetările s-au realizat cu cromatină pură,
a fost observat un efect similar, dar mai redus, simultan cu o competiţie între histonele
structurii „core” şi Mg în vederea legării la grupările fosfat. S-a estimat că aproximativ
20% din grupările fosfat din structura nucleozomului leagă numai Mg.

289
3.2.2 . M agneziu – activator alosteric al enzimelor
Magneziu activează o serie de enzime implicate în mecanismele de biosinteză
a proteinelor. De fapt, rolul activator al magneziului asupra unui număr mare de
enzime este unanim recunoscut motiv. Din acest motiv magneziu intră în compoziţia
tuturor mediilor de cultură şi a tampoanelor utilizate în reacţiile enzimatice in vitro.
Deşi o parte din aceste enzime pot fi activate şi de alţi cationi, mangan şi uneori calciu,
magneziu este preferat deoarece concentraţia sa optimă este apropiată de cea
fiziologică.
În sistemele enzimatice magneziu joacă rolul unui acid Lewis slab, alături de
alţi cationi divalenţi care îndeplinesc mult mai bine acest rol:

Cu, Zn, Ni, Co, Fe, Mn, Mg

Multe sisteme enzimatice folosesc Mg în reacţiile de hidroliză şi sinteză a


compuşilor fosfat, datorită proprietăţilor sale biologice:
a) în celulă, concentraţia Mg2+ este de 10 ori mai mare decât a celorlalţi
cationi;
b) ceilalţi cationi sunt cel mai adesea legaţi sau eliminaţi de către atomii
donori de azot sau sulf. Aceştia nu se găsesc legaţi în forma ionică în situsurile la care
se poate lega Mg, în general ei jucând rol de donori de oxigen;
c) deşi nu este un acid Lewis puternic, Mg este un factor de scădere a
entropiei;
d) majoritatea enzimelor care au în centrul catalitic activ ioni de Mg rup uşor
legăturile. Deşi esterii fosfat şi anhidridele fosforice sunt uşor hidrolizabile, este
necesară doar o cantitate mică de Mg pentru îndepărtarea grupărilor fosfat.
Majoritatea enzimelor activate de Mg sunt implicate în metabolismul
compuşilor fosforilaţi. Astfel, Mg activează 7 din cele 10 enzime ale glicolizei,
incluzând fosfofructokinaza (PFK) şi piruvat kinaza (PK) care reprezintă două dintre
cele trei puncte de control ale căii glicolitice. Similar, el activează 4 enzime implicate
în ciclul Krebs, incluzând piruvat dehidrogenaza (pDH) şi izocitrat dehidrogenaza
(IDR) care, de asemenea, reprezintă puncte de control ale ciclului Krebs. Luând în
considerare importanţa compuşilor fosforilaţi în transferul de energie şi poziţia centrală
a glicolizei şi ciclului Krebs în metabolismul intermediar, înţelegem şi mai bine
importanţa magneziului în funcţionarea celulei.
Magneziu activează enzimele prin două căi majore şi anume: i) prin activare
alosterică în urma legării lui la partea proteică a enzimei; ii) prin intrarea lui în

290
structura substratului activ. La unele enzime cele două căi pot avea loc simultan.
Această dublă acţiune a fost demonstrată prin studiile privind activitatea hexokinazei
(HK), a piruvat kinazei (PK), piruvat carboxilazei (PCx), fosfoglicerat kinazei (Figura
16.4), fosfatazei anorganice şi asparagin sintetazei.
PK - în vederea activării necesită un metal monovalent -K+ - şi unul bivalent
Mg2+. Un atom de magneziu se leagă puternic la enzimă şi îi oferă o protecţie parţială
împotriva denaturării termice, sugerând rolul său structural. Un alt metal divalent care
are rol activator este manganul, care competiţionează cu magneziu pentru acelaşi situs.
PCx - catalizează carboxilarea piruvatului la oxaloacetat în cadrul
gluconeogenezei şi este un echivalent anabolic al PK. Experienţele efectuate au arătat
că legarea magneziului la enzimă influenţează ataşarea substratului activat de ATP, dar
nu şi carboxilarea enzimei.
AP (fosfataza alcalină) - este o metalo-enzimă cu o răspândire ubiquitară, în al
cărui centru catalitic activ se găseşte un atom de zinc, şi care pentru activare necesită
prezenţa ionilor de magneziu. Enzima purificată conţine doi atomi de Mg per moleculă.
Legarea magneziului are loc la un situs de legare specific, separat de situsurile de
legare a zincului şi substratului. Mecanismul de activare nu este încă cunoscut dar
studiile realizate sugerează că magneziu stabilizează structura proteinei şi poate
determina apariţia de rearanjamente structurale.

3.2.3 . Intervenţia magneziului în formarea complexelor enzimă -


substrat
Cel de al doilea mecanism general prin care Mg activează enzimele este dat de
capacitatea lui de a forma complexe enzimă-substrat. Formarea complexului dintre Mg
şi nucleotide poate ilustra foarte bine acest mecanism de acţiune.
Studiile recente efectuate pe câteva enzime (fructokinaza, creatin kinaza, ATP-
aza mitocondrială şi hexokinaza) care pentru activare necesită atât Mg cât şi ATP, au
arătat că procesul depinde de concentraţia absolută a celor doi cofactori enzimatici.
Activitatea maximă a fost tot timpul obţinută la viteze echimolare, în prezenţa unui
exces al de Mg şi ATP care, în mod normal au rol de inhibitori. Deoarece Mg este un
chelator puternic al ATP se presupune că substratul activ, este reprezentat de
complexul Mg-ATP2- (Figura 16.5). În mod similar, complexul Mg-ADP- pare a fi
substratul activ pentru creatin kinază şi alte enzime, deşi constanta de stabilitate a
complexului format este de zece ori mai mică decât cea a complexului Mg-ATP2-. De
remarcat, că este posibilă formarea unui singur complex Mg-ADP-, în timp ce ATP
poate lega Mg la toate cele trei grupări fosfat. Numărul ionilor de Mg care se leagă la
291
ATP depinde de natura ATP, liber sau legat la enzime. Dintre cei trei atomi de fosfor
cel mai puternic leagă atomul α. Când ATP este legat la enzimă Mg este aproape
întotdeauna legat la grupările β- şi γ-fosfat. Primul punct de legare a Mg la radicalul
fosfat determină poziţia în care substratul se leagă la enzimă. Mg mai poate activa
gruparea fosforil prin schimbarea sarcinilor, sau prin poziţionarea grupării fosfat într-o
conformaţie corectă (Figura 16.6). Conceptul general este că acesta este responsabil de
schimbarea polarităţii grupării fosfat care trebuie să fie transferată. Dacă peste
magneziu se adaugă un exces de ATP, (ATP4-) liber, el se leagă la situsul activ al
enzimei competiţionând cu complexul Mg-ATP- deja existent.

Figura 16.4. Structura fosfoglicerat kinazei

292
Figura 16.5. Reprezentarea schematică a modalităţii prin care ionii de
magneziu realizează transferul grupării fosfat de pe ATP

În cazul unor enzime, magneziu mai poate competiţiona şi cu alte substanţe în


formarea substratului activ. De exemplu, studiile de cinetică indică că substratul real în
cazul metabolismului izocitratului este reprezentat de complexul Mg-izocitrat, pentru
fiecare moleculă de izocitrat dehidrogenază din ciclul Krebs, sau izocitrat liază din
ciclul glioxilat.

Figura 16.6. Complecşii magneziului cu adenin nucleotidele

3.2.4 . Rolul magneziului în menţinerea integrităţii membranar e


şi în reglarea transportului ionilor
Magneziu se leagă foarte puternic la fosfatidilserină, dar implicarea acestui
complex în structura şi funcţia membranei este greu de precizat. În urma incubării, in
vitro, a magneziului sau calciului cu membrane mitocondriale din ficat de şobolan, s-a
observat că aceştia reduc fluiditatea membranei. Studiile au sugerat că legarea

293
metalelor stabilizează structura membranei, magneziu, în particular, determinând
reconstituirea acestora. S-a observat că o dietă săracă în magneziu determină
fluidizarea membranelor eritrocitare şi o fragilitate osmotică a eritrocitelor intacte la
soluţii saline hipotonice. Eritrocitele sunt lipsite de biconcavitate şi au o suprafaţă
neregulată şi turtită. Aceste modificări morfologice sunt însoţite de modificări ale
compoziţiei lipidice a membranelor.
Deşi nivelul de magneziu influenţează direct fluiditatea membranei, se pare că
de fapt acesta are şi o influenţa este indirectă, deoarece acţionează asupra
metabolismului lipidelor.
Se presupune că magneziu are un efect similar şi asupra membranelor
mitocondriale. Astfel, îndepărtarea Mg din mitocondriile normale determină umflarea
acestora. Magneziu în exces alterează structura membranei interne şi a criptelor şi
creşte gradul de ordonare a lipidelor membranare.
Magneziu activează şi/sau inhibă o gamă largă de sisteme de transport. El
poate activa transportul prin legarea sa direct la transportor, aşa cum este cazul
pompelor de sodiu şi de calciu. De asemenea. îşi exercită rolul de activator sau
inhibitor prin reglarea proceselor de fosforilare-defosforilare ale transportorilor, sau
prin asocierea unor proteine reglatoare, cum este cazul co-transportorilor K - Cl şi Na –
K - CI.

3.3 . Necesarul, deficienţa şi excesul de magneziu


Magneziu este al patrulea cation, că abundenţă din organism. Organismul adult
conţine aproximativ 1000 mmoli, din care aproximativ 50% se găseşte la nivelul
oaselor iar cealaltă jumătate este egal distribuită între muşchi şi alte ţesuturi vitale.
Numai 15-29 mmoli se găsesc în lichidul cefalo-rahidian (LCR), iar concentraţia serică
este de 0,8-1,2 mmoli/l. Cantitatea normală de magneziu ingerată zilnic (10-12 mmoli)
este mult mai mare decât cea necesară menţinerii balanţei de magneziu (8 mmoli/zi).
Excesul este eliminat direct pe care renală.
Excreţia urinară de magneziu creşte odată cu creşterea volumului LCR, în
stări de hipercalcemie şi hipermagnezemie şi este scăzută de opusele acestora. Diferiţii
hormoni, incluzând PTH şi aldosteron, afectează manevrarea renală a magneziului;
efectul aldosteronului este probabil secundar schimbărilor de volum ale LCR, dar PTH,
care creşte reabsorbţia tisulară a magneziului şi filtrarea lui, pare să acţioneze direct.

3.3.1 . Hipomagnezemia

294
Cele mai comune cauze ale hipomagnezemiei sunt următoarele: i)
malabsorbţie, malnutriţie şi fistule; alcoolism (alcoolismul cronic sau în cazuri de
dezalcolizare); ii) ciroza; terapia diuretică; afecţiuni ale tubilor renali; iii) excesul
cronic al hormonilor mineral-corticoizi.
Sindroame clinice: tetanie, cu un nivel al calciului normal sau crescut; ataxie,
tremur, convulsii; slăbire musculară.
Hipocalcemia datorată descreşterii secreţiei de PTH este o consecinţă
importantă a hipomagnezemiei. Adesea aceste stări sunt însoţite de hipopotasemia. De
remarcat că toate cele trei stări pot fi reglate prin administrarea de magneziu în exces.

3.3.2 . Hipermagnezemia
Stări de hipermagnezemie semnificative nu sunt cunoscute. Excesul de
magneziu este de obicei o consecinţă a ingerării unei cantităţi mari în timpul unor
tratamente. Astfel, sulfatul de magneziu este folosit în tratamentul hipertensiunii induse
de sarcină. Reducerea excreţiei de magneziu în bolile renale severe sau în cazul
administrării unor purgative poate determina hipermagnezemie.
Starea miocardului începe să fie afectată la o concentraţie de 2,5-5,0 mmoli/l.
Concentraţii foarte mari (peste 7.5 mmoli/l) pot determina paralizii respiratorii şi stop
cardiac. Astfel de hipermagnezemii extreme pot fi observate ocazional în bolile renale
cronice.
Calciu intravenos poate realiza o protecţie de scurtă durată a organismului
împotriva hipermagnezemiei, dar în bolile renale este necesară totuşi dializa.

295
4. SODIU ŞI CLOR (Clorura de sodiu)
4.1 . Sodiu
Este unul din cele mai importante elemente minerale din organism. El este
localizat mai ales în spaţiul extracelular din ţesuturi şi în fluidele corpului. În
organismul unui adult există aproximativ 90 g Na, (3910 mEq), din care în spaţiul
extracelular sunt prezenţi 135-145 mEq/l, cantitate de 10 ori mai mare decât în spaţiul
intracelular. În plasmă concentraţia Na+ este de 142 mEq/l.

4.1.1 . Surse şi rolul fiziologic al sodiului


Majoritatea alimentelor de origine animală şi vegetală care sunt consumate
uzual conţin sodiu sub formă de cloruri. Cea mai mare cantitate de sodiu o conţin
următoarele alimente: cele de origine marină, carnea de vită, carnea de pui, anumite
legume (sfecla, morcovi).
Sodiul din alimente este absorbit uşor, în special la nivelul intestinului subţire.
De la acest nivel sângele îl transportă în tot organismul iar în urma filtrării glomerulare
se reabsoarbe astfel încât concentraţia sa în sânge să se menţină constantă.
Sodiul se excretă prin transpiraţie (15-20 mEq/24 ore) şi prin fecale (10
mEq/24 ore).
Sodiul are un rol extrem de important în reglarea homeostaziei organismului :
i) împreună cu potasiu participă la reglarea echilibrului apei; ii) participă la păstrarea
echilibrului ionic şi a excitabilităţii neuromusculare; iii) distribuţia predominantă a
sodiului în spaţiul extracelular şi în fluidele corpului se datorează unui mecanism activ
exercitat la nivelul membranei celulare (pompa de sodiu) prin care ionii de sodiu sunt
în permanenţă eliberaţi în spaţiul extracelular pentru a fi utilizaţi de alte celule (Figura
16.7.).

4.1.2 . Necesarul, deficienţa şi excesul de sodiu


Sodiu este introdus în organism în special sub formă de clorură de sodiu (6-18
g NaCl). Cantitatea de 3-7 g/zi, adusă în organism odată cu alimentele asigură cu
prisosinţă necesarul de sodiu al organismului.
Conform studiilor mai recente se recomandă un aport de maximum 5 g
NaCl/zi, fără a fi luată în calcul cantitatea de apă ingerată. Dacă se ţine cont şi de
concentraţia Na+ în apa de băut atunci aportul zilnic de sodiu din alimente ar trebui să
fie de numai 1g.

296
Carenţa de sodiu se poate instala în următoarele cazuri: i) un aport redus de
sare în dietă; ii) pierderi mari de sodiu prin excreţie; iii) deficienţă de potasiu; iv) aport
crescut de apă lipsită de electroliţi; v) funcţionarea defectuoasă a pompei de sodiu, ceea
ce duce la trecerea sodiului în spaţiul intracelular.

Figura 16. 7. Prezentarea schematică a mecanismului de eliberare a ionilor de sodiu prin intermediul
pompelor ionice

Toate acestea au ca rezultat apariţia unor tulburări cardiovasculare, în primul


rând scăderea tensiunii, tulburări nervoase, acumularea de acizi proveniţi din diferite
căi metabolice.
Excesul de sodiu se poate instala în următoarele cazuri: i) aport crescut de
NaCI; ii) eliminări reduse de apă; iii) pierderi mari de apă pe cale renală (diabet
insipid).

4.2 . Clorul
Este un anion esenţial pentru organism existent în special sub formă de clorură
de sodiu şi de potasiu. La un adult de 70 Kg clorul reprezintă 0,12% din greutatea
corporală, cantitatea sub formă de clorură fiind de aproximativ 85g. În mEq
concentraţia clorului anionic (corespunzător clorurilor) din organism este cuprinsă între
1900 şi 2400 mEq Cl-. Din această cantitate 1400-1750 mEq se află în spaţiul
extracelular, iar restul în cel intracelular. Din cantitatea de clor intracelular,
aproximativ 400 mEq se află în oase şi reprezintă fracţiunea de clor „neschimbabilă”.

297
În plasmă se află 103 mg Cl-/l sau 365 mEq/l. În general concentraţia clorului
în celule este redusă (1-3 mEq/l). Aceasta are cea mai mare valoare în eritrocite şi în
ţesuturile cartilaginoase (40-50 mEq/l).

4.2.1 . Surse de clor şi rolul fiziologic al acestuia


Clorul anionic, sub formă de clorură de sodiu sau de potasiu, se găseşte în
aproape toate alimentele de origine animală şi vegetală care intră în compoziţia dietei
normale zilnice.
Clorul anionic din alimente, aflat sub formă de cloruri, este absorbit la nivelul
intestinului subţire, după care este preluat de sânge şi transportat în tot organismul. El
se concentrează în mod special în lichidul cerebrospinal şi în secreţiile tractului
gastrointestinal. Ţesuturile moi (ţesutul muscular şi cel nervos) sunt mai sărace în ioni
clorură decât celelalte.
Excreţia clorului anionic se face în special prin urină. În cantităţi mai, el se
excretă prin transpiraţie şi fecale.
Când absorbţia intestinală este perturbată (diaree, vomă), sau în caz de
transpiraţie excesivă, se pot pierde cantităţi mari de clor din organism, situaţii care
antrenează tulburări grave.
Alături de sodiu, potasiu, magneziu şi alte elemente minerale clorul are un rol
foarte important în reglarea homeostaziei organismului şi este implicat activ şi în alte
câteva funcţii metabolice: i) menţinerea echilibrului osmotic; ii) menţinerea
echilibrului acido-bazic; iii) producerea acidului clorhidric în stomac; iv) stimularea
funcţiei de detoxifiere a ficatului; v) asigurarea distribuţiei normale a unor hormoni.

4.2.2 . Necesarul , deficienţa şi excesul de clor


Din cei aproximativ 300mEq Cl- procuraţi zilnic din aportul alimentar, se
consideră că organismul reţine maximum 100 mEq Cl-/zi. Această cantitate este
socotită ca necesară pentru îndeplinirea funcţiilor organismului. Apreciat în
concentraţia de NaCl, aportul zilnic adecvat este de 3-8 g.
Aporturile insuficiente de cloruri, în special clorură de sodiu, pot conduce la o
deficienţă marcantă de clor, pe lângă o deficienţa de sodiu. Cantităţile insuficiente de
clor îngreunează digestia fapt care duce apariţia de numeroase perturbări ale
echilibrului ionic. În carenţa de anioni clorură contracţia musculară este redusă
considerabil.

298
4.3 . Clorura de sodiu
Clorura de sodiu este esenţială pentru viaţă. Reglarea fină a concentraţiei clorurii
de sodiu este atât de importantă încât implică un număr foarte mare de mecanisme.
Chiar dacă cercetătorii sunt de acord că o cantitate mică de sare este necesară
organismului pentru a supravieţui, ingerarea unei cantităţi mari de sare constituie o
problemă care ridică numeroase controverse şi comentarii.

4.3.1 . Surse şi rolul fiziologic al de clorurii de sodiu


Marea majoritate a sodiului şi a clorului din dietă provine din sare. S-a estimat
că 75% din cantitatea de clorură de sodiu ingerată provine din sarea adăugată în timpul
prelucrării industriale a hranei, comparativ cu sarea adăugată în timpul pregătirii
felurilor de mâncare. Cele mai mici doze de sare sunt asociate cu diete formate în
principal din hrană neprocesată, în special legume şi fructe. O dietă normală conţine
aproximativ 10 g sare zilnic (4g sodiu şi 6 g clor). Organizaţia Mondială a sănătăţii
(OMS) recomandă consumarea a mai puţin de 6 g de sare pe zi pentru a reduce riscul
apariţiei hipertensiunii şi a complicaţiilor asociate. În tabelul 16.5. sunt prezentate
câteva dintre alimentele cele mai bogate în clorură de sodiu, şi conţinutul lor în acest
compus
Menţinerea integrităţii membranelor biologice. Sodiul şi clorul sunt
electroliţi care contribuie la menţinerea concentraţiei şi a încărcării electrice a
membranelor celulare. Între ioni de sodiu şi potasiu din interiorul şi exteriorul celulei
se stabileşte un echilibru care face ca în exteriorul celulei concentraţia Na+să fie de 10
ori mai mult decât în interiorul celulei. În acelaşi timp, ionii de potasiu au o
concentraţie de 30 de ori mai mare în interiorul celulei decât în spaţiul extracelular.
Această diferenţă de concentraţie între ionii de sodiu şi potasiu de pe o parte şi alta a
membranei, creează un gradient electrochimic cunoscut sub numele de potenţial
membranar. Potenţialul membranar al unei celule este menţinut de către pompele
ionice transmembranare, dependente de ATP. Pompele folosesc energia furnizată de
ATP pentru a externaliza sodiul din celulă în schimbul internalizării potasiului. S-a
estimat că aceste pompe consumă între 20-40% din totalul energiei produse de
organism, dovedind încă odată importanţa acestei funcţii în menţinerea vieţii.
Absorbţia şi transportul nutrienţilor. Absorbţia sodiului la nivelul
intestinului subţire joacă un rol deosebit în absorbţia clorului, aminoacizilor, glucozei
şi a apei. Mecanisme similare sunt implicate în reabsorbţia acestor nutrienţi după ce ei
au fost filtraţi de către rinichi. Clorul, sub formă de acid clorhidric este un alt

299
component important al sucului gastric, care înlesneşte digestia şi absorbţia multor
nutrienţi.

Tabelul 16.5. Alimente din dietă şi conţinutul lor în sare


Aliment Cantitate Sodiu
(mg)
Alimente bogate în sare
hot dog (de vacă) 1 buc 458
castravete murat în oţet 1 buc 833
suc de roşii (conservat cu sare) 1 cană 877
sandwich cu peşte, sos tartar şi caşcaval 1 buc 939
carne de vacă la conservă 1 cutie 1003
şuncă 3 uncii 1023
covrigei săraţi 2 uncii 1029
supă de pui cu tăiţei 1 cană 1106
macaroane cu brânză (caşcaval) 1 cană 1343
„chips” din cartofi 8 uncii 1348
Alimente cu conţinut redus de sare
ulei de măsline 1 lingură 0,0
pere 1 buc. 0,0
floricele de porumb 1 cană 0,3
alune dulci (nesărate) 1 cană 1,4
orez brun (gătit) 1 cană 1,9
suc de portocale (rece) 1 cană 2,5
mango 1 buc 4,1
suc de roşii (conservat fără sare) 8 uncii 24,3
roşie 1 buc 11,1
cocktail de fructe (conservă) 1 cană 14,9
„chips” din cartofi (nesărate) 8 uncii 18,2
morcov (mediu) 1 buc 21,4

Menţinerea volumului şi presiunii sângelui. Deoarece sodiul este principalul


factor determinant al volumului extracelular, incluzând şi volumul sângelui, o serie de
mecanisme fiziologice care reglează volumul şi presiunea sângelui lucrează, ajustând
conţinutul de sodiu din organism. În sistemul circulator baroreceptorii sesizează
schimbările de presiune sanguină şi trimit semnale la sistemul nervos sau la glandele
endocrine pentru a determina rinichii să regleze concentraţia sodiului din organism. În
general, orice modificare a concentraţiei ionilor de sodiu duce la modificarea cantităţii
de apă din organism. În continuare sunt prezentate două dintre mecanismele care
afectează volumul şi presiunea sângelui în funcţie de reglarea concentraţiei de sodiu: i)
300
sistemul renină-angiotensină-aldosteron – ca răspuns la o scădere semnificativă a
volumului sanguin sau a presiunii acestuia (pierderi de sânge, deshidratare) rinichii
eliberează renina în circulaţie. Renina este o enzimă care duce la formarea
angiotensinei I din precursorul său angiotensinogen. La rândul ei, angiotensina I duce
la formarea angiotensinei II prin acţiunea enzimei de convertire a angiotensinei (ACE),
care este prezentă pe peretele intern al vaselor de sânge, în plămâni, ficat şi rinichi.
Angiotensina II stimulează formarea unei arteriole mici, crescând astfel presiunea
sângelui. Angiotensina II mai are rolul de a stimula sinteza aldosteronului de către
glandele suprarenale. Aldosteronul este un hormon steroid care acţionează la nivelul
rinichilor determinând creşterea reabsorbţiei sodiului şi excreţia ionilor de potasiu; ii)
hormonul anti-diuretic (ADH) este secretat de către lobul posterior al glandei pituitare
şi stimulează scăderea presiunii sângelui deoarece acţiunea sa la nivelul rinichilor are
ca efect reabsorbţia apei.

4.3.2 . Deficienţa şi excesul de clorură de sodiu în organism


Deficitul de clorură de sodiu
Hiponatremia – se instalează la o concentraţie serică a sodiului mai mică de
136 mmoli/l şi poate fi determinată de creşterea capacităţii organismului de a reţine
apa, sau de creşterea pierderilor de sodiu. Creşterea capacităţii organismului de a reţine
apa poate fi datorată acţiunii hormonului anti – diuretic (ADH), care este asociată cu
maladii care afectează sistemul nervos, dar şi cu ingestia unor medicamente. Scăderea
concentraţiei ionilor de sodiu şi clor din organism apare în cazul stărilor de vomă şi
diareice prelungite, transpiraţie excesivă, administrarea unor diuretice, sau la pacienţii
care suferă de rinichi. Simptomatica care le însoţeşte include: dureri de cap, greaţă,
vărsături, crampe musculare, oboseală, imposibilitate de orientare şi leşin.
Complicaţiile dezvoltării rapide şi severe a hiponatremiei mai pot include edem
cerebral, crize, comă şi leziuni ale creierului. Hiponatremia acută şi severă poate fi
letală dacă nu este administrat un tratament adecvat.
Efortul de lungă durată şi hiponatremia. Studii recente au scos în evidenţă
faptul că sportivii supuşi unui efort fizic de lungă durată (maraton, triatlon, canotaj,
ciclism) dezvoltă hiponatremie datorită unei ingerări reduse de lichide o perioadă lungă
de timp şi unei transpiraţii abundente.
Excesul de clorură de sodiu
Hipertensiunea. Cu toate că mai bine de 30 de ani s-a considerat că reducerea
cantităţii de sare ingerată reprezintă o modalitate de a preveni hipertensiunea,
actualmente există anumite divergenţe între părerile cercetătorilor şi ale clinicienilor.
301
Studiile efectuate pe animale şi pe grupuri de indivizi cu o cultură gastronomică
diferită au indicat faptul că în cazul indivizilor cu hipertensiune, reducerea
concentraţiei de clorură de sodiu cu 6 g/zi duce la o scădere a tensiunii arteriale cu
3,9/1,9 mm Hg (presiune sistolică / presiune diastolică), în timp ce în cazul indivizilor
cu o tensiune normală reducerea este de numai 1,2 / 0,3 mm Hg. În aceste condiţii
studiile statistice efectuate de clinicieni indică faptul că reducerea presiunii diastolice
cu o medie de 2 mm Hg reduce riscul populaţional de hipertensiune cu 17%, riscul de
infarct cu 6% şi riscul de stop cardiac cu 15%.
În conformitate cu rezultatele altor cercetători, eliminarea clorurii de sodiu din
dietă duce la o scădere semnificativă a tensiunii arteriale la 30 – 60% dintre indivizii
hipertensivi şi la 25 – 50% din indivizii cu tensiune normală. Aceasta sugerează că unii
indivizi sunt mai predispuşi la hipertensiune arterială decât alţii.
S-a dovedit experimental că sensibilitatea la sare este des întâlnită în cazul
indivizilor care suferă de obezitate, sau diabet insulino-dependent. La aceştia s-a
observat că o reducere a concentraţiei de clorură de sodiu ingerată cu 5 – 6 g/zi duce la
o scădere a tensiunii arteriale cu 10/7 mm Hg. Un astfel de rezultat este semnificativ
din punct de vedere clinic şi similar cu cel indus de anumite medicamente hipotensive.
Până în prezent nu se cunoaşte mecanismul prin care organismul devine sensibil la
variaţiile concentraţiei de clorură de sodiu ingerată.
Hipertensiunea cronică induce apariţia de leziuni la nivelul miocardului,
vaselor de sânge, rinichilor. Acestea cresc semnificativ riscul apariţiei bolilor de inimă
şi a infarctului, dar şi a bolilor de rinichi. Într-un număr de studii clinice, ingestia de
sare a fost corelată cu hipertrofia ventriculului stâng, printr-o anormală subţiere a
muşchiului cardiac.
Cancerul gastric. Studiile epidemiologice efectuate în special în ţările din
Asia au indicat faptul că riscul de apariţie a cancerului gastric creşte datorită: i)
ingerării unei cantităţi mari de clorură de sodiu; ii) fumatului; iii) gastronomiei picante
care poate conţine o serie de substanţe carcinogene, cum ar fi nitrozaminele; iv) o dietă
săracă în legume şi fructe. Ingerarea unei cantităţi mari de sare induce apariţia de
leziune la nivelul mucoasei gastrice, ceea ce permite instalarea unui proces inflamator,
sau a unei infecţii bacteriene cu Helicobacter pylori.
Osteoporoza. Este o maladie multifactorială care afectează constituţia oaselor.
În aceste condiţii oasele devin fragile şi creşte riscul de fracturare. Unul dintre factorii
care contribuie la dezvoltarea şi progresia osteoporozei este nutriţia. Creşterea
concentraţiei de sare din dietă duce la creşterea excreţiei urinare de calciu. Fiecare

302
creştere cu 2,3 grame a cantităţii de sodiu (5,8 g sare) excretate de rinichi presupune o
eliminare de 24 – 40 miligrame de calciu în urină. Mecanismul prin care clorura de
sodiu afectează densitatea minerală a oaselor nu este pe deplin elucidată.
Pietrele la rinichi. Constituentul major al pietrelor care apar la nivelul
rinichilor este calciul. Aşa cum am prezentat în paragraful anterior o concentraţie mare
de sare în dietă, duce la creşterea excreţiei urinare de calciu. În unele cazuri ionii de
calciu nu sunt eliminaţi în urină, rămân la nivelul rinichilor şi formează aşa numitele
„pietre la rinichi”. Studiile efectuate timp de 12 ani, pe un grup populaţional mare
format din bărbaţi şi femei a scos în evidenţă faptul că femeile care au ingerat 4,9 g
sodiu/zi (12,6 g sare/zi) prezintă un risc de apariţie a pietrelor la rinichi cu 30% mai
mare decât cele care au avut inclusă în dieta zilnică o cantitate de 1,5 g sodiu (4,0 g
sare/zi). La bărbaţi, acest studiu nu a evidenţiat o asociere între cantitatea de sodiu
ingerată şi apariţia pietrelor la rinichi.
Creşterea volumului extracelular. În urma ingerării unei cantităţi mari de
sodiu apa este scoasă din celule pentru a menţine o concentraţie normală de sodiu. În
condiţii fiziologice normale, atâta timp cât necesarul de apă poate fi satisfăcut, rinichii
excretă excesul de sodiu şi echilibrează sistemul hidric al organismului.

303
5. POTASIU
Potasiu, face parte din grupa electroliţilor indispensabili pentru organism. În
spaţiul intracelular se găseşte 98% din cantitatea de potasiu total din organism, restul
de 2% situându-se în spaţiul extracelular, în lichidul interstiţial, şi o mică parte în
plasmă (4,7 mEq/l). Concentraţia totală de potasiu din organismul unui adult de 70 Kg
este de 150 g, sau 3500 mEq/l.

5.1 . Surse de potasiu


Cele mai bogate surse de potasiu sunt: legumele şi fructele. Dacă dieta zilnică
este bogată în alimente de origine animală sau în alimente rafinate, aportul zilnic de
potasiu scade la jumătate (40-50 mEq/l). U studiu recent privind necesarul de elemente
minerale în dietă indică faptul că necesarul zilnic de potasiu al unui adult este de 2.300
mg/zi pentru femei şi 3.100 mg/zi pentru bărbaţi. Conţinutul în potasiu a unor alimente
din dietă este prezentat în tabelul 16.6.

Tabelul 16.6. Conţinutul în potasiu al unor alimente din dietă (după FNB)
Aliment Cantitate Potasiu
(mg)
banană 1 buc. 467
Cartofi copţi 1 buc. 721
Suc de prune 1 cană 530
Prune uscate ½ cană 633
Suc de portocale 1 cană 354
portocale 1 buc. 237
Suc de roşii 1 cană 400
roşii 1 buc. 273
stafide ½ cană 598
Cereale cu stafide 1 uncie 437
Fasole (gătită) ½ cană 478
Spanac (gătit) ½ cană 4917
Seminţe d floarea soarelui 1 uncie 241
migdale 1 uncie 211
* o uncie este echivalentă cu 28,35 g

Surse suplimentare. Multivitaminele cu minerale, care sunt comercializate pe


piaţă, conţin fosfor sub formă de săruri (clorură, citrat, gluconat, bicarbonat sau

304
aspartat) într-o concentraţie care nu depăşeşte 99 mg de potasiu/ bucată. Cantităţi mai
mari de potasiu suplimentar sunt prescrise în general pentru prevenirea hipokalemiei.

5.2 . Metabolismul potasiului


Potasiul este absorbit în mare măsură la nivelul intestinului subţire şi mai puţin
la nivelul colonului. S-a constatat că absorbţia intestinală a potasiului este direct
proporţională cu concentraţia ionilor de K+ în lichidul intestinal. Când această
concentraţie scade sub 5mEq/l absorbţia potasiului încetează. După absorbţie potasiul
este transportat de sânge în ţesuturi şi organe unde îndeplineşte roluri majore cum sunt
depolarizarea membranelor şi contracţia musculară a inimii.
Excreţia potasiului se face, în special prin urină. Într-o mică măsură potasiu
este excretat prin transpiraţie şi fecale. Deoarece la nivelul rinichiului nu au loc procese
de reabsorbţie a ionilor de potasiu, prin urină se pierd zilnic aproximativ 40 mEq K+,
adică 160 mg K+. În cazul unor boli de rinichi această pierdere obişnuită de potasiu
poate fi mult mai mare. Excreţia urinară a potasiului se face sub reglare hormonală şi
este stimulată de aldosteron.
Aportul mărit de sodiu, alcoolul şi cafeaua determină excreţia suplimentară de
potasiu prin urină.
În cazuri patologice (dezechilibru Na+/K+, diaree prelungită, transpiraţii
excesive, vomă, malnutriţie severă, folosirea exagerată a diureticelor), se constată
pierderi masive de potasiu din organism. Acelaşi lucru se constată în cazul
tratamentelor hormonale cu cortizon sau aldosteron. În astfel de cazuri Na este reţinut
de organism ceea ce duce la apariţia unor dezechilibre între concentraţia ionilor de
sodiu şi potasiu din organism.

5.3 . Rolul fiziologic al potasiului


În spaţiul intracelular potasiu se găseşte într-o concentraţie de 30 de ori mai
mare decât cea din spaţiul extracelular, în timp ce concentraţia sodiului este de 10 ori
mai mică în interiorul celulei decât în spaţiul extracelular. Repartizarea diferită a celor
doi ioni de o parte şi de alta a membranei celulare creează un gradient electrochimic
denumit potenţial membranar. Potenţialul membranar este menţinut de pompele de ioni
din membrană, în special de Na,K-ATP-aza (Figura 16.8.). Această pompă foloseşte
ATP ca sursă de energie necesară realizării schimburilor de ioni între exteriorul şi
interiorul celulei. S-a estimat că prin activitatea pe care o are, pompa consumă
aproximativ 20-40% din cantitatea de energie produsă de un adult. Controlul

305
potenţialului membranar celular este de o importanţă deosebită pentru transmiterea
impulsului nervos, realizarea contracţiei musculare şi normalizarea ritmului cardiac.

Figura 16.8. Reprezentarea schematică a pompoei de K+

Potasiu joacă rol de cofactor enzimatic pentru un număr destul de mic de


enzime. Astfel, potasiu activează piruvat kinaza, enzimă cheie din metabolismul
glucidic. Pentru un gram de glicogen se consumă 0,36 mmoli K+.
Alături de aceste funcţii majore, potasiu îndeplineşte şi alte roluri cum ar fi: i)
este un element esenţial pentru creştere, deoarece formarea de noi celule este
echivalentă cu retenţia de K în celule; ii) participă la sinteza proteinelor musculare şi la
contracţia muşchilor; iii) participă la reglarea activităţii neuromusculare; iv) participă
la menţinerea echilibrului acido-bazic, intrând în constituţia unor sisteme tampon; v)
participă la reglarea sintezei unor hormoni cum ar fi: insulina, glucagonul, hormonul
somatotrop.

5.4 . Necesarul de potasiu


În 1998 FNB a estimat necesarul minim de potasiu pentru organism la un
domeniu de 1.600 – 2.000 mg/zi. În cazul în care alimentaţia este bogată în fructe şi
legume, nivelul maxim acceptat este de 3.500 mg potasiu/zi. În tabelul 16.7 sunt
prezentate necesităţile organismului în funcţie de vârstă.

306
Tabelul 16.7. Necesarul zilnic de potasiu, pe categorii de vârstă
Necesarul zilnic de potasiu
Stare Vârstă
(µg / zi)
0-5 luni 500
nou-născuţi
6-11 luni 700
1 an 1.000
copii 2-5 ani 1.400
6-9 ani 1.600
adolescenţi 10-18 ani 2.000
adulţi peste 18 ani 2.000

5.5 . Deficienţa şi excesul de potasiu în organism


Hipokalemia. Se caracterizează prin pierderi de ioni de potasiu şi scăderea
concentraţiei plasmatice şi apare ca efect al utilizării unor diuretice, al unor boli de
rinichi, sau al unor disfuncţii metabolice. Simptoamele deficienţei de potasiu sunt
variate: sete, stare generală de slăbiciune, scăderea funcţiei neuromusculare,
iritabilitate, scăderea reflexelor, pareze, paralizii, uscarea pieii (la bătrâni), acnee (la
adolescenţi).
Deficienţa de potasiu influenţează şi funcţia miocardului ducând la apariţia
unor tulburări de ritm cardiac cum ar fi: tahicardie, extrasistole, fibrilaţie ventriculară şi
în cazuri grave stop cardiac. Studii epidemiologice recente au sugerat că o creştere a
cantităţii de potasiu ingerată duce la o scădere a riscului de apariţie a comoţiei
cerebrale.
În tulburări renale caracterizate prin incapacitatea rinichiului de a excreta
cantităţi mari de K, se produce hiperkalemie. Cantităţi mari de potasiu se acumulează
în sânge datorită unui aport exogen excesiv, sau când au loc eliberări sistematice,
masive, de ioni de potasiu din celule în spaţiul extracelular. Acest fenomen se
întâlneşte în unele cazuri patologice (acidoză, catabolism proteic intens, distrugeri
celulare, hemoliză). Cele mai frecvente manifestări ale excesului de potasiu din
organism sunt: crampe musculare, paralizii ale musculaturii căilor respiratorii sau ale
extremităţilor, confuzii, aritmie, iar în urma scăderii tensiunii se poate produce
colapsul.

307
308
CAPITOLUL XVII

OLIGOELEMENTE ŞI ELE MENTE ADIŢIONALE

1. MANGAN
Manganul este un element mineral care este în acelaşi timp esenţial în
alimentaţie dar posedă şi un anumit potenţial toxic. Oamenii de ştiinţă încă încearcă să
înţeleagă diversele efecte ale deficienţei dar şi ale intoxicaţiei cu mangan în cazul
organismelor vii.

1.1 . Surse de mangan


Surse alimentare:. Indivizii care urmează diete vegetariene, sau diete care
folosesc cereale integrale, por ingera cantităţi de mangan de până la 10,9 mg/zi. Sursele
bogate de mangan includ cerealele integrale, nucile, salata verde, spanacul, varza, şi
ceaiul. Alimentele bogate în acid fitic, cum ar fi fasolea, seminţele, nucile, cerealele
integrale, şi produsele din soia, sau alimentele bogate în acid oxalic, cum ar fii varza,
spanacul şi cartofii dulci, pot inhiba uşor absorbţia manganului. Deşi ceaiurile sunt
surse bogate de mangan, taninurile conţinute în ceai pot reduce moderat absorbţia de
mangan. În tabelul 17.1 este prezentat conţinutul în mangan al unor alimente bogate in
acest element.
Tabelul 17.1. Conţinutul în mangan al unor alimente folosite în
dieta zilnică (după FNB)
Alimente Cantitate Mangan (mg)
ananas, crud ½ de cană 1,28
suc de ananas ½ de cană (4 uncii) 1,24
alune 1 uncie 0,59
fulgi de ovăz (cu apă) 1 pachet 1,20
cereale cu stafide 1 cană 1,88
orez brun, gătit ½ de cană 0,88
pâine integrală 1 felie 0,65
fasole, gătită ½ de cană 0,50
spanac, gătit ½ de cană 0,84
cartofi dulci, gătiţi ½ de cană, piure 0,55
ceai (verde) 1 cană (8 uncii) 0,41 – 1,58
ceai (negru) 1 cană (8 uncii) 0,18 – 0,77
* o uncie este echivalentă cu 28,35g

309
Surse suplimentare: pe piaţă manganul se comercializează îndeosebi sub formă
gluconat de mangan, sulfat de mangan, ascorbat de mangan, şi chelaţi ai manganului cu
aminoacizi.

1.2 . Metabolismul şi rolul fiziologic al manganului


Un număr de enzime activate de mangan au roluri importante în metabolismul
glucidelor, aminoacizilor, şi colesterolului. Piruvat carboxilaza, este o enzimă care
conţine mangan, şi fosfoenolpiruvat carboxikinaza (PEPCK), enzimă activată de
mangan, joacă roluri importante în gluconeogeneză. Arginaza, o altă enzimă care
conţine mangan, este prezentă în ficat şi implicată în ciclul ureei, un proces metabolic
prin care are loc îndepărtarea amoniacului generat in timpul metabolismului
aminoacizilor.
Dezvoltarea oaselor: Studiile efectuate pe animale au scos în evidenţă faptul că
în cazul instalării deficienţei de mangan are loc o dezvoltare anormală a scheletului. S-
a observat că manganul este cofactor pentru glicoziltransferaze, enzime care
catalizează o serie de reacţii în procesul de sinteză a proteoglicanilor, substanţe
fundamentale din structura cartilagiilor şi oaselor.
Vindecarea rănilor: este un proces complex care necesită a creştere a
producţiei de colagen. Manganul este activator al prolidazei, enzimă care catalizează
reacţia de formare a prolinei, ce intră în structura colagenului din piele. Maladia
genetică cunoscută ca deficienţă de prolidază apare în urma unei metabolizări
defectuoase a manganului şi are ca efect vindecarea anormală a rănilor.
Manganul joacă un rol important într-un număr de procese fiziologice unde
este constituent al unor enzime şi/sau activator al altora.
Funcţie de antioxidant: mangan superoxid dismutaza (Mn-SOD) este o enzimă
mitocondrială care catalizează conversia radicalilor superoxid în peroxid de hidrogen,
care poate fi redus la apă de alte sisteme enzimatice antioxidante. Deoarece
mitocondriile consumă peste 90% din oxigenul folosit de celule, ele sunt în special
vulnerabile le stres oxidativ. Radicalul superoxid este una din speciile reactive de
oxigen produse de mitocondrii în timpul sintezei ATP.

1.3 . Necesarul, deficienţa şi excesul de mangan


Bazându-se pe cantităţile medii de mangan din dieta zilnică Consiliul Naţional
pentru Hrană si Nutriţie a determinat necesarul zilnic de mangan din dietă, în funcţie
de vârstă şi sex (Tabelul 17.2).

310
1.3.1 . Deficienţa de mangan
Până în prezent, deficienţa de mangan a fost observată numai în experimentele
pe animale. Semne ale acestei deficienţe includ încetinirea creşterii, încetinirea
funcţiilor de reproducere, anormalităţi ale scheletului, toleranţă scăzută la glucoză, şi
alterarea metabolismului glucidic şi lipidic. În cazul oamenilor, este destul de greu de
evidenţiat apariţia sindrom de deficienţă în mangan. Un copil hrănit artificial o
perioadă lungă de timp („long-term total parenteral nutrition -TPN”) fără mangan, a
suferit o demineralizare osoasă şi o creştere încetinită, care au fost corectate de
suplimentare cu mangan. Bărbaţii tineri, hrăniţi cu alimente cu conţinut scăzut de
mangan, au prezentat nivele scăzute de colesterol în ser şi au dezvoltat o erupţie
cutanată pasageră. Nivelele de calciu, fosfor, şi fosfat alcalin din sânge au fost de
asemenea ridicate, aceasta putând indica o creştere a capacităţii de remodelare osoasă,
ca o consecinţă a nivelului insuficient de mangan alimentar. Femeile tinere, care s-au
hrănit cu alimente cu conţinut scăzut de mangan, au prezentat o toleranţă la glucoză
lejer anormală în urma a unei injectări intravenoase de glucoză.

Tabelul 17.2. Necesarul zilnic de mangan recomandat de FNB


Sex masculin (mg / zi) Sex feminin (mg /
Grupa de vârstă Vârstă
zi)
0-6 luni 0,003 0,003
nou-născuţi
7-12 luni 0,6 0,6
1-3 ani 1,2 1,2
copii 4-8 ani 1,5 1,5
9-13 ani 1,9 1,6
adolescenţi 14-18 ani 2,2 1,6
adulţi peste 19 ani 2,3 1,8
sarcină - 2,0
alăptare - 2,6

Dietele cu conţinut scăzut de mangan si existenţa unei concentraţii mici de


mangan în sânge sau ţesuturi au fost asociate cu mai multe boli cronice. Deşi în
momentul actual nu estimează că insuficienţa de mangan cauzează vreuna din bolile pe
care le vom prezenta în continuare, sunt necesare cercetări suplimentare pentru a
determina dacă un status nutriţional sub-optimal al manganului contribuie la
dezvoltarea simptomaticii acestor boli.
Osteoporoza: s-a descoperit că femeile cu osteoporoză au un nivel plasmatic al
manganului scăzut şi răspund rapid la administrarea orală de mangan. Un studiu
efectuat pe un grup populaţional format din femei sănătoase la menopauză a
demonstrat că suplimentarea dietei cu mangan 5 mg/zi, cupru 2,5 mg/zi, zinc 15 mg/zi
311
şi calciu 1,000 mg/zi, pe o perioadă de 2 ani, a avut un efect mărit faţă de
suplimentarea individuală de calciu, în prevenirea pierderii de masă osoasă la nivelul
coloanei vertebrale. Totuşi, prezenţa în supliment, în afară de mangan, a altor elemente
în face imposibilă identificarea cu exactitate a rolului manganului în prevenirea
osteoporozei.
Diabet: studiile efectuate pe animale au demonstrat că deficienţa de mangan
determină o intoleranţă la glucoză similară cu cea generată de diabet. Nivelul total de
mangan din sânge nu a prezentat diferenţe semnificative la cei 57 de pacienţi diabetici,
testaţi comparativ cu lotul martor de 28 de indivizi fără diabet. Totuşi, excreţia de
mangan prin urină a avut tendinţa de creştere în cazul a 185 de diabetici comparativ cu
lotul martor de 185 de persoane fără diabet. În plus, un studiu asupra statusul
funcţional al manganului a evidenţiat că activitatea, Mn-SOD, este mai scăzută în
leucocitele diabeticilor decât în cele ale persoanelor din lotul martor. Totuşi, doze de
15 la 30 mg nu au îmbunătăţit toleranţa la glucoză nici în cazul diabeticilor şi nici a
indivizilor din lotul martor, în urma administrării de glucoză din surse sintetice. Deşii
manganul pare să joace un anumit rol în metabolismul glucozei, nu există destule
dovezi experimentale care să susţină că suplimentarea cu mangan îmbunătăţeşte
toleranţa la glucoză la diabetici sau la persoane normale.
Epilepsie: cercetările efectuate pe şobolani cu deficienţă de mangan au indicat
că aceştia sunt mai susceptibili la crize, iar şobolanii care sunt predispuşi genetic la
epilepsie prezintă o concentraţie mică de mangan în creier şi sânge. Şi la oameni s-a
observat că în cazul pacienţilor care suferă de epilepsie concentraţia manganului în
sânge este mult mai mică decât la subiecţii normali. Deşi deficienţa de mangan nu pare
să reprezinte o cauză a apariţiei epilepsiei, relaţia dintre concentraţia acestuia şi apariţia
epilepsiei trebuie să dacă subiectul unor cercetări ulterioare.

1.3.2 . Excesul de mangan


Mangan inhalat: intoxicaţia cu mangan poate determina apariţia de afecţiuni
neurologice multiple şi este bine cunoscut riscul pentru sănătate care apare în urma
inhalării prafului de mangan. Spre deosebire de manganul ingerat, manganul inhalat
este transportat direct la crier înainte de a intra în reacţii metabolice, în ficat.
Simptoamele intoxicaţiei cu mangan apar în general lent, dea-lungul unei perioade de
luni, ani. În forma sa cea mai severă, intoxicaţia cu mangan poate duce la o boală
neurologică ireversibilă care prezintă simptoame similare cu Parkinson (tremurat, mers
îngreunat, spasme musculare faciale). Acest sindrom este câteodată precedat de
manifestări de natură psihiatrică: iritabilitate, agresivitate şi chiar halucinaţii.
312
Mangan ingerat: unele studii au sugerat că ingerarea de cantităţi mari de
mangan din apa de băut poate fi asociată cu apariţia de simptoame neurologice similare
cu ale bolii Parkinon. De aceea, limita maximă admisă de mangan în apa de băut a fost
stabilită la aproximativ 0,05 mg/l. Un singur caz de intoxicare cu mangan a fost
raportat în cazul unei persoane care a luat o cantitate mare de minerale ca supliment
nutriţional, pe o perioadă lungă de timp, în timp ce un alt individ s-a intoxicat cu
mangan în urma ingerării unei cantităţi mari de ierburi chinezeşti. Intoxicarea cu
mangan ingerat împreună cu alimentele nu a fost observată la oameni, nici măcar la cei
vegetarieni a căror dietă poate aduce în organism cel puţin 20 mg Mn/zi.
Maladii hepatice cronice: manganul este eliminat mai ales prin bilă, motiv
pentru care o funcţionare îngreunată a acesteia şi a ficatului poate duce la reducerea
proceselor. În cazul indivizilor cu ciroză, sau probleme hepatice, are loc o acumulare
de mangan care poate contribui la apariţia unor probleme neurologice sau simptoame
de tip Parkinson.
Nou născuţi: creierul nou-născuţilor poate fi mai susceptibil la intoxicaţii cu
mangan datorită unei expresiei crescute a receptorilor pentru proteina de transport a
manganului – transferina-, şi datorită imaturităţii sistemului de eliminare a sucurilor
biliare. Deoarece neurointoxicaţiile cu mangan au implicaţii severe, Consiliul Naţional
pentru Hrană si Nutriţie din S.U.A. a stabilit doze maxime, de mangan în dietă, care
sunt prezentate în tabelul 17.3.

Tabelul 17.3. Doze maxime de mangan în dietă


Grupa de vârstă Vârstă Mn (mg/zi)
nou-născuţi 0-12 luni nd
1-3 ani 2
copii 4-8 ani 3
9-13 ani 6
adolescenţi 14-18 ani 9
adulţi peste 19 ani 11

1.3.3 Interrelaţi i cu alţi nutrienţi


Interacţii cu fier: deşi mecanismele specifice de absorbţie şi transport ale
manganului nu au fost încă determinate, există dovezi in sprijinul ipotezei că fierul şi
manganul ar putea avea căi de absorbţie şi transport comune. Studiile efectuate au scos
în evidenţă faptul că absorbţia de mangan din alimentele ingerate descreşte pe măsură
ce creşte conţinutul în fier al acestora. Suplimentarea cu fier (60 mg/zi pentru 4 luni) a
fost asociată cu descreşterea nivelului de mangan din sânge şi cu o activitate scăzută a
Mn-SOD în leucocite. În general, bărbaţii absorb mai puţin Mn decât femeile. Această
313
observaţie poate fi corelată cu faptul că bărbaţii au depozite de fier mai mari decât
femeile.
Interacţii cu magneziu: suplimentarea cu magneziu (200 mg/zi) scade uşor
capacitatea de utilizare a manganului, prin inhibarea mecanismelor de absorbţie, sau
prin amplificarea mecanismelor de eliminare a acestuia.
Interacţii cu calciu: studiile efectuate pe indivizi sănătoşi au indicat că o
suplimentare a dietei cu calciu (500 mg/zi) duce la scăderea capacităţii de utilizare a
manganului de către organism.. Ca sursă de calciu, laptele a avut cel mai mic efect
asupra procesului. Carbonatul şi fosfatul de calciu sunt compuşi care influenţează
considerabil utilizarea manganului de către organism dar până în prezent nu au fost
descrise aceste mecanisme.
Interacţii cu medicamente: substanţele antiacide, laxativele care conţin
magneziu, şi antibioticele (tetraciclina) pot să scadă absorbţia de mangan dacă sunt
ingerate în acelaşi timp cu alimentele care conţin mangan.

314
2. SELENIU
Seleniu face parte din grupa elementelor minerale, pe care organismul le
utilizează în cantităţi mici, iar dacă sunt ingerate în cantitate mare devin toxice. În
organismul uman şi animal seleniu este cofactor enzimatic pentru o serie de enzime
seleno-dependente, cunoscute sub numele de „seleno-proteine”. În timpul sintezei
seleno-proteinelor, seleno-cisteina este incorporată specific în secvenţa de aminoacizi
pentru a forma o proteină funcţională. Spre deosebire de animale, plantele nu par să
aibă nevoie de seleniu pentru supravieţuire. Totuşi, atunci când seleniu este prezent în
sol, plantele îl incorporează în mod nespecific în compuşi care în mod normal conţin
sulf.

2.1 . Surse de seleniu


Cele mai bogate surse alimentare de seleniu sunt reprezentate de organele şi
musculatura animalelor terestre şi carnea animalelor marine. În general, la plante (mai
ales cereale), conţinutul în seleniu este variabil. Se consideră că incorporarea seleniului
în proteinele din plante este dependentă numai de conţinutul în seleniu al solului.
Alunele de Brazilia cresc în zone în care solul este foarte bogat în seleniu, ceea ce le
face să conţină mai mult de 100 mg Se/ alună, în timp ce plantele care cresc pe un sol
sărac în seleniu pot conţine de 10 ori mai puţin. Grânele reprezintă o sursă bogată în
timp ce fructele şi legumele conţin cantităţi mici de seleniu. În general, apa de băut nu
reprezintă o sursă importantă de seleniu.
Studiile statistice efectuate au indicat un necesar zilnic de seleniu în alimente
de 80 – 100 mg. În tabelul 17.4 sunt indicate câteva surse alimentare şi conţinutul lor în
seleniu.
Legume bogate în seleniu: s-a demonstrat că îmbogăţirea usturoiului şi
prazului cu seleniu reduc mărimea tumorile induse chimic la şobolani. Legumele
îmbogăţite cu seleniu sunt de interes pentru oamenii de ştiinţă deoarece unele din
formele de seleniu pe care le conţin (formele metilate) pot fi inhibitori mai puternici ai
formării tumorilor decât formele sintetice farmaceutice.
Selenitul şi selenatul de sodiu reprezintă câteva dintre sursele sintetice de
seleniu. Selenatul de sodiu este aproape complet absorbit, o cantitate semnificativă
fiind eliminată în urină înainte de a putea fi incorporată în proteine. Selenitul de sodiu
este absorbit doar în proporţie de 50%, dar el este reţinut mai bine decât selenatul după
absorbţie. Selenometionina – reprezintă o formă organică de seleniu care este prezentă
în mod natural în hrană şi este absorbită în proporţie de 90%. Forme organice şi
315
anorganice de seleniu pot fi metabolizate la selocisteină şi incorporate în selenoenzime.
Actualmente nu este clar dacă una din formele de seleniu este preferabilă celeilalte.

Tabelul 17.4. Reprezentarea principalelor surse alimentare bogate în seleniu


şi conţinutul lor în seleniu
Aliment Cantitate seleniu (µg)
nuci de Brazilia 1 uncie 839
creveţi 3 uncii 34
crab 3 uncii 40
somon 3 uncii 40
tăiţei îmbogăţiţi 1 cană 35
orez brun 1 cană 19
pui 3 uncii 20
porc 3 uncii 33
vacă 3 uncii 17
pâine integrală 2 felii 15
lapte 1 cană 5

2.2 . Rolul fiziologic al seleniului


2.2.1 . Seleno - proteine
Până în prezent au fost caracterizate cel puţin 11 seleno-proteine, şi există
dovezi că numărul lor este mai mare.
Glutation peroxidaza (GPx): se cunosc patru astfel de enzime care sunt seleno-
dependente: glutation peroxidaza (GPx) celulară clasică, GPx extracelulară, sau
plasmatică; hidroperoxid fosfolipid GPx şi gastrointestinal GPx. Deşi fiecare GPx este
o enzimă seleno-dependentă distinctă, toate au funcţie antioxidantă reducând speciile
reactive de oxigen (ROS), cum ar fi: ionii peroxid şi hidroperoxizii lipidici, prin
cuplarea reacţiei de reducere cu reacţia de oxidare a glutationului (Figura. ). Seleno-
proteina din mitocondriile capsulelor spermale, enzimă antioxidantă care protejează
sperma în dezvoltare de distrugerile oxidative şi care mai târziu formează o proteină
structurală necesară spermei mature, a fost considerată a fi o seleno-proteină distinctă,
dar ulterior s-a dovedit a fi o hidroperoxid fosfolipid GPx.
Tioredoxin-reductaza: împreună cu tioredoxina, această enzimă participă la
regenerarea mai multor sisteme antioxidante, printre care şi vitamina C. Menţinerea
tioredoxinei în formă redusă de către tioredoxin-reductază este importantă pentru
reglarea creşterii şi viabilităţii celulare.
Iodotironin-diiodinaze (diiodinazele hormonilor tiroidieni): glanda tiroidă
eliberează în sânge cantităţi foarte mici de hormon tiroidian activ (triiodotironina = T3)
şi cantităţi mai mari din forma sa inactivă (tetraiodotironina = tiroxina = T4). Cea mai
316
mare parte din T3 este sintetizat prin înlăturarea unui atom de iod din T4 printr-o reacţie
catalizată de iodotironin-diiodinaze seleno-dependente. Se cunosc 3 iodotironin-
diiodinaze notate cu I, II şi III, care prin acţiunea lor asupra T3, T4 şi a altor metaboliţi
ai hormonului tiroidian, pot activa/inactiva hormonul tiroidian, făcând seleniul un
element esenţial în dezvoltarea şi creşterea normală precum şi în căile metabolice
controlate prin intermediul hormonului tiroidian.
Seleno-proteina P: se găseşte în plasmă şi este asociată cu celule vasculare
endoteliale de la nivelul peretelui intern al vaselor de sânge. Deşi funcţiile seleno-
proteinei P nu au fost pe deplin elucidate, se presupune a fi o proteină transportoare, un
antioxidant capabil să protejeze celula endotelială împotriva atacului exercitat de
speciile reactive de nitrogen (NRS) numite peroxinitriţi.
Seleno-proteina W: se găseşte în muşchi. Deşi funcţia ei nu este cunoscută se
presupune că joacă un rol important în metabolismul muşchilor.
Selenofosfat sintetaza: este enzima care catalizează reacţia de incorporare a
selenocisteinei în selenoproteine. Această proteină catalizează sinteza selenium-
monofosfat, un precursor al selenocisteinei care este necesară în sinteza
selenoproteinelor.

2.2.2 . Interacţiile nutrient - nutrient


Nutrienţii antioxidanţi: fiind parte integrantă a GPx şi a tioredoxin reductazei,
seleniu interacţionează cu fiecare nutrient care afectează balanţa
prooxidant/antioxidant, a fiecărei celule în parte.
Se presupune că, seleniul din GPx este activator al vitaminei E (α-tocoferol) în
peroxidarea lipidică. Studiile efectuate pe animale de laborator au indicat faptul că
seleniu şi vitamina E tind să se protejeze una pe alta. Se pare că seleniu poate preveni
unele dintre dereglările care se produc ca urmare a deficienţelor în vitamina E. De
asemenea, tioredoxin reductaza menţine funcţiile antioxidante ale vitaminei C,
catalizând reacţiile de regenerare ale acesteia.
Iodul: Deficienţa în seleniu poate contracara efectul deficienţei de iod. Iodul
este esenţial pentru sinteza hormonului tiroidian, dar selenoenzimele (deiodinazele)
sunt şi ele necesare pentru conversia T4 la T3. Suplimentarea cu seleniu a dietei
bătrânilor duce la scăderea concentraţiei de T4, ceea ce indică faptul că o creştere a
activităţii deiodinazelor poate creşte rata de conversie a T4 în T3.

317
2.3 . Necesarul, deficienţa şi excesul de seleniu
Necesarul zilnic recomandat a fost revizuit în 2000 de către Consiliul pentru
Hrană şi Nutriţie din S.U.A. Studiile mai recente recomandă stabilirea necesarului
zilnic pe baza cantităţii de seleniu din alimente necesară unei activităţi maxime a
glutation peroxidazei din plasma umană (Tabel 17.5).

Tabelul 17.5. Necesarul zilnic de seleniu recomandat de FNB


Sex masculin Sex feminin
Grupa de vârstă Vârstă
(µg/zi) (µg/zi)
0-6 luni 15 15
nou-născuţi
7-12 luni 20 20
1-3 ani 20 20
copii 4-8 ani 30 30
9-13 ani 40 40
adolescenţi 14-18 ani 55 55
adulţi peste 19 ani 55 55
sarcină - 60
alăptare - 70

Administrarea insuficientă de seleniu duce la scăderea activităţii GPx. Chiar şi


în situaţiile în care se ajunge la o deficienţă severă, aceasta nu prezintă semne clinice
caracteristice.
Deficienţa în seleniu a fost observată clinic la pacienţii cu diferite boli cronice
care necesită alimentare artificială („total parenteral nutrition TPN”). Dacă aceasta este
neîmbogăţită în seleniu pentru o perioadă lungă de timp se observă o slăbire şi o
degradare a musculaturii şi adesea instalarea cardiomiopatiei.

318
3. ZINC
Zincul este un element esenţial tuturor formelor de viaţă. Semnificaţia zincului
în alimentaţia umană şi sănătatea publică a fost recunoscută relativ de curând.
Deficienţa clinica de zinc în cazul oamenilor a fost descrisă pentru prima dată în 1961,
când alimentaţia cu conţinut scăzut de zinc (datorită unui conţinut ridicat de acid fitic)
a fost asociată cu „nanismul nutriţional al adolescenţilor” în Orientul Mijlociu. De
atunci, insuficienţa de zinc a fost recunoscută de un număr de experţi ca fiind o
problemă importantă de sănătate publică, mai ales în ţările în curs de dezvoltare.

3.1 . Surse de zinc


Surse alimentare: Crustaceele, carnea de vacă, şi alte tipuri de carne roşie sunt
bogate de zinc. Nucile şi legumele sunt surse vegetale relativ bune.
Biodisponibilitatea zincului (cantitatea de zinc reţinută şi folosită în organism)
este relativ mare pentru carne, ouă şi produse de provenienţă marină. Aceasta este
datorată absenţei relative a compuşilor care opresc absorbţia de zinc şi a prezenţei
anumitor aminoacizi (cisteină şi metionină) care îmbunătăţesc absorbţia zincului.
Zincul din produsele pe bază de cereale integrale şi din proteine vegetale este mai puţin
biodisponibil datorită cantităţii lor mari de acid fitic, compus care inhibă absorbţia
zincului. Acţiunea enzimatică a drojdiei folosită la fabricarea pâinii reduce nivelul de
acid fitic. În consecinţă, pâinea integrală crescută conţine mai mult zinc biodisponibil
decât pâinea integrală ne-crescută. De curând, cercetări statistice realizate asupra
obiceiurilor alimentare în S.U.A. au estimat că doza medie zilnică de zinc alimentar
este 9 mg / zi pentru femeile adulte şi 13 mg / zi pentru bărbaţii adulţi. În tabelul 17.6
este prezentat conţinutul în zinc al unor feluri alimente relativ bogate în zinc (în mg).
Surse sintetice: în tabelul 17.7 sunt prezentate unele dintre cele mai comune
surse sintetice şi proporţia de zinc conţinută de fiecare. Unele preparate conţin mai
multe forme de zinc, deci este important să se verifice cantitatea de zinc elementar pe
etichetă. În afara cazurilor indicate explicit, toate referinţele la doze de zinc în această
prezentare se referă la zinc elementar.

3.2 . Rolul fiziologic al zincului


Numeroase aspecte al metabolismului celular sunt dependente de zinc. Zincul
joacă un rol important în: creştere şi dezvoltare, răspunsul imun, funcţiile neurologice
şi reproducere. La nivelul celular, funcţiile zincului pot fi împărţite în trei categorii: i)
funcţii catalitice; ii) funcţii structurale şi iii) funcţii reglatoare.
319
Rol catalitic: capacitatea de a cataliza reacţii chimicale vitale a aproximativ
100 de enzime diferite depinde de zinc. Enzimele dependente de zinc cunoscute de
enzime.

Tabelul 17.6. Reprezentarea principalelor surse alimentare


bogate în zinc (după FNB)
Aliment Cantitate Zinc (µg)
scoici 6 medii (gătite) 43,4
crabi 3 uncii* (gătiţi) 4,6
vacă 3 uncii (gătită) 5,8
porc 3 uncii (gătit) 2,2
pui 3 uncii (gătit) 2,4
curcan 3 uncii (gătit) 3,5
iaurt, fructe 1 cană (8 uncii) 1,8
brânză 1 uncie 0,9
lapte 1 cană (8 uncii) 1,0
alune 1 uncie 0,9
fasole (gătită) ½ de cană 1,8
o uncie este echivalentă cu 28,35g

Tabelul 17.7. Prezentare principalelor surse sintetice de zinc


Sursă sintetică % Zinc
acetat de zinc (dihidratat) 30%
gluconat de zinc 14%
picolinat de zinc* 35%
sulfat de zinc 23%
* Picolinatul de zinc a fost considerat ca fiind o formă de zinc mai uşor
absorbabilă, dar nu există multe dovezi care sa susţină această ipoteză în
cazul oamenilor. Un număr redus de studii sugerează că în cazul
animalelor o absorbţie intestinală crescută a picolinatului de zinc ar
putea fii contrabalansată de o eliminare crescută.

Rol structural: zincul joacă un rol important în structura proteinelor şi


membranelor celulare. Este arhicunoscut motivul proteic structural numit „degete cu
zinc” („zinc finger”),, caracteristic unui număr mare de receptori şi de factori de
transcripţie. De exemplu, cuprul este situat în centrul catalitic al enzimei cu rol
antioxidant cupru-zinc superoxid dismutaza (CuZn-SOD), în timp ce tot el are şi un rol
structural critic. Structura şi funcţiile membranelor celulare sunt şi ele afectate de zinc.
S-a observat că scăderea concentraţiei de zinc duce la creşterea sensibilităţii
membranelor la accidente oxidative, care le afectează funcţiile.
Rol reglator: s-a descoperit că proteinele cu degete de zinc („zinc finger”),
reglează expresia genelor acţionând ca factori de transcripţie (recunosc secvenţe
320
specifice din structura ADN şi influenţează nivelul transcripţiei unor gene specifice).
Zincul are un rol important şi în semnalizarea celulară, influenţând eliberarea
hormonilor şi transmiterea impulsului nervos. De curând, s-a descoperit că zincul joacă
un rol în apoptoză (moarte celulară programată), proces de reglare celulară critic cu
implicaţii în creştere şi dezvoltare dar pentru un număr de boli cronice.

3.3 . Interacţii cu alte elemente


Cupru: ingerarea de cantităţi mari de zinc (50 mg/zi sau mai mult) o perioadă
de câteva săptămâni poate interfera cu biodisponibilitatea cuprului. Ingerări masive de
zinc determină sinteza intestinală a unei proteine care leagă cuprul numită
metalotioneină. Aceasta capturează cuprul în celulele intestinale şi previne absorbţia
sistematică a acestuia. Administrarea unor doze relativ normale nu afectează absorbţia
cuprului şi nici administrări masive de cupru nu afectează absorbţia de zinc.
Fier: Administrarea suplimentară de fier (38-65 mg/zi) poate să scadă absorbţia
de zinc. Această interacţiune este îngrijorătoare în cazul tratamentului cu fier în timpul
sarcinii sau lactaţiei. Specialiştii recomandă administrarea de zinc suplimentar pentru
femeile însărcinate sau cele care alăptează şi care iau mai mult decât 60 mg/zi de fier.
Calciu: Nivele mari de calciu alimentar împiedică absorbţia de zinc în cazul
animalelor, dar nu se ştie dacă acest efect apare şi la oameni. Creşterea dozelor de
calciu ingerat în cazul femeilor după menopauză sub formă de lapte sau fosfat de calciu
(total calciu ingerat peste 1.360 mg/zi) reduce absorbţia de zinc şi cantitatea totală de
zinc din organism la femeile după menopauză. La tineri acest fenomen nu a fost
evidenţiat. Calciul combinat cu acid fitic reduce absorbţia de zinc.
Acid folic: Biodisponibilitatea acidului folic din hrană este crescută prin
acţiunea unei enzime dependente de zinc, sugerând o posibilă interacţiune între zinc şi
acidul folic. Studii mai vechi susţineau că doze mici de zinc scad absorbţia acidului
folic şi invers cantităţi mari de acid folic afectează cantitatea de zinc preluată de
organism. Studii recente au demonstrat că suplimentarea cu o doză relativ mare de acid
folic (800 mg/zi) timp de 25 de zile nu a alterat starea zincului la un grup experimental
de studenţi care au fost hrăniţi cu alimente cu un conţinut scăzut în zinc (3.5 mg/zi),
după cum nici suplimentarea de zinc nu a afectat statusul acidului folic.

3.4 . Necesar, deficienţă şi exces de zinc


În tabelul 17.8 este prezentat necesarul zilnic recomandat de zinc pentru toate
grupele de vârstă. Nou-născuţii, copiii, femeile însărcinate şi cele care alăptează
prezintă un risc crescut de deficienţă de zinc. Deoarece un indicator sensibil pentru
321
starea nutriţională normală a zincului nu este încă operaţional, determinarea
necesarului zilnic recomandat s-a bazat pe folosirea mai multor indicatori generali
diferiţi ai stării nutriţionale. Valorile indicate reprezintă necesarul zilnic destinat să
prevină deficienţa la aproape toţi indivizii de acelaşi sex dintr-un grup de vârstă
specific.
Tabelul 17.8. Necesarul zilnic recomandat de zinc (după FNB)
Sex masculin Sex feminin
Grupe de vârstă Vârstă
(mg/zi) (mg/zi)
0-6 luni 2 2
nou-născuţi
7-12 luni 3 3
1-3 ani 3 3
copii 4-8 ani 5 5
9-13 ani 8 8
adolescenţi 14-18 ani 11 9
adulţi peste 19 ani 11 8
sub 18 ani - 13
sarcină
peste 19 ani - 11
sub 18 ani - 14
alăptare
Peste 19 ani - 12

Vegetarieni cu regim strict: prezintă un necesar de zinc alimentar poate fi cu


cincizeci la sută mai mare, în cazul în care sursele majore de hrană sunt cerealele şi
legumele, datorită faptului că nivelele mari de acid fitic din acestea reduc absorbţia de
zinc.

3.4.1 . Deficienţa de zinc


Deficienţa severă de zinc: Majoritatea informaţiilor deţinute la ora actuală
despre deficienţa severă de zinc sunt rezultatul studiului indivizilor născuţi cu
acrodermatită enteropatică (dermatoză cu degenerarea funcţiei intestinelor), o boală
genetică care se manifestă prin metabolizarea si transportarea defectuoasă a zincului.
Simptoamele deficienţei severe de zinc includ încetinirea sau chiar oprirea creşterii şi
dezvoltării, maturizare sexuală întârziată, urme pe piele caracteristice, diaree severă şi
cronică, apărare imună slăbită, însănătoşire mai lentă a rănilor, apetit scăzut,
diminuarea capacităţii gustative, orbire nocturnă, inflamarea şi întunecarea corneei şi
modificări comportamentale. Înainte de descoperirea cauzelor acrodermatitei
enteropatice, pacienţii mureau de obicei în copilărie. Terapia orală cu zinc are drept
rezultat dispariţia totală a simptomelor: Din păcate tratamentul trebuie aplicat un timp
nedefinit în cazul in care deficienţa în zinc este provocată de cauze genetice. Deşi
deficienţa zincului în alimentaţie este improbabil să cauzeze o deficienţă severă de zinc
322
la indivizi fără o boală genetică, proasta absorbţie sau condiţii de pierdere crescută a
zincului, cum ar fi arsuri severe sau diaree prelungită, pot la fel de bine duce la
deficienţă severă.
Deficienţa uşoară de zinc: Studii recente susţin clar că deficienţa uşoara de
zinc contribuie la agravarea unor probleme de sănătate, mai ales la copiii care trăiesc în
ţări în curs de dezvoltare. Lipsa unui indicator sensibil care să dea indicaţii privind
instalarea unei deficienţe uşoare de zinc îngreunează studiul ştiinţific al implicaţiilor
medicale. Totuşi, realizarea unor teste controlate cu suplimentare moderată de zinc au
demonstrat că deficienţa uşoară de zinc contribuie la încetinirea dezvoltării fizice şi
neuropsihologice şi la o susceptibilitate crescută la infecţii letale în cazul copiilor mici.
Indivizi cu risc crescut de deficienţe de zinc: i) nou-născuţii şi copii; ii)
femeile gravide şi cele care alăptează, mai ales adolescentele; iii) pacienţii care sunt
hrăniţi artificial („total parental nutrition”); iv) indivizii malnutriţi, inclusiv cei cu o
nutriţie insuficientă în proteine energetice şi cu anorexie; v) indivizii cu diaree severă
sau persistentă; vi) indivizii cu sindroame de malabsorbţie; vii) indivizi cu boli
intestinale inflamatorii, care includ maladia Crohn şi colita ulceroasă; viii) indivizi cu
boli de ficat datorate alcoolismului, care elimină cantităţi crescute de zinc prin urină şi
care au nivele scăzute de zinc în ficat; ix) indivizi suferinzi de anemie „sickle – cell”;
x) bătrâni la o vârstă de peste 65 ani.
În cazul sindromului SIDA: menţinerea în stare de funcţionare a sistemului imun
necesită o cantitate destul de mare de zinc. Indivizii infectaţi cu HIV sunt în mod
deosebit susceptibili la deficienţă de zinc. În unul din studiile de suplimentare cu 45
mg / zi de zinc pentru o lună a pacienţilor cu SIDA, s-a constat o scădere importantă a
infecţiilor, comparativ cu lotul „dublu orb („placebo”). Totuşi, virusul HIV are şi el
nevoie de zinc, prin urmare administrarea unor doze excesive de zinc pot stimula
infecţia cu HIV. Pe de altă parte alte studii asupra bărbaţilor infectaţi cu HIV, au arătat
că ingerarea unor doze crescute de zinc a fost asociată cu o progresie mai rapidă a
bolii, şi orice ingerare de zinc din surse sintetice a fost asociată cu o rată mai scăzută de
supravieţuire. Aceste rezultate indică faptul că sunt necesare cercetări suplimentare în
vederea determinării dozelor zilnice de zinc, optime, în cazul indivizilor infectaţi cu
HIV.

3.5 . Excesul de zinc


Toxicitate acută: Apariţii izolate ale intoxicaţiilor acute cu zinc au fost
generate de consumarea de alimente si băuturi contaminate cu zinc eliberat din
containere galvanizate. Semnele intoxicaţiei acute cu zinc sunt: durerea abdominală,
323
diareea, ameţeala si starea de vomă. Doze unice de 225 la 450 mg de zinc induc în mod
uzual stare de vomă. În cazul administrării unor doze de 50 la 150 mg/zi de zinc din
surse sintetice, au fost raportate boli gastrointestinale de intensitate medie. „Febra de
zinc” a fost raportată după inhalarea de emanaţii de oxid de zinc. Transpiraţie
abundentă, slăbiciune, si respiraţie anevoioasă pot apărea în primele 8 ore după
inhalarea de oxid de zinc şi pot persista 12-24 ore după ce expunerea s-a încheiat.
Toxicitate cronică: Consecinţa cea mai importată a consumului excesiv de zinc
pe termen lung este deficienţa de cupru. Ingerarea unor doze de zinc de 60 mg/zi (50
mg din surse sintetice şi 10 mg alimentar) s-a descoperit că determină apariţia unor
semne de deficienţă de cupru. Pentru a preveni deficienţa de cupru, Consiliul Naţional
pentru Hrană si Nutriţie din S.U.A. a impus de curând un nivel maxim tolerabil de zinc
pentru adulţi la 40 mg/zi, incluzând atât zincul din surse sintetice cât şi alimentare.

3.6 . Interacţii cu medicamente


Administrarea concomitentă a zincului din surse sintetice si a unor antibiotice,
cum ar fi tetracicline şi fluorochinolone, poate scădea nivelul de absorbţie al
antibioticului cu potenţiala reducere a eficienţei acestuia. Ingerarea zincului din surse
sintetice si a acestor antibiotice la o distanţa de cel puţin două ore ar trebui să prevină
această interacţiune. Folosirea terapeutică a unor agenţi chelatori metalici cum ar fi
penicilamina (folosită în tratarea excesului de cupru în cazul bolii Wilson), sau
pentacetatul de dietilentriamină (folosit în tratarea excesului de fier), determină o
deficienţă severă de zinc. De asemenea, medicamentele anticonvulsive, în special
valproatul de sodiu, pot determina deficienţă de zinc. Folosirea îndelungată a
diureticelor poate creşte eliminarea crescută de zinc prin urină. Medicaţia pentru
tuberculoză, ethambutolul, are proprietăţi de chelator metalic şi s-a demonstrat că poate
duce la pierderea crescută de zinc în cazul şobolanilor

324
4. CUPRU
Cuprul este un oligoelement care se găseşte în majoritatea organismelor şi al
cărui rol fiziologic nu a fost complet elucidat. Prin studiile efectuate pe animale supuse
la o dietă carenţată în cupru s-a observat că acestea slăbesc progresiv şi mor. În
organism cuprul se găseşte în stare de oxidare +1 şi +2, forme între care se menţine un
permanent echilibru (Figura 17.1.). Datorită posibilităţii de exisţă în cele două forme de
oxidare cuprul este capabil să participe la reacţii de oxido-reducere şi este considerat
un „scavenger” (”gunoier”) al speciilor reactive de oxigen.

Figura 17.1. Echilibrul care se stabileşte între formele oxidate şi reduse ale cuprului şi fierului

4.1.
4.1 Surse de cupru
Cuprul se găseşte într-o mare varietate de alimente care intră în dieta zilnică,
printre care carnea, alunele şi animalele marine, tărâţele de cereale şi pâinea integrală.
În conformitate cu statisticile internaţionale necesarul zilnic de cupru din alimente este
de aproximativ 1,0 – 1,1 mg/zi pentru un femei şi 1,2 – 1,6 mg/zi pentru bărbaţi.
Conţinutul în cupru al câtorva alimente bogate în acest element este prezentat în tabelul
17.9.

325
Tabelul 17.9. Conţinutul în cupru al alimentelor din dietă (FNB)
Aliment Cantitate cupru (µg)
ficat de vacă (gătit) 1 uncie* 1.265
stridii (gătite) 1 buc. 670
scoici (gătite) 3 uncii 585
carne de crab (gătit) 3 uncii 624
seminţe de floarea soarelui 1 uncie 519
alune de pădure 1 uncie 496
migdale 1 uncie 332
unt de arahide 2 linguriţe 165
linte (gătită) 1 cană 497
ciuperci 1 cană 344
biscuiţi 2 buc. 143
ciocolată (semi-dulce) 1 uncie 198
cacao fierbinte 1uncie (1 pachet) 169
* 1 uncie = 28,5 g

4.2.
4.2 Metabolismul cuprului
Cuprul din alimente este absorbit în stomac şi în părţile proximale ale
intestinului subţire. Acest proces are loc în condiţii anaerobe şi este dependent de
energie. Gradul de absorbţie este de 10% la animale şi 32% la om şi depinde de forma
chimică sub care el se găseşte în alimente şi pH conţinutului intestinal. Studiile
64
efectuate cu izotopul Cu au scos în evidenţă faptul că în urma administrării oale,
concentraţia cuprului în sânge atinge un prag maxim după 0,5 ore iar viteza de
absorbţie este influenţată de capacitatea de legare a cuprului la L-Ala cu care formează
complecşi chelaţi. Absorbţia cuprului poate fi influenţată de compuşii organici din
alimente. Astfel, fitaţii, acidul ascorbic în cantitate mare micşorează viteza de
absorbţie. În figura 17.2. este prezentat schematic circuitul cuprului în organism. Se
poate observa că, spre deosebire de fier, circuitul cuprului nu decurge într-un sistem
închis. Din figură reiese că direcţia principală a transportului de cupru este spre ficat,
pentru sinteza de ceruloplasmină. Aceasta este secretată în plasmă unde îşi exercită
activitatea sa oxidazică fiind apoi captată de ficat, degradată şi eliminată prin bilă. Deşi
reprezintă 4% din cupremie, forma fixată labil pe albumine asigură transportul
plasmatic de cupru spre ţesuturi, având un turn-over rapid. S-a stabilit că peste 96% din
cuprul ingerat se elimină pe această cale. Eliminarea urinară reprezintă o fracţiune
infimă (sub 1% din cupru ingerat), fenomen explicabil prin fixarea cuprului pe
proteine.

326
Figura 17.2. Reprezentarea schematică a metabolismului cuprului

Din cele 80 -130 µg cupru conţinute în 100 ml plasmă, mai bine de 96% se
găsesc incorporate în ceruloplasmină, restul fiind legat la albuminele serice de unde
este uşor disociabil.
Prin injectarea intravenoasă a cuprului la animale s-a observat că are loc o
creştere a concentraţiei fracţiunii neceruloplasminice, concentraţia de ceruloplasmină
rămânând nemodificată. Ceruloplasmina este o α-globulină cu masa moleculară de 165
kDa care se sintetizează exclusiv în ficat. Fiecare moleculă conţine 8 atomi de cupru
dintre care 4 în forma Cu2+ şi 4 în forma Cu+. Între atomii de cupru se găsesc resturi de
tirozină, histidină şi leucină. Conţinutul procentual în acest metal al ceruplasminei este
de aproximativ 0,32 – 0,34%. Pe baza acestor date, s-a observat că cele 36 mg
ceruloplasmină conţinute în mod normal în 100 ml plasmă, incorporează aproximativ
0,115 mg cupru. S-a reuşit separarea mai multor fracţiuni de ceruloplasmină, dintre
care cea produsă de ficat reprezintă aproximativ 80%. Nu se cunoaşte încă provenienţa
şi semnificaţia celorlalte subfracţiuni. Spre deosebire de transferină, care este un
adevărat transportor de fier, ceruloplasmina nu cedează ţesuturilor cuprul, ci îl menţine
incorporat în structura ei, exercitând o activitate feroxidazică şi favorizând încărcare
fierului pe transferină. În plus, ceruloplasmina exercită efecte oxidazice asupra unor
polifenoli şi amine, inclusiv asupra adrenalinei şi serotoninei. Transportul plasmatic al
cuprului spre ţesuturi este asigurat de cele aproximativ patru procente din cuprul
plasmatic neincorporat în ceruloplasmină şi fixat în mod labil pe albumina serică.

327
Din cele 100 – 150 mg de cupru conţinute în organismul unui adult, mai bine
de jumătate se găseşte în muşchi şi oase, fără ca acestor fracţiuni să li se poată atribui o
semnificaţie funcţională certă. Restul cuprului este localizat în special în ficat, rinichi,
sistemul nervos central şi hematii. Cea mai mare concentraţie de cupru a fost găsită la
nivelul formaţiunii denumită „locus ceruleus” din trunchiul cerebral. Ţesutul hepatic
este de asemenea destul de bogat în cupru, iar ficatul fetal are un conţinut de 10 ori mai
mare în acest element decât ficatul adultului. Cercetătorii au reuşit izolarea din ţesuturi
a unor proteine ce conţin cupru, aşa cum sunt eritrocupreina din hematii,
hepatocupreina din ficat şi mai multe fracţiuni de cerebrocupreină din creier, dar
semnificaţia acestor cuproproteine este încă necunoscută. Semnificativ este faptul că o
serie de enzime, cum ar fi citocromoxidaza, catalaza, tirozinaza, monoaminoxidaza,
oxidaza acidului ascorbic şi uricaza, conţin în structura lor cupru care necesită acest
metal pentru a-şi desfăşura activitatea catalitică.

4.3.
4.3 Rolul biochimic al cuprului
Participarea metal-enzimelor în procesele redox este asigurată de posibilitatea
metalului respectiv de a avea mai multe stări de oxidare stabile. De obicei, metalul este
redus de un substrat organic, după care, prin reacţie cu oxigenul, revine la starea de
valenţă iniţială. Dintre metalele tranziţionale bivalente, cupru formează cu mulţi
liganzi, cei mai puternici complecşi. Rolul cuprului poate fi de activator sau inhibitor.
În cupru proteine se disting 3 forme de cupru: i) două forme paramagnetice (tipul I
şiII); ii) o formă diamagnetică (tipul III). În domeniul albastru al spectrului în vizibil,
cuproproteinele prezintă o absorbţie intensă, datorată configuraţiei d9 a ionului de Cu2+,
plasat într-un câmp octoedric alungit şi nu în unul cu simetrie sferică. Într-un astfel de
câmp, din schema nivelelor de energie se observă că sunt posibile 3 benzi de absorbţie,
corespunzătoare tranziţiilor de pe cele 3 nivele d ocupate pe orbitalul liber d(x2-y2). Cu
(II) de tipul I al proteinelor albastre are o absorbţie şi un spectru electronic caracteristic
şi un potenţial redox înalt (0,7 – 0,8 V în ceruloplasmină), iar Cu (II) de tipul II este
forma cel mai frecvent întâlnită în curoproteine. În tabelul 17.10. sunt prezentate
câteva caracteristici ale cuproproteinelor.

4.4.
4.4 Variaţii fiziologice şi patologice ale cupremiei şi ceruloplasminei
4.4.1 . În condiţii fiziologice normale
Cupremia oscilează la adulţi între 80 – 130 µg/100 ml. La nou născut, valorile
cuprului seric sunt mai scăzute (în medie 65 µg/100 ml(, dar cresc progresiv, astfel
încât la copii şi adolescenţi (5 – 17 ani), cupremia poate ajunge la 164 µg/100 ml. Peste
328
96% din cuprul seric se găseşte incorporat în ceruloplasmină şi numai 4% este fixată în
mod labil pe albuminele serice. Concentraţia plasmatică a ceruplasminei este de 30 –
36 mg/100 ml, la adulţi, fiind în medie cu câteva miligrame mai crescută la bărbaţi
decât la femei. Valorile ceruloplasminei sunt mult mai scăzute la nou-născuţi (adeseori
sub 15 mg/100 ml), dar cresc în cursul copilăriei şi adolescenţei paralel cu cupremia.
Nivelul ceruplasminei creşte mult în ultimele luni de sarcină, putând depăşi 50 mg/100
ml. Estrogenii şi anticoncepţionalele orale de natură steroidică produc, de asemenea, o
creştere semnificativă a concentraţiei ceruplasminei serice.
Tabelul 17.10. Principalele cuproproteine şi caracteristicile acestora.
Proteina MM Cupru (atomi g/mol) Funcţie (culoare)
(kDa

Nedetectab

Absorbţie
)

Albastru

culoare

il RES
Total

(nm)
Altă
hemocianină 780 14 0 10 90 - transportor de oxigen
citocromoxidaza 100 1 50 0 1 - (Cu+/Cu2+) oxidază
transulfuraza 35 1 - - - - oxidază
uricaza 120 1 0 ? ? - oxidază
fenoloxidaza 34 1 - - - - oxidază
D-galactozidaza 75 1 0 0,7 0 - oxidază (roz)
monoaminoxidaza 170 1 - - - - oxidază (roz)
diaminoxidaza 96 1 - - - - oxidază (roz)
azurina (Pseudomonas 16,6 1 1 0 0 467, 625, oxidază (albastră)
aeruginosa şi P. viersigolor) 820
stellacianină 16,8 1 1 0 0 448, 604, (albastră)
845
plastocianină 21 2 2 0 0 460, 597, transferul electronilor
770 în fotosinteză
eritrocupreină 35 2 0 2 0 -
formă de depozitare în
cerebrocupreină 45 2 - - - -
ţesuturi
hepatocupreină 30 2 - - - -
dopamin β-hidroxilază 290 2 0 100 0 - -
aminoxidază 185 3 - - - - oxidază
laccază 90 4 1 1 2 330, 440, oxidaze
610, 720
tirozinază 23 1 0 0 0 1 oxidază
ascorbatoxidază 180 8 2 2 4 330, 425, oxidază (albastră)
607
ceruplasmină 150 8 2 2 4 332, 459, oxidază (albastră)
610, 794
benzilaminoxidază - 2,3 0 1,9 0 - -

329
Creşteri patologice ale cuprului seric şi ale ceruloplasminei se întâlnesc în
infecţii acute şi cronice, infarctul miocardic, leucemii acute şi procese neoplazice. În
astfel de situaţii creşterea cupremiei şi ceruloplasminei se asociază cu scăderea
transferinei şi sideremiei. Se constată un paralelism între creşterea ceruloplasminei şi
creşterea concentraţiei unor proteine de faza acută, cum sunt fibrinogenul, proteina C-
reactivă şi seromucoizii.
O creştere a ceruloplasminei survine şi în perturbarea eliminării sale pe cale
biliară (colestază intra- sau extrahepatică). În astfel de situaţii, nivelul crescut al
ceruloplasminei se asociază cu ale concentraţiei fosfatazei alcaline, 5-nucleozidazei,
leucin aminopeptidazei şi gamaglutamiltransferazei. Un nivel mai ridicat al
ceruloplasminei se întâlneşte şi în Boala Basedow, dar corelarea acestei acesteia cu
activarea proceselor oxidative este puţin cunoscută.
Scăderi patologice ale cupremiei şi ceruloplasminei survin şi în cazurile de
carenţă în cupru, în sindromul nefrotic, datorită pierderii pe cale urinară, în enteropatia
cu pierdere de proteine şi în perturbarea gravă a sintezei proteinelor. Deoarece la
hepatici nivelul ceruloplasminei este influenţat de o serie de factori, valoarea
diagnostică a determinărilor de cupru şi ceruloplasmină este redusă. Scăderea
cupremiei şi a ceruloplasminei are o valoare deosebită pentru Boala Wilson, care
reprezintă o maladie genetică în care au loc modifică în metabolismul cuprului.

4.4.2 . Carenţa de cupru


Şobolanii şi porcii tineri supuşi la o dietă săracă în cupru, dezvoltă o anemie
hipocromă microcitară severă şi sucombă. Anemia cu caracter feripiv şi scăderea
fierului seric, constatate la animalele de laborator atrag atenţia asupra interrelaţiilor
dintre metabolismul cuprului şi fierului. Această formă de anemie nu poate fi
incriminată ca şi cauză a decesului, deoarece scăderea similară a hemoglobinei, cauzată
de un deficit pur de fier, nu este fatală. Se presupune că fenomenele grave din deficitul
de cupru, se datorează unor perturbări ale sistemelor enzimatice oxidoreducătoare ce
conţin cupru. Deşi la şobolanii cu carenţă severă de cupru, activitatea oxidazică a
ceruloplasminei scade până la valoarea zero, prin studii de imunologie a fost detectată
o proteină, cu structura antigenică a ceruloplasminei, denumită apoceruloplasmină. Se
presupune că această proteină se combină în ficat cu cuprul şi formează ceruloplasmina
activă. În cazul animalelor carenţate, apoceruloplasmina nu mai formează complexe cu
cupru şi astfel rămâne inactivă. Prin administrarea de cupru animalelor carenţate se
ajunge la refacerea activităţii oxidazice a ceruloplasminei.

330
În 1951, Baxter a observat dezvoltarea unor anomalii osoase la căţeii supuşi
unui regim alimentar sărac în cupru. Anomaliile se caracterizau prin subţierea tăbliilor
şi trabeculelor oaselor asociate cu lărgirea epifizelor. Totodată, animalele deveneau
anemice, iar blana căpăta o culoare cenuşie.
Deşi scăderi ale ceruloplasminei şi ale cupremiei pot surveni în cazuri de
nefroză sau în sindromul de malabsorbţie, la omul adult nu se poate vorbi de o carenţă
de cupru. La sugari însă, s-a descris un sindrom caracterizat prin scăderea marcantă a
cupremiei şi ceruloplasminei asociată cu tulburări de absorbţie a fierului,
hiposideremie, anemie microcitară hipocromă, hipoproteinemie şi edeme.
Atunci când carenţa de cupru este secundară unui deficit dietetic, nivelul
cupremiei şi ceruloplasmina cresc după administrarea pe cale orală a sărurilor de cupru
(2,5 mg sulfat de cupru/zi)
În ultima perioadă s-au descris şi cazuri în care scăderea cuprului din organism
se datorează unui deficit cu caracter genetic în procesul de absorbţie digestivă a
cuprului sau mai precis de o perturbare a transportului acestuia prin celulele mucoasei
intestinale. S-a constata că acelaşi defect de transport apare şi la nivelul placentei, fapt
care explică scăderea extrem de accentuată a cuprului în ţesuturile nou-născuţilor
afectaţi de această anomalie. Conţinutul de cupru al ficatului acestor copii este de
numai 19 µg/g ţesut uscat, faţă de 31 µg/g la adultul sănătos şi de peste 250 µg/g la
nou-născutul sănătos. Această anomalie poartă numele de Boala lui Menkes şi se
transmite cu un caracter recesiv, legat de cromozomul X. Alături de scăderea cuprului
seric şi hepatic copii respectivi prezintă tulburări în dezvoltarea fizică şi intelectuală,
crize convulsive, tendinţa la hipotermie şi o susceptibilitate deosebită la infecţii.
Decesul survine, de regulă, înaintea vârstei de trei ani. Recunoaşterea Bolii lui Menkes
este facilitată de aspectul particular al părului, care, imediat după naştere, îşi pierde
luciul, devine mai depigmentat, răsucit, iar la palpare dă senzaţia de păr din sârmă de
oţel.

4.4.3 . Excesul de cupru – Boala W ilson


Boala lui Wilson, sau degenerescenţa hepato – lenticulară reprezintă un
exemplu tipic de felul în care manifestări clinice multiple şi aparent fără legătură între
ele, sunt cauzate, în ultimă instanţă, de un singur defect metabolic cu caracter genetic.
Manifestările clinice ale Bolii Wilson apar la adolescenţi şi adulţi tineri, de
ambele sexe, şi constau, de cele mai multe ori, în fenomene neurologice (spasticitate,
rigiditate, tulburări de vorbire, tulburări de deglutiţie şi mai rar tremurături şi tulburări
psihice) asociate cu leziuni hepatice. Acestea evoluează progresiv spre ciroză şi
331
apariţia unui inel brun – verzui la periferia corneei (inelul Kayser – Fleischer). La ceste
simptoame se pot adăuga leziuni ale tubilor renali, ce evoluează cu aminoacidurie,
pusee de anemie hemolitică şi fracturi spontane ale oaselor.
Toate aceste manifestări pot fi explicate prin depunerea excesivă de cupru în
ţesuturi. De exemplu, conţinutul în cupru al ficatului este de 5 – 30 de ori mai ridicat
decât al adultului normal, depunerile realizându-se în special la nivelul hepatocitelor şi
doar în mică măsură, în celulele Kupfer. Supraîncărcarea cu cupru din sistemul nervos
se realizează în special în ganglionii bazali, ceea ce explică predominanţa fenomenelor
extrapiramidale. Inelul Kayser-Fleischer apare ca urmare a impregnării cu cupru a
tubilor renali. Ca urmare a leziunilor tubulare, se produce o perturbare a retroresorbţiei
acizilor aminaţi, iar în cazuri mai avansate, o retroresorbţie diminuată a glucozei,
bicarbonaţilor, acidului uric, fosfaţilor şi calciului.
Deficitul metabolic primar nu este încă cunoscut, deşi, mecanismele de
producere a simptoamelor bolii au fost în mare parte elucidate. Se presupune că este un
defect metabolic de transport al cuprului în interiorul celulei hepatice. Ca urmare,
cupru s-ar acumula în hepatocite, iar sinteza de ceruloplasmină şi eliminarea pe cale
biliară a cuprului ar fi întârziate. În conformitate cu această ipoteză, scăderea
ceruloplasminei ar fi consecinţa unei perturbări a utilizării cuprului şi nu cauza
acumulării lui.
Boala Wilson se transmite printr-un mecanism autosomal recesiv, ea
manifestându-se la homozigoţii care au moştenit gena de la ambii părinţi. Această
boală apare la copii din căsătorii cosanguine.

4.4.4 . Intoxicarea cu cupru


Intoxicarea cu cupru este rar întâlnită în rândurile populaţiei. Intoxicarea acută
cu cupru apare în cazul contaminării băuturilor în urma depozitării lor în containere de
cupru, sau în cazul contaminării apei de băut. De aceea, Agenţia pentru Protecţia
Mediului a stabilit un maximum al concentraţiei de cupru din băuturi, care nu trebuie
să depăşească 1,3 mg/litru. Manifestările clinice constau în dureri abdominale, greaţă,
stare de vomă şi diaree, care apar ca urmare a reacţiei de apărare a organismului. În
cazuri mai severe, apar distrugeri la nivelul ficatului, rinichilor, comă şi chiar moarte.
Depunerea excesivă de cupru în ficat poate apare şi în urma unei contaminări cu
concentraţii mici de cupru, dar pe o perioadă de timp mult mai lungă. FNB („Food and
Nutrition Board”) a stabilit că dozele maxime de cupru din dietă nu trebuie să
depăşească 10 mg/zi.

332
5. FIER
5.1 Distribuţia fierului în organism
Fierul este unul din cele mai studiate microelemente, deoarece este un element
cheie al metabolismului tuturor organismelor. La om, fierul este un component esenţial
al sute de proteine şi enzime.
Aşa cum reiese din tabelul 17.11., cea mai mare parte a celor 4 – 5 g de fier conţinute
în organismul unui adult, se găseşte sub formă de combinaţii cu porfirinele, respectiv
cu porfirina 9, alcătuind compusul denumit hem (feroprotoporfirina 9). Moleculele de
hem se combină cu diferite proteine, alcătuind hemoproteinele (hemoglobină,
mioglobină şi enzime heminice), care reprezintă forma funcţională activă a fierului.
Aproximativ 25% din fierul organismului reprezintă forma de stocare, legată d
proteine, în feritină şi hemosiderină, iar mai puţin de 1% se găseşte în plasmă şi
lichidul interstiţial legat de o proteină transportoare, numită transferină (siderofilină).
Aproximativ 6% din fierul organismului constituie o formă neprecizată, fiind probabil
fixat de fosfaţi şi aminoacizi, sau este rezultatul unor erori de determinare.

Tabelul 17.11. Repartiţia fierului în organism


Forma sub care se Fier (mg) Procent Localizare Funcţia
găseşte din fierul
total
fier legat de porfirine
hemoglobina 2.600 65% eritrocite transportă oxigen
mioglobina 130 3,25% muşchi stocarea de oxigen
în musculatură
fermenţii celulari aprox. 10 0,25% celule respiraţia celulară
heminici
fier nelegat de porfirine
feritină 520 13% ficat, splină, măduva depozit de fier
osoasă
hemosiderină 480 12% ficat, splină, măduva depozit de fier
osoasă
transferină (siderofilină) 7 0,17% plasmă şi lichid transportul fierului
interstiţial
rest nedeterminat (formă aprox. 235 6,33% necunoscut necunoscut
neprecizată)
total 4000 mg% 100%

Hemoglobina, este o proteină cu greutatea moleculară de 67 kDa, localizată în


hematii, este alcătuită din patru molecule de hem, legate de cele patru lanţuri peptidice
ale globine (Figura 17.3.). Fiecare gram de hemoglobină conţine 3,38 mg fier, iar rolul

333
fiziologic al acestui compus constă în fixarea reversibilă a oxigenului, pe care-l
transportă, prin sânge, de la plămâni la ţesuturi.

Figura 17.3. Structura hemoglobinei

Mioglobina este o proteină musculară cu masă moleculară de numai 17 kDa,


ce este alcătuită dintr-o moleculă de hem legată de o moleculă de proteină (Figura 17.4.)
şi are rolul de a stoca oxigenul desprins de pe hemoglobină la nivelul muşchilor.
Afinitatea pentru oxigen a mioglobinei este de şase ori mai mare decât a hemoglobinei.
Rezerva de oxigen fixată pe mioglobină este deosebit de importantă pentru asigurarea
proceselor oxidative în cursul efectuării unui efort intens într-un mediu sărac în oxigen.
Conţinutul foarte ridicat în mioglobină al musculaturii mamiferelor marine (foca,
morsa, balena) reprezintă probabil un mecanism adaptiv care permite efectuarea de
eforturi fizice de lungă durată. Conţinutul în mioglobină al musculaturii creşte de altfel
cu antrenamentul şi scade în atrofiile musculare.
Citocromii şi citocromoxidazele (Figura 17.4.) sunt localizate în toate celulele,
la nivelul mitocondriilor. Spre deosebire de hemoglobină şi mioglobină,
citocromoxidaza nu fixează reversibil oxigenul, ci îl activează, cedându-i electroni şi
permiţând astfel combinarea lui cu hidrogenul , desprins de pe substrat sub acţiunea
dehidrogenazelor. Transferul acestui atom de hidrogen şi implicit transferul de
electroni, se realizează prin sistemul coenzimelor oxireducătoare a citocromilor (Figura.
17.5.). Astfel oxigenul devine ultimul acceptor de electroni şi respectiv de hidrogen, cu
formare de apă. Hidrogenul desprins de pe substrat, sub acţiunea unor dehidrogenaze
334
specifice substratului respectiv, este transportat în sistemul coenzimelor oxiderucătoare
NAD Fp (flavin proteine) şi CoQ (coenzima Q) spre oxigenul activat de
citocromoxidază. Secvenţa de reacţii dintre citocromul b şi citocromul a decurge în
ordinea crescândă a potenţialului redox.

Figura 17.4. Structura mioglobinei

Figura 17. 5. Citocrom c oxidaza: activarea oxigenului.

335
Figura 17.6. Reprezentarea schematică a sistemului citocromi – citocromoxidază în procesele de
oxidoreducere la nivelul mitocondriilor

Acest sistem asigură transferul de electroni şi activarea oxigenului prin


oscilaţii ale atomului de fier între Fe3+ şi Fe2+, în cursul oxidării şi reducerii. Din acest
motiv, blocarea fierului din enzimele heminice celulare de către oxidul de carbon sau
acidul cianhidric opreşte respiraţia celulară şi este incompatibilă cu viaţa. Tot
hemoproteine sunt peroxidaza şi catalaza din sânge şi ţesuturi, care intervin în
procesele de oxidoreducere. În cazul unor enzime, fierul nu este fixat sub formă de
hem şi este legat de proteină prin grupări ce conţin sulf. Astfel de enzime sunt NADH-
dehidrogenaza, xantinoxidaza, fenilalaninhidrolaza, tirozinhidrolaza şi unele enzime cu
rol în hidroxilarea hormonilor steroizi.
Feritina este alcătuită din apoferitină, o proteină de aproximativ 460 kDa în
care sunt cuprinse incluziuni de hidroxid feric. Fierul reprezintă 20 - 24% din greutatea
moleculei de feritină şi este atât de fin dispersat încât, la coloraţii pentru fier, nu se
336
evidenţiază sub formă de granulaţii vizibile la microscopul optic. Feritina este
localizată în celulele măduvei osoase, mucoasa intestinală, tubii renali, vilozităţile
placentei şi ficat. Are în primul rând, rolul de a forma depozitele de fier şi de a limita
transportul de fier la nivelul diverselor bariere ale organismului (bariera intestinală,
bariera placentară). Există dovezi referitoare la creşterea sintezei de apoferitină în
celulele organelor respective, sub influenţa unui aport crescut de fier.
Hemosiderina se formează din feritină ori de câte ori depunerile tisulare d fier
depăşesc viteza de formare a apoferitinei. Ea diferă de feritină prin conţinutul mai
ridicat de fier (25 – 50%) şi prin faptul că apoferitina este denaturată. În acest fel,
complexul fier – proteină devine insolubil în mediu apos şi formează granulaţii
suficient de mari pentru a deveni vizibile la microscopul optic. Aceste granulaţii sunt
evidenţiabile mai ales după colorarea lor în albastru cu fericianură de potasiu (reacţia
albastru de Prusia).
Transferina (siderofilina) este o β-globulină serică, de 88 kDa, sintetizată de
ficat. Are rolul de a transporta fierul plasmatic. Fiecare moleculă de transferină poate
fixa labil doi ioni de Fe3+ pe care îi cedează în mod preferenţial componentelor
măduvei osoase. Cedarea fierului de pe transferină la nivelul altor organe (ficatul)
decurge mult mai încet şi doar în cazul unui grad înalt de saturare cu fier a transferinei.
Schimburile de fier între transferină şi celulele diverselor organe şi în special cedare de
fier către celulele seriei eritrocitare, sunt favorizate de posibilitatea transferinei de a
trece din plasmă în lichidul interstiţial. Transferina conţine doar o treime din fierul pe
care l-ar putea fixa în cazul unei saturări maximale a acestei proteine cu fier.
Capacitatea totală de fixare a fierului de către transferină poate fi dedusă prin calcul,
ştiindu-se că fiecare moleculă poate fixa doi atomi de fier. Prin urmare cele
aproximativ 260 mg transferină conţinută în 100 ml plasmă, pot fixa 330 µg fier.
Deoarece concentraţia plasmatică a fierului este de aproximativ 100 – 120 µg/100 ml,
rezultă că transferina prezintă o capacitate latentă de fixare de încă 210 – 230 µg/100
ml plasmă. Alături de cele 8 g transferină conţinută în cei trei litri de plasmă, mai
există o cantitate de 7 – 8 g diluată în cei 8 – 9 litri de lichid interstiţial şi care se află în
echilibru cu transferina plasmatică. Pe lângă o saturare obişnuită de 30 – 40% a
transferinei, cele 16 g din această proteină aflate în organism, fixează aproximativ 7
mg fier iar în caz de saturare maximă, pot lega până la 20 mg fier.

337
5.2.
5.2 Surse de fier
Surse alimentare. Cantitatea de fier din alimente care este absorbită şi folosită
de organism este influenţată de statusul nutriţinal al fierului, dar şi de modalitatea de
legare a fierului din alimente.
Comitetul Internaţional pentru Nutriţie şi Alimentaţie a stabilit necesarul zilnic
de fier exogen ca fiind 16 – 18 mg/zi pentru bărbaţi şi 12 mg/zi pentru femei. În
general există tendinţa ca bărbaţii să consume mai mult decât este recomandat în timp
ce femeile, mai ales cele gravide, sau în perioada menstruală, să consume cantităţi mult
mai mici e fier. Conţinutul în fier al câtorva alimente bogate în acest element este
prezentat în tabelul 17.12.
Tabelul 17.12. Conţinutul în fier al unor alimente din dietă
Aliment Cantitate Fier (mg)
carne de vacă (gătită) 3 uncii* 2,31
pui (gătit) 3 uncii 1,13
stridii 6 buc. medii 5,04
creveţi (gătiţi) 8 buc mari 1,36
peşte – ton (la conservă cu apă) 3 uncii 1,30
cereale cu stafide uscate 1 cană 5,00
seminţe 1,5 uncii 0,89
suc de prune 6 uncii (lichid) 2,27
prune 5 buc. 1,06
cartofi copţi în coajă 1 buc. 2,75
rinichi (gătit) 1 buc. 2,60
linte ½ cană 3,30
alune roşii 1uncie 1,70
* 1 uncie = 28,5 g

Surse suplimentare. Fierul ca sursă suplimentară este indicat în tratamentul


anemiei feripive. Indivizii care nu prezintă un risc crescut de apariţia a deficienţei de
fier nu trebuie sa-şi administreze fier, fără avizul medicului. Cele mai comune surse
suplimentare de fier sunt: sulfatul feros (heptahidratat) care conţine 22% fier, sulfat
feros monohidratat care conţine 33% fier, gluconatul feros, cu 12% fier şi fumarat ul
feros cu 33% fier.

5.3.
5.3 Metabolismul fierului
Studiile efectuate cu fier marcat (59Fe) au adus o contribuţie esenţială la
descifrarea mecanismelor de care depinde metabolismul fierului în condiţii normale şi
patologice. Pentru înţelegerea stărilor de carenţă în fier sau de acumulare patologică a
fierului în organism este necesară înţelegerea proceselor de absorbţie, transport,
stocare, utilizare şi excreţie a fierului. În funcţie de aceste procese se pot deduce apoi
338
necesităţile de fier ale organismului, în diverse situaţii. Pierderile de fier sunt reduse şi
nu sunt influenţate de cantitatea de fier din organism. De aceea eliminările de fier se
menţin în limite restrânse de 0,7 – 2,4 mg/24 ore, indiferent dacă în organism există
exces sau deficit de fier. În consecinţă metabolismul fierului se reglează mai ales prin
adaptarea mecanismelor de absorbţie.

5.3.1 . Absorbţ ia fierului


Alimentele cele mai bogate în fier sunt carnea, viscerele, peştele, gălbenuşul de
ou, ardeiul, spanacul, nucile, iar o dietă obişnuită aduce un aport zilnic de aproximativ
12 – 18 mg fier. Din această cantitate, bărbatul adult absoarbe doar o mică fracţiune de
aproximativ 1 mg/zi, care, este suficientă pentru compensarea pierderilor fiziologice.
Procentul de fier absorbit creşte atunci când există o necesitate sporită de fier, ca de
exemplu la copil, la femeile tinere care pierd sânge prin menstruaţie, sau în ultima
perioadă a sarcinii. Absorbţia digestivă poate creşte până la 40% din doza de fier
administrată în carenţele exprimate de fier. Este remarcabilă constatarea că absorbţia
de fier este crescută nu numai în anemiile feripive dar şi în anemiile hemolitice sau în
cele de tip Biermer, în care nu există o depleţie de fier. Se pare că hipoxia, stare
consecutivă oricărei anemii constituie un stimul pentru creşterea absorbţiei de fier. Cu
toate că de mult timp se cunoaşte faptul că absorbţia fierului are loc în duoden şi în
porţiunea superioară a jejunului, mecanismele care reglează absorbţia fierului sunt încă
neelucidate. Studiile realizate au indicat faptul că fierul din alimente se găseşte sub
formă ferică (Fe3+), iar absorbţia se face sub formă feroasă (Fe2+), sau în cazul ingestiei
de hemoglobină, sub formă de hem. Toţi factorii care permit disocierea ionilor de fier
din complexele organice sau care acţionează ca reducători, transformând fierul
trivalent în fier divalent, vor favoriza absorbţia. În acest sens intervin acidul clorhidric
şi vitamina C. Pe de altă parte, alcalinitatea sucului duodenal, cauzată în special de un
flux pancreatic crescut, precum şi de alimentele bogate în fosfaţi, reduc absorbţia
fierului. În sucul gastric s-a descoperit o glicoproteină, gastroferina, care fixează ionii
de fier la un pH acid, favorizează reducerea lor la forma feroasă şi previne precipitarea
sărurilor de fier sub formă neabsorbabilă, la un pH alcalin, în sucul duodenal. Fierul
din hemoglobină se absoarbe sub formă de hem, care apoi este degradat în mucoasa
intestinală, eliberându-se ionii de fier.
Controlul exercitat de mucoasa intestinală asupra absorbţiei de fier pare a fi în
legătură cu procesul de combinare a ionilor feroşi cu apoferitina din celulele mucoasei
intestinale şi formarea constitutivă de feritină, conţinând fier trivalent. Se presupune că
formarea de feritină constituie o etapă intermediară în absorbţia fierului, iar saturarea
339
apoferitinei cu fier ar produce o blocare a absorbţiei acestui element. Ulterior, feritina
din mucoasa intestinală ar ceda fierul, care trece astfel în sânge. Această teorie a fost
revizuită, în prezent considerându-se că absorbţia fierului nu implică formarea
tranzitorie de feritină. Dimpotrivă, fierul fixat sub formă de feritină este scos din
procesul de absorbţie şi se pierde din organism, atunci când celulele care l-au fixat se
descuamează. Când există o creştere a nevoilor de fier, sau în caz de hipoxie, formarea
de feritină este diminuată şi o proporţie mai mare a fierului din lumenul intestinal se
absoarbe. Pe de altă parte, aportul crescut de fier induce sinteza de apoferitină care
fixează fierul şi limitează absorbţia.

5.3.2 . Transportul plasmatic al fierului


Aşa cum se observă în figura 17.7., transportul fierului de la mucoasa
intestinală spre organele de depozitare şi spre organele producătoare de hemoproteine
(hemoglobină, mioglobină, hemine) se face cu ajutorul trasferinei. Deoarece fierul
captat de transferină este captat mult mai rapid de elementele seriei eritrocitare din
măduvă decât de alte celule din organism, acest mod de transport asigură dirijarea
preferenţială a fierului spre celulele producătoare de hemoglobină şi împiedică
difuzarea anarhică a atomilor de fier în ţesuturi. Fierul liber, nefixat pe transferină, este
toxic. Încorporarea fierului în transferină implică o prealabilă transformare a fierului
bivalent în fier trivalent, iar acest proces este catalizat de ceruloplasmină (Figura 17.8.).

5.3.3 . Formarea depozitelor de fier


Stocarea fierului în organism se face sub formă de feritină şi homosiderină care
conţin Fe3+. Principalele organe capabile să înmagazineze fierul sunt splina, ficatul şi
măduva osoasă. La adult, sursa de fier din depozite este reprezentată mai ales de
hemoglobina degradată în sistemul reticuloendotelial şi doar, în mică măsură, de fierul
absorbit din alimente. (Figura 17.7.). Nou-născutul are un depozit de fier de aproximativ
350 – 380 mg, provenit prin transfer placentar de la mamă. În cursul alimentaţiei
lactate, rezervele scad, cu atât mai mult cu cât în această perioadă nevoile de fier
impuse de creştere sunt mai mari. Astfel se explică de ce după primii doi ani de viaţă
rezervele de fier ating valori minime. Aceste rezerve se refac progresiv, la adult
atingând valori de 1.000 – 1.300 mg.

340
Figura 17.7. Reprezentarea schematică a metabolismului fierului

Mobilizarea fierului din rezerve implică într-o primă etapă, trecerea fierului
din forma Fe3+ în forma Fe2+, sub acţiunea xantinoxidazei. Sub acţiunea acestei enzime,
hipoxantina şi xantina sunt oxidate la acid uric, în timp ce ionii ferici din feritină se
reduc. Forma feroasă (Fe2+), eliberată din feritină, trece în plasmă unde este oxidată
sub acţiunea ceruloplasminei şi este încărcată pe transferină.

Figura 17.8. Reprezentarea schematică a mecanismului biochimic de mobilizare a fierului din depozite

341
5.3.4 . Utilizarea fierului
Studiile cu izotopi radioactivi (59Fe) au demonstrat că peste 90% din cele 35
mg de fier transportate zilnic în plasmă, sunt captate la nivelul măduvei osoase. Din
această cantitate doar 21 mg (aproximativ 68%) sunt utilizate pentru formarea de
hemoglobină, iar restul de 11 mg se reîntoarce în plasmă. Astfel se admite existenţa
unui rezervor labil de fier eritropoietic, în echilibru dinamic cu plasma. Conform
acestei ipoteze, fierul plasmatic captat de măduvă, este fixat labil în stroma elementelor
tinere din seria eritrocitară, iar fracţiunea neutilizată este incorporată în feritină.
Această feritină din stroma elementelor tinere ale seriei eritrocitare poate fi cedată
celulelor sistemului reticulo-endotelial din măduvă, iar din acestea, fierul se reîntoarce
în plasmă, fixându-se de transferină. Fierul incorporat în hemoglobină se întoarce în
sânge, atunci când hematiile sunt lansate în circulaţie. Intervalul de timp între captarea
de către măduva osoasă a fierului radioactiv din plasmă şi reîntoarcerea radioactivităţii
în sânge, sub formă de hemoglobină, se numeşte timp de hemoglobinizare efectivă şi
este de 24 – 43 ore.
Fierul utilizat zilnic pentru sinteza de mioglobină şi hemine nu depăşeşte 1
mg/zi, iar schimburile zilnice între fierul plasmatic şi fierul din depozite (cu excepţia
rezervorului eritropoietic labil) sunt tot de aproximativ 1 mg/zi.

5.3.5 . El iminările de fier


Cele 21 mg de fier eliberat zilnic prin distrugerea hematiilor în sistemul
reticulo-endotelial se reîntorc în plasmă, fixându-se pe transferină, formă sub care sunt
uşor preluate de măduva osoasă. Astfel, în absenţa unor hemoragii, circuitul fierului în
organism decurge în sistem închis. La bărbatul adult, eliminările de fier nu depăşesc 1
mg/zi. Deoarece fierul fixat de transferină nu trece prin filtrul glomerular, eliminările
de fier pe cale urinară sunt minime (sub 0,1 mg/zi) şi devin mai însemnate numai în
caz de proteinurie masivă. Descuamarea tegumentelor duce la pierderea a 0,2 mg/zi, iar
prin eliminările de mucoasă intestinală şi prin excreţia biliară se mai elimină 0,2 mg.
Restul de 0,5 mg de fier se pierd odată cu hemoragiilor minime de aproximativ 1 ml/zi,
ce apar la nivelul mucoaselor digestive chiar şi în condiţii fiziologice. În cazul unei
hemoragii mai abundente, pierderile de fier vor fi proporţional crescute, iar
metabolismul fierului nu se mai desfăşoară într-un sistem închis.

5.4.
5.4 Necesităţile de fier ale organismului
Cunoaşterea procentelor de absorbţie, transport, stocare, utilizare şi eliminare a
fierului, realizată mai ales prin studii cu fier radioactiv, a permis stabilirea unei balanţe
342
a fierului plasmatic şi a necesităţilor de fier din organismului. Aşa cum reiese din
tabelul 17.12. necesităţile de fier ale unui bărbat adult de 70 kg nu depăşesc 8 mg/zi,
adică tocmai cantitatea eliminată prin procesele metabolice. Necesarul de fier creşte în
perioada de creştere şi în special în timpul pubertăţii. Pierderea de sânge menstrual (35
– 70 ml/lună) reprezintă o nevoie de fier în plus, iar la fetiţele care continuă să crească
şi după instalarea menstruaţiei, necesităţile de fier sunt aproape de trei ori mai mare
decât cele ale bărbatului adult sau ale femeii trecute de menopauză.
Tabelul 17.13. Necesarul zilnic de fier al organismului în funcţie de vârstă
Sex masculin Sex feminin
Grupe de vârstă Vârstă
(mg/zi) (mg/zi)
0-6 luni 0,27 0,27
nou-născuţi
7-12 luni 11 11
1-3 ani 7 7
copii 4-8 ani 10 10
9-13 ani 8 8
adolescenţi 14-18 ani 11 15
19-51 ani 8 18
adulţi
peste 51 de ani 8 8
sarcină peste 19 ani - 27
sub 18 ani - 10
alăptare
peste19 ani - 9

5.5.
5.5 Rolul biochimic al fierului
Transportul oxigenului şi depozitare. Hemul este un compus care conţine fier şi
care se găseşte într-un număr mare de molecule biologice. Hemoglobina şi mioglobina
sunt proteine care sunt implicate în transportul şi depozitare oxigenului. Hemoglobina
este o proteină care se găseşte în eritrocite şi conţine aproximativ două treimi din fierul
care se găseşte în organism. Rolul vital al hemoglobinei în transportul oxigenului de la
plămâni la ţesuturi, derivă din capacitatea sa de a capta oxigenul rapid, în timpul scurt
pe care-l petrece în contact cu plămânii.
Transportul de electroni şi metabolismul energetic. Citocromii sunt proteine
heminice care sunt implicate în producerea de energie, prin catena respiratorie
mitocondrială. Ei servesc drept transportori de electroni în timpul sintezei de ATP.
Enzimele care nu conţin hem, cum sunt NADH-dehidorgenaza şi succinat
dehidrogenaza sunt de asemenea implicate în metabolismul energetic. Citocromul P450
este o familie de enzime care sunt implicate în detoxifiere, metabolizarea
medicamentelor şi poluanţilor.
Antioxidanţi. Catalaza şi peroxidaza sunt enzime heminice „scavenger” ai
speciilor reactive de oxigen, pe care le convertesc la apă şi oxigen. Ca parte a
343
răspunsului imun, unele leucocite aglutinează bacteriile pe care le expun atacului
speciilor reactive de oxigen, în vederea distrugerii lor. Sinteza unor astfel de specii
reactive de oxigen (ROS), cum este de exemplu acidul hipocloros, de către neutrofile
este catalizată de către enzime heminice (mieloperoxidaza).
Sinteza ADN. Ribonucleotid reductaza este o enzimă dependentă de fier care
este absolut necesară în sinteza ADN. Elementele de răspuns la fier sunt secvenţe
scurte de nucleotide care se găsesc în mARN şi codifică pentru o proteină cheie
implicată în reglarea depozitării fierului şi metabolizarea lui. Proteinele care reglează
fierul (IRP) se pot lega la elementele de răspuns ale fierului situate pe mARN. Când
cantitatea de fier din organism scade, o cantitate mai mică de fier se va lega la IPR,
permiţând legarea unei cantităţi mai mari de fier la elementele de răspuns. Astfel,
translaţia mARN care codifică pentru proteina de stocare a fierului, feritina, este redusă
deoarece fierul nu mai este disponibil în cantitate suficientă. În contrast, IPR se leagă la
elementele de răspuns de pe mARN care codifică pentru receptorii transferinei,
permiţând sinteza receptorilor pentru transferină.

5.6.
5.6 Fierul în condiţii fiziologice normale şi patologice
5.6.1 . În stare fiziologică normală
Deşi s-au semnalat nivele ale sideremiei de până la 170 µg/100 ml, la subiecţii
clinic sănătoşi, valorile concentraţiei fierului seric întâlnite la majoritatea bărbaţilor
oscilează între 90 – 140 µg/100 ml plasmă. La femei sunt cu aproximativ 10 µg mai
scăzute, situându-se în domeniul 80 – 130 µg/100 ml. La nou-născut, în primele zile,
apare icterul fiziologic, caz în care sideremia este uşor crescută, după care, în perioada
alimentaţiei lactate scade uşor, sub valorile medii ale adultului. Alături de aceste
variaţii dependente de vârstă şi sex, sideremia prezintă oscilaţii în cursul zilei, fiind cu
până la 30 µg mai ridicată dimineaţa decât seara. În primele săptămâni de sarcină,
sideremia creşte uşor, urmând ca în ultimele luni să fie semnificativ mai scăzut.
Capacitatea totală de fixare a fierului (CTFF) oscilează la majoritatea adulţilor
între 300 i 360 µg/100 ml, după unii autori, admiţându-se limite mai largi de variaţie,
de 260 – 420 µg/100 ml. Acest indice reprezintă o măsură a concentraţiei de transferină
din plasma sângelui circulant.

5.6.2 . Deficitul de fier


Deficitul de fier apare ori de câte ori aportul sau absorbţia nu fac faţă
necesităţilor organismului. O astfel de situaţie survine mai rar din cauza unei diete
inadecvate (regim făinos, lactat) şi mai des din cauza unei absorbţii deficitare (rezecţii
344
întinse de stomac sau intestin, sindrom de ansă oarbă, diaree, sindrom de
malabsorbţie). Deşi la multe persoane cu aclorhidrie nu se dezvoltă un deficit de fier,
lipsa acidului clorhidric constituie un factor predispozant pentru apariţia de tulburări de
absorbţie. Pierderile de fier cauzate de hemoragii, contribuie la instalarea carenţei de
fier, mai ales atunci când mecanismele compensatorii sunt ineficiente. Aceste
mecanisme implică o creştere a procentului de fier alimentar absorbit şi o creştere a
sintezei de transferină. Deoarece cedarea fierului de pe transferină are loc preferenţial,
carenţa de fier va afecta mult mai târziu sinteza de hemoglobină, ceea ce se
repercutează în primul rând, asupra depozitelor de fier. Astfel, în stadiile iniţiale ale
carenţei de fier se poate ajunge la o boală asiderotică, fără anemie, în care manifestările
clinice de astenie şi oboseală, precum şi friabilitatea părului şi a unghiilor, s-ar putea
explica printr-o reducere a concentraţiei proteinelor heminice. Cu timpul, deficitul de
fier duce la instalarea anemiei cu caracter hipocrom, monocitar. Persistenţa îndelungată
a unui deficit de fier are drept urmare o atrofiere a mucoasei linguale, faringeale şi
esofagiene, care determină „disfagia sideropenică” (sindromul Plummer-Vinson).
Deficitul de fier este unica situaţie în care este indicată terapia cu fier. Chiar şi
în aceste cazuri se preferă administrarea per os (aproximativ 1 g sulfat feros, în doze
fracţionate de 0,2 g), deoarece administrarea parenterală poate duce la o
supraîncărcare. Terapia cu fier este contraindicată în alte forme de anemii, în care
rezervele de fier sunt crescute, iar absorbţia de fier este accelerată. Eficienţa
tratamentului în anemiile feripive este dovedită prin creşterea numărului de reticulocite
după aproximativ 5 – 6 zile de la debut.

5.6.3 . Deficitul de transferină


Transferina serică poate fi evaluată prin metode imunochimice sau, prin
determinarea CTFF. Deoarece transferina constituie aproximativ 45% din totalul β-
globulinelor serice, o scădere marcantă a acestora poate atrage atenţia asupra unui
deficit în proteina fixatoare de fier.
Nivelul transferinei este scăzut în insuficienţele hepatice, iar pierderile urinare
de transferină în proteinuriile masive explică scăderea CTFF în sindromul nefrotic.
Deficitul de transferină se întâlneşte foarte rar.

5.6.4 . Supraîncărcarea cu fier. Hemosideroza şi hemocromatoza


Ţinând cont de faptul că, îndeosebi la bărbaţi, eliminările de fier sunt foarte
reduse, orice creştere a aportului de fier poate duce la un bilanţ pozitiv şi la o
supraîncărcare. În momentul în care absorbţia intestinală sau aportul parenteral
345
depăşesc cu 2 mg eliminările de fier, pe o perioadă de aproximativ 30 de ani,
organismul reuşeşte să acumuleze 20 g fier, adică de 4 - 5 ori mai mult decât normal.
Excesul e fier depăşeşte capacitatea organismului de a forma apoferitina, astfel încât
acumulările de fier decurg cu formarea unui procent crescut de hemisiderină. Atâta
timp cât supraîncărcarea cu fier este limitată e celulele sistemului reticulo-endotelial,
nu apar leziuni morfologice ale parenchimului şi nici tulburări funcţionale. În astfel de
cazuri, se vorbeşte de hemosideroză. Dup etiopatologia lor se pot distinge
hemosideroze sau hemocromatoze secundare şi primare.
Hemocromatozele secundare sunt consecutive unor factori etiologici.
Acumularea de fier survine încă din copilărie şi realizează aşa numita boală Kaschin-
Baeck, caracterizată prin hipotrofie statutară şi deformaţii ale articulaţiilor (mai ales a
celor interfalangiene). În unele cazuri de ciroză alcoolică se constată o supraîncărcare
cu fier deoarece vinurile conţin între 5 şi 22 mg fier la litru. Un alt factor care ar putea
determina supraîncărcarea este anemia macrocitară, în care excesul de fier provine din
procesul de hemoliză şi din creşterea absorbţiei de fier. Este de reţinut şi faptul că o
trasfuzie de sânge furnizează aproximativ 125 mg fier, ceea ce este în măsură să
explice hemosideroza bolnavilor politrasfuzaţi.
Hemocromatozele primare constau în acumularea excesivă de fier (20 – 60 g
fier), care nu poate fi atribuită nici uneia din cauzele uzuale. În acest caz are loc o
supraîncărcare cu fier atât la nivel reticulo-endotelial cât şi la nivel hepatic, pancreatic,
hipofizar, la nivelul glandelor salivare, corticosuprarenale, etc. Consecutiv acestui
proces, se dezvoltă o ciroză hepatică, insuficienţă pluriglandulară, diabet zaharat şi o
pigmentare brună a tegumentelor. Toate aceste manifestări apar după vârsta de 30 de
ani şi mai ales după 40 de ani, fenomen explicabil prin intervalul lung de timp necesar
acumulării progresive a fierului în organism. Deşi există numeroase observaţii care
sugerează caracterul familial al acestei boli, până în prezent nu s-a precizat modul de
transmitere şi esenţa defectului metabolic.

346
6. SULF
Sulful este un element cu o largă răspândire moleculară, deoarece sunt
componente ale aminoacizilor cu sulf, metionina şi cisteina, care intră în structura
majorităţii proteinelor. Cisteina este parte integrantă a glutationului (γ-glutamil-
cistenil-glicină) care îndeplineşte funcţia de tampon redox, menţinând grupările SH în
stare redusă. Prin procese de oxidare, între grupările SH se formează punţi disulfurice
care stabilizează structura terţiară şi cuaternară a proteinelor. Atunci când sunt prezente
în situsurile catalitice ale enzimelor grupările SH sunt implicate în legarea şi
transformarea substratelor. Lipsa aminoacizilor cu sulf în biosinteza proteinelor poate
constitui un factor limitant în creşterea plantelor.
Sulful este component al glicosaminoglicanilor, condroitin-sulfatului,
dermatan-sulfatului şi keratan-sulfatului, care formează matricea extracelulară care
înconjoară celulele şi ţesuturile. Sulful intră în structura acidului lipoic, a coenzimei A,
şi a proteinelor transportoare de grupări acil.
Majoritatea animalelor nu au capacitatea de a reduce punţile disulfurice din
structura proteinelor, fiind astfel dependente de aportul agenţilor reducători din hrană.
Un interes deosebit pentru agricultori îl reprezintă existenţa compuşilor volatili
cu sulf din plante. De exemplu, mirosul caracteristic cepei şi usturoiului este datorat
mercaptoetanolilor, sulfiţilor şi sulfoxizilor pe care acestea le conţin. Compuşii toxici
care conţin sulf sunt glucoinozilaţi care pot fi convertiţi la tiocianaţi toxici, şi
izotiocianaţi care la animale, pot determina apariţia guşei şi tulburări hepatice şi renale.
Deficienţa în sulf este foarte rar întâlnită, îndeosebi la plante. În urma scăderii
concentraţiei de sulf din plante are loc inhibarea sintezei proteice şi acumularea
aminoacizilor care nu conţin sulf. Viteza de creştere a frunzelor scade şi apare
fenomenul de cloroză, mai ales la frunzele tinere, unde se constată o slabă remobilizare
a sulfului din formaţiunile mature.

347
7. IOD
În organism iodul se află în concentraţie foarte mică (25 mg), iar din această
cantitate aproximativ 30% se găseşte în glanda tiroidă (1 mg/100 g ţesut). Cantităţi
mici se găsesc în rinichi (0,4 mg/100 g ţesut) şi ficat (0,12 mg/100 g ţesut).

7.1.
7.1 Surse de iod
Studiile statistice privind cantitatea de iod ingerată zilnic prin alimente au
indicat faptul că la bărbaţii adulţi media este de 240 – 300 µg/zi, iar la femei de 190 –
210 µg/zi. Aceste valori au scăzut semnificativ în ultimii 20 de ani, ajungându-se ca în
perioada 1988 – 1994 11% din populaţie să prezinte o eliminare urinară zilnică de iod
de 4 ori mai mică decât cea observată în perioada 1971 – 1974. Mai mult decât atât,
6,7% din femeile gravide şi 14,5% din femeile lăuze au o concentraţie urinară de iod
care indică existenţa unei deficienţe în acest element.
Surse alimentare. Conţinutul în iod al majorităţii alimentelor depinde de
conţinutul de iod din sol. Astfel, alături de animalele marine care sunt bogate în iod,
deoarece pot concentra iodul din apă, se cunosc şi o serie de alge care de asemenea pot
concentra iodul. În general produsele lactate sun surse bune de iod, deoarece animalele
sunt hrănite cu furaje îmbogăţite cu iod. În multe state din Europa produsele lactate îşi
pierd din iodul înmagazinat deoarece, pe timp de vară animalele sunt lăsate să pască pe
păşuni unde solul este sărac în iod. Conţinutul în iod al unor alimente din dietă este
prezentat în tabelul 17.14.

Tabelul 17.14. Conţinutul în iod al unor alimente din dietă


Aliment Cantitate Iod (µg)
sare iodată de masă 1 gram 77
cod 3 uncii* 99
creveţi 3 uncii 35
batoane de peşte 2 buc mari 35
peşte ton, în ulei 3 uncii 17
lapte de vacă 1 cană 56
ouă, fierte 1 buc 29
fasole (gătită) ½ cană 35
cartofi copţi în coajă 1 buc. 63
piept de curcan (gătit) 3 uncii 34
1 uncie poate ajunge
alge marine
până la 18 mg

Surse suplimentare. Iodura de potasiu este comercializată ca supliment


nutriţional, în combinaţie cu alte produse cum ar fi multivitaminele şi multimineralele,

348
şi asigură un necesar de 100% în iod (150 µg I/zi). Iodatul de potasiu este un alt
supliment nutriţional cu care se îmbogăţeşte sarea, asigurând un necesar de 77 µg I/g
sare. Iodatul de potasiu este introdus şi în uleiurile vegetale comercializate în unele
ţări.

7.2.
7.2 Metabolismul iodului
Iodul din alimente este absorbit cu uşurinţă la nivelul intestinului subţire şi
apoi este transportat pe cale sanguină, în tot organismul. La nivelul glandei tiroide
iodul absorbit sub formă de ion este oxidat la iod atomic şi apoi este utilizat pentru
sinteza tiiodtironinei şi a tiroxinei, principalii hormoni tiroidieni în constituţia cărora
intră acest oligoelement. Excreţia iodului se face prin urină.

7.2.1 . Biosinteza hormonilor tiroidieni


Biosinteza hormonilor tiroidieni este un proces complex care se desfăşoară în
celulele tiroidiene şi în coloid (de fapt la interfaţa dintre celule şi coloid). Procesul
implică un aparat enzimatic complex, participarea iodului şi tireoglobuline ca
precursori. Etapele sintezei hormonilor tiroidieni sunt: i) captarea ionilor de iodură (I-)
din plasmă; ii) oxidarea iodului şi iodurarea resturilor tirozil din tireoglobulină
(organificarea iodului); iii) cuplarea resturilor de tirozină iodurată şi formarea de T3 şi
T4 ca părţi componente ale tireoglobulinei; v) endocitoza tireoglobulinei din coloid în
celule, hidroliza proteinei, eliberarea de T3şi T4 şi secreţia acestora în sânge.
Iodul pătrunde în organism sub formă de ioni iodură, prin absorbţie în tractul
gastrointestinal, din apă, alimente, impurităţi ale sării de bucătărie. Din plasmă, ionii I-
sunt captaţi de tiroidă printr-un proces activ, dependent de ATP. O cantitate mică de
iodură traversează membrana celulară reversibil, prin difuzie. Prin transport activ,
tiroida este capabilă să realizeze o concentrare a iodului care, în deficienţă de iod,
poate depăşi, de 40 – 50 de ori, nivelul plasmatic. Captarea iodului în tiroidă este
inhibată de ioni ca perclorat (ClO-4), pertehnetat (ThO4-), tiocianat (SCN-), care sunt
competitori ai iodului pentru mecanismul de transport.
Oxidarea iodului are loc pe suprafaţa apicală a celulelor tiroidiene, unde este
localizată tireoperoxidaza, care catalizează reacţia:

Peroxidul de hidrogen se formează intracelular, sub acţiunea unei oxidaze NADPH


dependente:

349
Forma oxidată a iodului, nu este eliberată din centrul catalitic activ al enzimei, iodul
fiind utilizat în continuare la iodurarea tireoglobulinei.
Tireoglobulina este o glicoproteină de 660 kDa, care are un conţinut glucidic
de 8 – 10%. Cuprinde peste 100 resturi de tirozil per moleculă. Sinteza sa are loc în
celulele tiroidiene, de unde, după glicozilare, este secretată în coloid. Tireoglobulina
este iodurată sub acţiunea tireoperoxidazei, la interfaţa dintre celule şi coloid. Prin
monoiodurare se formează resturi de monoiodotirozină (MIT), în timp ce prin
diiodurare resturi de diiodtirozină (DIT).
Printr-un proces al cărui mecanism nu este pe deplin elucidat, la care participă
tot tireoperoxidaza, are loc cuplarea resturilor MIT şi DIT cu formare de T3 (dintr-un
rest de DIT şi unul MIT) şi T4 (din două resturi DIT, Figura 17.9.). Cei doi compuşi
rămân ancoraţi la tireoglobulină, formă sub care sunt păstraţi în coloid.

350
Figura 17. 9. Cuplarea resturilor MIT şi DIT din structura tireoglobulinei cu formare de
hormoni tiroidieni.

Eliberarea T3 şi T4 din tireoglobulină implică pătrunderea proteinei în celulele


tiroidiene. Suprafaţa apicală a celulelor înglobează picături de coloid şi prin endocitoză
picăturile sunt internalizate. Urmează apoi fuziunea picăturilor de coloid cu lizozomii
şi hidroliza tireoglobulinei. Hormonii T3 şi T4 sunt eliberaţi de pe tireoglobulină în
sânge, în timp ce MIT şi DIT sunt supuse unui proces de deiodurare, sub acţiunea unei
deioduraze NADP-dependente, iar iodul este recuperat sub formă de ion I-.

7.2.2 . Transportul hormonilor tiroidieni


Hormonii tiroidieni, insolubili, circulă în plasmă fixaţi pe două proteine
transportare specifice, TBG („tyroxine-binding globulin”) şi TBPA („tyroxine-binding
prealbumin”) şi pe seralbumină. TBG leagă aproximativ 70% din hormonii tiroidieni şi
are afinitate mai mare pentru T4, în timp ce TBPA leagă numai T4, cu o afinitate şi
capacitate de legare mai mică decât TBG. Seralbumina, cu afinitate mică, dar
capacitate mare de legare, transportă aproximativ 10% din T4 şi 30% din T3 (Figura
17.10.). Activitate biologică prezintă numai hormonii liberi, ceea ce reprezintă 0,03%
din totalul T4 şi 0,3% din totalul T3.

Figura 17.10. Circuitul hormonilor tiroidieni în organism

7.2.3 . Catabolismul hormonilor tiroidieni


Timpul de înjumătăţire pentru T4 este de 6 – 7 zile şi de 1,5 zile pentru T3.
Calea majoră de metabolizare a hormonilor tiroidieni constă în deiodurarea progresivă
la nivelul ţesuturilor periferice, cum ar fi rinichii, ficatul şi muşchii. Prin
monoiodurarea lui T4 se formează doi compuşi T3, care contribuie în proporţie de 80 –
90% la realizarea nivelului plasmatic de T3 circulant. În proporţie de 20% T4 este
conjugat cu acidul gluconic sau cu acidul sulfuric şi eliminat prin bilă şi urină.

351
7.3.
7.3 Rolul biochimic al iodului
Iodul este un component esenţial al hormonilor tiroidieni, triiotironina (T3) şi
tetraiotironina (T4), esenţiali în funcţionarea normală a glandei tiroide. Pentru a veni în
întâmpinarea cerinţelor organismului, glanda tiroidă captează iodul din sânge şi-l
converteşte în hormoni tiroidieni pe care-i depozitează şi eliberează în circulaţie, atunci
când este necesar. În ţesuturile ţintă, ficat şi creier, T3, hormonul fiziologic activ, se
leagă la receptorii tiroidieni din nucleele celulelor şi reglează expresia genică. T4, cel
mai abundent hormon tiroidian circulant, odată ajuns în ţesuturile ţintă, poate fi
convertit la T3, sub acţiunea deiodinazei.
Reglarea funcţiilor tiroidiene reprezintă un proces complex care implică
creierul (hipotalamusul) şi glanda pituitară. Glanda pituitară secretă tireotropina (TSH
– „thyrotropin-stimulating hormones”), ca răspuns la secreţia hormonului eliberator de
tirotropină (TRH – thyrotropin-releasing hormone”), realizată de hipotalamus. Sinteza
şi secreţia de TRH este controlată de centri nervoşi din creier prin intermediul
hormonilor tiroidieni din plasmă. Nivele scăzute de T3 stimulează formarea de TRH
care, la rândul lor, determină sinteza şi secreţia de TSH. TSH acţionează asupra tiroidei
(prin intermediul cAMP) activând transportul iodului în tiroidă, organificarea iodului,
endocitoza şi hidroliza tireoglobulinei şi secreţia de hormoni în sânge. Creşterea
nivelului plasmatic al hormonilor tiroidieni blochează evenimentele anterioare, pe de o
parte prin acţiunea inhibitorie la nivelul hipotalamusului, iar pe de altă parte, prin
inhibiţia secreţiei de TSH. La aceste mecanisme reglatorii participă numai T3, prezent
ca atare în sânge sau care se formează prin deiodurarea T4 în glanda pituitară.
Funcţia metabolică generală a hormonilor tiroidieni este aceea de a controla
metabolismul oxidativ, procesele de ardere, prin care se obţine energia metabolică
(ATP) şi căldura (acţiune calorigenă). Sub acţiunea hormonilor tiroidieni, creşte viteza
metabolismului bazal, se diminuează rezervele energetice lipidice şi glucidice, iar
catabolismul proteic este intensificat (bilanţul azotat se negativează).
Hormonii tiroidieni joacă roluri esenţiale în dezvoltarea posnatală, în particular
asupra sistemului nervos şi scheletic.
La nivel celular, hormonii tiroidieni ca şi cei steroidici, acţionează prin
activarea unor gene care sunt transcrise şi exprimate ca proteine cu funcţii specifice. Se
admite că numai T4 este activ. Membrana celulară pare a fi traversată liber, iar T3 odată
ajuns în citoplasmă este preluat de receptorii cu afinitate joasă, după care
352
interacţionează cu cromatina nucleară activând transcrierea unor gene. Se consideră că
acţiunea primară a T3 de reglare a metabolismului oxidativ este rezultatul creşterii
sintezei de Na+/K+ ATP-ază (pompa de sodiu). Această pompă este prezentă în fiecare
celulă şi prin funcţionarea sa se consumă cea mai mare parte din ATP.

7.4.
7.4 Necesarul de iod al organismului
În 2001, Comitetul Internaţional pentru Alimentaţie şi Nutriţie (FNB), a
reevaluat necesarul de iod al organismului (Tabel 17.15.). Cantităţile recomandate au fost
calculate utilizând câteva metode, printre care şi determinarea acumulării de iod în
glanda tiroidă a indivizilor sănătoşi. Aceste reglementări sunt în concordanţă cu
Consiliul Internaţional pentru Controlul Bolilor de Deficienţă în Iod şi Organizaţia
Mondială a Sănătăţii.

Tabelul 17.15. Necesarul de iod al organismului în funcţie de vârstă


Sex masculin Sex feminin
Grupe de vârstă Vârstă
(µg/zi) (µg/zi)
0-6 luni 110 110
nou-născuţi
7-12 luni 130 130
1-3 ani 90 90
copii 4-8 ani 90 90
9-13 ani 120 120
adolescenţi 14-18 ani 150 150
adulţi peste 19 ani 150 150
sarcină - 220
alăptare - 290

7.5.
7.5 Deficienţa şi excesul de iod în organism
7.5.1 . Deficienţa de iod
În prezent este unanim acceptat că deficienţa de iod este una din cauzele
majore ale distrugerile la nivelul creierului. În concordanţă cu Organizaţia Mondială a
Sănătăţii, bolile cauzate de deficienţa de iod (IDD – Iodine Deficiency Disorders)
afectează 740 milioane de oameni din întreaga lume şi aproximativ 50 milioane de
oameni suferă de diferite tipuri de distrugeri ale creierului, cauzate de IDD. Dintre
aceste boli menţionăm hipotiroidismul şi guşa. Creşterea dimensiunilor tiroidei, sau
guşa este una din cele mai evidente semne ale deficienţei de iod. Aceasta se produce ca
răspuns la stimularea permanentă a secreţiei de TSH. În cazul unei deficienţe medii,
acest răspuns adaptativ poate fi suficient pentru a asigura organismului necesarul de
iod zilnic. Cele mai severe forme ale deficienţei de iod apar în hipotiroidism.
Deficienţa de iod are efecte adverse asupra tuturor stadiilor de dezvoltare, în special a

353
creierului, fiind implicat în procesul de mielinizare a neuronilor din sistemul nervos
central.
Dezvoltarea prenatală. Deficienţa fetală de iod este determinată de deficienţa
de iod de la mamă. Unul din cele mai devastatoare efecte ale deficienţei de iod este
hipertiroidismul congenital, o condiţie care de multe ori se referă la cretinism şi
retardare mintală. Se cunosc două forme de hipertiroidism congenital, care în unele
cazuri se întrepătrund: i) forma neurologică este caracterizată prin retardare mintală şi
fizică şi surzenie, Această formă este rezultatul deficienţei maternale de iod care
afectează fătul înainte ca propria sa tiroidă să funcţioneze; ii) mixedemul sau forma
hipertiroidiană se caracterizează prin creştere lentă, statură joasă, şi retardare mentală.
Această formă este asociată cu deficienţa de seleniu şi prezenţa în dietă a factorului
strumigen (substanţă ce favorizează apariţia guşei) care inhibă producţia de hormoni
tiroidieni.
Nou-născuţi şi copii. Mortalitatea infantilă este crescută în regiunile cu deficit
de iod. Deoarece imediat după naştere are loc dezvoltarea rapidă a creierului, o
deficienţă în iod poate duce la apariţia de tulburări psihice şi mentale.

7.5.2 . Excesul de iod


Intoxicarea acută. Intoxicarea acută cu iod se întâlneşte rar, de obicei la doze
de câteva grame. Simptoamele includ arderi la nivelul gurii, gâtului şi stomacului,
febră, greaţă, vomă, diaree un puls mic şi în final comă.
Excesul de iod. Apare rar, şi este datorat prezenţei în dietă a unei cantităţii de
iod mult mai mare decât maximul acceptat. Este cazul oamenilor care trăiesc în regiuni
de pe coasta de nord a Japoniei, a căror dietă este formată în principal din animale
marine şi care ajung să ingereze aproximativ 50 – 80 mg iod pe zi.
În vederea minimizării riscului de dezvoltarea a hipotiroidismului, FNB a
stabilit cantitatea maximă de iod care poate fi tolerată de organism, în funcţie de vârstă
(Tabelul 17.15.), la 1.100 µg/zi pentru un adult.
Tabelul 17.16. Cantitatea maximă de iod care poate fi tolerată
de organism, în funcţie de vârstă
Grupa de vârstă Cantitatea de iod maxim admisă
Nou-născut: 0-12 luni Imposibil de stabilit
Copii: 1-3 ani 200 µg/zi
4-8 ani 300 µg/zi
9-13 ani 600 µg/zi
Adolescenţi: 14-18 ani 900 µg/zi
Adulţi: peste 19 ani 1.100 µg/zi

354
Excesul de iod şi cancerul de tiroidă. Studiile efectuate au observat că o
cantitate mai mare d iod ingerată creşte incidenţa de apariţie a cancerului papilar
tiroidian. Cauzele acestei asocieri nu sunt pe deplin elucidate. În cazul populaţiilor la
care s-a observat deficit de iod, programul de introducere în dietă a sării de bucătărie
îmbogăţită cu iod a dus la creşterea riscului de apariţie a cancerului papilar tiroidian şi
la scăderea riscului cancerului folicular tiroidian. În general, cancerul papilar tiroidian
este mai puţin progresiv şi are un prognostic mai bun decât cancerul tiroidian folicular.
Interacţii cu medicamente. Amiodarone, un medicament care previne
fibrilaţiile, conţine o cantitate mare de iod şi poate afecta funcţiile tiroidiene.
Medicamentaţia folosită la tratamentul hipertiroidismului, cum este propiltiuracil
(PTU) şi metimazolul cresc riscul de apariţie a hipotiroidismului. Utilizarea litiului în
combinaţie cu doze farmaceutice de iodură de potasiu pot duce la scăderea efectului
anticoagulant al warfarinei (antagonist al vitaminei K).

355
8. FLUOR
Fluorul este considerat un element mineral adiţional deoarece în organism se
găseşte în cantităţi foarte mici (aproximativ 2,6 g la un adult sănătos) şi deoarece
necesarul zilnic pentru asigurarea sănătăţii dinţilor este de numai un miligram pe zi.
Aproximativ 95% din cantitatea totală de fluor din organism se găseşte în oase şi dinţi.
Deşi rolul său în prevenirea cariilor dentare este bine cunoscut, fluorul nu este
considerat un element mineral esenţial deoarece omul nu necesită acest element pentru
creştere sau menţinerea vieţii.
Fluorul din alimente este absorbit la nivelul stomacului şi a intestinului subţire.
Odată ajuns în sânge, fluorul este rapid distribuit la ţesuturile mineralizate (oase şi
dinţi). Prin ingerarea unei cantităţi normale de fluor, acesta nu se acumulează în
ţesuturile moi. Fluorul care are o reactivitate chimică foarte mare, şi o rază de acţiune
mică, permite dispersarea ionilor hidroxil (care au un volum mare), în cristalul de
hidroxiapatită, formând fluoroapatita, sau crescând densitatea cristalului. Fluorul
întăreşte smalţul dinţilor şi stabilizează structura minerală a oaselor.
Iodul formează complexe insolubile cu calciu şi magneziu, care duc la
scăderea capacităţii de absorbţie a fluorului din alimente. Cu toate acestea, absorbţia
fluorului sub formă de monofluorofosfat nu este afectată de calciu. O dietă săracă în
clor (sub formă de săruri) duce la creşterea retenţiei de fluor prin reducerea excreţiei
urinare de fluor.
Sursa majoră de fluor din dietă este prezentată de apa de băut. Când apa este
fluorizată, ea este îmbogăţită cu 0,7 – 1,2 mg fluor per litru sau 0,7 – 1,2 ppm. Această
concentraţie scade incidenţa de apariţie a cariilor dentare, minimizând riscul de
fluorizare a dinţilor, sau alte efecte secundare. Aproximativ 62% din populaţia lumii
consuma apă cu o concentraţie adecvată de fluor.
Conţinutul în fluor al alimentelor este scăzut (mai puţin de 0,05 mg/100 g).
Surse bogate de fluor sunt ceaiul şi peştii marini care sunt consumaţi cu oase (sardine).
Mâncarea contribuie cu aproximativ 0,3 – 0,6 mg de fluor pe zi. Un bărbat adult care
locuieşte într-o comunitate ce consumă apă fluorizată are un necesar mediu asigurat din
alimente de 1 – 3 mg/zi. Necesarul este mai mic de 1 mg/zi în zonele nefluorizate. În
tabelul 17.17. sunt prezentate câteva surse alimentare bogate în fluor şi conţinutul
acestora în acest element.

356
Tabelul 17.17. Conţinutul în fluor al unor alimente din dietă
Aliment Cantitate Fluor (mg)
ceai 100 ml 0,1 – 0,6
Sardine la conservă (cu oase) 100 g 0,2 – 0,4
Peşte (fără oase) 100 g 0,01 – 0,17
pui 100 g 0,06 – 0,1

Asociaţia Internaţională a Stomatologilor a stabilit necesităţile suplimentare de


fluor, în funcţie de vârstă, care sunt prezentate în tabelul 17.18.

Tabelul 17.18. Necesităţile suplimentare de fluor, în funcţie


de vârstă, stabilite de Asociaţia
Internaţională a Stomatologilor
Vărsta < 0.3 ppm 0.3 – 0.6 ppm > 0.6 ppm
0 – 6 luni nu nu nu
6 luni - 3 ani 0.25 mg/zi nu nu
3 ani – 6 ani 0.50 mg/zi 0.25 mg/zi nu
6 ani – 16 ani 1.0 mg/zi 0.50 mg/zi nu

În 1997, FNB a stabilit necesarul zilnic de fluor, la 0,05 mg/kg corp, chiar dacă
la vremea respectivă datele era inadecvate şi nu permitea stabilirea unui necesar de
fluor ingerat prin dietă, sau a nivelului maxim acceptat. În tabelul 17.19. este prezentat
necesarul de fluor al organismului în funcţie d vârstă.

Tabelul 17.19. Necesarul de fluor al organismului în funcţie de vârstă


Sex masculin Sex feminin
Grupe de vârstă Vârstă
(µg/zi) (µg/zi)
0-6 luni 0,01 0,01
nou-născuţi
7-12 luni 0,5 0,5
1-3 ani 0,7 0,7
copii 4-8 ani 1,0 1,0
9-13 ani 2,0 2,0
adolescenţi 14-18 ani 3,0 3,0
adulţi peste 19 ani 4,0 3,0

La om, singurul efect clar care apare în cazul deficienţei de fluor este creşterea
riscului de carii dentare. Investigaţiile epidemiologice pe un grup de indivizi care erau
situaţi în regiuni geografice diferite, cu climă diferită, cu un conţinut diferit de fluor în
apa de băut, au stabilit o concentraţie optimă de fluor de 0,7 – 1,2 mg/litru sau ppm
(părţi per milion). De asemenea s-a mai observat că în perioada de vară, când consumul
de apă de băut este crescut are loc o creştere a concentraţiei de fluor din organism.

357
Fluorul este toxic atunci când este consumat în cantităţi excesive, dea ceea,
produsele în care fluorul este concentrat trebuie folosite şi nu trebuie lăsate la
îndemâna copiilor sau a indivizilor vulnerabili. Cantitatea de fluor care poate determina
intoxicarea este de 5 mg/kg corp, peste această valoare instalându-se tulburări ca
durerea şi voma. Alte simptoame sunt diareea, salivarea excesivă şi ruperea ţesuturilor
moi, transpiraţia şi oboseala generalizată.
Atunci când sunt ingerate cantităţi mari de fluor pe o perioadă lungă de timp
pot apare schimbări în structura oaselor, boală cunoscută sub numele de fluoroză
scheletică. Ca simptoame întâlnim calcifierea ligamentelor, imobilitate, oboseală
musculară şi probleme neurologice legate de compresia coloanei vertebrale. Se acceptă
că fluoroza scheletică apare numai după ingerarea unei cantităţi de fluor de 10 – 25
mg/zi timp de 10 ani. Este de menţionat faptul că un studiu efectuat în rândul
populaţiei din Statele Unite, a indicat faptul că ingerarea unei cantităţi de 20 mg fluor
pe zi nu a determinat apariţia fluorozei scheletice, deoarece fluorul era concentrat
numai în apa de băut. Se presupune că în apariţia fluorozei scheletice, o importanţă
deosebită o are starea metabolică a persoanelor respective şi dieta.

358
LISTA FIGURILOR

Figura 1.1. Structura chimică a vitaminelor şi provitaminelor A 34


Figura 1.2. Teoriile privind Biogeneza carotenilor 42
Figura 1.3. Căile de conversie ale neurosporenului 44
Figura 1.4. Mecanismul de clivare a β-carotenului 46
Figura 1.5. Metabolismul β-carotenului 47
Figura 1.6 Metabolismul vitaminei A 49
Figura 1. 7. Transportul şi depozitarea vitaminei A 50
Figura 1.8. Compartimentarea funcţiilor fiziologice ale retinei 53
Figura 1.9. Mecanismul excitaţiei vizuale 54

Figura 2.1. Structura unui sterol (I) şi a colesterolului (II) ................................................... 66


Figura 2.2. Structura provitaminelor şi vitaminelor D .......................................................... 67
Figura 2.3. Transformarea provitaminei D în vitamină D .................................................... 73
Figura 2.4. Reprezentarea schematică a factorilor care reglează nivelul concentraţiei
1,25(OH)2D în sânge. ......................................................................................................... 75
Figura 2.5. Reprezentarea schematică a căilor de degradare a calciferolilor ..................... 76
Figura 2.6. Ipoteze asupra efectelor 1,25(OH)2D3 în absorbţia intestinală a calciului. ...... 80

Figura 3.1. Metabolismul vitaminei E ..................................................................................... 95


Figura 3.2. Distribuţia tocoferolilor între diferitele fracţii lipoproteice............................... 97
Figura 3.3. Mecanismul de acţiune al glutation peroxidazei în descompunerea peroxizilor
lipidici şi a hidroxiacizilor derivaţi (PUFA – acizi graşi nesaturaţi, LOOH – peroxizi,
GSSG – glutation peroxidază neredusă, GSH – glutation perohidază redusă) ....... 101
Figura 3.4.Interacţia oxigenului singlet cu α-tocoferolul (αT) în prezenţa fosforil colinei.
(PZ – zonă polară; HB – centură de hidrogen; HC – regiune hidrofobă; ε - constanta
dielectrică) ...................................................................................................................... 102

Figura 4.1. Căile de biosinteză şi metabolizare ale acidului arahidonic. (PLA1 – fosfolipaza
A1; PLC – fosfolipaza C; PLD – fosfolipaza D; LDL – lipoproteine cu densitate mică;
PA – acid fosfatidic; lysoPLA – lizofosfolipaza; DAG – diacilglicerol; MAG –
monoacilglicerol; COX – ciclooxigenaza; LO – lipooxigenaza; Cyt P-450 – citocrom P-
450; PGG – prostaglandina G; PGH – prostaglandina H; PG – prostaglandina; LT –
leukotriena; TX – tromboxan; HPETE – acid hidroperoxieicosatetranoic; HETE – acid
hidroxieicosatetranoic; Lx – lipoxina) ............................................................................ 114
Figura 4.2. Căile de metabolizare ale acidului arahidonic. (COX – Prostaglandina G/H
sintaza; LO – lipoxigenaza; prostaglandina H2 – prostaglandin endoperoxin H2;
HPETE – acid hidroxieicosatetranoic; PGs – prostaglandine; TXs – tromboxani; LT –
leukotriena; Lx- lipoxina)................................................................................................ 115

Figura 5.1. Structura chimică a vitaminelor K ..................................................................... 122


Figura 5.2. Schema coagulării sanguine. factorul I–fibrinogenul; factorul II-protrombina;
factorul III- tromboplastina tisulară; factorul IV-calciul ionic; factorul V-
proaccelerina; factorul VI-accelerina; factorul VII-proconvertina, globina factorul
359
VIII-antihemolitică, IX-factorul Chrismas; XII-factorul Hogeman; XIII-factorul
fibrinostabilizant. ........................................................................................................... 127
Figura 5.3. Reprezentarea schematică a protrombinazei. Calciul este necesar pentru fixarea
factorului Xa şi a protrombinei la fosfolipid .................................................................... 129
Figura 5.4. Formarea acidului γ-carboxiglutamic................................................................ 131
Figura 5.5. Ciclul de modificări la care este supusă vitamina K în vederea obţinerii
acidului γ-carboxiglutamic............................................................................................ 132
Figura 5.6. Structura principalilor inhibitori ai vitaminei K comparativ cu structura
vitaminei K ..................................................................................................................... 136

Figura 6.1. Structura chimică a tiaminei .............................................................................. 140


Figura 6.2. Vitamina B1 şi formele sale fosforilate ............................................................... 141
Figura 6.3. Formarea grupării „aldehidice active” .............................................................. 146
Figura 6.4.Aciditatea hidrogenului de la atomul de carbon 2 al nucleului tiazolic ........... 146
Figura 6.5. Etapa de formare a „aldehidei active” ............................................................... 147
Figura 6. 6. Transformarea „acetaldehidei active” în fermentarea alcoolică.................... 148
Figura 6.7. Formarea acil-SCoA ............................................................................................ 149
Figura 6.8. Complexul piruvat dehidrogenazei .................................................................... 149

Figura 7.1.Vitamina B2 şi formele sale biologic active ......................................................... 157


Figura 7.2. Descompunerea riboflavinei prin oxidare şi termoliză .................................... 158
Figura 7.3. Forma oxidată şi cea redusă a nucleului izoaloxazinic ..................................... 159
Figura 7.4. Ultima etapă a procesului tehnologic de obţinere a riboflavinei prin sinteză chimică
......................................................................................................................................... 160
Figura 7.5. Reacţia de oxidare a hipoxantinei catalizată de xantin-oxidază ...................... 166

Figura 8.1.Vitamina B3 şi formele sale biologic active ......................................................... 171


Figura 8.2.Principalii izomeri ai acidului nicotinic .............................................................. 172
Figura 8.3. Obţinerea industrială a acidului nicotinic şi a amidei sale .............................. 173
Figura 8.4. Biosinteza formei biologic active a vitaminei B3 (NAD+), pornind de la
triptofan .......................................................................................................................... 176
Figura 8.5. Activarea niacinei ................................................................................................ 178
Figura 8.6. Reacţia generală de oxido-reducere a NAD(P)+. (Rib – riboză, H- - ion
hidrură) ........................................................................................................................... 178
Figura 8.7. Spectrele de absorbţie ale NAD(P)+.................................................................... 180
Figura 8.8. Antivitaminele B3 ................................................................................................. 185

Figura 9.1. Acidul pantotenic şi cofactorii săi activi ............................................................ 188


Figura 9.2. Sinteza acidului pantotenic din 2-metilpropanal şi aldehidă formică ............ 189
Figura 9.3. Reprezentarea schematică a biogenezei acidului pantotenic ........................... 191
Figura 9.4. Biosinteza coenzimei A pornind de la acid pantotenic ..................................... 192
Figura 9.5. Rolul coenzimei A în metabolismul celular ....................................................... 194

Figura 10.1. Formele vitaminei B6 şi a metaboliţilor săi majori. ........................................ 198


Figura 10.2. Prezentarea schematică a mecanismului de activare şi catabolizarea vitaminei B6.
......................................................................................................................................... 201
Figura 10.3. Mecanismul de acţiune al piridoxal fosfatului ................................................ 203

360
Figura 10. 4. Reprezentarea schematică a reacţiilor de transaminare care utilizează
piridoxal fosfatul ............................................................................................................ 203
Figura 10.5. Biosinteza cisteinei pornind de la metionină ................................................... 204
Figura 10.6. Catabolismul triptofanului................................................................................ 205
Figura 10.7.Principalele antivitamine B6............................................................................... 209

Figura 11.1. Formele structurale ale biotinei ........................................................................ 210


Figura 11.2. Metabolismul biotinei ........................................................................................ 213
Figura 11.3. Mecanismul de formare a anhidridei mixte acid fosforic-bicarbonat .......... 216
Figura 11.4. Mecanismul de formare a fosfobiotinei intermediare .................................... 217
Figura 11.5. Reacţia de carboxilare a acetil-CoA ................................................................. 218
Figura 11.6.Analogii structurali ai vitaminei B8 ................................................................... 220

Figura 12.1. Structura pteridinei şi pterinei ......................................................................... 223


Figura 12.2. Structura acidului folic (pteroilglutamic) ........................................................ 223
Figura 12.3. Structura derivaţilor acidului pteroilglutamic ................................................ 224
Figura 12.4. Structurile acidului tetrahidrofolic şi ale derivaţilor acestuia. ...................... 225
Figura 12.5. Mecanismul formării N5,N10-metilen-FH4..................................................... 229
Figura 12.6. Formarea N5-metil-FH4 ..................................................................................... 230
Figura 12.7. Mecanismul formării S-adenozil-metioninei ................................................... 230
Figura 12.8. Mecanismul reacţiei de metilare a uracilului cu formare de timină ............. 231
Figura 12.9. Reacţiile de formilare a FH4.............................................................................. 232
Figura 12. 10. Participarea N10-formil-FH4 la formarea IMP pornind de la glicinamid-
ribonucleotid................................................................................................................... 233

Figura 13.1. Structura chimică a vitaminei B12 .................................................................... 240


Figura 13.2. Mecanismul formării coenzimei B12 ................................................................. 241
Figura 13.3. Reprezentarea schematică a metabolismului vitaminei B12 ........................... 244
Figura 13.4. Implicarea vitaminei B12 în metabolismul aminoacizilor ............................... 246
Figura 13.5. Implicaţiile metabolice ale acidului folic şi vitaminei B12 în transferul
unităţilor cu un atom de carbon. .................................................................................. 247

Figura 14.1.Formele acidului lipoic ....................................................................................... 251


Figura 14.2. Structura lipoamidei .......................................................................................... 253
Figura 14.3. Etapele decarboxilării oxidative a piruvatului la acetil CoA ......................... 254

Figura 15.1. Formele structurale ale acidului ascorbic........................................................ 257


Figura 15.2. Stabilizarea moleculei acidului ascorbic .......................................................... 258
Figura 15.3. Sistemul conjugat al ascorbatului .................................................................... 258
Figura 15.4. Procesul de oxido-reducere al acidului ascorbic ............................................. 259
Figura 15.5. Reprezentarea schematică a căilor metabolice de obţinere a glucuronatului şi
acidului ascorbic pornind de la glucoză ....................................................................... 262
Figura 15.6. Reducerea ionilor de fier şi cupru de către acidul ascorbic ........................... 264
Figura 15.7. Oxidarea fenilalaninei la tiroxină ..................................................................... 265
Figura 15.8. Participarea acidului ascorbic la reacţiile de degradare a fenilpiruvatului . 267
Figura 15.9. Acţiunea sinergică a vitaminei C şi a vitaminei E ........................................... 268
Figura 15.10. Acţiunea vitaminelor C şi E la nivel celular .................................................. 269

361
Figura 16.1. Explorarea hipocalcemiei cronice .................................................................... 280
Figura 16.2. Strategia explorării funcţionale a hipercalcemiei cronice .............................. 281
Figura 16.3.Multiplele interacţii între compuşii fosfat, substrate, proteine şi DNA, toate
sub controlul ionilor de magneziu ................................................................................ 286
Figura 16.4. Structura fosfoglicerat kinazei.......................................................................... 292
Figura 16.5. Reprezentarea schematică a modalităţii prin care ionii de magneziu
realizează transferul grupării fosfat de pe ATP ......................................................... 293
Figura 16.6. Complecşii magneziului cu adenin nucleotidele .............................................. 293
Figura 16. 7. Prezentarea schematică a mecanismului de eliberare a ionilor de sodiu prin
intermediul pompelor ionice ......................................................................................... 297
Figura 16.8. Reprezentarea schematică a pompoei de K+ ................................................... 306

Figura 17.1. Echilibrul care se stabileşte între formele oxidate şi reduse ale cuprului şi
fierului ............................................................................................................................. 325
Figura 17.2. Reprezentarea schematică a metabolismului cuprului .................................. 327
Figura 17.3. Structura hemoglobinei ..................................................................................... 334
Figura 17.4. Structura mioglobinei ........................................................................................ 335
Figura 17. 5. Citocrom c oxidaza: activarea oxigenului....................................................... 335
Figura 17.6. Reprezentarea schematică a sistemului citocromi – citocromoxidază în
procesele de oxidoreducere la nivelul mitocondriilor ................................................. 336
Figura 17.7. Reprezentarea schematică a metabolismului fierului .................................... 341
Figura 17.8. Reprezentarea schematică a mecanismului biochimic de mobilizare a fierului
din depozite ..................................................................................................................... 341
Figura 17. 9. Cuplarea resturilor MIT şi DIT din structura tireoglobulinei cu formare de
hormoni tiroidieni. ......................................................................................................... 351
Figura 17.10. Circuitul hormonilor tiroidieni în organism ................................................. 351

362
LISTA TABELELOR

Tabelul 1. Cronologia principalelor descoperirii ale vitaminelor şi a funcţiilor lor ........... 18


Tabelul 2. Microorganisme prezente în flora intestinală şi vitaminele pe care le pot
produce prin procesul de vitaminogeneză ..................................................................... 23
Tabelul 3. Principalele oligoelemente şi proteinele lor de transport prin sânge. (n –
necunoscut, (+) – concentraţie mică; (-) absent) ........................................................... 25
Tabelul 4. Căile de excreţie ale oligoelementelor. (n – necunoscut, (+) – concentraţie mică;
(-) absent) .......................................................................................................................... 25

Tabelul 1.1. Cantitatea de caroteni din alimente şi vegetale proaspete 38


Tabelul 1.2: Rata de echivalenţă în retinol pentru β-caroten şi alte carotenoide 40
Tabelul 1.3: Conţinutul în vitamină A al principalelor alimente din dietă 41
Tabelul 1.4. Necesarul zilnic de vitamină A 56
Tabelul 1.5. Necesarul zilnic de vitamină A (sub formă de retinol) recomandat de
Comitetul Internaţional pentru Nutriţie (FNB) 57

Tabelul 3.1. Numărul şi poziţia grupărilor metil ale diferiţilor tocoferoli ........................... 88
Tabelul 3.2. Masa molară şi coeficienţii de absorbţie în metanol ai tocoferolilor ............... 89
Tabelul 3.3. Cantitatea medie de tocoferol în diferite surse naturale................................... 92
Tabelul 3.4. Cantitatea medie de tocoferol din unele legume şi fructe ................................. 93
Tabelul 3.5. Conţinutul în tocoferoli al uleiurilor extrase din cereale .................................. 93

Tabelul 5.1. Surse vegetale şi animale de vitamină K .......................................................... 123


Tabelul 5.2. Contraindicaţii ale prescrierilor de antagonişti ai vitaminei K ..................... 137

Tabelul 6.1. Surse alimentare bogate în tiamină .................................................................. 143


Tabelul 6.2. Necesarul de vitamină B1 în funcţie de vârstă ................................................. 150

Tabelul 7.1. Conţinutul în vitamina B2 în diferite produse vegetale................................... 161


Tabelul 7.2. Necesarul de vitamină B2 în funcţie de vârstă ................................................. 167

Tabelul 8.1.Conţinutul în niacină a principalelor alimente din dietă ................................. 174


Tabelul 8.2. Principalele dehidrogenaze, care au drept cofactori enzimatic NAD(P)+,
substratele asupra cărora acţionează şi produşii lor de reacţie. ............................... 178
Tabelul 8.3. Necesarul zilnic de niacină recomandat în dietă ............................................. 182
Tabelul 8.4. Nivelul minim de niacină acceptat conform recomandărilor FDB ................ 183

Tabelul 9.1. Conţinutul în vitamină B5 al unor alimente utilizate în dietă ........................ 190
Tabelul 9.2. Necesarul zilnic de acid pantotenic în dietă recomandat de FNB .................. 195

Tabelul 10.1. Surse de origine animală şi vegetală şi conţinutul lor în vitamină B6 ......... 199
Tabelul 10.2. Necesităţi zilnice ale organismului în vitamină B6, în funcţie de vârstă ...... 206

363
Tabelul 10.3. Prezentarea valorilor normale ale metaboliţilor vitaminei B6 din plasmă şi
urină ................................................................................................................................ 206

Tabelul 11.1. Conţinutul în biotină al unor alimente din dietă ........................................... 211
Tabelul 11.2. Principalele carboxilaze cu biotină ................................................................. 215
Tabelul 11.3. Necesarul zilnice ale organismului în biotină, în funcţie de vârstă ............. 218

Tabelul 12.1. Alimente din dietă şi conţinutul lor în acid folic (după FNB) ...................... 226
Tabelul 12.2. Necesarul zilnic al organismului în folat, în funcţie de vârstă ..................... 234
Tabelul 12.3. Nivelul zilnic de acid folic care poate fi administrat în diferite tratamente 235

Tabelul 13.1. Alimentele din dietă şi conţinutul lor în vitamină B12 (după FNB) ............. 242
Tabelul 13.2. Necesarul zilnic al organismului în vitamină B12, în funcţie de vârstă .............. 246

Tabelul 14.1. Subunităţile componente ale complexului piruvat-dehidrogenazic din E.coli


......................................................................................................................................... 253

Tabelul 15.1. Conţinutul în vitamină C al diferitelor surse alimentare ............................. 259


Tabelul 15.2. Cantitatea maximă de vitamină C care poate fi administrată ..................... 272

Tabelul 16.1. Funcţiile calciului în organism ........................................................................ 277


Tabelul 16.2. Conţinutul în fosfor al principalelor alimente din dietă. .............................. 283
Tabelul 16.3. Distribuţia Mg în diferite componente ale omogenatelor din hepatocite de
şobolan ............................................................................................................................ 287
Tabelul 16.4. Concentraţia ionilor de Mg [mM] în muşchiul scheletic .............................. 288
Tabelul 16.5. Alimente din dietă şi conţinutul lor în sare .................................................... 300
Tabelul 16.6. Conţinutul în potasiu al unor alimente din dietă (după FNB) ..................... 304
Tabelul 16.7. Necesarul zilnic de potasiu, pe categorii de vârstă ........................................ 307

Tabelul 17.1. Conţinutul în mangan al unor alimente folosite în dieta zilnică (după FNB)
......................................................................................................................................... 309
Tabelul 17.2. Necesarul zilnic de mangan recomandat de FNB .......................................... 311
Tabelul 17.3. Doze maxime de mangan în dietă ................................................................... 313
Tabelul 17.4. Reprezentarea principalelor surse alimentare bogate în seleniu şi conţinutul
lor în seleniu ................................................................................................................... 316
Tabelul 17.5. Necesarul zilnic de seleniu recomandat de FNB ............................................ 318
Tabelul 17.6. Reprezentarea principalelor surse alimentare bogate în zinc (după FNB) 320
Tabelul 17.7. Prezentare principalelor surse sintetice de zinc ............................................ 320
Tabelul 17.8. Necesarul zilnic recomandat de zinc (după FNB) ......................................... 322
Tabelul 17.9. Conţinutul în cupru al alimentelor din dietă (FNB) ..................................... 326
Tabelul 17.10. Principalele cuproproteine şi caracteristicile acestora. .............................. 329
Tabelul 17.11. Repartiţia fierului în organism ..................................................................... 333
Tabelul 17.12. Conţinutul în fier al unor alimente din dietă ............................................... 338
Tabelul 17.13. Necesarul zilnic de fier al organismului în funcţie de vârstă ..................... 343
Tabelul 17.14. Conţinutul în iod al unor alimente din dietă ................................................ 348
Tabelul 17.15. Necesarul de iod al organismului în funcţie de vârstă ................................ 353
Tabelul 17.16. Cantitatea maximă de iod care poate fi tolerată de organism, în funcţie de
vârstă ............................................................................................................................... 354
364
Tabelul 17.17. Conţinutul în fluor al unor alimente din dietă ............................................ 357
Tabelul 17.18. Necesităţile suplimentare de fluor, în funcţie de vârstă, stabilite de
Asociaţia Internaţională a Stomatologilor ................................................................... 357
Tabelul 17.19. Necesarul de fluor al organismului în funcţie de vârstă ............................. 357

365
366
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. A randomized, placebo-controlled, clinical trial of high-dose supplementation


with vitamins C and E and beta carotene for age-related cataract and vision loss:
AREDS report no. 9. Arch Ophthalmol. 2001;119(10):1439-1452.

2. Adrogue, H.J. & Madias, N.E. Hyponatremia. The New England Journal of
Medicine. 2000; volume 342: 1581-1589.

3. Appel, L.J. et al. A clinical trial of the effects of dietary patterns on blood
pressure. The New England Journal of Medicine. 1997; volume 336: 1117-1124.

4. Baik, H.W. & Russell, R.M. Vitamin B-12 deficiency in the elderly. Annual
Review of Nutrition. 1999; volume 19: pages 357-77.

5. Bailey LB, Gregory JF, 3rd. Folate metabolism and requirements. J Nutr.
1999;129(4):779-782.

6. Bailey LB. Dietary reference intakes for folate: the debut of dietary folate
equivalents. Nutr Rev. 1998;56(10):294-299.

7. Balena, R. et al. Effects of different regimens of sodium fluoride treatment for


osteoporosis on the structure, remodeling, and remineralization of bone.
Osteoporosis International. 1998; volume 8: pages 428-435.

8. Beard, J.L. & Dawson, H.D. Iron. In O'Dell, B.L. & Sunde, R.A. Eds. Handbook
of nutritionally essential minerals. New York: Marcel Dekker, Inc.1997: 275-
334.

9. Beard, J.L. Iron biology in immune function, muscle metabolism, and neuronal
functioning. Journal of Nutrition. 2001; volume 131: 568S-580S.

10. Bender DA. Optimum nutrition: thiamin, biotin and pantothenate. Proc Nutr Soc.
1999;58(2):427-433.

11. Bender, D.A. Non-nutritional uses of vitamin B-6. British Journal of Nutrition.
1999; volume 81: 7-20.

12. Bleichrodt, N. et al. The benefits of adequate iodine intake. Nutrition Reviews.
1996; volume 54: S72-S78.
367
13. Bonithon-Kopp, C. et al. Calcium and fibre supplementation in prevention of
colorectal adenoma recurrence: a randomised intervention trial. The Lancet.
2001; volume 356: 1300-1306.

14. Booth, S.L. & Suttie, J.W. Dietary intake and adequacy of vitamin K. Journal of
Nutrition. 1998; volume 128: 785-788.

15. Booth, S.L. Vitamin K: a practical guide to dietary management of patients on


warfarin. Nutrition Reviews. 1999; volume 57: 288-296.

16. Booth, S.L. Warfarin use and fracture risk. Nutrition Reviews. 2000; volume 58:
20-29.

17. Brody, T. Nutritional Biochemistry, 2nd Edition. San Diego, CA: Academic
Press, 1999.

18. Brown BG, Cheung MC, Lee AC, Zhao XQ, Chait A. Antioxidant vitamins and
lipid therapy: end of a long romance? Arterioscler Thromb Vasc Biol.
2002;22(10):1535-1546.

19. Brown BG, Zhao XQ, Chait A, et al. Simvastatin and niacin, antioxidant
vitamins, or thecombination for the prevention of coronary disease. N Engl J
Med. 2001;345(22):1583-1592.

20. Calvo, M. Dietary considerations to prevent loss of bone and renal function.
Nutrition. 2000; volume 16: 564-566.

21. Cantorna, M.T. Vitamin D and autoimmunity: Is vitamin D status an


environmental factor affecting autoimmune disease prevalence? Proceedings of
the Society for Experimental Biology and Medicine. 2000; volume 223: 230-
233.

22. Carr A, Frei B. Does vitamin C act as a pro-oxidant under physiological


conditions? Faseb J. 1999;13(9):1007-1024.

23. Centers for Disease Control. Achievements in public health, 1900-1999:


fluoridation of drinking water to prevent dental caries. Morbidity and Mortality
Weekly Report (MMWR).1999; volume 48: pages 933-940.

24. Cerklewski, F.L. Fluoride bioavailability--nutritional and clinical aspects.


Nutrition Research. 1997; volume 17: 907-929.

368
25. Cerklewski, F.L. Fluoride: essential or just beneficial? Nutrition. 1998; volume
14: 475-476.

26. Cerklewski, F.L. Fluorine. In O'Dell, B.L. & Sunde, R.A. Eds. Handbook of
nutritionally essential minerals. New York: Marcel Dekker, Inc.1997: 583-602.

27. Cervantes-Laurean D, McElvaney NG, Moss J. Niacin. In: Shils M, Olson JA,
Shike M, Ross AC, eds. Nutrition in Health and Disease. 9th ed. Baltimore:
Williams & Wilkins; 1999:401-411.

28. Cesar Libanati, K.-H. et al. Fluoride therapy for osteoporosis. In Marcus, R. et al.
Eds. Osteoporosis. San Diego: Academic Press, 1996: 1259-1277.

29. Chapman-Smith A, Cronan JE, Jr. Molecular biology of biotin attachment to


proteins. J Nutr. 1999;129(2S Suppl):477S-484S.

30. Chobanian, A.V. & Hill, M. National Heart Lung and Blood Institute workshop
on sodium and blood pressure. Hypertension. 2000; volume 35: 858-863.

31. Choi SW, Mason JB. Folate and carcinogenesis: an integrated scheme. J Nutr.
2000;130(2):129-132.

32. Christian P, West KP, Jr. Interactions between zinc and vitamin A: an update.
Am J Clin Nutr. 1998;68(2 Suppl):435S-441S.

33. Chrysant, G.S. High salt intake and cardiovascular disease: Is there a
connection? Nutrition. 2000; volume 16: 662-664.

34. Costache, M. & Dinischiotu, A. Vitamine hidrosolubile. Eds. Protransilvania,


Bucuresti.1998.

35. Cristea-Popa, E., Popescu, A., Dinu, V. Tratat de biochimie medicala. Volume
I.Eds. Medicala. 1991

36. Cucuianu M., Olinic, N., Fekete, T. Biochimie clinica. Volumes II. Eds. Dacia,
1979

37. Curhan, G.C. et al. Intake of vitamins B-6 and C and the risk of kidney stones in
women. Journal of the American Society of Nephrology. 1999; volume 10: 840-
845.

38. Das, A. & Hammad, T.A. Efficacy of a combination of FCHG49™ glucosamine


hydrochloride and TRH122™ low molecular weight sodium chondroitin sulfate

369
and manganese ascorbate in the management of knee osteoarthritis.
Osteoarthritis and Cartilage. 2000; volume 8: 343-350.

39. Davidsson, L. Are vegetarians an "at risk group" for iodine deficiency? British
Journal of Nutrition. 1999; volume 81: 3-4.

40. Davies, K.M. et al. Calcium intake and body weight. Journal of Clinical
Endocrinology & Metabolism. 2000; volume 85: 4635-4638.

41. Delange, F. Risks and benefits of iodine supplementation. Lancet. 1998; volume
351: 923-924.

42. DeLuca, H.F. & Zierold, C.F. Mechanisms and functions of vitamin D. Nutrition
Reviews. 1998; volume 56(2): S4-S10.

43. DePaola, D.P. et al. Nutrition in relation to dental medicine. In Shils, M. et al.
Eds. Nutrition in Health and Disease, 9th Edition. Baltimore: Williams &
Wilkins, 1999: 1099-1124.

44. Dunn, J.T. Editorial: What's happening to our iodine. Journal of Clinical
Endocrinology and Metabolism. 1998; volume 83: 3398-3400.

45. Ebly EM, Schaefer JP, Campbell NR, Hogan DB. Folate status, vascular disease
and cognition in elderly Canadians. Age Ageing. 1998;27(4):485-491.

46. Eskes TK. Open or closed? A world of difference: a history of homocysteine


research. Nutr Rev. 1998;56(8):236-244.

47. F.J. Genarri. Hypokalemia. The New England Journal of Medicine. 1998;
volume 339: pages 451-458.

48. Fairbanks, V.F. Iron in Medicine and Nutrition. In Shils, M. et al. Eds. Nutrition
in Health and Disease, 9th Edition. Baltimore: Williams & Wilkins, 1999: pages
223-239.

49. Feldt-Rasmussen, U. Iodine and Cancer. Thyroid. 2001; volume 11: pages 483-
486.

50. Ferland, G. The vitamin K-dependent proteins: an update. Nutrition Reviews.


1998; volume 56: pages 223-230.

51. Field CJ, Johnson IR, Schley PD. Nutrients and their role in host resistance to
infection. J Leukoc Biol. 2002;71(1):16-32.

370
52. Flodin N. Pharmacology of micronutrients. New York: Alan R. Liss, Inc.; 1988.

53. Food and Nutrition Board, Institute of Medicine. Vitamin A. Dietary Reference
Intakes for Vitamin A, Vitamin K, Arsenic, Boron, Chromium, Copper, Iodine,
Iron, Manganese, Molybdenum, Nickel, Silicon, Vanadium, and Zinc.
Washington D.C.: National Academy Press; 2001:65-126.

54. Franceschi S. Micronutrients and breast cancer. Eur J Cancer Prev.


1997;6(6):535-539.

55. Fry PC, Fox HM, Tao HG. Metabolic response to a pantothenic acid deficient
diet in humans. J Nutr Sci Vitaminol (Tokyo). 1976;22(4):339-346.

56. Fu CS, Swendseid ME, Jacob RA, McKee RW. Biochemical markers for
assessment of niacin status in young men: levels of erythrocyte niacin
coenzymes and plasma tryptophan. J Nutr. 1989;119(12):1949-1955.

57. Furie, B. et al. Vitamin K-dependent biosynthesis of γ-carboxyglutamic acid.


Blood. 1999; volume 93: 1798-1808.

58. Gale CR, Ashurst HE, Powers HJ, Martyn CN. Antioxidant vitamin status and
carotid atherosclerosis in the elderly. Am J Clin Nutr. 2001;74(3):402-408.

59. Garland, C.F. et al. Calcium and vitamin D: their potential roles in colon and
breast cancer protection. Annals of the New York Academy of Sciences 1999;
volume 889: pages 107-119.

60. Gerhard GT, Duell PB. Homocysteine and atherosclerosis. Curr Opin Lipidol.
1999;10(5):417-428.

61. Grantham-McGregor, S. & Ani, C. A review of studies on the effect of iron


deficiency on cognitive development in children. Journal of Nutrition. 2001;
volume 131: pages 649S-668S.

62. Gregory JF, 3rd. Ascorbic acid bioavailability in foods and supplements. Nutr
Rev. 1993;51(10):301-303.

63. Groff JL. Advanced Nutrition and Human Metabolism. 2nd ed. St Paul: West
Publishing; 1995.

64. Hageman GJ, Stierum RH. Niacin, poly(ADP-ribose) polymerase-1 and genomic
stability. Mutat Res. 2001;475(1-2):45-56.

371
65. Hambidge, M. & Krebs, N. Zinc and growth. In. Roussel, A.M. et al. Eds. Trace
elements in man and animals 10: Proceedings of the tenth international
symposium on trace elements in man and animals. New York: Plenum Press,
2000: pages 977-980.

66. Hambidge, M. Human zinc deficiency. Journal of Nutrition. 2000; volume 130:
pages 1344S-1349S.

67. Han SN, Meydani SN. Vitamin E and infectious diseases in the aged. Proc Nutr
Soc. 1999;58(3):697-705.

68. Harper, M.E. et al. Sodium and chloride in nutrition. In O'Dell, B.L. & Sunde,
R.A. Eds. Handbook of nutritionally essential minerals. New York: Marcel
Dekker, Inc.1997: pages 93-116.

69. Harris E.D. Copper. In O'Dell, B.L. & Sunde, R.A. Eds. Handbook of
nutritionally essential minerals. New York: Marcel Dekker, Inc.1999: pages 231-
273.

70. Hayes, C.E. et al. Vitamin D and multiple sclerosis. Proceedings of the Society
for Experimental Biology and Medicine. 1997; volume 216: pages 21-27.

71. Heaney, R.P. Calcium, dairy products, and osteoporosis. Journal of the American
College of Clinical Nutrition. 2000; volume 19: pages 83S-99S.

72. Heller, H.J. The role of calcium in the prevention of kidney stones. Journal of the
American College of Nutrition. 1999; volume 18: pages 373S-378S.

73. Helzlsouer KJ, Huang HY, Alberg AJ, et al. Association between alpha-
tocopherol, gamma-tocopherol, selenium, and subsequent prostate cancer. J Natl
Cancer Inst. 2000;92(24):2018-2023.

74. Hendler SS, Rorvik DR, eds. PDR for Nutritional Supplements. Montvale:
Medical Economics Company, Inc; 2001

75. Herbert V. Folic acid. In: Shils M, Olson JA, Shike M, Ross AC, eds. Nutrition
in Health and Disease. 9th ed. Baltimore: Williams & Wilkins; 1999:433-446.

76. Herbert, V. Vitamin B-12. In Ziegler, E.E. & Filer, L.J. Eds. Present Knowledge
in Nutrition. Washington D.C.: ILSI Press, 1996: pages 191-205.

77. Hetzel, B.S. & Clugston, G.A. Iodine. In Shils, M. et al. Eds. Nutrition in Health
and Disease, 9th Edition. Baltimore: Williams & Wilkins, 1999: pages 253-264.
372
78. Hetzel, B.S. Iodine and neuropsychological development. Journal of Nutrition.
2000; volume 130: pages 493S-495S.

79. Ho, C. et al. Practitioners' guide to meeting the vitamin B-12 recommended
dietary allowance for people aged 51 years and older. Journal of the American
Dietetic Association. 1999; volume 99: pages 725-777.

80. Holick, M.F. Vitamin D. In Shils, M. et al. Eds. Nutrition in Health and Disease,
9th Edition. Baltimore: Williams & Wilkins, 1999: pages 329-345.

81. Hollowell, J.G. et al. Iodine nutrition in the United States. Trends and public
health implications: iodine excretion data from National Health and Nutrition
Examination Surveys I and III (1971-1974 and 1988-1994). Journal of Clinical
Endocrinology and Metabolism. 1998; volume 83: pages 3401-3408.

82. Institute of Medicine, Food and Nutrition Board. Dietary Reference Intakes:
Calcium, Phosphorus, Magnesium, Vitamin D, and Fluoride. Washington, DC:
National Academy Press, 1997.

83. Institute of Medicine, Food and Nutrition Board. Dietary Reference Intakes:
Thiamin, Riboflavin, Niacin, Vitamin B-6, Vitamin B-12, Pantothenic Acid,
Biotin, and Choline. Washington, DC: National Academy Press, 1998.

84. Institute of Food and Nutrition Board, Institute of Medicine. Vitamin E. Dietary
reference intakes for vitamin C, vitamin E, selenium, and carotenoids.
Washington D.C.: National Academy Press; 2000:95-185.

85. Institute of Food and Nutrition Board, Institute of Medicine. Vitamin C. Dietary
Reference Intakes for Vitamin C, Vitamin E, Selenium, and Carotenoids.
Washington D.C.: National Academy Press; 2000:95-185.

86. Food and Nutrition Board, Institute of Medicine. Dietary reference intakes for
vitamin A, vitamin K, boron, chromium, copper, iodine, iron, manganese,
molybdenum, nickel, silicon, vanadium, and zinc. Washington, D.C.: National
Academy Press. 2001.

87. Jacob R, Swenseid M. Niacin. In: Ziegler EE, Filer LJ, eds. Present Knowledge
in Nutrition. 7th ed. Washington D.C: ILSI Press; 1996:185-190.

88. Jacobson EL, Jacobson MK. Tissue NAD as a biochemical measure of niacin
status in humans. Methods Enzymol. 1997;280:221-230.

373
89. Jacobson EL, Shieh WM, Huang AC. Mapping the role of NAD metabolism in
prevention and treatment of carcinogenesis. Mol Cell Biochem. 1999;193 (1-
2):69-74.

90. Jacobson EL. Niacin deficiency and cancer in women. J Am Coll Nutr.
1993;12(4):412-416.

91. Jiang Q, Christen S, Shigenaga MK, Ames BN. gamma-tocopherol, the major
form of vitamin E in the US diet, deserves more attention. Am J Clin Nutr.
2001;74(6):714-722.

92. Johnson, M.A. et al. Is copper an antioxidant nutrient? Critical Reviews in Food
Science and Nutrition. 1992; volume 32: pages 1-31.

93. Johnson, P.E. & Lykken, G.I. Manganese and calcium absorption and balance in
young women fed diets with varying amounts of manganese and calcium. The
Journal of Trace Elements in Experimental Medicine. 1991; volume 4: 19-35.

94. Keen, C.L. & Zidenberg-Cherr, S. Manganese. In Ziegler, E.E. & Filer, L.J. Eds.
Present Knowledge in Nutrition, 7th Edition. Washington, D.C.: ILSI Press.
1996.

95. Keen, C.L. et al. Nutritional aspects of manganese from experimental studies.
Neurotoxicology. 1999; volume 20: 213-224.

96. Kies, C. Bioavailability of manganese. In Klimis-Tavantzis, D.L. Ed. Manganese


in health and disease. Boca Raton: CRC Press, Inc. 1994: 39-58.

97. King, J.C. & Keen, C.L. Zinc. In Shils, M. et al. Eds. Nutrition in Health and
Disease, 9th Edition. Baltimore: Williams & Wilkins, 1999: pages 223-239.

98. Kinsman, G.D. et al. Studies in copper and atherosclerosis. Biochemical Society
Transactions. 1990; volume 18: 1186-1188.

99. Kish SJ. Brain energy metabolizing enzymes in Alzheimer's disease: alpha-
ketoglutarate dehydrogenase complex and cytochrome oxidase. Ann N Y Acad
Sci. 1997;826:218-228.

100. Knochel, J.P. Phosphorus. In Shils, M. et al. Eds. Nutrition in Health and
Disease, 9th Edition. Baltimore: Williams & Wilkins, 1999: pages 157-167.

101. Knopp RH. Drug treatment of lipid disorders. N Engl J Med. 1999;341(7):498-
511.
374
102. Knopp RH. Evaluating niacin in its various forms. Am J Cardiol.
2000;86(12A):51L-56L.

103. Larsen, P.R. et al. The thyroid gland. In Wilson, J.D. et al Eds. Williams
Textbook of Endocrinology, 9th Edition. Philadelphia: W.B. Saunders Company,
1998: 389-515.

104. Leach, R.M. & Harris, E.D. Manganese. In O'Dell, B.L. & Sunde, R.A. Eds.
Handbook of nutritionally essential minerals. New York: Marcel Dekker,
Inc.1997.

105. Le Moel, G., et. al. Le statut vitaminique. Physiopathologie, exploration


biologique et interet clinique. Eds. Medicales Internationales., Technique
&Documentation, 1998.

106. Lee SH, Oe T, Blair IA. Vitamin C-induced decomposition of lipid


hydroperoxides to endogenous genotoxins. Science. 2001;292(5524):2083-2086.

107. Lee, G.R. Disorders of iron metabolism and heme synthesis. In Lee, G.R. et al.
Eds. Wintrobe's Clinical Hematology 10th Edition. Baltimore: Williams and
Wilkins. 1999: 979-1070.

108. Leklem, J.E. Vitamin B-6. In Machlin, L. Ed. Handbook of Vitamins. New
York: Marcel Decker Inc, 1991.

109. Levine M, Rumsey SC, Daruwala R, Park JB, Wang Y. Criteria and
recommendations for vitamin C intake. JAMA. 1999;281(15):1415-1423.

110. Linder, M.C. & Hazegh-Azam, M. Copper biochemistry and molecular biology.
American Journal of Clinical Nutrition. 1996; volume 63: pages 797S-811S.

111. Lynch SR. Interaction of iron with other nutrients. Nutr Rev. 1997;55(4):102-
110.

112. MacDonald, R.S. The role of zinc in growth and cell proliferation. Journal of
Nutrition. 2000; volume 130: 1500S-1508S.

113. Mauskop A. & Altura, B.M. Role of magnesium in the pathogenesis and
treatment of migraines. Clinical Neuroscience. 1998; volume 5: 766-767.

114. McCullough, F. et al. The effect of vitamin A on epithelial integrity. Proceedings


of the Nutrition Society. 1999; volume 58: 289-293.

375
115. Mimori Y, Katsuoka H, Nakamura S. Thiamine therapy in Alzheimer's disease.
Metab Brain Dis. 1996;11(1):89-94.

116. Minerals. In Drug Facts and Comparisons. St. Louis, MO: Facts and
Comparisons, 2000: 27-51.

117. Mock DM. Biotin. In: Shils M, Olson JA, Shike M, Ross AC, eds. Nutrition in
Health and Disease. 9th ed. Baltimore: Williams & Wilkins; 1999:459-466.

118. Munnich, A., Ogier, H., Saudubray, J.M. Les vitamines. Aspects metaboliques,
genetiques, nutritionnels ei therapeutiques. Eds. Masson, Paris, New York
Barcelone Milan Mexic Sao Paulo, 1987.

119. Muszynska, A. et al. The mechanism of daunorubicin-induced inhibition of


prolidase activity in human skin fibroblasts. Experimental Toxicology and
Pathology. 2000; volume 52: pages 149-155.

120. National Research Council. Diet and health : implications for reducing chronic
disease risk. Washington, D.C. : National Academy Press, 1989.

121. National Research Council. Health effects of ingested fluoride. Washington


D.C.: National Academy Press, 1993.

122. National Research Council. Recommended Dietary Allowances. 10th Ed.


Washington, D.C.: National Academy Press, 1989: pages 247-261.

123. Nielsen, F.H. Ultratrace minerals. In Shils, M. et al. Eds. Nutrition in Health and
Disease, 9th Edition. Baltimore: Williams & Wilkins, 1999: pages 283-303.

124. O'Dell, B.L. Role of zinc in plasma membrane function. Journal of Nutrition.
2000; volume 130: pages 1432S-1436S.

125. Olson JA. Vitamin A. In: Ziegler EE, Filer LJ, eds. Present Knowledge in
Nutrition. 7th ed. Washington D.C.: ILSI Press; 1996:109-118.

126. Olson, R.E. Vitamin K. In Shils, M. et al. Eds. Nutrition in Health and Disease,
9th Edition. Baltimore: Williams & Wilkins, 1999: 363-380.

127. Oppenheimer, S.J. Iron and its relation to immunity and infectious disease.
Journal of Nutrition. 2001; volume 131: 616S-635S.

128. Pal, P.K. et al. Manganese neurotoxicity: a review of clinical features, imaging
and pathology. Neurotoxicology. 1999; volume 20: pages 227-238.

376
129. Palmer, C.A. & Anderson, J.J.B. Position of the American Dietetic Association:
the impact of fluoride on health. Journal of the American Dietetic Association.
2000; volume 100: pages 1208-1213.

130. Park YK, Sempos CT, Barton CN, Vanderveen JE, Yetley EA. Effectiveness of
food fortification in the United States: the case of pellagra. Am J Public Health.
2000;90(5):727-738.

131. PDR® for Nutritional Supplements. Hendler, S.S. & Rorvik, D.R. Eds. 1st
Edition. Montvale: Medical Economics Company, Inc., 2001.

132. Pearce, S.H. & Thakker, R.V. The calcium-sensing receptor: insights into
extracellular calcium homeostasis in health and disease. Journal of
Endocrinology. 1997; volume 154: 3731-378.

133. Peikert, A. et al. Prophylaxis of migraine with oral magnesium; results from a
prospective multi-center, placebo-controlled and double-blind randomized study.
Cephalgia. 1996; volume 16: 257-263.

134. Pennington, J.A.T. et al. Composition of core foods of the U.S. food supply,
1982-1991. III. Copper, manganese, selenium, iodine. Journal of Food
Composition and Analysis. 1995; volume 8: pages

135. Penninx, B.W. et al. Vitamin B-12 deficiency and depression in physically
disabled older women: epidemiologic evidence from the Women's Health and
Aging Study. American Journal of Psychiatry. 2000; volume 157: 715-721.

136. Peterson, L.N. Potassium in nutrition. In O'Dell, B.L. & Sunde, R.A. Eds.
Handbook of nutritionally essential minerals. New York: Marcel Dekker,
Inc.1997: 153-183.

137. Podmore ID, Griffiths HR, Herbert KE, Mistry N, Mistry P, Lunec J. Vitamin C
exhibits pro-oxidant properties. Nature. 1998;392(6676):559.

138. Reaven PD, Herold DA, Barnett J, Edelman S. Effects of Vitamin E on


susceptibility of low-density lipoprotein and low-density lipoprotein subfractions
to oxidation and on protein glycation in NIDDM. Diabetes Care.
1995;18(6):807-816.

139. Riggs, K.M. et al. Relations of vitamin B-12, vitamin B-6, folate and
homocysteine to cognitive performance in the Normative Aging Study.
American Journal of Clinical Nutrition. 1996; volume 63: 306-314.
377
140. Rimm EB, Stampfer MJ, Ascherio A, Giovannucci E, Colditz GA, Willett WC.
Vitamin E consumption and the risk of coronary heart disease in men. N Engl J
Med. 1993;328(20):1450-1456.

141. Rindi G. Thiamin. In: Ziegler EE, Filer LJ, eds. Present knowledge in Nutrition.
7th ed. Washington D.C.: ILSI Press; 1996:160-166.

142. Rodriguez-Martin JL, Qizilbash N, Lopez-Arrieta JM. Thiamine for Alzheimer's


disease (Cochrane Review). Cochrane Database Syst Rev. 2001;2:CD001498.

143. Ross AC. Vitamin A and retinoids. In: Shils M, ed. Nutrition in Health and
Disease. 9th ed. Baltimore: Williams & Wilkins,; 1999:305-327.

144. Ross, E.A. et al. Lead content of calcium supplements. Journal of the American
Medical Association (JAMA). 2000; volume 284: 1425-1429.

145. Russell RM, Suter PM. Vitamin requirements of elderly people: an update. Am J
Clin Nutr. 1993;58(1):4-14.

146. Russell RM. The vitamin A spectrum: from deficiency to toxicity. Am J Clin
Nutr. 2000;71(4):878-884.

147. Said HM, Ortiz A, McCloud E, Dyer D, Moyer MP, Rubin S. Biotin uptake by
human colonic epithelial NCM460 cells: a carrier-mediated process shared with
pantothenic acid. Am J Physiol. 1998;275(5 Pt 1):C1365-1371.

148. Sayre, L.M. et al. The role of metals in neurodegenerative diseases. Cellular and
Molecular Biology. 2000; volume 46: 731-741.

149. Schumann K. Interactions between drugs and vitamins at advanced age. Int J
Vitam Nutr Res. 1999;69(3):173-178.

150. Selhub, J. et al. B vitamins, homocysteine, and neurocognitive function in the


elderly. American Journal of Clinical Nutrition. 2000; volume 71 (supplement):
614S-620S.

151. Semba RD. Impact of vitamin A on immunity and infection in developing


countries. In: Bendich A, Decklebaum RJ, eds. Preventive Nutrition: The
Comprehensive Guide for Health Professionals. 2nd ed. Totowa: Humana Press
Inc; 2001:329-346.

152. Semba RD. The role of vitamin A and related retinoids in immune function. Nutr
Rev. 1998;56(1 Pt 2):S38-48.
378
153. Semba RD. Vitamin A and human immunodeficiency virus infection. Proc Nutr
Soc. 1997;56(1B):459-469.

154. Seshadri N, Robinson K. Homocysteine, B vitamins, and coronary artery disease.


Med Clin North Am. 2000;84(1):215-237.

155. Shane B. Folic acid, vitamin B-12, and vitamin B-6. In: Stipanuk M, ed.
Biochemical and Physiological Aspects of Human Nutrition. Philadelphia: W.B.
Saunders Co.; 2000:483-518.

156. Shane, B. Folic acid, vitamin B-12, and vitamin B-6. In Stipanuk, M. Ed.
Biochemical and Physiological Aspects of Human Nutrition. Philadelphia, PA:
W.B. Saunders Co., 2000: 483-518.

157. Shearer, M.J. The roles of vitamin D and vitamin K in bone health and
osteoporosis prevention. Proceedings of the Nutrition Society. 1997; volume 56:
915-937.

158. Shearer, M.J. The roles of vitamin D and vitamin K in bone health and
osteoporosis prevention. Proceedings of the Nutrition Society. 1997; volume 56:
915-937.

159. Shearer, M.J. Vitamin K. The Lancet. 1995; volume 345: 229-234.

160. Sheng, H.-W. Sodium, chloride and potassium. In In Stipanuk, M. Ed.


Biochemical and Physiological Aspects of Human Nutrition. Philadelphia, PA:
W.B. Saunders Co., 2000: 686-710.

161. Shils, M.E. Magnesium. In Shils, M. et al. Eds. Nutrition in Health and Disease,
9th Edition.Baltimore: Williams & Wilkins, 1999: pages 169-192.

162. Silverman, H. et al. The Vitamin Book, 2nd edition. New York: Bantam Books,
1999: pages 255-265.

163. Simon JA, Hudes ES. Relationship of ascorbic acid to blood lead levels. JAMA.
1999;281(24):2289-2293.

164. Snowdon DA, Tully CL, Smith CD, Riley KP, Markesbery WR. Serum folate
and the severity of atrophy of the neocortex in Alzheimer disease: findings from
the Nun study. Am J Clin Nutr. 2000;71(4):993-998.

165. Sokol R. Vitamin E. In: Ziegler EE, Filer LJ, eds. Present Knowledge in
Nutrition. 7th ed: ILSI Press; 1996:130-136.
379
166. Steinmetz KA, Potter JD. Vegetables, fruit, and cancer prevention: a review. J
Am Diet Assoc. 1996;96(10):1027-1039.

167. Su LJ, Arab L. Nutritional status of folate and colon cancer risk: evidence from
NHANES I epidemiologic follow-up study. Ann Epidemiol. 2001;11(1):65-72.

168. Suttie, J.W. The importance of menaquinones in human nutrition. Annual


Reviews of Nutrition. 1995; volume 15: 399-417.

169. Suttie, J.W. Vitamin K. In Ziegler, E.E. & Filer, L.J. Eds. Present Knowledge in
Nutrition.Washington D.C.: ILSI Press, 1996: 137-145.

170. Tahiliani AG, Beinlich CJ. Pantothenic acid in health and disease. Vitam Horm.
1991;46:165-228.

171. Tang AM, Graham NM, Saah AJ. Effects of micronutrient intake on survival in
human immunodeficiency virus type 1 infection. Am J Epidemiol.
1996;143(12):1244-1256.

172. Tanphaichitr V. Thiamin. In: Shils M, ed. Nutrition in Health and Disease. 9th
ed. Baltimore: Williams & Wilkins; 1999:381-389.

173. Terry P, Jain M, Miller AB, Howe GR, Rohan TE. Dietary intake of folic acid
and colorectal cancer risk in a cohort of women. Int J Cancer. 2002;97(6):864-
867.

174. Thorp, J.A. et al. Current concepts and controversies in the use of vitamin K.
Drugs. 1995; volume 49: 376-387.

175. Thurnham DI, Northrop-Clewes CA. Optimal nutrition: vitamin A and the
carotenoids. Proc Nutr Soc. 1999;58(2):449-457.

176. Tiwari, B.D. et al. Learning disabilities and poor motivation to achieve due to
prolonged iodine deficiency. American Journal of Clinical Nutrition. 1996;
volume 63: 782-786.

177. Traber MG. Does vitamin E decrease heart attack risk? summary and
implications with respect to dietary recommendations. J Nutr. 2001;131(2):395S-
397S.

178. Traber MG. Utilization of vitamin E. Biofactors. 1999;10(2-3):115-120.

179. Traber MG. Vitamin E. In: Shils M, Olson JA, Shike M, Ross AC, eds. Nutrition
in Health and Disease. 9th ed. Baltimore: Williams & Wilkins; 1999:347-362.
380
180. Tsaioun, K. Vitamin K-dependent proteins in the developing and aging nervous
system. Nutrition Reviews. 1999; volume 57: 231-240.

181. Tucker, K. L. et al. Potassium, magnesium, and fruit and vegetable intakes are
associated with greater bone mineral density in elderly men and women. 1999;
volume 69: 727-736.

182. Turnlund, J.R. Copper. In Shils, M. et al. Eds. Nutrition in Health and Disease,
9th Edition. Baltimore: Williams & Wilkins, 1999: 241-252.

183. Uauy, R. et al. Essentiality of copper in humans. American Journal of Clinical


Nutrition. 1998; volume 67: 952S-959S.

184. Underwood BA, Arthur P. The contribution of vitamin A to public health. Faseb
J. 1996;10(9):1040-1048.

185. Vermeer, C. et al. Role of vitamin K in bone metabolism. Annual Reviews of


Nutrition. 1995; volume 15: 1-22.

186. Vitamins. Drug Facts and Comparisons. St. Louis: Facts and Comparisons;
2000:6-33.

187. Wang HX, Wahlin A, Basun H, Fastbom J, Winblad B, Fratiglioni L. Vitamin


B(12) and folate in relation to the development of Alzheimer's disease.
Neurology. 2001;56(9):1188-1194.

188. Weaver, C.M. & Heaney, R.P. Calcium. In Shils, M. et al. Eds. Nutrition in
Health and Disease, 9th Edition. Baltimore: Williams & Wilkins, 1999: 141-155.

189. Weaver, C.M. et al. Choices for achieving adequate dietary calcium with a
vegetarian diet. American Journal of Clinical Nutrition. 1999; volume 70: pages
543S-548S.

190. Weimann BI, Hermann D. Studies on wound healing: effects of calcium D-


pantothenate on the migration, proliferation and protein synthesis of human
dermal fibroblasts in culture. Int J Vitam Nutr

191. Weir DG, Molloy AM. Microvascular disease and dementia in the elderly: are
they related to hyperhomocysteinemia? Am J Clin Nutr. 2000;71(4):859-860.

192. Weir, D.G. & Scott, J.M. Vitamin B-12 "Cobalamin". In Shils, M. et al. Eds.
Nutrition in Health and Disease, 9th Edition. Baltimore: Williams & Wilkins,
1999: 447-458.
381
193. West CE. Vitamin A and measles. Nutr Rev. 2000;58(2 Pt 2):S46-54.

194. Whitford, G.M. The metabolism and toxicity of fluoride. In Meyer, H.H. Ed.
Monographs in oral science. Volume 13. Basel (Switzerland): S. Karger AG,
1996.

195. Wilkinson TJ, Hanger HC, George PM, Sainsbury R. Is thiamine deficiency in
elderly people related to age or co-morbidity? Age Ageing. 2000;29(2):111-116.

196. Wood, R.J. & Zheng, J.J. High dietary calcium intakes reduce zinc absorption
and balance in humans. American Journal of Clinical Nutrition. 1997; volume
65: 1803-1809.

197. World Health Organization. Eliminating iodine deficiency disorders.


http://www.who.int/nut/idd.htm. Last updated 2/6/2001.

198. Wu, K. et al. A prospective study on folate, B-12, and pyridoxal 5'-phosphate (B-
6) and breast cancer. Cancer Epidemiology Biomarkers and Prevention. 1999;
volume 8: 209-217.

199. Yip, R. & Dallman, P.R. Iron. In Ziegler, E.E. & Filer, L.J. Eds. Present
Knowledge in Nutrition. Washington D.C.: ILSI Press, 1996: 277-292.

200. Yusuf S, Dagenais G, Pogue J, Bosch J, Sleight P. Vitamin E supplementation


and cardiovascular events in high-risk patients. The Heart Outcomes Prevention
Evaluation Study Investigators. N Engl J Med. 2000;342(3):154-160.

201. Zemel, M.B. et al. Regulation of adiposity by dietary calcium. FASEB Journal.
2000; volume 14: 1132-1138.

202. Zempleni J, Mock DM. Biotin biochemistry and human requirements. J Nutr.
Biochem. 1999;10:128-138.

203. Zempleni J, Mock DM. Marginal biotin deficiency is teratogenic. Proc Soc Exp
Biol Med. 2000;223(1):14-21.

204. Zhang S, Hunter DJ, Forman MR, et al. Dietary carotenoids and vitamins A, C,
and E and risk of breast cancer. J Natl Cancer Inst. 1999;91(6):547-556.

382