Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CUPRINS .................................................................................................1
INTRODUCERE.....................................................................................13
Istoric .......................................................................................................................................... 15
Nomenclatură ............................................................................................................................. 17
PARTEA I ..............................................................................................28
VITAMINELE A ...................................................................................................................... 30
1 . Structura şi proprietăţile provitaminelor şi vitaminelor A ................................................. 31
1.1 .Clasificarea provitaminelor A .................................................................................... 31
1.2 .Clasificarea vitaminelor A ......................................................................................... 34
2 . Surse de caroteni şi vitamină A ......................................................................................... 37
2.1 . Surse de caroteni ....................................................................................................... 37
2.2 . Surse de vitamină A .................................................................................................. 39
3 . Metabolismul vitaminelor A .............................................................................................. 41
3.1 . Biogeneza carotenilor provitaminici ......................................................................... 41
3.2 .Absorbţia .................................................................................................................... 45
3.2.1 Absorbţia carotenilor............................................................................................ 45
3.2.2 . Absorbţia vitaminei A ........................................................................................ 47
3.3 . Formele de circulaţie şi depozitare ........................................................................... 48
3.4 . Rolul biologic al vitaminelor A ................................................................................ 50
3.5 . Unităţi de activitate vitaminică A şi necesităţi nutriţionale ...................................... 55
4 . Vitaminele A în stări fiziologice normale şi patologice .................................................... 56
4.1 . În stare fiziologică normală ...................................................................................... 56
4.2 . Hipovitaminoza A ..................................................................................................... 58
4.2.1 . Acţiunea epitelotropă ......................................................................................... 59
4.2.2 . Acţiunea antiinflamatoare .................................................................................. 59
4.2.3 . Rolul vitaminelor A în funcţiile aparatului genital şi în reproducere ................ 60
4.2.4 . Acţiunea asupra ochiului .................................................................................... 60
4.3 . Hipervitaminoza A .................................................................................................... 61
4.4 . Interrelaţii cu alte componente ................................................................................. 62
CAPITOLUL II ......................................................................................................................... 65
VITAMINELE D ...................................................................................................................... 65
1 . Structura şi proprietăţile provitaminelor şi vitaminelor D ................................................. 66
1.1 . Structura şi proprietăţile provitaminelor D ............................................................... 66
1.1.1 . Izolarea provitaminelor D .................................................................................. 67
1.1.2 . Sinteza provitaminelor D ................................................................................... 68
1.1.3 . Structura şi proprietăţile vitaminelor D ............................................................. 69
2 . Surse de provitamine şi vitamine D ................................................................................... 70
2.1 . Surse de provitamine D............................................................................................. 70
2.1.1 . Surse de vitamine D ........................................................................................... 71
3 . Metabolismul vitaminelor D .............................................................................................. 72
3.1 . Transformarea provitaminelor în vitamine D ........................................................... 72
3.2 . Absorbţia intestinală ................................................................................................. 73
3.3 . Catabolismul şi eliminarea calciferolilor şi a derivaţilor lor .................................... 76
3.4 . Depozitarea vitaminelor D în organism .................................................................... 78
4 . Rolul biologic al vitaminelor D ......................................................................................... 78
4.1 . Rolul vitaminelor D în metabolismul calciului şi al fosforului ................................ 78
4.1.1 . Absorbţia calciului ............................................................................................. 78
4.1.2 . Mecanismul de acţiune biochimică a 1,25(OH)2D3 ........................................... 78
5 . Unităţi de activitate vitaminică D şi necesităţi nutriţionale ............................................... 81
6 . Vitamina D în stări fiziologice normale şi patologice ....................................................... 81
6.1 . Hipovitaminoza D ..................................................................................................... 81
6.1.1 . Rahitismul .......................................................................................................... 82
6.1.2 . Osteomalacia ...................................................................................................... 84
6.2 . Hipervitaminoza D .................................................................................................... 84
6.3 . Interrelaţii. Antivitamine D ....................................................................................... 85
CAPITOLUL III........................................................................................................................ 87
VITAMINELE E ...................................................................................................................... 87
1 . Structura şi proprietăţile tocoferolilor ............................................................................... 87
1.1 . Structura tocoferolilor ............................................................................................... 87
1.2 . Clasificarea tocoferolilor .......................................................................................... 90
1.3 . Sinteza chimică a tocoferolilor ................................................................................. 91
2 . Surse de vitamină E ........................................................................................................... 92
2
3 . Metabolismul vitaminei E ................................................................................................. 93
3.1 . Absorbţia intestinală ................................................................................................. 94
3.2 . Secreţia hepatică prin intermediul VLDL ................................................................. 95
3.3 . Distribuţia şi schimburile de tocoferoli între diferitele fracţii de lipoproteine
plasmatice .......................................................................................................................... 96
3.4 . Distribuţia vitaminei E în eritrocite .......................................................................... 98
3.5 . Distribuţia vitaminei E în alte ţesuturi ...................................................................... 98
3.6 . Eliminarea tocoferolilor din organism ...................................................................... 99
4 . Rolul biologic al vitaminei E ............................................................................................. 99
4.1 . Efecte antioxidante ................................................................................................... 99
4.2 . Efecte de stabilizare a membranei celulare ............................................................. 101
4.3 . Acţiunea tocoferolilor asupra activităţii unor enzime ............................................. 101
4.4 . Rolul vitaminei E în agregarea plachetelor sanguine ............................................. 103
4.5 . Acţiunea tocoferolilor asupra eritrocitelor .............................................................. 103
5 . Unităţi de activitate vitaminică E şi necesităţi nutriţionale ............................................. 104
6 . Vitamina E în stări fiziologice normale şi patologice ..................................................... 104
6.1 . Stare fiziologică normală ........................................................................................ 104
6.2 . Hipovitaminoza E ................................................................................................... 105
6.2.1 . Influenţa hipovitaminozei E asupra sistemului muscular: ............................... 105
6.2.2 . Anemia hemolitică ........................................................................................... 106
6.2.3 . Sindromul neurodegenerativ ............................................................................ 107
6.2.4 . Influenţa avitaminozei E asupra organelor genitale şi embrionului ................ 107
6.2.5 . Influenţa avitaminozei E asupra sistemului imun ............................................ 108
6.3 . Interrelaţii. Antivitamine ........................................................................................ 108
3
2 . Surse de vitamină K ......................................................................................................... 123
3 . Metabolismul vitaminei K ............................................................................................... 124
3.1 . Absorbţia ................................................................................................................. 124
3.2 . Repartiţia. Depozitarea. Rezerve circulante ........................................................... 125
3.3 . Catabolizare şi eliminare ........................................................................................ 125
4 . Rolul biochimic al vitaminei K ....................................................................................... 126
4.1 . Rolul vitaminei K în coagularea sângelui ............................................................... 126
4.1.1 . Sistemul de coagulare a sângelui ..................................................................... 126
4.1.2 . Mecanismul de acţiune al vitaminei K asupra factorilor coagulării sanguine . 130
5 . Unităţi de activitate vitaminică K şi necesităţi nutriţionale ............................................. 133
6 . Vitamina K în stări fiziologice normale şi patologice ..................................................... 133
6.1 . Hipovitaminoza K ................................................................................................... 133
6.1.1 . Carenţa cauzată de un aport scăzut de vitamină K exogenă şi malabsorbţie ... 134
6.1.2 . Anomalii genetice ale factorilor de coagulare ................................................. 134
6.1.3 . Hipovitaminoza K în insuficienţa hepatică ...................................................... 135
6.2 . Hipervitaminoza K .................................................................................................. 135
6.3 . Interrelaţii. Antivitamine K ..................................................................................... 136
PARTEA II ...........................................................................................138
6
4 . Rolul biochimic al vitaminei B12 ..................................................................................... 244
4.1 . Rearanjamente intramoleculare .............................................................................. 245
4.2 . Reacţii de transmetilare .......................................................................................... 245
5 . Unităţi de activitate vitaminică B12 şi necesităţi nutriţionale .......................................... 246
6 . Vitamina B12 în stări fiziologice normale şi patologice................................................... 246
6.1 . Hipovitaminoza şi avitaminoza B12 ........................................................................ 246
6.1.1 . Anemia megaloblastică .................................................................................... 247
6.1.2 . Demielinizarea ţesutului nervos ....................................................................... 248
6.1.3 . Deficienţe ereditare în metabolismul metilmalonil-CoA ................................. 249
6.2 . Interrelaţii cu vitamine. Antivitamine ..................................................................... 249
ELEMENTE MINERALE......................................................................274
CAPITOLUL XVI ................................................................................................................... 276
7
1.2 . Rolul biologic al calciului ....................................................................................... 277
1.3 . Necesarul, deficienţa şi excesul de calciu ............................................................... 278
1.3.1 . Hipocalcemia extraparatiroidiană .................................................................... 280
1.3.2 . Hipocalcemia paratiroidiană şi pseudoparatiroidiană ...................................... 280
2 . FOSFOR ......................................................................................................................... 282
2.1 . Surse de fosfor ........................................................................................................ 282
2.2 . Metabolismul şi rolul biologic al fosforului ........................................................... 282
2.3 . Necesarul, deficienţa şi excesul de fosfor în organism ........................................... 284
2.3.1 . Hipofosfatemia ................................................................................................. 284
2.3.2 . Hiperfosfatemia ................................................................................................ 284
3 . MAGNEZIU ................................................................................................................... 286
3.1 . Metabolismul magneziului ..................................................................................... 287
3.2 . Rolul fiziologic al magneziului............................................................................... 288
3.2.1 . Rolul magneziului în formarea structurilor macromoleculare ......................... 288
3.2.2 . Magneziu – activator alosteric al enzimelor .................................................... 290
3.2.3 . Intervenţia magneziului în formarea complexelor enzimă - substrat ............... 291
3.2.4 . Rolul magneziului în menţinerea integrităţii membranare şi în reglarea
transportului ionilor..................................................................................................... 293
3.3 . Necesarul, deficienţa şi excesul de magneziu ......................................................... 294
3.3.1 . Hipomagnezemia ............................................................................................. 294
3.3.2 . Hipermagnezemia ............................................................................................ 295
4 . SODIU ŞI CLOR (Clorura de sodiu) .............................................................................. 296
4.1 . Sodiu ....................................................................................................................... 296
4.1.1 . Surse şi rolul fiziologic al sodiului .................................................................. 296
4.1.2 . Necesarul, deficienţa şi excesul de sodiu ......................................................... 296
4.2 . Clorul ...................................................................................................................... 297
4.2.1 . Surse de clor şi rolul fiziologic al acestuia ...................................................... 298
4.2.2 . Necesarul, deficienţa şi excesul de clor ........................................................... 298
4.3 . Clorura de sodiu ...................................................................................................... 299
4.3.1 . Surse şi rolul fiziologic al de clorurii de sodiu ................................................ 299
4.3.2 . Deficienţa şi excesul de clorură de sodiu în organism ..................................... 301
5 . POTASIU ....................................................................................................................... 304
5.1 . Surse de potasiu ...................................................................................................... 304
5.2 . Metabolismul potasiului ......................................................................................... 305
5.3 . Rolul fiziologic al potasiului................................................................................... 305
5.4 . Necesarul de potasiu ............................................................................................... 306
5.5 . Deficienţa şi excesul de potasiu în organism .......................................................... 307
10
Cuvânt înainte
Volumul III al seriei de Biochimie generală este o prezentare a structurii şi
funcţiilor viaminelor lipo- şi hidrosolubile şi a elementelor minerale. Este structurat în
trei părţi: I) Vitamine liposolubile (A, D, E, F, K); II) Vitamine hidrosolubile (B1, B2,
B3, B5, B6, B12, acid folic, biotină, vitamina C); III) Elemente minerale (calciu,
potasiu, fosfor, magneziu, sodiu, clor, mangan, seleniu, zinc, fier, cupru, fluor,
iod). Fiecare dintre acestea constituie o prezentare structurată şi clară care trece în
revistă: nomenclatura, structura chimică, răspândirea, necesităţile zilnice,
metabolismul. Demne de luat în seamă sunt corelaţiile între structură şi funcţie şi
prezentarea amplă a stărilor de hipo şi avitaminoză, tulburări de aport vitaminic şi
elemente minerale, antivitamine, interelaţii metabolice. Informaţiile prezentate
constituie o bază solidă pentru disciplinele de Enzimologie, Biochimia metabolismului
intermediar, Biochimie palologică, Biologie moleculară normală şi patologică.
Lucrarea are o largă adresabilitate fiind utilă: i) studenţilor de la secţiile şi
specializările de biochimie de la facultăţile de biologie, chimie şi inginerie
biochimică, ecologie; ii) studenţilor care urmează cursuri de biochimie la
facultăţile de medicină, farmacie, biotehnologie, etc.; iii) nu în ultimul rând
specialiştilor din domeniul biologiei, biochimiei, biotehnologiei, etc.
Scisă pe baza unei documentaţii recente, lucrarea reflectă experienţa didactică
şi ştiinţifică a autoarelor în domeniul biochimiei, preocuparea de a asigura studenţilor
informaţii actuale şi logice, uşor de asimilat şi corelate cu cele obţinute la alte
discipline din curriculum de biochimie.
Autoarele
11
12
INTRODUCERE
13
14
Istoric
16
iv) R. Kuhn şi G. Wendt (1938) au identificat piridoxina sau vitamina B6, iar în 1939 S.
Harris şi F. M. Felkers i-au determinat structura şi au realizat sinteză chimică; v) s-a
demonstrat că substanţele care puteau vindeca câinii de aşa numita boală „limba
neagră”, care avea simptoame asemănătoare cu ale pelagrei, sunt acidul nicotinic şi
amida sa. Aceste substanţe au fost izolate din ficat şi au fost reunite sub denumirea de
vitamină PP. S-a menţionat că aceşti compuşi se găseau şi în fracţia „vitamină”,
impură, izolată de către K. Funk în 1911 şi caracterizată anterior. În 1938, I. D. Sies şi
col. au folosit vitaminele PP în tratamentul pelagrei la oameni.
În prezent se cunosc proprietăţile fizico-chimice ale vitaminelor,
caracteristicile carenţelor, acţiunea şi rolul lor. Preocupările majore ale vitaminologiei
se axează pe posibilităţile de obţinere, testare şi condiţionare a vitaminelor, în scopul
valorificării în terapie şi în elaborarea unor măsuri generale de profilaxie pe plan
mondial. De asemenea există preocupări continue de elucidare a mecanismelor de
acţiune biochimică, mai ales la nivel celular şi molecular.
Pentru primele vitamine descoperite (A, D, B1, C, PP), distanţa dintre
descrierea bolilor şi descoperirea vitaminelor s-a extins pe perioade de sute şi mii de
ani; pe când pentru celelalte vitamine descoperite (B12, acid folic), etapele sunt mai
scurte şi chiar inversate.
Nomenc latură
17
A3, D2 - D6, B1-15, etc. La unele vitamine, în cadrul aceluiaşi indice numeric, s-au
format subgrupe care au fost notate cu litere mici; de exemplu: B12a , B12b , B12c.
Tabelul 1. Cronologia principalelor descoperirii ale vitaminelor şi a funcţiilor lor
Anul Descoperirea
1753 un medic scoţian preconizează prevenirea scorbutului prin
utilizarea sucului de lămâie;
1795 marina britanica oficializează recomandările sale;
1831 izolare β carotenului din morcov
1875 anumite afecţiuni oculare pot fi corectate prin
administrarea de ulei extras din ficat de morun;
1881 laptele conţine unul sau mai mulţi factori de creştere,
diferiţi de glucide, lipide, sau proteine şi care sunt necesari
dezvoltării mamiferelor tinere;
1897- „Beri-beri” este o maladie alimentară carenţială care poate
1906 fi vindecată prin administrarea unei substanţe hidrosolubile
prezentă în tărâţele de orez
1911 apariţia denumirii de vitamină;
1913 existenţa a două clase de vitamine: hidrosolubile şi
liposolubile;
1920 fitosterolii iradiaţi cu ajutorul luminii solare vindecă
rahitismul;
1926 izolarea vitaminei B1;
vindecarea anemiei pernicioase prin ingerarea unor
extracte hepatice;
1928 izolarea vitaminei C;
1929 existenţa unui factor specific antihemoragic;
β carotenul este o provitamină A
1931 structura chimică a vitaminei A;
1933 prima sinteză chimică a acidului ascorbic;
izolarea acidului pantotenic;
1935 structura şi sinteza riboflavinei; demonstrarea rolului de
coenzimă respiratoare;
izolarea biotinei;
7-dehidrocolesterolul reprezintă provitamina D naturală
1936 structura şi sinteza tiaminei;
tiamin pirofosfatul este coenzima piruvat carboxilazei;
structurile vitaminelor D2 şi D3;
izolarea vitaminei E;
1937 structura vitaminei PP şi identificarea nicotinamidei drept
constituent al coenzimelor NAD şi NADP;
18
1938 izolarea vitaminei B6;
1939 izolarea vitaminelor K1 şi K2 şi determinarea structurile
acestora;
1941 structura biotinei;
1946 prima sinteză industrială a vitaminei A;
1948 izolarea vitaminei B12;
structura acidului folic;
rolul de acidului pantotenic în structura coenzimei A;
1953 izolarea şi structura chimică a acidului lipoic;
1956 structura vitaminei B12;
1950- elucidarea mecanismelor de acţiune ale tiamin
1960 pirofosfatului, piridoxal fosfatului şi tetrahidrofolatului
1958 rolul 11 cis retinalului în biochimia vederii
1970- vitamina D3 acţionează prin transformare sa în compusul
1980 activ 1,25dihidroxicolecalciferol
1970 modul de acţiune al vitaminei B12;
1973- sinteza chimică totală a vitaminei B12;
1979
1980 acidul retinoic are un rol important în diferenţierea celulară
şi creştere;
Denumirea chimică - Comisiile de nomenclatură biochimică au stabilit reguli
raţionale pentru denumirea vitaminelor pe baza structurii lor chimice. De exemplu:
ergocalciferolul pentru vitamina D2, colecalciferolul pentru vitamina D3, piridoxina
pentru vitamina B6, tocoferoli pentru vitaminele E, acid pantotenic pentru vitamina B3,
etc.
Denumirea terapeutică- Desemnează efectul farmacodinamic al vitaminei:
vitamina antiscorbutică (vitamina C), antisterilică (vitamina E), antipelagroasă
(vitamina PP), vitamina coagulării (vitamina K), etc.
În practica medicală, farmaceutică şi biochimică pentru denumirea vitaminelor
se utilizează diferite variante. Deoarece cele mai multe dintre acestea au o conotaţie
istorică ele vor fi discutate la fiecare vitamină în parte.
19
observat că rolul acestor provitamine specio-specific, deoarece unele animale pot
realiza activarea lor în timp ce altele nu au această capacitate.
Se mai cunosc şi alţi factori esenţiali care posedă un comportament similar
vitaminelor dar care intră în structura celulelor, sau servesc ca sursă de energie. Din
această categorie de substanţe numite „vitagene” fac parte acizii graşi esenţiali (AGE),
reuniţi sub denumirea de vitamina F şi aminoacizii esenţiali (AAE). Din punct de
vedere fiziologic, stările carenţiale determinate de aceşti factori se aseamănă cu carenţa
vitaminică, cu deosebirea că există diferenţe substanţiale privind cantităţile necesare
funcţionării normale a organismului. Astfel, dacă în cazul vitaminelor necesarul este de
ordinul µg sau cel mult al mg care sunt de ordinul gramelor, în cazul vitagenelor
necesarul este de ordinul gramelor.
Vitamerele sunt substanţe naturale sau sintetice, înrudite cu vitaminele şi care
pot avea o acţiune similară cu acestea. Este cazul acidului pimelic care poate înlocui
biotina ca factor de creştere pentru Corynebacterium difteriae.
Conform cercetărilor efectuate de Burk (1944), în grupul vitamerelor pot fi
incluse şi formele active ale vitaminelor (forme diferite ale aceleaşi vitamine, sau
metaboliţi ai acestora). Noţiunea de „vitamere” este destul de imprecisă, iar cercetările
recente demonstrează că în această categorie nu pot fi incluse provitaminele, formele
active şi cele de metabolizare a vitaminelor. Ca o concluzie a celor discutate în
paragrafele anterioare, dacă termenul de „vitagene” îşi poate găsi o justificare, cel de
„vitamere” este inutil şi generator de confuzii.
Antivitaminele sunt substanţe cu acţiune antagonistă vitaminelor care produc
simptoame carenţiale specifice vitaminei respective. Ele pot acţiona prin: i) analogie
structurală- aceşti compuşi intră în competiţie cu o vitamină cu structură asemănătoare
(cazul cunoscut al antagonismului PAB-sulfamide); ii) alterarea structurii vitaminei- de
exemplu tiaminaza (rupe moleculă vitaminei B1), ascorbaza care are ca substrat
vitamina C, lipooxidazele care inactivează provitaminele A; iii) reacţie chimică cu
vitaminele- inhibă astfel biosinteza acestora; de exemplu 1,2-dibrom-4,5-
diaminobenzolii acţionează ca inhibitori ai sintezei de Vitamina B12.
Mecanismul de acţiune al antivitaminelor este utilizat în terapie (chimioterapie,
medicaţia cu anticoagulante) şi serveşte în cercetările experimentale pentru provocarea
avitaminozelor.
Vitaminele în medicină
20
Meritul lui Funk este de a fi descoperit prima vitamină (în realitate un amestec)
şi de a fi ajuns la concluzia că „bolile de tipul beri-beri şi scorbut nu îşi au originea în
infecţii sau intoxicaţii, ci în lipsa unor substanţe necunoscute din alimentaţie şi care, în
cantităţi foarte mici, sunt neapărat necesare, sănătăţii şi vieţii”.
În cazul în care necesităţile în vitamine nu sunt asigurate se instalează o
carenţă gradată, progresivă, care evoluează de la forme uşoare, precarenţă, până la
forme grave, chiar mortale. Deşi discutabilă, noţiunea de precarenţă este de mare
interes deoarece este mai apropiată de starea normală decât de cea patologică. Între
aceste forme aproape neobservabile şi formele grave denumite avitaminoze, există o
zonă largă de stări de hipovitaminoză. Aceste forme sunt mai uşoare, în mare măsură
reversibile au prin manifestări clinice şi biochimice caracteristice.
După cauzele care le produc hipo- şi avitaminozele se împart în două categorii
(Figura 1.):
1. primare - include carenţele determinate de: i) lipsa reală a vitaminelor din
alimente (alimentaţie deficitară, subnutriţie) sau ca urmare a distrugerii lor din
alimente; ii) tulburările de absorbţie; iii) alterarea florei microbiene intestinale, aceasta
fiind o sursă de vitamine care asigură o cotă importantă din necesităţile organismului;
iv) imposibilitatea transformării provitaminelor în vitamine; etc.
2. secundare - include carenţe determinate de: i) existenţa, în anumite stări
fiziologice speciale sau patologice, a unor necesităţi crescute de vitamine. În aceste
cazuri, un aport, care pentru persoane sănătoase este considerat normal, nu asigură
necesarul organismului pentru vitamina respectivă; ii) prezenţa în alimente a unor
avitamine naturale; iii) administrarea unor medicamente care antagonizează cu
vitaminele; iv) afectarea unor organe implicate în metabolizarea vitaminelor; etc.
21
Figura 1. Definirea stărilor patologice asociate cu carenţa sau excesul de vitamine
22
Vitaminele ca „factori esenţiali”
Tabelul 2. Microorganisme prezente în flora intestinală şi vitaminele pe care le pot produce prin procesul
de vitaminogeneză
Microorganisme B1 B2 PP B6 Pantotenic Biotina Folic Inozitol
Pseudomonas + + + + + + + +
fluorescens
Proteus vulgaris + + + + + + + +
Clostridium butylicum + + + + + + + +
Aerobacter faecalis - + + - + - - -
Escherichia coli + + + - - + - -
Bacillus mesenthericus + ++ + - - - - -
23
Bacillus alcaligenes + + + - - + - -
faecalis
24
îndeplinesc un rol structural şi funcţional. Aportul alimentar de oligoelemente este şi el
foarte redus; iv) elemente adiţionale: arseniu, cadmiu, nichel, siliciu, staniu şi vanadiu.
Unele dintre aceste elemente sunt necesare nutriţiei organismului, dar nu îndeplinesc
funcţii esenţiale în organism; v) elemente recunoscute ca fiind toxice pentru organism:
mercurul şi plumbul.
Majoritatea elementelor minerale din organism, indiferent că sunt de natură
exogenă sau endogenă, şi de proporţia în organism, prezintă unele trăsături comune de
metabolism.
Metabolismul general al elementelor minerale
Cu excepţia sodiului şi potasiului, majoritatea elementelor minerale,
importante din punct de vedere nutriţional, se găsesc în hrană că atare, sub formă
legată. De aceea absorbţia lor este întârziată şi redusă. Pentru a putea fi mai uşor
absorbite prin mucoasa intestinală., elementele minerale se leagă la proteine specifice
de transport.
Vehicularea lor ulterioară prin sânge şi depozitarea se realizează tot cu ajutorul
unor proteine de transport specifice. În tabelul 3 sunt prezentaţi principalii compuşi cu
rol de transport al elementelor minerale în organism:
Tabelul 4. Căile de excreţie ale oligoelementelor. (n – necunoscut, (+) – concentraţie mică; (-) absent)
oligoelement bilă urină suc transpiraţie celulele
pancreatic epiteliale
eliminate în
25
urină
Co - ++ - - -
Cr + ++ - - -
Cn ++ - - - -
Fe - - - - +
Mn ++ - - - -
Mo - + - - -
Se n - - - -
Zn + + ++ ++ +
26
această formă, sau sub alte forme, vitaminele participă în realizarea unor procese
biochimice importante, cum ar fi:
a) în reacţii de oxidoreducere, fundamentale pentru toate celulele. Astfel
vitamina B2 este cofactor enzimatic al flavinenzimelor, vitamina PP al
+ +
piridindehidrogenazelor (NAD , NADP ), vitaminele E şi K participă în sistemele
chinonice, vitamina C în sistemul endiol-dioxo, etc.;
b) în metabolismul aminoacizilor, ca parte activă a aminoacid-
decarboxilazelor, deaminazelor, transaminazelor, etc.;
c) în metabolismul fragmentelor „C1”: decarboxilazele α- cetoacizilor, în β-
carboxilare (biotina) şi în transferul fragmentelor „C1” - transformilări, transmetilări
(vitaminele folinice), etc.;
d) în transferul fragmentelor „C2” şi a lanţurilor acil (de exemplu acizii graşi)
sub formă de coenzimă acetilantă „ CoA-SH” (cu acid pantotenic), etc.;
e) în cadrul hidrolazelor, ca de exemplu, efectul activator al inozitolului asupra
hidrolizei catalizate de amilaze sau a acidului ascorbic asupra esterazelor, etc.
Vitaminele joacă un rol important şi în procesele biochimice dinamice, în
interacţiunile dintre metaboliţi şi antimetaboliţi. Relaţia dintre aceştia şi medicamente a
fost pentru prima dată demonstrată în cazul PAB (acidul p-amino benzoic), substanţă
cu rol vitaminic, a cărei activitate biologică este inhibată de sulfamide şi care
funcţionează ca antimetabolit. De fapt, relaţia dintre cei doi compuşi este reciprocă şi
competitivă şi depinde, majoritar de concentraţia şi activitatea specifică a partenerilor.
S-a observat că efectul terapeutic al sulfamidelor este anulat de concentraţii mari de
PAB. Astfel de mecanisme stau la baza dezvoltării chimioterapiei moderne.
În prezent se acordă o importanţă deosebită interacţiunilor vitamină - vitamină,
dintre vitamine - hormoni şi vitamine - medicamente, interacţiuni care se traduc prin
efecte de sinergie şi potenţare, sau de scădere a acţiunii diferiţilor compuşi implicaţi.
27
PARTEA I
Vitamine liposolubile
28
29
CAPITOLUL I
VITAMINELE A
30
1916 de către Drummond. El a arătat că acest factor nu era distrus de substanţe alcaline
şi că în urma saponificării se separa în fracţia nesaponificabilă.
P.Karrer şi col., (1931) au izolat vitamina A şi i-au determinat structura
chimică, iar în 1937 s-a reuşit sinteza ei în laborator . Studiile realizate pentru
identificarea posibilelor surse de vitamină A pentru organismul animal, au condus la
identificarea carotenoizilor, substanţe biosintetizate în special de plante. În 1938, Euler
şi Karrer au demonstrat că substanţele colorate din plante, carotenii, au acelaşi efect
fiziologic ca şi vitamina A, desemnându-i ca fiind provitamine A. Rolul de precursori a
fost demonstrat după administrarea unei cantităţi mari de caroten şobolanilor care
prezentau avitaminoză experimentală. În urma analizei ţesutului hepatic s-a constatat
că 99% din vitamină A provenea din carotenul administrat.
Cercetările ulterioare au demonstrat că provitaminele sunt generos distribuite
în regnul vegetal, iar vitamina A poate fi identificată numai la animale, mai ales în
ficatul şi viscerele de peştilor şi mamiferelor.
Structura β-carotenului a fost determinată între 1928-1930, iar în 1950 a fost
pentru prima dată preparat prin sinteză. Concomitent au fost caracterizate structural şi
funcţional şi alte provitamine naturale din plantele verzi: α- şi γ-carotenii,
criptoxantina, afanina, mixoxantina, afamicina: În ficat a fost identificată: hepaxantina.
În 1986, Gross şi Budawski, au constatat că unii peşti de apă dulce sintetizează
retinolul (vitamina A1) din β-caroten şi derivaţii lui oxigenaţi (izozeaxantina,
cantaxantina şi astaxantina).
31
Dintre precursorii naturali ai vitaminelor A, cei mai importanţi sunt α-, β- şi γ-
carotenii. Au fost izolate şi caracterizate şi criptoxantina, mixoxantina, afanina,
leprona, echinenona (Figura 1.1).
Carotenoizii, compuşi organici larg răspândiţi în regnul vegetal şi animal, sunt
substanţe cristaline polienice, constituite din unităţi izoprenice. În toate ţesuturile
plantelor există o serie de caroteni care diferă între ei doar prin raportul dintre atomii
de carbon şi hidrogen. Numele de „caroteni” a fost atribuit de Twet, în 1911,
pigmenţilor galbeni din plante. Structura polienică prin numărul mare de duble legături
conjugate le conferă culori diferite care variază de la galben la portocaliu şi respectiv
de la roşu la violet. Tot dublele legături din catena polienică conferă carotenoizilor
izomerie cis-trans, motiv pentru care prezintă un număr mare de stereoizomeri.
Stereoizomerii se pot diferenţia în funcţie de spectrul de adsorbţie.
Teoretic, cele 9 duble legături din lanţul izoprenic al α- şi β- carotenilor, ar
putea determina un număr de 29 = 512 izomeri cis-trans. Având în vedere distanţele
dintre atomii de carbon angajaţi în dublele legături, atomii de hidrogen şi radicalii
metil, nu toate dublele legături sunt suficient de active steric şi astfel numărul
izomerilor reali posibili este mult mai mic. Majoritatea provitaminelor naturale sunt
all-trans, izomeri mai săraci în energie şi deci mai stabili. Sub acţiunea catalitică a I2,
prin încălzire dar şi prin alte metode se obţin amestecuri de izomeri cis-trans, care pot
fi separaţi cromatografic.
Carotenii sunt substanţe solubile în grăsimi şi solvenţi organici şi insolubili în
apă. Datorită gradului înalt de nesaturare carotenoizii se oxidează foarte uşor în
prezenţa luminii şi în contact cu aerul.
35
36
Forma aldehidică (Retinal1), sau aldehida vitaminei A1 a fost extrasă din
pielea unor broaşte (Rana pipiens, Rana aesculanta) şi din retină. La fel ca şi forma
alcoolică prezintă mai mulţi stereoizomeri: all-trans retinal; 13-cis retinal, sau
neoretinal;, 11-cis retinal, sau neoretinalb; 11,13-di-cis retinal, sau neoretinalc; 9-cis
retinal, sau izoretinala; 9-13-di-cis retinal, sau izoretinalb.
37
cele veştejite, alături de carotenoizi întâlnim xantofile (hidroxi-, aldohidroxi- şi
cetohidroxi-carotenoide). Aceşti compuşi mai sunt prezenţi în ciuperci şi bacterii.
La om, cea mai importantă sursă de caroten o reprezintă o serie de alimente de
natură vegetală prezentate în tabelul 1.1.
38
iononică. Păsările conţin carontenoizi în măsura existentei lor în hrană. Din punct de
vedere structural predomină structura β-iononică.
Mamiferele conţin carotenoide cu structură α- şi β- iononică. Principalii
pigmenţi se găsesc în sânge (100-300µg/100 ml sânge), ficat (2 mg/kg corp,
predominând forma β) şi ţesut adipos. Ţesutul muscular este în general sărac în
caroteni, iar în muşchiul inimii încă nu a fost identificat.
În biochimie, farmacie şi medicină interesează îndeosebi carotenoizii ale căror
lanţuri polienice prezintă cicluri iononice la una sau la ambele extremităţi. În figura
1.1. sunt prezentate structurile carotenoizilor cu rol de provitamine. Structural, aceştia
sunt derivaţi de la licopen. α-carotenul poate fi considerat un licopen care are la capăt
un ciclu de α-iononă, în timp ce β-carotenul are două cicluri β-iononice, iar γ-carotenul
numai un grup β-iononic terminal.
39
administrat ca supliment nutriţional poate fi convertit de către organism într-un
microgram de retinol. Dacă β-carotenul provine din alimente, sunt necesare 12µg β-
caroten pentru ca organismul să obţină un microgram de retinol. Alte carotenoide sunt
mai puţin eficiente deoarece se absorb mai greu decât β-carotenul şi duc la obţinerea
unei rate de echivalenţă în retinol (RER) de 24:1. Valorile RER pentru retinol şi alte
carotenoide sunt prezentate în tabelul 1.2.
Tabelul 1.2: Rata de echivalenţă în retinol pentru β-caroten şi alte carotenoide
Cantitate consumată Cantitatea convertită la RER
retinol
1µg de vitamină A din dietă sau ca 1 µg retinol 1:1
supliment nutriţional
2 µg de β-caroten ca supliment nutriţional 1 µg retinol 2:1
12 µg β-caroten din dietă 1 µg retinol 12:1
24 µg α-caroten din dietă 1 µg retinol 24:1
24 µg β-criptoxantină din dietă 1 µg retinol 24:1
40
minus 230C. Prepararea culinară nu duce la distrugerea vitaminelor, cu excepţia
grăsimilor prăjite şi a celor râncede care au efect catalitic şi distrug vitamina A.
Studiile efectuate au indicat că există doi factori majori care controlează
utilizarea de către organism a surselor de vitamină A: i) modul de transport; ii)
mărimea particulei de vitamină A care este transportată. Experimentele au dovedit că
vitamina A din soluţiile uleioase este mai greu absorbită la nivelul peretelui intestinal
decât atunci când este în soluţie apoasă. Din păcate, vitaminele A din alimente,
dispersate în mediu apos, sunt supuse acţiunii oxigenului din aer, care are un efect
distructiv important.
Tabelul 1.3: Conţinutul în vitamină A al principalelor alimente din dietă
Alimente Cantitate Vitamina α- α- β- β-
A (µg caroten caroten caroten caroten
RAE) (µg) (µg (µg) (µg
RAE) RAE)
ulei din ficat 1 lingură 4,080 0 0 0 0
de cod
fulgi de ceaşcă 140-280 0 0 0 0
cereale
ouă 1 ou mare 119 0 0 0 0
unt 1 lingură 107 0 0 0 0
lapte 1 ceaşcă 76 0 0 0 0
integral
cartofi dulci ½ de 1,136 0 0 13,635 1,136
ceaşcă,
piure
morcov ½ de 595 2,975 124 5,655 471
ceaşcă,
tăiat
mărunt
spanac ½ de 393 0 0 4,717 393
ceaşcă,
gătit
caise un fruct 74 0 0 893 74
3. Metabolismul vitaminelor A
3.1 . Biogeneza carotenilor provitaminici
Cei mai importanţi precursori naturali ai vitaminelor A sunt: α-, β- şi γ-
carotenii, iar după carotenoizi se cunosc cel puţin şapte reprezentanţi, care probabil pot
41
fi grupaţi în categoria provitaminelor A: criptoxantina, afanina, afanicina, mixoxantina,
echinenona, leprona şi hepaxantina.
Pentru prima oară, carotenii au fost izolaţi din morcovi, de către
H.Wakenroder, sub formă de cristale roşii-rubinii, pe care le-a denumit „carotină”. În
1907 Willstäter a demonstrat identitatea structurală a carotenului din morcov cu cel din
frunză (C40H56).
În 1931, I. Kuhn a reuşit să descompună carotenul cu ajutorul metodei de
cromatografie adsorbţie, în 3 izomeri (α-carotenul circa 10%, β-carotenul circa 90% şi
γ-carotenul circa 0.1%).
Cercetările efectuate de Gold-Smitht şi col., în 1964, au demonstrat că toţi
carotenii au acelaşi precursor denumit fiten - C40H64-, care are la bază acetil-CoA care
provine din metabolismul glucidelor, lipidelor şi chiar al proteinelor. Majoritatea
compuşilor saturaţi ai fitenului conţin 9 duble legături, din care 3 sunt conjugate.
Structura fitenului este similară cu cea a scualenului făcând excepţie doar legătura
centrală, care este nesaturată. Fitenul (C40H64) poate fi dehidrogenat, dând o serie de
compuşi care se găsesc în natură. Dintre aceştia enumerăm: fitofluenul -C40H62-, zeta-
caroten -C40H60-, neurosporenul -C40H58-, licopenul -C40H56-, dehidrolicopenul - C40H54-
şi bis-dehidrolicopenul -C40H52-.
Prima teorie a biogenezei carotenoizilor a fost prezentată de W.Poter şi
E.Lincoln, care au stabilit rolul iniţial al tetrahidrofitenului, care este dehidrogenat spre
fiten, fitofluen, tetrahidrolicopen (neurosporen) şi licopen (Figura 1.2).
42
Licopenul dă naştere la γ- şi β-caroteni iar α-carotenul apare prin izomerizarea
γ-carotenului. Această teorie a fost sprijinită de lucrări experimentale pe varietăţi de
tomate, care au dovedit că acestea conţin compuşii menţionaţi.
Mai târziu, W.Goodwin a ajuns la concluzia că sinteza de β-caroten, cel puţin
în etapele finale, nu trece prin licopen. Chichester C.O. şi col., Mackinney G. au
propus o schemă generală de formare a carotenoizilor (carotenoidelor) în 3 etape:
i) în prima etapă are loc formarea unei substanţe intermediare, numită fiten, care este
un precursor comun al tuturor reacţiilor ulterioare de sinteză; ii) în etapa a doua, din
fiten se formează un alt precursor, fitofluenul, din care vor deriva compuşii alifatici şi
cei alchilici; iii) în etapa a treia, pe o cale independentă se formează carotenoizii de
natură alchilică.
În aceeaşi perioadă J.Rabourn unifică etapele biogenezei şi propune schema
prezentată în figura 1.2.
J. Claes, folosind un mutant al algei Chlorella, a stabilit condiţiile în care are
loc biosinteza carotenoizilor şi xantofilelor. În urma cercetărilor efectuate a ajuns la
concluzia că mutanţii de Chlorella crescuţi în aerobioză, la întuneric, produc precursori
de caroten. Când sunt crescuţi în anaerobioză, şi iluminaţi cu lumină roşie, precursorii
se transformă într-un amestec de α-, β- şi γ-caroten. Dacă procesul continuă cu aerarea
sistemului, la întuneric, se produc xantofile, care nu sunt altceva decât carotenoizi
oxigenaţi de culoare galbenă.
O serie de cercetări efectuate în aceiaşi perioadă, au arătat că formarea
vitaminelor A1 şi A2 se realizează prin conversia β-carotenului.
În toate ţesuturile vegetale există o serie de carotenoizi care diferă între ei prin
raportul C/H. Aceştia au ca precursor comun fitenul (C40H64), care la rândul său
provine din acetil-CoA, produs intermediar al catabolismului glucidic, lipidic şi chiar
proteic.
Biogeneza carotenilor porneşte de la fragmentele „C2 active” (acetil-CoA) şi
trece printr-o serie de intermediari, comuni cu cei din biosinteza sterinelor, ca de
exemplu acid β-hidroxi-β-metil-glutaril-CoA, acid mevalonic (MVA), mevalon-
pirofosfat, izopentenil-5-pirofosfat, dimetilalil-pirofosfat, geranil-pirofosfat, farnezil-
pirofosfat. Din acest punct căile se despart spre: i) plastochinone, ubichinone şi
respectiv spre scualen, iar de la acesta spre colesterol hormoni steroizi şi în final
vitamine A; ii) caroteni prin intermediul geranil-geranil-pirofosfat.
Experienţele cu acetat marcat au demonstrat că prin condensarea succesivă a
trei molecule de acetil-CoA se formează acid mevalonic. Prin hidroliza legăturii
43
macroergice se formează acid β-hidroxi-β-metil-glutaric care, în urma unor procese de
oxido-reducere, trece în acid mevalonic. Sub acţiunea unei kinaze specifice,
mevalonatul este fosforilat succesiv la gruparea alcoolică primara cu formarea finală a
izopentenil-pirofosfatului, forma activă a izoprenului. Sub acţiunea
izopentenilizomerazei acesta trece în dimetilalilpirofosfat care, prin condensare, trece
în geranil-pirofosfat, şi apoi în farnezil-pirofosfat.
Căile de conversie ale farnezil-pirofosfatului în caroteni nu sunt pe deplin
elucidate. Unii autori consideră că unul din precursorii ciclici ai carotenilor este
licopersina, un compus nesaturat cu 40 atomi de carbon, care se formează din patru
molecule de geranil-pirofosfat. Alţi autori consideră că ciclizarea are loc la nivelul
licopinei. Experienţele pe Chlorella vulgaris au demonstrat că licopina se formează din
neurosporen, alături de caroteni (Figura 1.3.)
Dacă hrana animalelor şi a omului nu conţin vitamina A, aceste organisme sunt
capabile să o sintetizeze prin conversia provitaminelor A, biologic active. În acest sens,
au fost elaborate mai multe ipoteze:
a) β-carotenul posedă un potenţial de conversie în vitamina A de două ori mai
mare decât α-carotenul şi de patru ori mai mare decât γ-carotenul. În acest caz, unii
autori consideră că procesul de conversie constă în scindarea hidrolitică a β-carotenului
în două molecule de retinol;
licopina
Figura 1.3. Căile de conversie ale neurosporenului
44
Se presupune că locul iniţial de atac al enzimei îl constituie dublă legătură din
catena polienică, aflată în vecinătatea ciclului iononic, cu formarea β-apo-10’-
carotinalului ca produs intermediar.
Procesul continuă cu desprinderea treptată a câte 2 atomi de carbon până la
obţinerea formei aldehidice a vitaminei A. Degradarea oxidativă este stopată după
formarea retinalului, deoarece moleculă acestuia posedă o grupare metil în poziţia β-
faţă de gruparea aldehidică (Figura 1.4).
3.2 .Absorbţia
3.2.1 Absorbţia carotenilo r
Absorbţia carotenilor are loc la nivelul intestinului subţire în mod diferit, în
funcţie de specie. Cea mai mare capacitate de absorbţie se întâlneşte la om şi maimuţă,
în timp ce capra nu absoarbe carotenoizii şi nici xantofilele. Bovinele asimilează numai
carotenoizii, iar păsările absorb mai ales xantofilele.
20 – 60% din raţia zilnică de vitamină A ingerată sub formă esteri retinil esteri
şi de provitamine (carotenoide) sunt absorbite la nivelul intestinului. Mecanismul de
absorbţie variază în funcţie de natura alimentelor şi cantitatea lor şi în funcţie de modul
în care ele au fost administrate.
Provitaminele A, mai ales β-carotenul, sunt absorbite printr-un mecanism
pasiv, încă foarte puţin cunoscut. În alimente carotenoidele sunt legate de proteine în
complexe numite „caroteno-proteine”. Disocierea carotenoidelor de proteine se
realizează sub acţiunea proteolitică a enzimelor digestive, după care sunt dizolvate în
miceliile lipidice, sub acţiunea sărurilor biliare. În această formă, ele sunt absorbite în
intestinul subţire, în principal la nivelul duodenului şi a jejunului printr-un mecanism
de difuziune pasivă. Erdam şi col. (1993), au emis ipoteza existenţei altor mecanisme
de transport care implică anumite tipuri celulare şi/sau transportori specifici
intracelulari care nu sunt încă deplin caracterizaţi.
45
Figura 1.4. Mecanismul de clivare a β-carotenului
47
fosfolipidelor. Esterii astfel formaţi sunt incorporaţi în chilomicroni, excretaţi în limfă
şi puşi în circulaţia generală. Dacă se absorb cantităţi mari de vitamină A, excesul de
retinol este esterificat, în celulele intestinale, sub acţiunea acil-CoA-retinil-acil-
transferazei (ARAT), după care sunt stocaţi în particulele lipidice intra-citoplasmatice.
49
Figura 1. 7. Transportul şi depozitarea vitaminei A
51
comun, identic, 11-cis-retinalul. Prezenţa acestuia este un exemplu ilustrativ de
evoluţie convergentă a speciilor (Figura 1.8.).
Retina este o membrană fină. Jumătatea sa posterioară reprezintă retina
vizuală, fotosensibilă, care conţine două tipuri de celule fotoreceptoare, activate de
către lumină: i) conurile- în număr de aproximativ 3 milioane, de dimensiuni mai mici,
situate în partea centrală a retinei vizuale, adaptate pentru lumina puternică şi
responsabile de vederea deplină, colorată; ii) bastonaşele- în număr de aproximativ 1
bilion, situate în partea periferică a retinei vizuale. Ele nu percep culorile şi sunt
adaptate pentru vederea slabă, crepusculară şi nocturnă, numită “scotoptică” (vederea
în întuneric).
Procesul fotosensibilităţii este iniţiat la nivelul bastonaşelor sau conurilor din
retină, prin absorbţia luminii de către pigmenţii vizuali care constituie “instrumentele
moleculare ale vederii”: rodopsina (purpura vizuală) din bastonaşe şi pigmenţii proteici
din conuri (iodopsina, cianopsina). Celulele fotoreceptoare convertesc lumina în
mişcare atomică şi aceasta în impuls nervos. Bastonaşele şi conurile stabilesc sinapse
cu celulele bipolare, care, la rândul lor, interacţionează în retină cu alte celule
nervoase. Semnalele electrice generate de fotoreceptori parcurg o arie definită, în zona
celulelor nervoase din retină şi sunt transmise prin fibrele nervilor optici în creier.
Retina are deci o funcţie dublă: de transformare a luminii în impulsuri nervoase şi de
“integrare” a informaţiei vizuale.
Funcţiile fiziologice ale retinei sunt compartimentate distinct, într-un mod
special, în cadrul segmentelor “extern” şi “intern”. Întregul ansamblu este delimitat de
o membrană plasmatică (Figura 1.8).
Segmentul “extern” constituie formaţiunea specializată pentru fotorecepţie (cu
un turn-over de refacere de aproximativ 10 zile). El conţine un pachet de aproximativ
1.000 de discuri suprapuse, aşezate pe axul lung al bastonaşelor.
Segmentul “intern” are caracteristicile celulelor obişnuite, generatoare de
energie. El este bogat în ribozomi, implicaţi în biosinteza proteinelor, şi în mitocondrii
care generează ATP. Segmentul intern atinge nucleul, care este învecinat cu corpul
sinaptic şi respectiv cu veziculele sinaptice care stabilesc sinapse cu neuronii bipolari
implicaţi în transmiterea semnalelor declanşate de excitaţia vizuală.
52
Figura 1.8. Compartimentarea funcţiilor fiziologice ale retinei
53
ireversibile. Ele pot devin reversibile, in vivo, sub acţiunea enzimelor şi in vitro, prin
reacţii fotochimice la temperaturi scăzute.
Pigmentul vizual este excitat de un singur foton (Figura 1.8). Deoarece această
cuantă de lumină este foarte slabă şi efectul s-ar pierde, este necesară o amplificare
specială. S-au enunţat mai multe ipoteze privind mecanismele de amplificare: i)
conform ipotezelor catalitice, cuanta de lumină acţionează asupra pigmentului vizual
şi determină o modificare a legăturii retinol-opsină, cu eliberarea unor centri activi care
pot induce o reacţie enzimatică, amplificată. Conform acestei ipoteze rodopsina ar avea
rol de ATP-ază; ii) în cadrul ipotezelor membranare apar diferite variante: Teoria
simplistă consideră că structura membranară a bastonaşelor şi conurilor acţionează ca
un izolator între cele două feţe încărcate diferit (+ şi -), între care se situează
fotopigmentul. După o altă ipoteză, 11-cis-retinalul din rodopsină ar fi ataşată de o
moleculă lipidică, fosfoetanolamina. Grupul cromofor ar rămâne legat de aceasta până
la stadiul de metarodopsina I. În cursul transformării acesteia în metarodopsina II s-ar
produce izomerizarea la all-trans-retinal, cu migrarea spre gruparea ε-NH2 a lizinei din
scotopsină; iii) concepţia modernă a biochimiei vederii consideră că evenimentul
primar constă în izomerizarea 11-cis-retinalului la all-trans-retinal şi este însoţit de
modificări conformaţionale care conduc la decolorarea rodopsinei şi desfacerea all-
trans-retinalului de opsină. În urma acestor procese energia fotonului este convertită în
mişcare atomică.
Următorul pas important este generarea influxului nervos. În aceste procese
rolul major revine ionilor de Na+ pentru care membrana segmentului extern este foarte
permeabilă. Astfel, la întuneric ionii de Na+ pătrund în segmentul extern, difuzează în
54
segmentul intern de unde sunt eliminaţi printr-o pompa dependentă de ATP. La lumină
pompa de sodiu este blocată şi are loc o hiperpolarizare a membranei plasmatice care
este transmisă pasiv spre corpul sinaptic. Aceste schimbări ale permeabilităţii şi
hiperpolarizarea sunt semnale puternic amplificate la nivelul segmentului extern.
Mecanismul prin care izomerizarea unei singure molecule de 11-cis-retinal, din
membrana unui disc, este capabilă să determine modificarea permeabilităţii membranei
pentru Na+ nu este total elucidat.
Procesul vederii reprezintă o secvenţă de reacţii biochimice care se desfăşoară
ciclic. În cursul excitaţiei luminoase au loc reacţii de decolorare ale rodopsinei cu
eliberarea opsinei şi all-trans-retinalului. În întuneric se desfăşoară reacţii de refacere,
respectiv transformarea all-trans-retinalului în 11-cis-retinal, singurul capabil să se lege
la opsină pentru a reconstitui rodopsina. Aceste refaceri implică enzime şi reacţii
biochimice diferite.
În condiţii normale, în retină se menţine un echilibru între rata desfacerii şi
refacerii rodopsinei şi între formele retinal şi retinol. Acest proces implică relaţii
permanente de schimb cu fondul general de vitamină A al organismului:
55
1 µg retinol reprezintă 6 µg β-caroten pur sau 12 µg amestec de caroteni,
respectiv 3,3 unităţi internaţionale (U.I.).
Necesarul zilnic de vitamină A pentru om a fost stabilit de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii (OMS) în funcţie de vârstă şi de sex (Tabelul 1.4).
Acest aport este considerat ca fiind necesarul zilnic minim de vitamină A de
origine alimentară pentru menţinerea unui nivel normal de retinol în organism.
Necesităţile de vitamină A se modifică în funcţie de statusul funcţional al
organismului, motiv pentru care în diferite stări patologice necesarul vitaminic este
adaptat la condiţiile fiziologice ale organismului.
57
Alimentaţia artificială reduce semnificativ aportul de vitamină A, determinând
carenţe cu efect patologice oculare şi generale la sugar.
Deoarece cantitatea efectivă de lapte la sugari este foarte importantă se impune
analiza zilnică a aportul vitaminic, pentru a preveni hipovitaminoza sau avitaminoza.
4.2 . Hipovitaminoza A
Carenţa în vitamină A poate apare din două cauze majore: i) cauze alimentare;
ii) cauze patologice.
Deficitul alimentar poate surveni în urma unei diete sărace în provitamine,
vitamine, grăsimi şi proteine. Carenţa este accentuată de malnutriţie care determină o
scădere a proteinelor serice totale şi deci şi a proteinei transportoare a vitaminei A
(RBP).
Dintre cauzele patologice amintim: i) cazurile în care bila se găseşte în cantităţi
mici sau lipseşte; de exemplu în icterul prin obstrucţie sau fistulă biliară, s-a observat şi
o carenţă de vitamină A, deoarece pentru absorbţia vitaminei şi a carotenilor este
necesară prezenţa bilei; ii) dietele sărace în grăsime determină o absorbţie insuficientă
de caroteni şi vitamină A; iii) ciroza hepatică deoarece în această maladie este
dereglată şi depozitarea vitaminei A; iv) diabetul zaharat, hipotiroidism şi mixedem,
deoarece în aceste maladii este împiedicată transformarea carotenului în vitamină A.
Observaţiile clinice şi experimentale semnalează următoarele manifestări ale
carenţei vitaminei A: încetarea creşterii, pierderea în greutate, scăderea rezistenţei la
infecţii şi toxine, tulburări la nivelul ochiului, pielii, aparatului urogenital, digestiv şi
respirator şi respectiv al glandelor exocrine şi endocrine, etc. Aceste manifestări relevă
acţiunile multiple ale vitaminei A.
Vitamina A este necesară creşterii statuare şi ponderale. La copii şi animale
tinere se înregistrează leziuni precoce şi specifice în care iniţial este afectat scheletul şi
apoi ţesuturile moi. Se înregistrează o încetare a diviziunii celulare şi atrofia celulelor
deja formate din ţesutul conjunctiv, respectiv cartilaje. Astfel, în carenţă,
mucopolizaharidele care formează substanţa de bază a acestor ţesuturi au un nivel
scăzut şi cresc odată cu administrarea vitaminei A.
Carenţa de vitamină A poate determina alterarea amplasării şi activităţii
osteoblastelor şi osteoclastelor care se manifestă prin stagnarea creşterii oaselor.
Aceste modificări determină adesea apariţia de leziuni mecanice în condiţiile în care
celelalte ţesuturi (ex., nervos) cresc relativ normal. Stări patologice de acest tip conduc
la leziuni neurologice secundare deoarece constau în comprimarea creierului şi
măduvei osoase (care nu se pot dezvolta normal în spaţiul restrâns oferit de craniu şi
58
coloana vertebrală, prematur osificate), în degenerarea nervilor cranieni (în special
nervul optic, olfactiv şi acustic) şi a rădăcinii nervilor periferici şi rahidieni. Dinţii
prezintă erupţii întârziate, rădăcini rău implantate şi modificări de formă şi culoare, pe
fondul alterării smalţului dentar.
60
vascularizarea, cheratinizarea şi opacifierea corneei. Secreţia glandelor lacrimale este
tulburată, ochiul deschis nu mai prezintă luciu, apare senzaţia de corp străin, datorită
uscării corneei care se poate necroza ducând la instalarea cheratomalaciei. Aceasta
poate fi însoţită de suprainfecţii, puroi, ulceraţii, necroza corneei şi perforarea ochiului,
procese ireversibile care compromit vederea.
4.3 . Hipervitaminoza A
Hipervitaminoza A este determinată de administrarea unei cantităţi prea mari
de vitamină A, într-o perioadă scurtă de timp. Hipervitaminoza A apare relativ rar.
Abuzul de retinol provoacă la animale şi la om, o serie de tulburări. O dietă
abundentă în vegetale care conţin caroteni- ardei kapia, gogoşari, morcovi, spanac-
determină apariţia xantozei cutanate, care duce la colorarea mucoasei şi a pielii.
La animalele de experienţă intoxicaţiile cu retinol s-au manifestat prin
pierderea în greutate, dispariţia luciului blănii, căderea părului, edeme ale botului şi
ochilor şi decalcifierea masivă care nu poate fi împiedicată prin administrarea de
vitamină D. La animalele adulte aceste simptoame sunt însoţite de hemoragii interne.
De asemenea, se înregistrează creşterea cantităţii de lipide din ficat, intestin şi creier,
scăderea concentraţiei lor din rinichi, creşterea colesterolului în toate ţesuturile cu
excepţia inimii,
Consumul exagerat de caroteni (2 kg morcovi/zi/o lună) - produce “icterul
carotenic” caracterizat prin: hipercarotinemie, hiperlipemie, hipercolesterolemie,
depozitarea exagerată a carotenilor în piele, hepato-spleno-megalie, anemie secundară.
Când această stare apare pe fondul scăderii capacităţii de transformare a provitaminelor
A în vitamină A, se înregistrează hipercarotinemie cu avitaminoză A.
Consumul exagerat de untură de peşte, ficat de peşte oceanic, sau ficat de urs
polar (20.000-50.000 U.I. vit.A/kg) poate provoca depresie, somnolenţă, greaţă şi
descuamări ale pielii în jurul gurii. Dozele mari de vitamină A produc adevărate
intoxicaţii care se manifestă prin oboseală, cefalee, tulburări cutanate, căderea părului.
În cazul administrării la copii de supradoze de vitamină A - 5.000 U.I./kg
greutate corporală/zi/timp de 5 zile - cu scopul de a trata unele afecţiuni dermatologice
sau pentru creştere, conduce la apariţia cefaleei, insomniei, anorexiei, pierderea
luciului părului şi căderea lui, hepato-spleno-megalie, modificări osoase, şi transpiraţii
nocturne. Toate aceste simptoame dispar după încetarea tratamentului.
În femeile gravide, suplimentarea dietei cu cantităţi crescute de retinol a dus la
naşterea de copii malformaţi.
61
La unele persoane efectele hipervitaminozei A au apărut după 6 luni de la
administrarea crescută de vitamină A, manifestându-se prin tumefacţii subcutanate,
hipertensiune intracraniană, însoţite de hipercalcemie la copii.
Cercetările efectuate menţionează că acţiunea vitaminei A asupra fibroblastelor
in vitro, determină dilatarea membranei celulare care, în final se dezagregă. Excesul de
vitamină A duce la dezorganizarea membranei datorită implicării ei în interacţiile ce se
stabilesc între stratul proteic şi cel lipidic de la acest nivelul.
Vitamina A influenţează excreţia 17-corticosteroizilor, fie direct prin
participarea la sinteza progesteronului şi deci a hormonilor androgeni, fie indirect,
stimulând până la epuizare glandele suprarenale prin intermediul stresului
hipervitaminic. De asemenea, există o stimulare a consumului de oxigen hepatic
datorită creşterii permeabilităţii membranelor celulare şi mitocondriale.
Tratamentul cu concentraţii crescute de vitamină asupra ţesuturilor
cartilaginoase de la embrion de pui a condus la o scădere cu 80% a ADN şi cu 40% a
ARN, precum şi la o diminuare a ratei de absorbţie oxigenului molecular însoţită de
creşterea sintezei de acidului lactic.
63
64
CAPITOLUL II
VITAMINELE D
Una din cele mai răspândite boli la copii a fost rahitismul sau „boala
englezească”, descrisă încă din 1650 de către Glisson. Această boală se întâlnea mai
ales la copii subnutriţi din marile oraşe europene (în special în Anglia), incidenţa fiind
mult mai mică în ţările sudice şi în ţările din regiunea polară. În 1960 Hopkins a
demonstrat că rahitismul este rezultatul unei nutriţii necorespunzătoare asemeni bolii
„beri-beri” sau scorbutului.
În aceiaşi perioadă medicul pediatru german Huldsinschi vindeca copiii de
rahitism prin expunerea lor la soare, iar Mellamby prin utilizarea unturii de peşte.
Cercetările ulterioare au arătat că principiul antirahitic din untura de peşte nu este
factorul A (retinolul) ci un factor care a fost numit vitamina D. De asemenea, s-a
observat că diferite alimente de natură vegetală sau animală precum şi unele sterine,
care nu au acţiune de vindecare a rahitismului, devin active prin expunere la radiaţii
ultraviolete. Astfel, s-a ajuns la concluzia că în piele şi în hrană există o substanţă,
provitamina D, care sub acţiunea luminii se transformă în vitamină D. Prin expunerea
la lumină ultravioletă a diferitelor componente ale hranei s-a stabilit că fracţiile
nesaponoficabile ale grăsimilor dobândesc activitate vitaminică D. S-a demonstrat că,
în urma iradierii UV colesterolul pur nu capătă activitate vitaminică D, în timp ce
colesterolul impur prezintă proprietăţi antirahitice.
În 1926, s-a stabilit că banda de absorbţie specifică colesterolului impur se
situează în jur de 260 nm, în timp ce pentru colesterolul pur ea este mult mai mică.
Analiza sterolilor cunoscuţi la acea dată a indicat faptul că numai ergosterolul prezintă
un maxim de absorbţie la 280 nm, şi astfel s-a presupus că acesta ar putea avea rol de
vitamină D. Ergosterolul se găseşte în cantităţi mari în drojdia de bere, cornul de secară
(Claviceps purpurea) şi în ciupercile parazite. Prin administrarea experimentală de
ergosterol iradiat cu UV, la şobolani şi pui de găină avitaminizaţi, s-a constatat că
activitatea este mai crescută la şobolani decât la puii de găină.
În 1930, Webster şi Askew, în urma distilării amestecului obţinut în urma
iradierii ergosterolului au izolat un compus cristalin cu o puternică activitate
antirahitică, pe care l-au denumit „calciferol”. Mai târziu compusul a fost denumit
vitamina D1. Mai târziu s-a demonstrat că acesta reprezenta un amestec format din
65
vitamină D1 şi hemisterină, şi a fost denumit vitamină D2. Printre produşii de iradiere ai
ergosterolului au fost identificaţi şi alţi compuşi înrudiţi: tahisterolul, suprasterolii şi
pirosterolii. Ulterior, prin iradierea sterolilor s-au obţinut şi alte substanţe cu acţiune
vitaminică D, dintre care cele mai importante sunt D4, D5, D6 şi D7.
Sterolii (steros – solid) sunt alcooli cristalizaţi care se găsesc în formă liberă,
sau esterificată cu acizi alifatici superiori şi intră în compoziţia tuturor lipidelor de
origine animală şi vegetală. Sterolii se izolează din porţiunea nesaponificabilă a
lipidelor. După provenienţă, sterolii au fost clasificaţi în: zoosteroli (origine animală),
fitosteroli (origine vegetală), micosteroli (drojdii şi mucegaiuri) şi steroli marini
(buretele de mare). Pentru ca un sterol să fie provitamină D este necesar ca în ciclul B
să existe un sistem de duble legături conjugate în poziţiile 5-6 şi 7-8. Deci, rolul de
provitamină este conferit de structura sterolului şi originea sa.
Compuşii steroizi se deosebesc între ei prin gradul de nesaturare al nucleului
tetraciclic, natura substituenţilor şi a catenelor laterale R1 şi R2. Numerotarea se
realizează în conformitate cu cea prezentată în cazul formulei colesterolul (C27H46O)
(Figura 2.1 II) . Substituenţii centrelor de asimetrie moleculară situaţi deasupra planului
general al nucleului sunt notaţi cu β, iar cei situaţi sub planul nucleului sunt notaţi cu
α. Grafic, legătura care se stabileşte între substituentul din poziţia β şi atomul de
66
carbon din ciclu se notează cu linie continuă iar cea care se stabilesc între substituentul
din poziţia α şi atomul de carbon din ciclu se notează cu linie punctată.
Principalele provitaminele D sunt prezentate în figura 2.2.
67
animale porneşte, ca şi la drojdii de la acetil-CoA, trecând prin faza de izopren activ,
care se polimerizează formând squalenul. Acesta prin ciclizare conduce la steroidici.
Ergosterolul cristalizează în forme geometrice diferite, funcţie de natura
solventului organic de extracţie. Astfel, din eter cristalizează sub formă de ace
higroscopice, iar din alcool sub formă de cristale mari incolore. Formează eteri cu
acizii: acetic, palmitic şi benzoic.
Lanosterolul C27H50O (provitamina D3) - Pentru prima oară a fost izolat din
lanolină (1950) iar ulterior din drojdia de bere. Are în structura lui 7 atomi de carbon
asimetrici, care au aceiaşi configuraţie ca în colesterol, iar cele două duble legături
ocupă aceleaşi poziţii în scheletul de carbon ca şi în zimosterol. Prin oxidarea
lanosterolului se obţine 7 -dehidrocolesterolul, motiv pentru care mai este numit şi
provitamina D3. Lanosterolul se găseşte mai ales în pielea animalelor unde sub
acţiunea luminii solare se transformă în vitamină D3. Cristalizează dintr-un amestec de
alcool şi eter sub formă de plăci, cu punctul de fuziune la 1420-143,50C. Cu clorura de
stibiu (III) formează coloraţii albastre iar în reacţie cu digitonina precipită. Prezintă un
maxim de absorbţie în UV la 281 nm.
69
Vitamina D7 - se obţine din 7 -dehidrocampesterol. Prezintă mai mult o
importanţă teoretică decât terapeutică. Se găseşte în cantităţi destul de mari în ficatul
unor peşti şi în graminee. A fost denumită ţinând cont de faptul că substanţa conţine o
grupare cetonică şi prezintă un maximum de absorbţie la 250 nm. Vitamina D7 a fost
obţinută şi pe cale sintetică sub forma unui enolat de calciu stabil.
Vitamina D1 se formează dintr-un amestec echimolecular de vitamină D2 şi
lumisterol, în timpul iradierii ergosterolului.
71
provitamină, cât şi prin acţiunea razelor ultraviolete asupra 7-dehidrocolesterolului, de
la nivelul pielii.
3. Metabolismul vitaminelor D
3.1 . Transformarea provitaminelor în vitamine D
Aceste transformări au fost demonstrate pentru prima dată în 1932 de către
Windaus, care a arătat că sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, provitaminele D sunt
convertite în vitamine D. Ulterior, s-a constatat că această conversie se poate realiza şi
sub acţiunea razelor catodice, a curenţilor de înaltă frecvenţă şi a altor factori.
73
mai puţin de α 1-globuline. La nivelul ficatului se realizează o depozitare parţială a
vitaminelor D, timp în care sunt esterificate cu acizi graşi, în proporţie de 10%.
Semnalarea unui interval de timp între momentul administrării vitaminei D şi
manifestarea efectelor biologice asupra transportului activ al calciului cât urmărirea
metabolizării vitaminelor D2-D4 marcate, au condus la concluzia că vitaminele D, ca
atare, nu reprezintă formele active din organism. Acestea necesită activări “secundare”,
prin procese de hidroxilare suplimentară, în ficat şi apoi în rinichi (Figura 2.4).
Transformarea colecalciferolului în derivatul metabolic activ este iniţiată
printr-o reacţie de hidroxilare care are loc la nivelul ficatului cu formarea 25-
hidroxicolecalciferolului sau 25(OH)D. Reacţia este catalizată de o enzima
microzomială localizată la nivelul reticulului endoplasmatic neted şi care necesită
prezenţa NADPH, O2 şi a ionilor de Mg2+. Astfel format, 25(OH)D se leagă la o
proteină transportoare cu MM de 52 kDa, care este implicată şi în transportul altor
metaboliţi ai vitaminei D, şi reprezintă forma majoră de circulaţie (30 ng/ml).
Colecalciferolul, ca atare, poate lipsi din sânge, el reprezentând 5 ng/ml în perioadele
când se sintetizează în piele sau este absorbit de intestin.
25(OH)D necesită încă un proces de hidroxilare înainte de a acţiona direct
asupra ţesuturilor ţintă. Acest proces are loc la nivelul rinichiului unde compusul este
convertit în forma sa activă 1α-25-dihidrocolecalciferolul (1,25(OH)2D). Mecanismul
de hidroxilare este similar steroidogenezei din glandele corticosuprarenale şi se
realizează cu ajutorul unui sistem enzimatic localizat în membrana internă a
mitocondriei. 1-α Hidoxilaza implicată în cataliza acestei reacţii este o mono-
oxigenază mitocondrială citocrom P450 dependentă care necesită prezenţa ionilor de
Mg2+, a NADPH, a unei hemoproteine, a feredoxinei şi a feredoxin-reductazei.
Hidroxilarea atomului C1 este supusă unui riguros control prin inhibiţie de tip
„feed-back” care, dacă nivelul 1,25(OH)2D în ţesutul renal depăşeşteo concentraţie de
10 M (concentraţia normală circulantă), manifestă retroinhibiţie asupra 1-α-
hidroxilazei.
In vivo, există şi alţi metaboliţi dihidroxilati ai calciferolului care pot controla
activitatea acestei enzime, dar acest fapt nu a fost demonstrat pentru steroizii sexuali
sau glucocorticozi.
Reglarea activităţii 1,25(OH)2D se mai realizează şi prin acţiunea activatoare a
parathormonului şi calcitoninei, doi hormoni polipeptidici implicaţi în reglarea
metabolismului fosfo-calcic. În acelaşi timp, unele prostaglandine şi cAMP par să aibă
un rol metabolic direct asupra activităţii 1-α-hidroxilazei.
74
Compusul activat 1,25(OH)2D este vehiculat, legat de proteinele transportoare
ale vitaminei D şi metaboliţilor săi, la nivelul intestinului, unde declanşează procesele
implicate în absorbţia calciului. Ca şi în cazul biosintezei, concentraţia 1,25(OH)2D
circulant este direct controlată, în vederea menţinerii homeostaziei fosforului şi
calciului.
Administrarea unor supradoze de vitamine D sau 25(OH)D nu conduce la o
creştere prea mare a concentraţiei de 1,25(OH)2D circulant. Contrar, administrarea
intravenoasă de extract paratiroidian sau o dietă săracă în fosfor vor produce o creştere
de până la 80% a concentraţiei de 1,25(OH)2D.
Nefrectomia (excizia rinichilor) anulează complet formarea 1,25(OH)2D,
inhibă răspunsul celulei intestinale la doze fiziologice de vitamina D3, sau de
25(OH)D, dar nu afectează răspunsul dat organism la administrarea ca atare a
1,25(OH)2D.
75
de ori mai eficientă decât vitamina D3, şi de 10 ori mai activă în menţinerea nivelului
fosforului anorganic sanguin la animalele cu regim sărac în fosfaţi.
În rinichi se mai formează şi 24,25(OH)2D, substanţă mai puţin activă, care
este capabilă să crească nivelul Ca2+ seric. Acest compus împreună cu 1,25(OH)2D are
un rol important în vindecarea osteomalaciei, şi este necesar pentru ecloziunea şi
creşterea puilor de găină.
Cele mai puţin cunoscute, sunt căile de degradare ale derivaţilor 1,25-
dihidroxilati. Se cunoaşte ca în ţesuturile ţintă, 1,25(OH)2D sunt inactivaţi prin clivarea
76
catenei laterale. Produsul format -acidul calcitroic (24,25,26,27-tetraol-1-α-hidroxi-23-
carboxi-calciferol)- trece în bilă. Bila reprezintă calea principală de eliminare a
produşilor de degradare a 1,25(OH)2D, dar şi a calciferolilor şi a altor metaboliţi ai
acestora.
După o săptămână de la administrarea intravenoasă a 1,25(OH)2D, o parte
importantă din doza administrată (între 33-64%) se regăseşte în fecale, atât sub formă
liposolubilă, în special sub formă de 1,25(OH)2D netransformat, cât şi sub formă
hidrosolubilă, în special acid calcitroic şi derivaţi glicoconjugaţi. Deci, fecalele
reprezintă o altă cale majoră de eliminare din organism a calciferolilor şi a derivaţilor
lor.
În concluzie, în toate majoritatea etapelor metabolismului calciferolilor, aceştia
pot fi transformaţi în derivaţi activi, sau în compuşi inactivi care ulterior sunt eliminaţi,
sub formă de derivaţi care pot fi excretaţi prin bilă şi apoi reabsorbiţi la nivelul
intestinului.
Adaptarea sintezei 1,25(OH)2D la necesităţile organismului în fosfor şi calciu
implică intervenţia câtorva factori de reglare de natură polipeptidică, steroidică şi
ionică.
Factori polipeptidici: s-a demonstrat că parathormonul activează 1-α-
hidroxilaza, probabil prin intermediul cAMP. De asemenea, enzima este activată şi de
calcitonină într-o manieră diferită de modul de acţiune al parathormonului, stimulând
capacitatea de formare a derivatului 1,25(OH)2D.
Un alt activator direct al enzimei este prolactina în timp ce insulina şi
hormonul de creştere stimulează indirect 1-α-hidroxilaza, În aceste procese alături de
cAMP intervin prostaglandinele PGE2 şi PGF2. Tiroxina inhibă activitatea 1-α-
hidroxilazei.
Factori steroidici: în experimentele efectuate, in vivo, s-a demonstrat că
1,25(OH)2D3 este capabilă să inhibe propria sa sinteză. S-a observat că inhibiţia 1-α-
hidroxilazei se realizează prin intermediul diminuării secreţiei de parathormon după
administrarea de 1,25(OH)2D3 la şobolanii cu carenţă în vitamină D.
Alţi steroizi, cum ar fi estrogenii şi glucocorticoizii nu influenţează în mod
direct activitatea 1-α-hidroxilazei, atunci când sunt administraţi în doze fiziologice
normale, în timp ce aceiaşi glucocorticoizi inhibă absorbţia intestinală a calciului.
Lipsa estrogenilor este însoţită de o diminuare a sintezei 1,25(OH)2D2.
Factori ionici: în timp ce stimularea activităţii 1-α-hidroxilazei în hipocalcemie
are loc prin intermediul parathormonului, starea de hipofosfatemia acţionează direct
77
asupra enzimei. Există studii care demonstrează că 1-α-hidroxilaza poate fi inhibată de
ionii de stronţiu şi difosfat.
Administrarea de medicamente anticonvulsive poate provoca anomalii ale
metabolismului intermediar al calciferolilor.
79
Mecanismul de acţiune al 1,25(OH)2D3 în transportul Ca2+, în special prin
suprafaţa în perie a membranei intestinului subţire (Figura 2.6), este corelat cu
transportul Na+. La terminarea procesului este posibil transportul prin intermediul unor
vezicule sau chiar al mitocondriilor.
80
activitate de 40 de ori mai mare decât vitamina D3 în stimularea transportului calciului
prin peretele intestinal. Acest metabolit intervine şi în mobilizarea calciului din oase.
Efectul calciferolilor la nivel osos pare a fi secundar manifestându-se prin
creşterea concentraţiei calciului şi a fosforului în mediul extracelular şi prin acţiunea la
nivel intestinal (eventual renal).
Calciferolii mai acţionează şi asupra cartilajelor. La nivelul condrocitelor
există receptori comuni pentru 1,25(OH)2D3 şi 24,25(OH)2D3. Aceşti doi metaboliţi
sunt capabili sa stimuleze incorporarea sulfului în proteoglicani.
Vitaminele D favorizează absorbţia fosfatului în mitocondrii.
Vitaminele D inhibă desfăşurarea ciclului acizilor tricarboxilici, împiedicând
transformarea citratului în izocitrat sub acţiunea aconitazei, fapt care duce la
acumularea de citrat în ţesuturile în care acţionează vitaminele D.
81
În cazul vitaminelor D, tulburările de aport vitaminic pot conduce la
simptoame de hipovitaminoză sau hipervitaminoză.
În general, se consideră ca apariţia simptoamelor de carenţa vitaminică D poate
fi cauzată de următorii factori:
a) biosinteza cutanată deficitară: i) expunere insuficientă la soare; ii) poluare
atmosferică;
b) aport deficitar de calciferol exogen: i) nesuplimentarea cu vitamină D a
hranei subiecţilor din categoria risc; ii) regim alimentar particular ce scade absorbţia
intestinală a calciferolilor (regim sărac în grăsimi); iii) malabsorbţie intestinală,
obstrucţia şi atrezia căilor biliare;
c) catabolism accelerat al calciferolilor: tratament anticonvulsiv;
d) creşterea necesarului de 1,25(OH)2D: i) efort; ii)sarcină; iii) diete
alimentare sărace în calciu şi fosfor sau diete care diminuează absorbţia acestor ioni;
e) pierderi crescute: i) malabsorbţie intestinală; ii) insuficienţe hepatobiliare,
iii) sindrom nefritic; iv) dializă peritoneală cronică.
Ca urmare a unora dintre factorii enumeraţi mai sus, apare hipovitaminoza
care, într-o carenţa accentuată, produce rahitismul la copii şi respectiv osteomalacia la
adulţi.
6.1.1 . Rahitismul
Cercetările efectuate pe animale de experienţă au demonstrat ca pentru
inducerea rahitismului experimental, în afara de deficitul în vitamina D în organism,
indiferent de natura lui (endogena sau exogena), se impune existenţa unui regim
alimentar în care raportul Ca/P sa difere mult de 1,5. Rahitismul apare atunci dacă
carenţa vitaminică se manifestă din copilărie şi când organismul este în creştere, băieţii
fiind mai predispuşi acestei maladii decât fetele. Boala este mai frecventă la copii
supuşi unor condiţii necorespunzătoare de viaţă, iar în mediul urban este mult mai mare
decât în mediul rural.
Rahitismul poate fi datorat şi unor cauze secundare, chiar dacă aportul
vitaminic şi raportul Ca/P sunt optime. De exemplu, acest tip de rahitism se întâlneşte
atunci când absorbţia la nivel intestinal este dezechilibrată (cum se întâmpla în
steatoze, boli pancreatice, diferite boli hepatice, etc.) sau în unele afecţiuni renale când
activitatea 1-α-hidroxilazică este absentă. În acest din urma caz, 25-hidroxicalciferolul
nu se mai transformă în derivatul sau dihidroxilat cu rol în absorbţia intestinală a
calciului. Evident că în aceste cazuri, este eficientă numai administrarea de
1,25(OH)2D.
82
Rahitismul constă într-o perturbare a mineralizării oaselor aflate în curs de
creştere, dereglare care provoacă leziuni ale oaselor prin trei procese diferite: i) prin
demineralizare; ii) prin scăderea absorbţiei intestinale a calciului; iii) prin scăderea
absorbţiei fosfaţilor ca urmare a formării fosfaţilor de calciu insolubili. În ultimul caz,
valoarea produsul [Ca2+][PO42-], din plasmă, scade, iar mineralizarea osului este
perturbată.
Dacă hipocalcemia induce un răspuns al paratiroidelor se instalează o formă
severă de rahitism, deoarece acţiunea parathormonului tinde sa aducă la normal
calcemia, fapt care accentuează demineralizarea osului. Concomitent se observă şi
hiperfosfatemie, fapt ce conduce şi mai mult a alterarea raportului Ca/P.
Datorită lipsei sărurilor de calciu, osul nou format este alcătuit exclusiv din
matrice organică. Osul vechi, format înainte de apariţia rahitismului, se subţiază
datorită decalcifierii, înlăturându-se în mod progresiv osul calcefiat. Modificări mai
importante apar la oasele lungi şi la joncţiunea dintre diafiză şi cartilaj.
În afara carenţei vitaminice şi a alterării absorbţiei intestinale, apariţia
rahitismului la noul născut este accentuată şi de condiţiile în care s-a realizat schimbul
de calciu dintre mamă şi făt în perioada prenatală cât şi de aportul insuficient de calciu
şi fosfor din laptele matern în perioada neonatală.
La sugar, alimentaţia artificială este rahitogenă prin excesul de lapte de vacă şi
orarul neregulat al supturilor. Digestia defectuoasă a laptelui de vacă îngreunează
absorbţia calciului, ceea ce conduce la un dezechilibru fosfo-calcic, şi creşterea
necesităţilor în vitamină D.
La copii înţărcaţi, regimul alimentar este predominant glucidic, pâinea fiind de
cele mai multe ori în exces. Cum făinoasele prezintă un raport Ca/P ≈ 0,15 riscul de
îmbolnăvire este extrem de crescut, mai ales dacă se asociază cu expunerea insuficientă
la soare.
Copii cu rahitism prezintă unele simptoame clinice caracteristice printre care
cele mai importante sunt: întârzierea creşterii, dureri osoase, evitarea poziţiei şezând,
musculatură hipotonă. În formele mai grave se semnalează anomalii scheletice.
Acestea se referă în primul rând la unele aspecte cum ar fi: picioare curbe, deformarea
craniului, închiderea tardivă a fontanelelor şi erupţie dentară întârziată (uneori ea nu
este terminata nici după 3 ani). Toracele este deformat prin ieşirea în relief a sternului
şi îndepărtarea coastelor inferioare.
Datorită scăderii pronunţate a tonusului muscular, abdomenul poate fi destins
“abdomen de batracian”. Datorită hipocalcemiei, copii rahitici pot face tetanie
83
manifestă sau lentă, uneori cu spasm corpo-prendal (când începe să ţipe fără vreo cauză
evidentă, copilul capătă brusc un spasm al glotei, îşi ţine respiraţia, se cianozează, după
care inspiră cu un oftat prelung). Aceste simptoame se accentuează la copii rahitici care
suferă şi de spasmofilie. Simptoamele de spasmofilie apar frecvent şi în cazul aplicării
unui tratament defectuos al rahitismului, când raportul Ca/P este foarte scăzut.
S-a constatat ca în rahitism, asimilarea fierului este mult mai diminuată din
care cauza starea de rahitism este însoţită uneori de anemie.
În general, tratamentul curativ al rahitismului se instituie în raport de gravitatea
bolii. Unii autori consideră că administrarea a 250 U.I./zi este suficientă pentru
prevenirea rahitismului la sugari. În perioada copilăriei şi adolescenţei se administrează
până la 400 U.I./zi, de regula în laptele care formează alimentaţia de baza a acestora.
La prematuri necesarul zilnic de vitamina D este evaluat la 1.000 U.I./zi.
Când boala s-a instalat, dozele necesare sunt mult mai mari, doza zilnică
ajungând la 1.200 U.I./zi. Dacă simptoamele şi analizele indică un rahitism sever, se
administrează 2.500-5.000 U.I./zi timp de 40-50 zile. Unii autori au administrat doze
unice de 600.000 U.I./zi, uneori chiar şi de 1.200.000 sau 1.800.000 în 2-3 reprize, atât
în scop profilactic cât şi în scop curativ.
Există însă forme de rahitism rezistent la vitamina D. Una dintre acestea este o
maladie congenitală numită „rahitism vitamino-D rezistent primitiv hipofosforic”. El
este cauzat de o insuficienţă în mecanismele de absorbţiei a calciului la nivel intestinal.
În acest caz simptoamele sunt asemănătoare cu cele din rahitism, dar apar mult mai
târziu, după 2-3 ani, uneori chiar la pubertate.
În fine, apariţia stării rahitice se mai observă în unele stări patologice hepatice
şi renale care diminuează activitatea hidroxilazelor specifice, calciferolii neputând fi
transformaţi în metaboliţii lor activi dihidroxilaţi.
6.1.2 . Osteomalacia
Dacă carenţa în vitamina D, calciu şi fosfor survine la adulţi, apare maladia
numită osteomalacie care se manifestă, ca şi rahitismul, prin decalcifierea defectuoasă
a ţesutului osos. Aceasta este o boală de origine dietetică, cu incidenţă mai mare la
femei, care se manifestă prin dureri ale membrelor inferioare, deformări ale coloanei şi
oaselor pelviene. Fracturile oaselor se produc mai frecvent la bătrâni şi mai rar la tineri,
cu incidenţă mai mare la femei decât la bărbaţi.
6.2 . Hipervitaminoza D
84
Multe date experimentale atestă faptul că în urma tratamentului cu supradoze
de vitamina D apar o serie de intoxicaţii, uneori letale, cauzate de instalarea stării de
hipervitaminoză D. S-a constatat că incidenţa este mare în cazul utilizării preparatelor
vitaminice sintetice, oricât ar fi de pure.
Hipervitaminoza D se manifestă prin tulburarea severă a creşterii la copii,
cefalee, sensibilitate crescută a scalpului, etc. Creşterea concentraţiei calciului poate
induce o calcifiere a ţesuturilor moi (cornee, vase sanguine, rinichi, etc.). Apar
tulburări gastrice, oboseală, dezorientare, poliurie, anorexie, senzaţia de greaţă şi vomă,
pierderea în greutate, etc. Datorită instalării hipercalcemiei, apar leziuni renale prin
nefrocalcinoză care conduce la insuficienţă renală, precum şi blocarea secreţiei
hormonului paratiroidian. Hipervitaminoza D acută poate fi letală, moartea survenind
datorită uremiei sau tulburărilor cardiovasculare. Unii autori consideră că
hipervitaminoza D poate fi unul din factorii care provoacă leziuni endoteliale
coronariene în declanşarea aterogenezei din cardiopatia ischemică.
Hipervitaminoza D provoacă modificări ale echilibrului Mg2+/Ca2+, care este
însoţită de apariţia unor stări patologice ca de exemplu, calcifierea indusă de un aport
crescut de calciu.
Examenele biochimice în urină relevă prezenţa albuminei, a cilindrilor hialini,
frecvenţa leucocitelor. În sânge, fosfataza alcalină are valori foarte mici. De asemenea,,
poate apare hipertensiunea arterială, care impune efectuarea examenelor biochimice,
care indică hipercalcemie (16 mg%).
În tratamentul hipervitaminozei D se recomandă oprirea administrării
vitaminei D, iar în cazurile grave, mai ales la sugari, se impune administrarea
intravenoasă de ser fiziologic, întrucât una din cauzele morţii este pierderea din
organism a electroliţilor. Copilul va primi multă apă şi regimul va avea puţin calciu.
Concomitent se administrează şi antibiotice pentru a înlătură flora patogenă care s-a
instalat în organismul bolnavului. În general, prognosticul este bun şi poate duce chiar
la dispariţia calcifierii. Simptoamele insuficienţei renale pot continua încă multe luni ca
şi incapacitatea renală de a excreta urina concentrată.
În cazul bolnavilor cu nefrită, este contraindicată utilizarea dozelor mari de
vitamina D.
86
CAPITOLUL III
VITAMINELE E
87
tocoferoli şi de tocotrienoli naturali. Structura de bază a tocoferolilor o constituie
tocolul. Este un ciclu cromanol (hidroxicroman, dihidro-benzopiran) care poate fi
mono-, di-, sau trimetilat şi hidroxilat (Tabelul 3.1). Cromanul este format dintr-un ciclu
benzenic şi un heterociclu piranic. Tocoferolii prezintă un hidroxil fenolic în poziţia 6
şi o catenă laterală săturată, derivată de la fitol (C20H390H), legată la C2 al
heterociclului. La C2 care închide inelul oxidic al părţii piranice a nucleului, se fixează
un radical metil. Compuşii care posedă această structură de bază sunt α-, β-, δ- şi γ-
tocoferoli.
88
Studiile efectuate de Karrer au indicat faptul că tocoferolul se obţine din
produsul natural denumit tocol (2-metil-2-fitil-6-hidroxicroman). Dacă la tocol are loc
înlocuirea totală sau parţială a atomilor de H din poziţiile 5, 7 sau 8 cu metili se obţin
tocoferolii naturali (α-, β- şi γ-tocoferol).
În prezent se cunosc şapte tocoferoli (α-, β-, γ-, δ-, ε-,ζ şi ζ- tocoferol), dintre
care α-, β-, γ- şi δ-tocoferol sunt cei mai mult studiaţi.
Toţi tocoferolii sunt lichide vâscoase, de culoare galbenă, insolubili în apă,
solubili în grăsimi şi solvenţi organici (acetonă, alcool etilic, cloroform, hexan, etc.).
Câteva dintre proprietăţile fizice mai importante sunt prezentate în tabelul 3.2
89
preparatele farmaceutice se livrează sub formă de esteri, şi mai ales sub formă de
palmitat.
Tocoferolii sunt oxidaţi de clorura ferică şi nitratul de argint în prezenţă de
nitrat. Ca şi fenolii dau reacţie de culoare (roşie) cu reactivul Emmerie Engel
(reducerea clorurii ferice şi combinarea ionilor feroşi cu αα’ dipiridil sau
batofenantrolină).
Tocoferolii sunt oxidaţi de radicalii liberi- carbon (alchil), oxigen (alcoxil,
hidroxil RO, peroxid ROO, anion superoxid O2-)-, cu formare de chinone,
semichinone, epoxichinone, dimeri şi trimeri. Datorită acestor proprietăţi vitamina E
constituie un antioxidant major care protejează acizii graşi nesaturaţi de peroxidarea
lipidică.
a) este o substanţă uleioasă, optic activă, insolubilă în apă dar solubilă în eter,
alcooli şi alţi solvenţi organici precum şi în grăsimi;
b) în procesul culinar se distruge destul de greu, iar în absenţa oxigenului rezistă,
chiar şi la 250°C;
c) este stabil în mediu acid, dar extrem de instabil în mediu alcalin precum şi în
prezenţa agenţilor oxidanţi (halogeni, AgNO3, KMnO4, KCIO4, H2O2 etc.) sau a
grăsimilor râncede, radiaţiilor UV şi a clorurii ferice.
β- tocoferolul: 2,5,8-trimetil-2-( 4’,8’,12’ -trimetiltridecil)-6-hidroxicroman;
90
Este o substanţă uleioasă, optic activă, termostabilă în absenţa oxigenului dar
uşor degradabilă în prezenţa acestuia.
γ-tocoferolul: 2,7,8-trimetil-2-(4’,8’,12’-trimetiltridecil)-6-hidroxicroman:
a) a fost izolat pentru prima oară din uleiul de seminţe de bumbac;
b) ca şi ceilalţi tocoferoli se sintetizează în plantele verzi, la nivelul
cromoplastelor;
c) prezintă proprietăţi fizice şi chimice comune tuturor tocoferolilor dar
activitatea sa vitaminică este mai slabă decât a α- şi β-tocoferolilor.
d) activitatea antioxidantă este mai puternică decât a α- şi β-tocofelolilor.
δ-tocoferolul: 8-dimetil-2-( 4’,8’,12’-trimetil-tridecil)-6-hidroxicromanul
a) se deosebeşte de tocoferolii precedenţi prin prezenţa unei singure grupări
metilice la nucleul benzenic;
b) activitatea sa vitaminică este mult inferioară tocoferolilor descrişi mai sus
(comparativ cu α- tocoferolul este de 100 de ori mai puţin activ);
c) activitatea antioxidantă este superioară, fiind unul dintre cei mai eficienţi
protectori antioxidanţi ai retinolului.
ε-tocoferolul: 2,5,8-trimetil-2-( 4’,8’,12’ -trimetil-trideca-3’,7’,11’ -trienil)-6-
hidroxicromanul
a) se deosebeşte de ceilalţi compuşi prin prezenţa unei catene laterale nesaturate;
b) pentru prima dată a fost izolat din germenii de grâu şi ulterior a fost identificat
în ovăz, orez şi în alte cereale.
ζ-tocoferolul este prezent sub două forme:
a) ζ1-tocoferolul: 2,5,7, 8-tetrametil-2- (4’, 8’, 12’ -trimetil-trideca-3’, 7’, 11’-
trienil)-6- hidroxi croman;
b) ζ2-tocoferolul: 2,5,7-trimetil-2- (4’, 8’, 12’ -trimetil-tridecil-6-hidroxicroman):
i) a fost izolat din uleiul de palmier şi din cereale; ii) activitatea
vitaminică este mai scăzută decât a α-tocoferolului, dar
superioara δ- tocoferolului.
η-tocoferolul: 2,7-dimetil-2- (4’, 8’, 12’-tirmetil-tridecil)-6-hidroxicromanul.
Este mai puţin cunoscut şi studiat şi a fost izolat din cereale.
2. Surse de vitamină E
În natură, tocoferolii sunt răspândiţi mai ales, în regnul vegetal (Tabelele 3.3, ,
3.4 şi 3.5), biosintetiza lor pornind de la acidul mevalonic.
După cum se observă din tabelul 3.3, germenii de porumb şi uleiurile vegetale
reprezintă principala sursă de tocoferoli. În general boabele de cereale conţin toţi cei
patru izomeri ai tocoferolului în proporţii variabile. Boabele de porumb au cantitatea
cea mai mare de tocoferoli. Vitamina E este prezentă şi în unele fructe dar în cantităţi
mici, cu excepţia murelor unde cantitatea poate atinge valori de 4,3 mg/100g produs. În
ceea ce priveşte legumele, conţinutul în vitamină E este diferit în funcţie de părţile
plantei. Astfel, vitamina E este concentrată mai ales în frunzele verzi. În laptele de
vacă ea se găseşte în totalitate sub forma α şi este asociată cu lipidele. Îmbogăţirea
laptelui în vitamină E depinde de alimentaţia animalelor. Brânzeturile obţinute din
laptele animalelor hrănite pe păşune sunt relativ bogate în tocoferol (25 – 30 mg/Kg
lipide), în comparaţie cu cele preparate din laptele animalelor hrănite în grajduri (15-20
mg/Kg lipide).
92
Tabelul 3.4. Cantitatea medie de tocoferol din unele legume şi fructe
mg/100g produs mg/100g produs
Produs Produs
proaspăt proaspăt
arahide 20,20 varza roşie 2,50
ardei verde 0,65 vinete 0,03
ceapă, castraveţi 0,20 caise 0,50
fasole boabe 2,30 căpşuni 0,22
fasole verde 0,28 caise 0,27
mazăre 3-18 agrişe, coacăze 1,00
morcovi 0,70 lămâi 0,80
păstârnac 1 ridichi, gutui -
pătrunjel 1,80 măsline -
pepeni 0,10 mandarine -
spanac 2,50 mere 0,57
tomate 0,49 migdale 26,10
ţelina 2,60 nuci 24,70
varză albă 0,02 pere 0,43
piersici 0,60 portocale 0,24
prune 0,80 zmeură 1,40
vişine, gulii - struguri -
salată 0.39 Cartofi 0,09
3. Metabolismul vitaminei E
În plantele verzi (în special graminee) biosinteza tocoferolului porneşte de la
fitol care este implicat şi în sinteza clorofilei.
93
În experimentele realizate în laborator s-a demonstrat că organismele animale
sunt incapabile să sintetizeze această vitamină chiar dacă li se administrează fitol şi
trimetil-hidrochinona.
Atât la animale cât şi la om tocoferolii sunt aduşi în organism odată cu hrana şi
sunt absorbiţi la nivelul intestinului subţire. După ingestie tocoferolii urmează
metabolismul lipidelor şi sunt transportaţi la nivel plasmatic de lipoproteine.
Tocoferolul marcat cu deuteriu este detectabil în plasmă la trei ore de la administrarea
sa orală sub formă de acetat de α-tocoferol marcat cu deuteriu. Între 6 şi 12 ore
concentraţia sa atinge un prag maxim, după care se menţine la acest nivel timp de 12
ore, urmată de o scădere lentă. În final, apare în chilomicroni, apoi în VLDL („very
low density lipoprotein”), LDL („low density lipoprotein”), HDL (high density
lipoprotein) şi foarte târziu la nivelul membranelor eritrocitare.
95
De fapt, nu există o reală depozitare hepatică a vitaminei E. Tocoferolii sunt
fie înglobaţi în VLDL fie sunt eliminaţi prin bilă şi apoi prin fecale. γ-tocoferolul este
excretat în mare parte în bilă de unde este eliminat împreună cu alţi metaboliţi ai
tocoferolilor (tocoferol chinona, formele dimere). Încorporarea în particulele de VLDL
nou formate se realizează printr-un proces selectiv dictat de preluarea preferenţială de
RRR-α-tocoferol, care este de 5 până la 10 ori mai importantă decât cea de γ-tocoferol,
sau de stereoizomeri SRR-α-tocoferol. Această discriminare între diferiţi tocoferoli, a
fost pusă în evidenţă la animale şi la persoanele care suferă de anomalii genetice ale
metabolismului lipidic. Adesea, dereglările sunt datorate modificării unei proteine de
legare a tocoferolilor.
Această proteină citosolică a fost izolată şi purificată exclusiv din ficat. Ea se
leagă preferenţial la RRR-α-tocoferol. Eficienţa de legare a γ- şi δ-tocoferolului este de
două şi respectiv de trei ori mai mică decât a β-tocoferolul decât a cu α-tocoferolul în
competiţia pentru legare la proteină. Proteina de 32 kDa recunoaşte grupările hidroxil
şi cele trei grupări metil grefate pe nucleul croman şi catena fitil cu o conformaţie R în
poziţia 2. Proteina hepatică care legă tocoferolii are şi un rol determinant în reglarea
nivelului plasmatic şi tisular de RRR-α-tocoferol. Un defect de natură genetică a
acestei proteine determină apariţia de carenţe familiale în vitamină E. Persoanele
afectate prezintă o absorbţie şi un transport normal, la nivelul chilomicronilor dar sunt
lipsite de transportul prin VLDL. Răspunsul la suplimentarea cu vitamină E presupune
creşterea nivelului α-tocoferolului plasmatic de aproximativ 3 ori şi saturarea proteinei
de legare.
Atacul realizat de către lipoprotein lipază asupra VLDL secretate de ficat duc
la formarea de lipoproteine bogate în esteri al colesterolului: IDL („Intermediate
density lipoprotein”), care sunt parţial captate de ficat, parţial transformate în LDL. La
rândul lor LDL sunt captate de ţesuturile periferice prin intermediul unor receptori
specifici.
RRR-α-tocoferolul secretat de hepatocite în VLDL poate fi: i) parţial transferat
în HDL în timpul lipolizei VLDL; ii) în parte recaptat de ficat prin IDL; iii) o altă parte
trimisă la ţesuturile periferice prin LDL şi în unele cazuri prin HDL.
98
serie de studii, relativ recente, au demonstrat că vitamina E din ţesutul adipos poate fi
mobilizată pentru a contribui la menţinerea concentraţiei tisulare în perioade carenţiale.
Prin experimentele efectuate pe animale de laborator cărora li s-a provocat o
stare carenţială de vitamină E s-a observat în primele 2-3 săptămâni, are loc o
diminuare cu aproximativ 50% a concentraţiei hepatice şi cardiace de tocoferoli după
care urmează un platou, cu o scădere foarte lentă, fapt care indică existenţa unei fracţii
greu de mobilizat.
100
Figura 3.3. Mecanismul de acţiune al glutation peroxidazei în descompunerea peroxizilor lipidici şi
a hidroxiacizilor derivaţi (PUFA – acizi graşi nesaturaţi, LOOH – peroxizi, GSSG –
glutation peroxidază neredusă, GSH – glutation perohidază redusă)
102
4.4 . Rolul vitaminei E în agregarea plachetelor sanguine
Conţinutul crescut în tocoferoli al plachetelor sanguine, precum şi apariţia de
microtromboze şi trombocite în carenţa vitaminică, au determinat intensificarea
cercetărilor asupra rolului vitaminei E în agregarea plachetară.
În experimentele efectuate pe şobolani, s-a observat că hipovitaminoza E
induce o creştere a capacităţii de agregare plachetară, fie prin creşterea permeabilităţii
membranelor faţă de cationi (Na+, K+, Ca2+, Mg2+, etc.), fie printr-o modificare a
vitezei de biosinteză a prostaglandinelor la nivelul plachetelor. Mai mult, s-a observat
şi o creştere a concentraţiei sanguine de PGE2 şi PGF2. Aceste prostaglandine sunt
produşi de oxidare ai acidului arahidonic şi sunt cunoscuţi ca având o capacitate mare
de agregare. De asemenea, oxidarea ciclică a acidului arahidonic este, la rândul ei,
modulată de către peroxiacizii. Tocoferolii acţionează asupra acestui sistem complex
prin diminuarea activităţii lipoxigenazei plachetare.
103
şi 30 de ani, Esterbauer şi col., (1991) au pus în evidenţă o relaţie între tocoferolemie şi
riscul de cardiopatie ischemică evidenţiind rolul protector al vitaminei E.
6.2 . Hipovitaminoza E
Avitaminoza E la om apare foarte greu comparativ cu alte avitaminoze şi
numai după absenţa îndelungată a tocoferolilor din alimente, sau în timpul unor boli
pancreatice sau hepatice.
Carenţa în vitamina E produce o serie de simptome diferite în funcţie de sex şi
vârstă. Acestea interesează diferite organe şi sisteme, generând distrofie musculară,
creatinemie, degenerarea testiculelor şi apariţia unor leziuni ireversibile ale tubilor
seminiferi, moartea şi resorbţia fătului, anemia hemolitică, etc.
105
avitaminozei E îl constituie creatinuria deoarece cantitatea de creatinină din muşchi
scade, concomitent cu creşterea eliminărilor pe cale renală în debutul leziunilor
musculare. Acest fenomen se explică prin faptul că scade capacitatea musculară de a
transforma creatina în creatin- fosfat datorită diminuării activităţii creatinkinazei. Prin
creşterea creatinuriei are loc concomitent şi o creştere a raportului creatină/creatinină
acesta reprezentând în acelaşi timp un alt test biochimic indirect de determinare a
aportului de tocoferoli alimentari. Efectul vitaminoterapiei este diferit, în funcţie de
vârstă. La copii primul efect îl constituie dispariţia creatinuriei în timp ce la adult
aceasta mai persistă încă mult timp.
Datorită faptului că muşchiul cardiac conţine o cantitate aproximativ dublă de
tocoferoli (în special sub forma de tocoferilchinone) comparativ cu citocromul c, se
presupune că vitamina E participă şi la reglarea activităţii miocardului, insuficienţa ei
putând conduce la insuficienţa cardiacă.
Accelerarea procesului de proteoliză conduce la aminoacidurie. Distrofia
musculară este de fapt un proces mai complex care constă într-o accelerare a
catabolismului componenţilor celulari (glucide, proteine, acizii nucleici). Această
intensificare a proceselor catabolice se explică prin creşterea fragilităţii mitocondriilor
şi lizozomilor în carenţa vitaminei E, fapt care conduce la creşterea eliberării
hidrolazelor din aceste organite celulare.
107
La femei, în primul stadiu al carenţei, nu apar leziuni morfologice sau
funcţionale ale ovarelor, modificări ale aparatului genital feminin apărând doar în
stadiile avansate ale avitaminozei. Acestea se manifestă prin degenerarea musculaturii
netede uterine, pigmentarea crescută a acesteia însoţită de fibromatoza, etc.
109
CAPITOLUL IV
Carenţa în acizi graşi esenţiali a fost evidenţiată pentru prima dată de G.Burr şi
M.Burr, în perioada 1920-1930, în urma experienţelor efectuate pe şobolani. Datorită
faptului ca organismul uman şi animal produce numai acizii graşi saturaţi şi cu o
singură dublă legătură şi nu poate sintetiza de novo acizii graşi polinesaturaţi, s-a
considerat că, aceştia din urmă, pot fi consideraţi „vitamine”. Totuşi , o serie de
particularităţi, cum ar fi: cantităţile mari din alimentaţia uzuală, rolul lor energetic şi
structural, au făcut să fie clasaţi mai degrabă în grupa “vitagenelor” decât în cea a
vitaminelor. Deoarece această noţiune este destul de neprecisă şi nu este unanim
acceptată se preferă definirea lor ca “acizi graşi esenţiali” sau AGE.
110
hexanul. Produsul obţinut este supus apoi unei serii de reacţii (bromurare, oxidare,
reducere) formând în final acidul linolic, identic cu cel natural.
2. Surse de vitamină F
Acizii graşi componenţi ai vitaminelor F se găsesc în natură atât în plante
(acidul linolic, şi linoleic), cât şi în ţesuturile animale (acidul linolic, linoleic şi
arahidonic). Dintre alimentele de origine vegetală, cele mai bogate în vitamina F sunt
uleiul de porumb şi floarea soarelui, nucile, pâinea neagră şi intermediară, arahidele,
111
etc. Alimentele de origine animală sunt mai sărace în vitamina F, cele mai bune surse
fiind untul, osânza, măduva, pestele, laptele de vacă, etc.
Prezenţa dublelor legături în acizii graşi esenţiali face ca alimentele care conţin
aceşti acizi să sufere unele transformări specifice în prezenţa oxigenului din aer, aşa
numitul proces de râncezire. Există două forme de râncezire oxidativă: i) β-oxidarea,
care are loc sub influenţa enzimelor produse de mucegaiuri, a grăsimilor vegetale
nerafinate, precum şi a uleiurilor de peşte în stare brută, care sunt bogate în lipaze; ii)
autooxidarea, este cel mai frecvent proces, în care acizi graşi cu duble legături izolate
se transformă în acizi graşi cu duble legături conjugate.
3. Metabolismul vitaminelor F
În ţesuturile vegetale, biosinteza de novo a acizilor graşi cu catena lungă are
loc în citoplasmă, procesul fiind catalizat de complexul enzimatic acid-gras-sintetaza
care conţine un număr de şapte enzime. Precursorul general al aceste căi este
reprezentat de Acetil-CoA, iar reducerea se realizează în prezenţa NADPH.
Cercetările in vivo şi in vitro au demonstrat că dublele legături se introduc
numai dinspre gruparea carboxilică.
Acizii graşi aduşi în organism odată cu grăsimile alimentare, de origine
vegetală sau animală, ajung la nivelul intestinului unde suferă un proces parţial de
hidroliză sub acţiunea lipazei pancreatice. Procesul este facilitat de prezenţa bilei care
emulsionează grăsimile, sub această formă fiind mai uşor scindate hidrolitic de către
lipaza pancreatică. Tot cu ajutorul bilei vitamina F este transformată în complecşi
polienici hidrosolubili care se absorb uşor. După absorbţie, acizii graşi nesaturaţi ajung
în ficat prin circulaţia portă, unde are loc conversia parţială a acidului linolic în acid
arahidonic. Tot aici are loc şi biosinteza de fosfolipide, în special lecitine, care
reprezintă formele circulante ale vitaminei F în organism.
În sânge, după acţiunea hidrolitică a lecitinazei, se eliberează acizii graşi care
esterifică imediat colesterolul. Sub formă de colesteride, acizii graşi esenţiali sunt
transportaţi la nivelul organelor şi ţesuturilor.
Degradarea componentelor vitaminei F are loc, în principal, pe calea β-
oxidării, iar o anumită cantitate este utilizată în formarea prostaglandinelor. Eliminarea
din organism se face prin fecale, iar la femeile care alăptează mai ales prin glandele
mamare. Laptele uman conţine cantităţi mult mai mari de acizi graşi nesaturaţi esenţiali
decât laptele mamiferelor.
112
4. Rolul biologic al vitaminei F
4.1 . Prostaglandinele
Vitamina F participă la structura membranelor mitocondriale şi a enzimelor
respiratorii şi intervine, prin reactivitatea mărită a grupărilor metilenice, în
oxidoreducerile celulare. Experimentele pe animale de laborator au demonstrat că
vitamina F joacă un rol important în creşterea organismelor tinere, activitatea AGE
fiind diferită. De exemplu, acidul arahidonic este de 6 ori mai activ decât acidul linolic,
în timp ce activitatea acidului linoleic reprezintă doar jumătate din cea a acidului
arahidonic.
În compoziţia lipidelor din organismul animal, AGE prezintă o pondere bine
determinată, imprimându-le acestora o structură specifică, care diferă de la o specie la
alta, sau de la un ţesut la altul. În 1960, s-a demonstrat că acidul arahidonic, sub
acţiunea omogenatelor de vezicule seminale de berbec, poate fi transformat în
prostaglandinele PGE2. Ulterior s-a clarificat mecanismul conversiei vitaminei F în
prostaglandine, existând două căi metabolice distincte: calea endoperoxizilor şi calea
metabolică de tip lipooxigenazic. Căile implicate în reglarea concentraţiei de acidului
arahidonic sunt ilustrate în figura 4.1. Transformările ce au loc sunt multiple, fiind
catalizate de enzime specifice. Unele din aceste căi metabolice sunt schematizate în
figura 1.21. şi includ: i) producţia de prostaglandine (PG) şi tromboxani (TX) pe calea
ciclooxigenazei (COX); ii) a leucotrienelor (LT), lipoxinelor (Lx), şi acidului
hidroxieicosatetranoic (HETE) pe calea lipooxigenazei (LO); iii) a epoxizilor pe calea
citocromului P450.
Dacă, de exemplu, se utilizează în calitate de precursor acidul arahidonic,
acesta se transformă într-o primă fază în doi endoperoxizi instabili (PGG2 şi PGH2)
care trec rapid în prostaglandinele PGE2 , PGF2 şi PGD2. Intermediari endoperoxidici
determină agregarea ireversibila a trombocitelor şi contracţia muşchilor netezi ai
sistemelor respirator şi vascular.
În endoteliul vascular, prostaglandinele PGG2 şi PGH2 sunt transformate
enzimatic, sub acţiunea unei oxiciclaze specifice în PGX şi PGI2 sau prostaciclina care
este instabilă şi trece în 6-oxo-PGF1α.
În calea metabolică de tip lipooxigenazic, acidul arahidonic trece în acid 12-L-
hidroxi-eicosa-5,8,10,14-tatraenoic (HETE). Această cale metabolică nu este inhibată
de aspirina sau indometacin cum se întâmplă în calea endoperoxidazică.
Până în prezent au fost izolate şi caracterizate 16 prostaglandine clasificate în
şase grupe (E, A, B, F, C şi D) în funcţie de gruparea funcţională din nucleul
113
ciclopentanic al moleculei. La acestea se mai adăugă un număr de prostaglandine
obţinute prin sinteză chimică.
Prostaglandinele îndeplinesc mai multe roluri în organism, fapt ce lărgeşte
considerabil aria funcţiilor biologice ale vitaminei F, în calitate de precursor al
acestora.
Figura 4.1. Căile de biosinteză şi metabolizare ale acidului arahidonic. (PLA1 – fosfolipaza A1; PLC
– fosfolipaza C; PLD – fosfolipaza D; LDL – lipoproteine cu densitate mică; PA – acid
fosfatidic; lysoPLA – lizofosfolipaza; DAG – diacilglicerol; MAG – monoacilglicerol; COX
– ciclooxigenaza; LO – lipooxigenaza; Cyt P-450 – citocrom P-450; PGG – prostaglandina
G; PGH – prostaglandina H; PG – prostaglandina; LT – leukotriena; TX – tromboxan;
HPETE – acid hidroperoxieicosatetranoic; HETE – acid hidroxieicosatetranoic; Lx –
lipoxina)
114
4.1.1 . Acţiunea prostaglandinelor asupra sistemului nervos
central
Prostaglandinele intervin în funcţionarea sistemului nervos central, formând un
flux aproape identic cu cel al catecolaminelor şi indoalchilaminelor din structurile
simpatice. Sub acţiunea unor stimuli nervoşi, ele sunt sintetizate şi, după ce şi-au
îndeplinit rolul, se inactivează fie la nivel cerebral, fie la nivel medular sau chiar
periferic. Din acest motiv li s-a atribuit rolul de mediator chimic la nivelul sinapselor
din SNC.
Figura 4.2. Căile de metabolizare ale acidului arahidonic. (COX – Prostaglandina G/H sintaza; LO –
lipoxigenaza; prostaglandina H2 – prostaglandin endoperoxin H2; HPETE – acid hidroxieicosatetranoic; PGs –
prostaglandine; TXs – tromboxani; LT – leukotriena; Lx- lipoxina)
Nu toţi autorii le atribuie rolul de mediator chimic deoarece efectele lor asupra
SNC diferă în funcţie de: specia animală, de gradul de dezvoltare a SNC, de natura
compusului prostaglandinic şi de diverse relaţii farmacologice. Astfel, au fost
evidenţiate experimental o serie de efecte sedative pentru prostaglandinele din seria E,
115
pe când cele din seria F au efecte sedative foarte slabe. Prostaglandinele PGE1 prezintă
efecte anticonvulsive, dar cu o durată destul de scurtă. Acestea inhibă excitaţia de la
nivelul centrilor respiratori, cardiinhibitori şi vasomotori. S-a demonstrat că
prostaglandinele au efecte asupra inervaţiei vegetative.
117
Drept etalon în evaluarea activităţii vitaminei F se consideră acidul linolic a
cărei activitate a fost stabilită la 100 U.I./g. Raportat la acesta, acidul linoleic are o
activitate de 9 U.I./g, iar acidul arahidonic de 130 U.I./g.
Necesităţile zilnice de vitamina F depind de vârstă, stare fiziologică,
compoziţia alimentelor şi alţi factori. În general, se consideră că o dezvoltare normală a
organismului, din punct de vedere al funcţiilor acestei vitamine, are loc atunci când
acizii graşi esenţiali reprezintă 1% din necesarul de calorii. În acelaşi timp trebuie să
existe o proporţie determinată între vitamina F şi vitamina E. Se consideră normal
raportul de 1g acid linolic la 0,5mg α-tocoferol, raport satisfăcut la majoritatea
uleiurilor vegetale.
118
Acizii graşi esenţiali funcţionează în organism prin cooperare cu vitamina D,
crescând disponibilitatea calciului şi fosforului pentru asimilarea în ţesuturi.
AGE stimulează transformarea carotenilor în vitamina A.
119
120
CAPITOLUL V
VITAMINELE K
122
Vitamina K2 reprezintă un grup de substanţe numite menachinone sau
farnachinone, care în poziţia 3 a nucleului au o catenă laterală care se compune din 20
până la 60 atomi de carbon. Din acest motiv, grupa menachinonelor reprezintă un
amestec de vitamine: K2(20), K2(30), K2(35), K2(40), K2(50), şi K2(60) unde indicele din
paranteză indică numărul de atomi de carbon din structura catenei laterale. Aceste
vitamine reprezintă principala formă de stocare la om şi la animale, maia ales
menachinona-6 şi menachinona-7.
Vitamina K2 naturală a fost izolată pentru prima dată în 1939 din făină de
peşte. Se prezintă sub forma unui compus de culoare galbenă, optic activ. Faptul că
menachinona se găseşte doar în făina de peşte intrată în putrefacţie şi nu în carnea
proaspătă, indică faptul că această vitamină este sintetizată doar de către bacteriile care
determină putrefacţia. De altfel, flora microbiană intestinală umană sintetizează
importante cantităţi de vitamină K2. Asemenea filochinonei este insolubilă în apă dar
solubilă în diferiţi solvenţi organici şi în grăsimi.
2. Surse de vitamină K
Surse naturale
Vitamina K1 se găseşte cu precădere în surse de origine vegetală. Cele mai
bune surse vegetale de vitamină K sunt spanacul, varza, urzica, conopida, etc. (Tabelul
5.1). Cantităţile de vitamină K din sursele animale sunt mult mai mici. Pentru obţinerea
preparatelor farmaceutice se utilizează mai ales lucerna.
3. Metabolismul vitaminei K
Biogeneza vitaminelor K la plante şi la microorganisme implică formarea
separată a lanţului lateral, după principiul biosintezei poliizoprenilor, până la geranil-
geranil pirofosfat şi a 2-metil-hidronaftochinonei, care împreună duc la formare
vitaminei K.
3.1 . Absorbţia
124
Pentru formele exogene ale vitaminele K naturale şi de sintetiză există
mecanisme diferite de absorbţie şi adesea o repartiţie diferenţiată a acestora în diferite
organe.
În cazul vitaminelor K naturale, liposolubile, absorbţia are loc la nivelul
intestinului subţire în prezenţa bilei şi a sucului pancreatic. Cantitatea cea mai mare de
filochinonă este absorbită în regiunea proximală a intestinului subţire, o mică parte
fiind absorbită în regiunea distală. Absorbţia are loc printr-un mecanism de transport
activ, cu consum de energie. Ca şi în cazul celorlalte vitamine liposolubile, gradul de
absorbţie intestinală este influenţat de o serie de factori şi în principal de integritatea
florei microbiene intestinale. De exemplu, un pH uşor acid favorizează absorbţia, în
timp ce un conţinut crescut în acizi minerali şi acizi graşi nesaturaţi cu catenă lungă,
împiedică absorbţia vitaminelor K. Vitamina K este incorporată în chilomicroni, după
care este transferată pe β-lipoproteine până când ajunge în sistemul limfatic. La om,
studiile cu vitamină K1 marcată cu izotopi radioactivi, au indicat apariţia sa în plasmă
după 20 de minute de la ingestie, cu un maxim la 2 – 4 ore, şi o diminuarea a
concentraţiei acesteia în următoarele 720 de ore. Din dozele fiziologice sau
farmaceutice administrate la om, 70 80% din cantitatea ingerată este absorbită. Din
aceasta numai 20% este eliminată prin urină.
Vitaminele K3 hidrosolubile şi metil-naftochinona, derivaţii solubili ai
vitaminei K2, pot fi absorbiţi la nivelul colonului, şi ajung în ficat prin vena portă.
125
În ficat, vitamina K este metabolizată începând cu catena laterală, până când
rămân 5 atomi de carbon. În continuare compusul trece în lactona sa şi în final
formează complecşi glicoconjugaţi. Forma lactonă reprezintă metabolitul comun al
filochinonei şi menachinonei.
Din cantitatea de vitamină K care pierde, 50%se elimină prin urină şi 50%
prin materiile fecale. Aproximativ 25% din vitamina K metabolizată la nivelul ficatului
este eliminată prin bilă şi se regăseşte în fecale. Din cantitatea eliminată în materiile
fecale, 20% este efectiv eliminată, iar 30% este reabsorbită la nivelul colonului,
metabolizată în hepatocite şi în final eliminată prin bilă.
126
Timpul trombodinamic – în această etapă se formează complexul enzimatic
activ protrombinaza, care transformă protrombina în trombină. Această etapă
corespunde retracţiei cheagului şi fibrinolizei, fenomeme care conduc la deobturarea
vaselor sanguine.
Secvenţa mecanismelor care se produc în coagularea sângelui, in vitro, este
următoarea: i) declanşarea procesului are loc sub acţiunea unui agent exterior
(contactul cu sticla, tromboplastine tisulare) care determină activarea enzimatică a
unuia din factorii coagulării; ii) în urma impulsului iniţial au loc o serie de reacţii
enzimatice în cascadă care au ca rezultat formarea trombinei; iii) trombina transformă
fibrinogenul în fibrină, în ciuda prezenţei sistemului inhibitor al trombinei şi al
factorilor activatori (Figura 5.2).
Figura 5.2. Schema coagulării sanguine. factorul I–fibrinogenul; factorul II-protrombina; factorul III-
tromboplastina tisulară; factorul IV-calciul ionic; factorul V-proaccelerina; factorul VI-
accelerina; factorul VII-proconvertina, globina factorul VIII-antihemolitică, IX-factorul
Chrismas; XII-factorul Hogeman; XIII-factorul fibrinostabilizant.
127
Astfel, coagularea poate fi prezentată schematic în două etape principale:
formarea fibrinei şi formarea trombinei, a două etapă fiind modulată de inhibitorii
fiziologici ai coagulării.
Formarea fibrinei – Fibrinogenul solubil este transformat în monomeri de
fibrină sub acţiunea enzimei proteolitice numită trombină. Polimerizarea este
stabilizată de factorul XII şi duce la formarea cheagului de sânge. Formarea cheagului
de sânge are loc în două etape: formarea fibrinei solubile (S), urmată de formarea
fibrinei insolubile (I).
Formarea trombinei – Trombina este o enzimă proteolitică derivată din
moleculă protrombinei printr-o reacţie de scindare proteolitică sub acţiunea
protrombinazei activată în timpul coagulării. Protrombinaza este un complex enzimatic
format prin asocierea factorului V şi a factorului X activat, în jurul unui miceliu
fosfolipidic. Complexul activ se fixează prin intermediul factorului X activ şi a
calciului pe structura unui fosfolipid (Figura 5.3). Factorul V este necesar pentru a mări
viteza de transformare a protrombinei în trombină. In vitro, activarea factorului X se
poate obţine pe două căi diferite: i) o cale extrinsecă prin care factorul X este activat
(Xa) de către tromboplastina tisulară şi factorul VII, în prezenţa ionilor de calciu; ii) o
cale intrinsecă prin care factorul X este activat (Xa) de produsul obţinut în urma
interacţiei factorului VII şi factorului IX cu fosfolipidele, în prezenţa ionilor de calciu.
Se formează un complex omolog cu cel al protrombinei. Factorul VIII acţionează ca un
cofactor enzimatic pentru factorul IX şi determină activitatea enzimatică a
complexului.
128
Figura 5.3. Reprezentarea schematică a protrombinazei. Calciul este necesar
pentru fixarea factorului Xa şi a protrombinei la fosfolipid
129
4.1.2 . M eca nismul de acţiune al vitaminei K asupra factorilor
coagulării sanguine
Vitamina K intervine în activarea a cel puţin şase factori ai coagulării
sanguine, şi anume: factorii II, VII, IX, X şi proteinele C şi S. Aceste proteine sunt
implicate în procesul de formare a trombinei, enzimă esenţială în coagulare, şi în
procesele fiziologice de inhibare a coagulării.
În 1968, Josso şi col., şi Garnot şi Nilèhn au demonstrat separat unul de altul
existenţa unei protrombine anormale în plasma pacienţilor supuşi unui tratament cu
wafarină, anticoagulant antagonist al vitaminei K. Această protrombină anormală,
numită PIVKA II („Protein Induced by Vitamin K Absence or Antagonist II”) este
lipsită de activitate coagulantă şi este recunoscută de anticorpii anti-protrombinici. Din
punct de vedere structural ea conţine aceleaşi resturi glucidice ca şi protrombina
normală, dar din punct de vedere funcţional ea este capabilă să genereze activitate
trombinică numai în prezenţa veninului de şarpe Echis carinatus, sau a
stafilocoagulazei. Nu este recunoscută de factorul Xa şi nu poate fi transformată în
trombină.
În 1974 Stenflo şi col., au pus în evidenţă un aminoacid original, care este
situat la extremitatea NH2-terminală a protrombinei active. Acest aminoacid, acid γ-
carboxiglutamic (Gla), se obţine din acid glutamic sub acţiunea vitaminei K şi este
capabil să fixeze Ca (Figura 5.4).
130
Figura 5.4. Formarea acidului γ-carboxiglutamic
131
Figura 5.5. Ciclul de modificări la care este supusă vitamina K în
vederea obţinerii acidului γ-carboxiglutamic.
132
poate oxida NADH şi reoxida citocromul b. Se pare că, vitamina K este implicată în
fosforilarea oxidativă, deoarece în avitaminoză K1, fixarea fosforului este diminuată.
6.1 . Hipovitaminoza K
Din punct de vedere clinic, deficitul de vitamină K se manifestă diferit în
funcţie de amploarea carenţei. Carenţa vitaminică poate fi determinată de mai mulţi
factori: aport alimentar scăzut, malabsorbţie, anomalii genetice ale factorilor de
coagulare vitamino- dependenţi, etc.
133
6.1.1 . Carenţa cauzată de un aport scăzut de vitamină K exogenă
şi malabsorbţie
Se cunosc trei cauze majore care pot conduce la instalarea stării de hipo- sau
avitaminoză K: i) aport insuficient de vitamină K, observat la adulţi în cazul
tratamentelor prelungite cu antibiotice sau sulfamide şi în cazul unei alimentaţii sărace
în vitamină K. La nou-născuţi, insuficientă dezvoltare a florei microbiene poate duce la
instalarea unei hipovitaminoze K dacă laptele matern nu conţine vitamină K în cantităţi
suficiente; ii) absorbţie intestinală defectuoasă, observată în obstrucţii şi fistule biliare,
malabsorbţie (în rezecţii intestinale, colită ulceroasă, ileită, enterocolită, etc.); iii)
intoxicare în cazul ingerării de antivitamine K, supradozare cu vitamină A (se
realizează o competiţie hepatică) şi tratamente cu antibiotice cu spectru larg de acţiune
în asociere cu un aport insuficient de vitamină K.
În carenţa severă, sindromul clinic caracteristic este cel hemoragic vitamino-
dependent, diferit de alte modificări ale hemostazei. Efectul biologic constă în
modificarea valorilor testelor hemostazei care interesează factorii vitamin K-
dependenţi, scăderea concentraţiei sanguine a factorilor II, VII, IX, X şi a proteinei C şi
apariţia în plasmă a precursorilor lor necarboxilaţi. Factorul V nu este afectat de
carenţa vitaminei K.
O atenţie deosebită trebuie acordată nou-născutului, deoarece: i) nivelul
factorilor vitamino-dependenţi şi ai vitaminei K reprezintă 40 – 50% din necesarul la
naştere; ii) există rezerve limitate de vitamină K maternă, datorită unui transport
placentar redus; iii) biosinteza proteinelor de origine hepatică este limitată datorită
imaturităţii hepatice; iv) flora microbiană intestinală nu este suficient dezvoltată, iar în
perioada neo-natală lipseşte. De aceea, în această perioadă riscul carenţei este foarte
crescut şi se justifică suplimentarea sistemică cu vitamină K la toţi nou-născuţii.
134
Bertina şi col., (1981) au descris un caz de hemofilie B care a fost caracterizat
prin prezenţa în plasmă a unui precursor necarboxilat al factorului IX, identic cu
precursorul care apare în carenţa vitaminică, dar cu masă moleculară diferită şi care nu
poate fixa ionul de calciu. Această proteină modificată are o masă moleculară de numai
35 kDa, în comparaţie cu masa moleculară a factorului IX normal care este de 65 kDa.
Se presupune că o mutaţie la nivelul unui codon STOP este responsabilă de sintetiza
unei molecule mai mari decât cea normală. Aceasta devine nefuncţională deoarece nu
mai poate realiza transformarea acidului glutamic în acid γ-carboxiglutamic.
6.2 . Hipervitaminoza K
La animale, vitaminele K1 şi K2 nu determină o stare de toxicitate, indiferent
de doza atribuită. La om, injectarea intravenoasă rapidă a vitaminei K1 este însoţită de
reacţii cutanate, dispnee, dureri toracice. În cazul injectării intramusculare de vitamină
K1 apar adevărate scleroderme lombo-fesiere.
La nou-născuţi, administrarea de vitaminele K sintetice duce la apariţia
anemiei hemolitice severe, la hiperbilirubinemie şi icter datorită competiţiei cu
vitaminele şi bilirubina care apare în momentul realizării reacţiilor de glucurono-
conjugare care au loc în hepatocite. Aceste efecte sunt inexistente sau foarte atenuate
dacă se administrează numai vitamine K naturale. De aceea, la naştere, formele
sintetice de vitamină K sunt prescrise numai în lipsa celor naturale.
La pacienţii cu activitate glucozo 6-fosfat dehidrogenazică şi glutation
reductazică scăzută, vitaminele K sintetice determină hiperhemoliză, fiind
contraindicate.
135
6.3 . Interrelaţii. Antivitamine K
În 1941, Campbell şi col., au identificat bishidroxicumarina, ca fiind un agent
responsabil de apariţia sindromului hemoragic la
vitele hrănite cu trifoi putrezit. Cercetătorii au
observat că această substanţă acţionează ca un
antagonist al vitaminei K şi induce un sindrom
de carenţă vitaminică caracterizat, la om ca şi la
animale, prin scăderea concentraţiei plasmatice a
factorilor vitamin K-dependenţi, în acelaşi timp
cu apariţia în plasmă a precursorilor
necarboxilaţi ai acestor factori. În final are loc
diminuarea cantităţii de trombină formată în
cursul coagulării şi a vitezei de sinteză a acesteia.
Alţi antagonişti al vitaminei K sunt
derivaţii de la 4-hidroxicumarină şi de la indan-
1,3-dionă, care prezintă analogie structurală cu
vitaminele K (Figura 5.6.).
Ficatul reprezintă locul de acţiune al
antagoniştilor vitaminei K asupra căilor de
activare a factorilor vitamin K-dependenţi.
Figura 5.6. Structura principalilor
inhibitori ai vitaminei K comparativ cu
structura vitaminei K
136
derivaţi hidroxilaţi foarte solubili. Principalele contraindicaţii ale antagoniştilor
vitaminei K sunt prezentate în tabelul 5.2.
Tabelul 5.2. Contraindicaţii ale prescrierilor de antagonişti ai vitaminei K
Anomalii constituţionale ale homeostaziei – insuficienţa celulară şi ciroza hepatică
Sângerări locale – leziuni la nivelul tubului digestiv, leziuni ale tubilor urinari, litiază, antecedente
vasculare cerebrale
Situaţii chirurgicale
Hipertensiune arterială malignă, retinopatie
În timpul sarcinii – în primele 12 săptămâni şi după 37 de săptămâni
La femei care alăptează
Cazuri psihiatrice – risc de supradozare
137
PARTE A II
Vitaminele hidrosolubile
138
139
Capitolul VI
VITAMINA B 1 (Tiamina)
Tiamina este alcătuită dintr-un nucleu pirimidinic şi unul tiazolic la care sunt
grefaţi diferiţi substituenţi şi care sunt legaţi între ei printr-o punte -CH2- Structura
tiaminei: 3-(4’-amino-2’-metil-pirimidil-5’-metil)-5-(2-hidroxietil)-4-metil-tiazol, este
prezentată în figura 6.1
Datorită prezenţei grupării hidroxil, tiamina participă la reacţii de fosforilare
(esterificare) enzimatică, cu unul până la trei resturi de acid fosforic (Figura 6.2)
obţinându-se tiaminmono- (TMP), tiamindi- (TDP), sau tiaminpirofosfatul (TPP) cu rol
140
coenzimatic. Complexul enzimatic al piruvat carboxilazei catalizează decarboxilarea
acidului piruvic cu formare de acetaldehidă şi CO2,. În reacţie se formează un
intermediar (acetaldehida activată) care are capacitate de legare a TPP. Acest
intermediar suferă transformări diferite în funcţie tipul celular în care se desfăşoară
reacţia.
141
Clorhidratul de tiamină este o substanţă cristalină, albă, cu miros caracteristic,
uşor solubilă în apă, greu solubilă în alcool şi insolubilă în solvenţi organici. În mediu
slab acid, tiamina este relativ stabilă faţă de acţiunea agenţilor oxidanţi şi temperatură,
dar foarte instabilă în mediu neutru şi alcalin. În mediu alcalin, în aer sau în prezenţă
de I2, H2O2, tiamina se transformă într-o formă disulfidică (oxidată). La plante şi
animale se înregistrează un echilibru între formele reduse şi oxidate ale tiaminei şi ale
esterilor fosforici.
Termostabilitatea tiaminei creşte uşor în prezenţa vitaminei C, cisteinei şi
tioureei. Oxidarea tiaminei cu fericianură de potasiu, în mediu alcalin, duce la formarea
tiocromului, substanţă care prezintă o fluorescenţă albastră caracteristică. Aceste reacţii
stau la baza unor metode fizico-chimice de dozare a vitaminei B1 din produse naturale
şi farmaceutice. În soluţie de HCl 0,1N, tiamina prezintă un optim de absorbţie la 247
nm. Prin oxidare puternică, la căldură sau sub acţiunea tiaminazei, (enzimă existentă în
cantităţi relativ mari în unele alimente), are loc ruperea punţii metilenice care uneşte
cele două heterocicluri.
Pentru utilizarea farmaceutică este necesară cunoaşterea unor caracteristici şi
incompatibilităţi ale vitaminei B1. Soluţiile injectabile sterilizate prin căldură conţin
produşi de descompunere în cantităţi decelabile, degradarea fiind accentuată prin
creşterea pH-ului şi a temperaturii de sterilizare.
În laboratorul clinic se dozează vitaminuria B1 (valori normale 50-250 µg/zi) şi
forma activă (TPP) din globulele roşii.
2. Surse de vitamină B1
Cu toate că tiamina poate fi sintetizată de unele bacterii intestinale situate la
nivelul cecumului, cantitatea sintetizată nu poate asigura necesarul de vitamină B1
deoarece absorbţia vitaminelor are loc în regiunea duodenală a intestinului şi nu la
nivelul cecumului. O dietă variată asigură cantitatea de tiamină necesară prevenirii
deficienţei. Astfel, în conformitate cu normele internaţionale, cantitatea de tiamină
introdusă în organism împreună cu alimentele trebuie să fie de 2 mg/zi pentru bărbatul
adult şi 1,2 mg/zi pentru femeie. Un studii realizate pe un eşantioane de‚ persoane, cu o
vârstă mai mare de 60 de ani, a evidenţiat că necesarul zilnic de tiamină este de 1,4
mg/zi pentru bărbaţi şi 1,1 mg/pentru femei.
Ca orice component al complexului B, tiamina se află în cantităţi apreciabile în
drojdia de bere (1-7mg/100g). Alte surse bogate sunt: cortexul şi germenii boabelor de
142
cereale (grâu, porumb, secară, orez), legumele (soia, mazăre, fasole, sfeclă, spanac,
lăptuci), fructele (prune, struguri, nuci) şi în carne (creier).
Pentru om cele mai importante surse sunt alimentele de origine vegetală,
pâinea intermediară şi neagră. Alimentele de origine animală sunt mai sărace în
B1: carnea de porc, ficatul, rinichii, ouăle, laptele, peştele etc. Boabele de
porumb, legumele (mazărea şi lintea), alunele, carnea slabă de porc şi drojdia
sunt surse bogate de tiamină. Deoarece majoritar tiamina se pierde în timpul
preparării făinii de orez, orezul alb şi alimentele din orez alb (pâine, paste)
trebuie îmbogăţite cu tiamină. Câteva dintre principalele surse alimentare de
tiamină sunt prezentate în tabelul 1.17.
Surse sintetice. Tiamină se comercializează ca supliment nutriţional sub formă
de tiamin-hidroclorică şi nitrat de tiamină. În prezent, tiamina este fabricată prin
sinteză totală.
3. Metabolism vitaminei B1
Biosinteza şi necesităţile de tiamină sunt diferite în funcţie de organism.
Majoritatea microorganismelor sunt capabile să realizeze sinteza totală a vitaminei B1,
unele vegetale primesc tiamina de la organismele simbiotice, iar vertebratele,
ciupercile şi alte din microorganisme sunt incapabile să biosintetizeze tiamina.
143
Tiamina din hrană este absorbită cu precădere în duoden şi în regiunea
proximală a intestinului subţire printr-un mecanism de transport activ care se saturează
la o preluare orală de aproximativ 10 mg. În cazul saturării transportorilor specifici, nu
este exclusă existenţa unui transport pasiv. Viteza de absorbţie maximă a fost evaluată
la 8-15 mg/24 ore. Se consideră că odată cu absorbţia se produce şi fosforilarea unei
părţi din tiamina sub acţiunea tiaminfosfokinazei intestinale. După absorbţie tiamina
este defosforilată, formă în care este transportată la ficat. Fosforilarea tiaminei la
tiaminpirofosfat (TPP) se realizează în aproape toate ţesuturile cu preponderenţă în
ficat, sub acţiunea pirofosfatkinazelor. Tiaminpirofosfat ATP-fosforil-transferaza
transformă TPP în tiamintrifosfat (TTP), energia necesară reacţiei fiind furnizată de
ATP. Sub acţiunea unei fosfataze specifice, fiecare dintre derivaţii fosforilaţi ai
tiaminei poate suferi un proces de defosforilare.
În ţesuturi tiamina se găseşte predominant sub formă de TPP. În ficat, inimă şi
creier concentraţiile sunt mai mari decât în muşchi şi celelalte organe. În plasmă, forma
predominantă este tiamina, iar în eritrocite concentraţia de TPP este de cinci ori mai
mare decât a plasmei. Sângele vehiculează tiamină liberă, defosforilată, care odată
ajunsă la ţesuturi se transformă din nou în coenzimă (TPP), care se leagă de proteine
specifice.
În timp ce TPP joacă rol de coenzimă, TTP are rol de neurotransmiţător. El
este eliberat de celulele nervoase, după stimularea electrică, şi este implicat în
conductanţa ionilor de sodiu
Cantitatea totală de tiamină în organismul uman este de aproximativ 25 mg,
rezervele tisulare fiind neglijabile. Orice exces este eliminat rapid şi se recomandă un
aport echilibrat sau chiar sporit, în anumite situaţii patologice sau alcoolism, pentru a
evita instalarea hipovitaminozei.
Tiamină liberă sau metaboliţii acesteia sunt eliminaţi majoritar prin urină (50-
250 µg/zi). La diabetici şi persoanele în vârstă, în caz de infecţii şi la alcoolicii cronici,
cantitatea de tiamină eliminată prin urină este semnificativ redusă. Nu se poate stabili o
relaţie cantitativă între eliminarea tiaminei prin fecale şi cantitatea ingerată deoarece în
flora intestinală există microorganisme producătoare (Escherichia coli, Baccilus lactis
aerogenes, etc.) dar şi consumatoare. Tiamina se mai poate elimina şi prin transpiraţie.
În cazul persoanelor care depun un efort fizic intens (sportivi), sau în „sindromul
neuropatic tropical”, în cazul căruia se poate instala o stare specială de carenţă datorită
transpiraţiei excesive, eliminarea tiaminei prin transpiraţie reprezintă o cale majoră.
144
4. Rolul biolochimic al vitaminei B1
Principala funcţie a vitaminei B1 este cea de coenzimă, sub formă de
tiaminpirofosfat (TPP) pentru enzimele participante la metabolizarea α-cetoacizilor şi
α-cetolilor. Reacţiile în care este implicată sunt următoarele:
a) decarboxilarea oxidativă a acidului piruvic în aldehidă acetică (etanal),
catalizată de către piruvat decarboxilaza din drojdia de bere în cursul fermentaţiei
alcoolice;
b) decarboxilarea oxidativă a acidului piruvic şi α-cetoglutaric, în acetil
coenzima A şi respectiv, succinil-coenzima A, reacţii care au loc în cadrul degradării
aerobe a glucozei. Reacţiile sunt catalizate de complexul multienzimatic al piruvat
dehidrogenazei şi α-cetoglutarat dehidrogenazei
c) reacţii de transacetilare din cadrul gluconeogenezei şi fotosintezei.; constau
în transferul unei grupări cu doi atomi de carbon de la o aldoză la alta, sub acţiunea
transcetolazei;
În cadrul acestor reacţii de decarboxilare şi transacetilare are loc ruperea
legăturii covalente dintre doi atomi de carbon, unul purtător al unei grupări funcţionale
aldo iar celălalt al unei grupări ceto. Produsul de reacţie este o aldehidă legată la TPP
care reprezintă forma activa care participă la reacţiile ulterioare.
145
influenţa atomului de azot încărcat pozitiv, care conferă produsului de disociere acidă o
structură zwiterinică (bipolară); ii) prezenţa dublei legături N=C, care are drept efect
scurtarea legăturii C-H şi favorizează disocierea în C- şi H+; iii) influenţa atomului de
sulf, ai cărui orbitali vacanţi 3d contribuie de asemenea la delocalizare, şi deci la
stabilizarea sarcinii negative.
Acest carbanion A este cel care intervine în toate reacţiile catalizate de către
enzimele care posedă drept cofactor TPP.
148
Figura 6.7. Formarea acil-SCoA
149
important în degradarea glucidelor prin transformarea lor în pentoze. Într-o primă
etapă, TPP se leagă de apotranscetolază în vederea formării complexului enzimatic.
6.2 . Hipovitaminoza B1
La om şi la animale, hipovitaminoza B1 îmbracă diferite forme mai mult sau
mai puţin grave. Formele experimentale induse la animale prezintă un tablou diferit de
carenţele naturale, care nu sunt specifice carenţei de vitamină B1, în general
caracterizându-se printr-o complexitate policarenţială. Ca simptomatică amintim:
încetarea creşterii, apariţia de tulburări digestive, nervoase şi cardiace. În cazul
porumbelului apare „polinevrita aviară” cu afectarea muşchilor şi penajului,
bradicardie, ataxie cerebeloasă (creşte concentraţia de acid piruvic şi acid lactic) şi
crize convulsive. La şobolan apar, în special, tulburări de creştere şi de ritm cardiac.
151
La om, simptomele hipovitaminozei B1 sunt grupate în: i) simptoame generale:
astenie, pierdere în greutate, anorexie, deranjamente gastrice; ii) dereglări nervoase
periferice: amiotrofie, parestezii şi hipostezii, diminuarea reflexelor osteotendinoase;
iii) tulburări psihice severe: stări depresive, iritabilitate, imposibilitatea concentrării
atenţiei, tulburări de memorie.
Un organ sensibil la variaţiile concentraţiei de vitamină B1 îl reprezintă inima.
În situaţii de efort susţinut 80 % din glucoza consumată de miocard provine din
glucoza circulantă şi glicogen. O carenţă în TPP poate avea urmări asupra oxidării
glucozei (prin diminuarea activităţii complexului piruvat dehidrogenazic) dar şi asupra
nivelului oxidării acizilor graşi prin diminuarea activităţii ciclului acizilor
tricarboxilici.
6.3 . Avitaminozele
La om au fost descrise diferite avitaminoză B1:
a) Encefalopatia Gayet-Wernicke: a fost descrisă la sfârşitul secolului trecut la
indivizii cu alcoolism cronic, şi se aseamănă cu avitaminoza pură produsă de
tiaminază. Ea pare a fi cauza vărsăturilor incoercibile, infecţiilor, intoxicaţiilor,
neoplasmelor care conduc la stări de denutriţie şi epuizare agravate de alcoolism.
Principalele simptoame sunt: tulburările vizuale, starea de slăbiciune, lipsa reflexelor
osteotendinoase, confuziile mintale, hemoragiile, poliencefalita superioară cu focare de
congestie hemoragică şi degenerescenţă în talamus şi hipotalamus. De aici şi
denumirea de „encefalopatie hemoragică” sau „beri-beri cerebral”;
b) Sindromul neuropatic tropical întâlnit în Africa de sud, Egipt, India, este
determinat de pierderile masive de tiamină prin transpiraţie, şi este caracterizat prin
apariţia de tulburări digestive, neurologice şi cutanate;
c) Beri-beri, este forma cea mai importantă şi răspândită, reprezentând o stare
de carenţă cronică care poate dura ani de zile. În limba indiană „Beri-beri” înseamnă
„cătuşe la picioare”. Procentul populaţional al celor care suferă de „beri-beri” este
crescut în ţările Asiei de sud-est şi Africa. În alte regiuni ale planetei se întâlneşte aşa
numita boală „beri-beri occidental”, care apare în urma unei utilizări deficitare a
tiaminei în alcoolismul cronic. Manifestările bolii sunt diferite în funcţie de vârstă.
d) „Beri-beri uscat”: are ca principal efect paralizia şi apariţia de tulburări
nervoase (polinevrite ale membrelor), cardiace şi atrofie musculară. Bolnavul este
foarte slab, prezintă paralizii ale picioarelor ceea ce determină un mers îngreunat,
paralizii ale mâinilor care iau forma de „gheară”, dureri musculare profunde,
tremurături, constipaţii rebele.
152
e) „Beri-beri umed” (edematos, cardiovascular) se caracterizează printr-o
hipertrofie a inimii cu apariţia miocardiopatiei, tahicardie constantă, palpitaţii, dispnee,
edem generalizat. Cordul este mărit în volum datorită apariţiei unei „insuficienţe
cardiace de origine periferică”. Aceste simptoame nu răspund la tratamentele cu
cardiotonice dar se ameliorează prin vitaminoterapie. Bolnavul are corpul umflat şi în
special faţa umflată, prezintă vărsături şi respiraţie alterată cu stări repetate de asfixie.
f) „Beri-beri difuz” are manifestări mai puţin specifice (dureri musculare,
astenie), motiv pentru care poate fi confundat cu boala reumatismală care de asemenea
poate tratată prin administrare de vitamină B1.
g) Beri-beri la nou născuţi şi copii prezintă de regulă o evoluţie acută. Boala se
manifestă prin inapetenţă, vomă, tulburarea somnului, pierderea în greutate, hipertonie
musculară, asistolie acută şi insuficienţă cardiacă. Evoluţia este rapidă, decesul putând
surveni la 12-24 ore de la debutul primelor simptoame dacă nu se administrează un
tratament adecvat. Cele mai frecvente cazuri apar la nou-născuţii alăptaţi de mame cu
hipo- şi avitaminoză B1.
Avitaminoza B1 este specifică consumatorilor cronici de alcool şi apare în
special în ţări din Europa occidentală, Australia şi SUA. Se recomandă administrarea
sistematică de tiamină (1 g intravenos).
153
b) Acidoza lactică congenitală sensibilă la tiamină-are o incidenţă foarte
scăzută şi este caracteristică bolnavilor cu tulburări ereditare ale metabolismului
piruvatului, care reacţionează la administrarea de tiamină. Cazurile semnalate se referă
la copii de până la opt ani la care s-au constatat anomalii neurologice, convulsii, ataxie
şi creşterea concentraţiei acidului lactic în sânge. Practic s-a constatat că numai doze
enorme de tiamină (>1,5 g/zi) au determinat ameliorarea şi uneori chiar dispariţia
simptomelor.
c) Encefalopatia necrotică subacută Leigh-Feigin-Wolf este o afecţiune cauzată
de o multitudine de factori metabolici: deficit de piruvat dehidrohenază, citocrom c-
reductază, biotinilază, etc. În urma administrării unor cantităţi mari de vitamină B1
pentru o perioadă lungă de timp, s-a constatat că sindromul este tiamino-dependent.
d) Anemia megaloblastică tiamino-dependentă reprezintă un sindrom în care
anemia megaloblastică este asociată cu diabetul zaharat, surditatea neurosenzorială şi
cu manifestări neurologice şi cardiace caracteristice bolii „beri-beri”. Această maladie
recesivă autozomală este datorată fenomenului de consangvinizare şi se manifestă în
primul an de viaţă prin instalarea anemiei megaloblastice rezistentă la vitamină B12,
acid folic şi vitamină B6. Chiar dacă natura dereglărilor metabolice nu este cunoscută,
boala ridică o serie de probleme privind complexitatea rolului biologic al vitaminei B1.
6.5 . Hipervitaminoza B1
Este rar întâlnită, deoarece adultul tolerează doze mari (de până la 500 mg
tiamină/zi) timp de o lună. Există situaţii în care dozele foarte mari au efecte
curarizante. Au fost descrise cazuri de intoleranţă, chiar a dozelor uzuale, însoţite de
fenomene alergice, nervozitate, ameţeli, eriteme, dureri gastrice, vărsături.
154
Antivitaminele puternice se obţin prin înlocuirea grupării NH2 cu o grupare
OH, când se obţine 4’-oxitiamina. Dacă gruparea NH2 este înlocuită cu un halogen, se
obţine 4’-cloro- şi 4’-bromo-oxitiamina, antivitamine cu activitate mai slabă.
Substituirea nucleului tiazolic cu unul pirimidinic, cu păstrarea grupărilor
funcţionale grefate la nucleu, conduce la piritiamină sau neopiritiamină, care au efecte
antagoniste vitaminei B1 la microorganisme, la şoarece şi la porumbel la care
generează apariţia avitaminozei B1. În avitaminoza B1 are loc acumularea acidului
glutamic, inhibarea ciclului acizilor tricarboxilici care duce la acumularea acidului
oxalic şi scăderea concentraţiei cocarboxilazei din creier. Efecte de antivitamină B1
manifestă şi sulfatiazolul.
Enzimele tiaminolitice produc avitaminoze tiaminice experimentale, sau
accidentale. Descoperirea tiaminazei, enzimă care scindează molecula de vitamină B1,
este legată de observaţia că vulpile argintii hrănite cu peşte crud (crap) manifestă
simptoamele „paraliziei Chastek”, care dispar prin administrarea de tiamină. Enzima
care este abundentă în carnea peştilor, inima, splina iepurilor şi a găinilor se
inactivează prin fierbere. Tiaminaza prezentă în microorganismul Baccillus
thyaminolyticus din flora intestinală, şi/sau cea prezentă în ciuperca Trichosporon
aneurinolyticus din flora bucală a unor persoane, poate induce apariţia aşa numitei boli
„a tiaminazei”, care se poate trata cu sulfamide şi penicilină şi re-însămânţarea cu
Baccillus lactis, concomitent cu suplimentarea cu vitamină B1, vitamină C şi sorbitol.
155
CAPITOLUL VI I
VITAMINA B 2 (Riboflavina)
156
1. Structura şi proprietăţile vitaminei B2
Vitamina B2 are formula moleculară C17H20N4O6, iar structural este formată
dintr-o moleculă de ribitol legată de un heterotriciclu tetraazotat numit izoaloxazină.
Izoaloxazina este o formă tautomeră a aloxazinei, care se obţine din aloxan şi orto-
fenilendiamină printr-o reacţie de condensare (Figura 7.1).
Figura 7.4. Ultima etapă a procesului tehnologic de obţinere a riboflavinei prin sinteză chimică
2. Surse de vitamină B2
Surse naturale: vitamina B2 este bine reprezentată în regnul vegetal şi animal
cât şi în microorganisme. În diferitele surse naturale, riboflavina, se găseşte atât liberă
cât şi sub forma celor două coenzime nucleotidice. Cea mai bogată sursă de riboflavină
este drojdia de bere care conţine până la 7 mg/100 g. Ţesuturile plantelor verzi au un
conţinut relativ ridicat în vitamină B2 (0,25 la 2,5 mg/100 g ), cantitatea cea mai mare
fiind prezentă în frunzele tinere, seminţe în stare de germinaţie, polen (Tabelul 7.1). În
fructe şi zarzavaturi cantitatea de riboflavină creşte până la maturitate, după care scade
treptat. Brânzeturile îşi măresc considerabil conţinutul de vitamină în urma procesului
de maturare.
La mamifere, ficatul, rinichiul, inima, splina şi creierul sunt organele în care
riboflavina se găseşte în cantitate mare (1-3 mg/100 g). De asemenea cantităţi
importante se găsesc în ficatul peştilor, retina, şi glande lacrimale. Alimentele cele mai
bogate în vitamina B2, sunt: ficatul, brânzeturile, ouăle, muşchiul de vită şi porc, vinul
roşu, spanacul, migdalele, alunele, ciupercile, pătrunjelul, ţelina, tomatele, ceaiul.
În laptele matern întâlnim o concentraţie de 40 µg/100 ml (60 µg/100 Kcal), iar
în laptele de vacă concentraţia este de 100-200 µg/100 ml.
Riboflavina este rezistentă la temperatură ridicată, dar este sensibilă la lumină
(de ex. 85% din vitamina B2 din lapte este distrusă de lumina solară.
160
Surse sintetice: cele mai întâlnite surse sintetice sunt riboflavina şi riboflavin
5’-monofosfat, dintre acestea riboflavina găsindu-se în complexele multivitaminice
farmaceutice
3. Metabolismul vitaminei B2
Absorbţia riboflavinei se realizează în partea superioară a tractului digestiv,
printr-un mecanism încă necunoscut. Fosforilarea riboflavinei la FMN se realizează în
mucoasa intestinală. Capacitatea intestinală de absorbţie a ribolfavinei şi a derivaţilor
acesteia nu este nelimitată. Administrarea unor doze mici de FMN la indivizi normali,
duc la o excreţie urinară proporţională cu cantitatea ingerată, în timp ce dozele foarte
mari de FMN (> 50 mg FMN) modifică proporţia, ceea ce indică existenţa unui
mecanism de absorbţie limitat. Absorbţia creşte atunci când FMN este administrat în
mai multe reprize, deoarece, se presupune că, printr-un mecanism necunoscut,
absorbţia este favorizată de prezenţa sărurilor biliare a căror secreţie este antrenată de
alimentele ingerate, motiv pentru care timpul de contact cu mucoasa intestinală trebuie
prelungit.
După absorbţie o cantitate însemnată de riboflavină şi întreaga cantitate de
FMN ajung în circulaţie unde se leagă la proteinele plasmatice, în special la albumină
sau la proteina de legare a riboflavinei – („Riboflabin Binding Protein”-RBP).
Afinitatea FMN pentru riboflavină este mult inferioară afinităţii diverselor enzime
tisulare pentru flavoproteine. Raportul între FMN şi riboflavina legate la albumină se
menţine relativ constant şi este situat într-un domeniu de concentraţie destul de larg.
161
Importanţa legării riboflavinei la proteinele plasmatice a fost evidenţiată de
riboflavinuria aviară, maladie genetică recesivă în care RBP este absentă.
Rolul metabolic al riboflavinei rezidă din capacitatea sa de a forma cele două
coenzime FMN şi FAD. Aceşti compuşi tind să se lege la un număr foarte mare de
apoenzime. De aceea, în ţesuturi, o cantitate mică de vitamină este stocată sub formă
de riboflavină, cea mai mare parte din rezerve fiind reprezentată de cele două forme
FMN şi FAD. Concentraţia riboflavinei totale variază între 49-104 µg/l în sângele
complet, 26-37 µg/l în ser, 180-262 µg/l în eritrocite şi 2,27-2,93 µg/l în leucocite. În
sânge şi în ţesuturi 70-90% din riboflavină se găseşte sub formă de FAD, 5-30% sub
formă de FMN şi numai 0,5-2% sub formă de riboflavină liberă.
Nu se cunoaşte mecanismul prin care se menţine un nivel tisular optim al
coenzimelor flavinice. Se consideră că FAD nelegat de apoenzime este mult mai
susceptibil la acţiunea hidrolazelor specifice comparativ cu FAD legat. În situaţiile în
care cantitatea de FAD nou sintetizată depăşeşte capacitatea de legare a apoenzimelor,
fracţiunea liberă fosforilată, este mai degrabă defosforilată enzimatic decât stocată.
Trebuie menţionat faptul că în literatura de specialitate există valori relativ
diferite privind conţinutului diferitelor organe în vitamina B2 şi necesităţile individului
în funcţie de vârstă. Cifrele indicate depind de sursa citată şi metoda de dozare
utilizată.
La om, excreţia riboflavinei se face atât pe cale urinară cât şi prin fecale,
predominant sub formă liberă. În condiţii fiziologice normale, zilnic se elimină între 9-
30% din cantitatea de riboflavină ingerată. Deoarece, o excreţie scăzută indică
începutul instalării unei stări carenţiale, eliminarea urinară reprezintă o măsură a
aportului zilnic de vitamină B2. Eliminarea prin urină este dependentă de activitatea
tiroidiană, şi aceasta deoarece s-a constatat că în hipertiroidism are loc o creştere a
excreţiei de riboflavină. La copii, excreţia este proporţională cu greutatea acestora şi
este mai mare decât la adulţi. Riboflavina eliminată prin fecale reprezintă o parte din
vitamina neabsorbită la nivelul intestinului subţire şi cantitatea biosintetizată de flora
intestinală.
Dacă bilanţul azotat al organismului este pozitiv are loc o intensificare a
biosintezei de flavoproteine şi diminuarea eliminării riboflavinei pe cale urinară.
Accelerarea procesului de degradare tisulară şi creşterea excreţiei urinare se constată în
perioada de pubertate şi în cazul unui bilanţ azotat negativ.
162
Riboflavina este secretată şi de glandele mamare. Imediat după naştere,
concentraţia de riboflavină din laptele matern este aproape zero, dar creşte rapid putând
ajunge la 300 µg/24 ore, în funcţie de aportul alimentar al mamei.
163
în două etape, fixarea echivalenţilor reducători făcându-se pe rând cu formarea unui
intermediarului semichinonic, instabil, care a fost evidenţiat prin spectroscopie de
rezonanţă electronică paramagnetică:
166
5. Unităţi de activitate vitaminică B2 şi necesităţi nutriţionale
În general, necesităţile zilnice ale oamenilor depind de compoziţia hranei. O
alimentaţie bogată în proteine şi grăsimi necesită mai multă riboflavină decât în cazul
predominării glucidelor şi a produselor vegetale.
Necesarul de vitamină B2 pentru omul adult este de aproximativ 1,6 mg/zi şi
este asigurat de alimentele de origine vegetală şi animală din dietă. Necesarul zilnic al
sugarului este de 0,5 mg/zi, iar al femeilor care alăptează este de aproximativ 2 mg/zi,
din care 10-20% trece în lapte (Tabelul 1.20.).
168
reductazei şi a NADH-methemoglobin-reductazei eritrocitare se diminuează tot mai
mult, ajungându-se ca în carenţa prelungită, să fie afectate şi flavinenzimele implicate
în funcţionarea lanţului respirator; iii) aciduria este determinată de eliminarea anormală
în urină a acizilor organici şi a unor metaboliţi formaţi în procesul de detoxifiere (acid
adipic, suberic, glutaric, etilmalonic şi butiril-glicină, izobutiril-glicină, izovaleril-
glicină, octanoil-carnitină, etc.), datorită acumulării metaboliţilor intermediari formaţi
în etapele anterioare acţiunii acil-CoA-dehidrogenazei. Aceştia suferă reacţii de
carboxilare, oxidare microzomială şi detoxifiere care presupun conjugarea cu glicină
sau acilarea carnitinei.
6.3 . Hipervitaminoza B2
În mod natural, apar foarte rar la om şi la animale dar au fost produse pe cale
experimentală. Se consideră că vitamina B2 nu este toxică. Câinii şi şobolanii suportă o
cantitate de până la 2g/kg corp riboflavină, doză injectabilă, şi până la 10 g/kg corp,
doză orală. Toxicitatea sa a fost testată şi pe iepuri, cobai, găini, peşti, etc.
169
CAPITO LUL VIII
171
Atât nicotina cât şi acidul nicotinic, sunt substanţe cristaline, incolore, uşor
solubile în apă, alcool metilic şi etilic şi greu solubile sau practic insolubile în benzen
şi eter.
Activitatea biochimică a acidului nicotinic şi a nicotinamidei este condiţionată
de păstrarea integrităţii structurale. Ciclul piridinic nu trebuie să fie substituit în poziţia
1
N deoarece, prin intermediul acestui atom de azot se stabileşte legătura acidului
nicotinic cu celelalte componente prezente în structura coenzimelor NAD+ şi NADP+.
Forme biologic inactive ale vitaminei B3 sunt: i) derivaţii 1N metilaţi (betaine), care
reprezintă metaboliţii de eliminare; ii) produşii parţial sau total saturaţi (guvacina şi
acid nipecotinic); iii) acidul picolinic care este un izomer al acidului nicotinic.
Compuşi cu acţiune antivitaminică B3 sunt: acidul izonicotinic şi hidrazida sa (HIN),
iar dintre compuşii cu rol de precursor în sinteza acidului nicotinic, pornind de la
triptofan, menţionăm acidul chinolinic (Figura 8.2).
Pentru prima dată, acidul nicotinic a fost sintetizat din nicotină, prin reacţii de
oxidare cu agenţi oxidanţi puternici: HNO3, KMnO4, H2CrO4. Ulterior, acidul nicotinic
a fost obţinut din chinolină, 3-etil-piridină şi 3-fenil-piridină, prin oxidare la cald, în
mediu acid şi în prezenţă de catalizatori (HgO, SeO2).
Industrial, acidul nicotinic se obţine din 3-picolină, prin oxidare cu vapori de
aer, în prezenţa oxizilor de vanadiu şi fier. Ca materie primă se mai foloseşte piridina,
care prin reacţii succesive de sulfonare sau bromurare, tratare cu KCN, se transformă
în nitrili care prin hidroliză formează acidul nicotinic. Acesta, prin tratare cu amoniac
duce la obţinerea nicotinamidei (Figura 8.3).
172
Figura 8.3. Obţinerea industrială a acidului nicotinic şi a amidei sale
2. Surse de vitamină B3
Organismul uman nu este capabil să sintetizeze decât într-o mică proporţie
niacina, motiv pentru care necesităţile zilnice sunt asigurate mai ales din surse
exogene. Endogen, niacina poate fi sintetizată pornind de la triptofan, dar cantitatea de
niacină produsă nu poate asigura decât într-o foarte mică măsură, necesităţile
organismului.
Cele mai bogate surse alimentare de niacină sunt drojdia, carnea, carnea de pui,
peştii (ton, somon), cerealele (în special fulgi de cereale), legumele şi hrana marină. În
general, ţesuturile proaspete ale mamiferelor conţin 3-5 mg vitamină B3/100g.
Vitamina B3 este depozitată în ficat, pancreas, rinichi, inimă, creier, placentă şi timus.
Cele mai bogate produse naturale în niacină sunt: drojdia, tărâţele şi germenii
cerealelor, făina de malţ, legumele: varză, nuci, morcovi, spanac, castraveţi, mazăre,
cartofi. În plante, în special în boabele de grâu şi porumb, niacina poate fi legată la
glucoză cu care formează glicozide, care îi descresc semnificativ activitatea biologică.
Un astfel de complex vitamino-dependent este niagina, din care niacina este eliberată
173
la nivelul intestinului subţire, printr-un proces de hidroliză alcalină. Laptele, legumele
cu frunze verzi, vinul, berea, cafeaua şi ceaiul, conţin niacină în concentraţii mai mici.
Prin prăjire, conţinutul în niacină al cafelei creşte de la 0,6 mg/100g la 12,7 mg/100g,
datorită transformării trigonelinei.
În conformitate cu Consiliul Internaţional pentru Nutriţie şi Alimentaţie,
necesarul zilnic de vitamină B3 care trebuie asigurat din alimentaţie, este de 30 mg/zi
pentru un adolescent şi de 20 mg/zi pentru o adolescentă. Un bărbat adult peste 60 de
ani prezintă un necesar de 21 mg niacină /zi, iar la o femeie peste 60 de ani necesarul
este de 17 mg/zi.
Unele dintre alimentele ce conţin niacina în concentraţie apreciabilă, sunt
prezentate în tabelul 8.1. În acest tabel sunt prezentate concentraţiile de niacină, fără a
se lua în considerare cantitatea de vitamină obţinută prin sinteză directă din triptofan.
174
alimentaţie. Acidul nicotinic este indicat numai cu prescripţie medicală, ca inhibitor al
sintezei de colesterol.
3. Metabolismul vitaminei B3
3.1 . Absorbţia intestinală
Absorbţia intestinală a niacinei a făcut obiectul unor studii intense pe intestin şi
pe ficat de şobolan perfuzat. S-a observat că traversarea bordurii în formă de perie a
enterocitelor este un proces saturabil, dependent de sodiu, rapid şi inhibat de analogi
structurali de tipul uabainei (inhibitor pentru Na+-K+ ATPază). Absorbţia se realizează
şi printr-un mecanism de difuzie pasivă, după o prealabilă concentrare a niacinei.
175
Figura 8.4. Biosinteza formei biologic active a vitaminei B3 (NAD+), pornind de la triptofan
176
Acidul 3-hidroxi-antranilic este oxidat cu formare de acid acroleil-fumaric care
printr-o reacţie de condensare spontană se transformă în acid chinolinic. Sub acţiunea
chinolinat-transribolazei şi în prezenţa fosforibozilpirofosfatului (PRPP), are loc
formarea acidului chinolinic. Prin decarboxilarea acestuia se formează
+
mononucleotidul acidului nicotinic, care sub acţiunea unei NAD -pirofosforilaze şi a
unei NAD+-sintetaze (în prezenţă ATP) duce la formarea cofactorul nicotin-adenin-
dinucleotid (NAD+).
conţine decât 0,02-0,05 mg de acid nicotinic liber. Sub formă de NAD(P)+, niacina este
distribuită în toate ţesuturile, predominant în ficat, care conţine în jur de 65 mg acid
nicotinic.
Calea de activare a acidului nicotinic în cofactorul său activ este prezentată în
figura 8.5 Această activare are loc în aproape toate ţesuturile.
Principalul catabolit al niacinei este 1N-metil nicotinamida, iar concentraţia sa
în urină este de 5-8 mg/24 ore, reprezentând aproximativ 60% din totalul produşilor de
degradare ai vitaminei prezenţi în urină. Acesta este un proces activ de excreţie
tubulară, care este mediat de transportori specifici, fără posibilitate de reabsorbţie a
niacinei. O mică parte din 1N-metil nicotinamida nu este eliminat imediat, ea fiind
oxidată în ficat la 2- sau 4-piridon carboxamida. La nivelul rinichilor are loc şi un
proces activ de reabsorbţie al niacinei, Na-dependent care poate fi inhibat de analogii
structurali ai vitaminei.
Pentru a fi eliminat, acidul nicotinic se combină cu glicina şi formează acidul
nicotinuric, care este eliminat în urină.
177
Figura 8.5. Activarea niacinei
Tabelul 8.2. Principalele dehidrogenaze, care au drept cofactori enzimatic NAD(P)+, substratele
asupra cărora acţionează şi produşii lor de reacţie.
178
Substrat Enzimă Coenzimă Produs de reacţie
alcool etilic alcool-dehidrogenază NAD+ aldehidă acetică
acid lactic lactat-dehidrogenază NAD+ acid piruvic
acid l-malic l-malat dehidrogenază NAD+ acid oxalolacetic
glicerol-3-fosfat 3-p-glicerol NAD+ dihidroxiaceton
dehidrogenaza fosfat
azotaţi nitrat reductaza NAD+ nitriţi
glucozo-6-fosfat glucozo-6-fosfat- NADP+ 6-fosfoglucono
dehidrogenaza lactona
acid izocitric izocitrat dehidrogenaza NADP+ acid oxalolsuccinic
l-malat malat dehidrogenaza NADP+ acid piruvic + co2
l-malat malat dehidrogenaza NAD+ oxalacetat
glutation-sh glutation reductaza NADP+ glutation oxidat
acid glutamic glutamat dehidrogenaza NADP+ acid α-cetoglutaric
acid hidroxibutirat NAD+ acid acetoacetic
hidroxibutiric dehidrogenaza
sorbitol sorbitol dehidrogenaza NAD+ fructoză
acid 6- 6-fosfogluconat NADP+ ribulozo-5-fosfat
fosfogluconic dehidrogenaza
acid dihidroorotic dihidrorotat NAD+ acid orotic
dehidrogenaza
unde HS-ACP este proteina purtătoare de grupări acil (acyl-carrier protein). Aceasta
reprezintă prima etapă din biosinteza acizilor graşi.
În structura hidroxilazelor, sau monooxigenazelor, enzime care catalizează
hidroxilarea unor molecule de substrat (RH) cu participarea oxigenului molecular,
NADPH joacă rol de agent reducător:
RH + O2 + NADPH + H+ ROH + H2O + NADP+
NAD+ este substrat pentru enzimele care fac parte din clasa mono-ADP-
riboziltransferazelor şi poli-ADP-ribozil polimerazelor, care îndepărtează niacina din
NAD+ şi respectiv transferă ADP-riboza la proteine. Mono-ADP riboziltransferazele au
fost pentru prima oară descoperite la bacterii, unde produc toxine cum ar fi holera şi
difteria. Aceste enzime şi produşii lor, proteinele ADP-ribozilate, au fost găsite şi în
celule de mamifere unde se pare că au un rol chei în semnalizarea celulară, fiind
implicate în activitatea proteinelor G. Proteinele G sunt proteine care leagă guanozin
5’-trifosfatul (GTP) şi acţionează ca intermediari într-o serie de căi de semnalizare.
Poli-ADP-ribozil polimerazele (PARPs) sunt enzime care catalizează transferul mai
180
multor unităţi ADP-riboză de la NAD+ la proteine acceptoare. PARP par să intervină în
replicarea şi repararea ADN, precum şi în diferenţierea celulară, sugerând un posibil
rol al NAD+ în prevenirea cancerului. Până în prezent au fost identificate cel puţin 5
proteine PARP. Deşi funcţiile acestora nu au fost pe deplin elucidate, existenţa lor
indică o eventuală cale de consum a NAD+. O a treia clasă de enzime, ADP-ribozil
ciclazele, catalizează formarea ADP-ribozei ciclice, o moleculă care în celulă provoacă
eliberarea ionilor de calciu din situsurile de depozitare, şi probabil, joacă şi ea un rol
cheie în semnalizarea celulară.
181
metaboliţilor niacinei” ca indicator al statusului nutriţional (Tabelul 8.3). Unii cercetători
consideră conţinutul celular de NAD(P)+ ca fiind un indicator mai precis statusul
nutriţional al niacinei.
182
de „boala celor patru D”: dermatită, diaree, demenţă şi deces. Maladia apare la
populaţii care consumă aproape exclusiv făină de porumb, adesea alterată, şi este
agravată de alcoolismul cronic. Porumbul are un efect pelagrogen deoarece are un
conţinut redus în triptofan şi lizină. Pelagra nu este o niacinavitaminoză pură deoarece
la apariţia ei contribuie şi alte deficienţe vitaminice B (B1, B2, B6). Boala este frecvent
însoţită de infecţii acute sau cronice, care la rândul lor pot accentua crizele pelagroase.
În cazuri avansate bolnavii de pelagră prezintă anemie macrocitară hipocromă şi
aclorhidrie histamino-rezistentă.
183
pelagră: ataxie, înapoiere mintală şi tulburări psihice. Boala este însoţită de
aminoacidurie importantă, care afectează în special aminoacizii monocarboxilici.
Simptomele pelagrei apar şi în alcoolism cronic, ciroze hepatice, diabet, boli
infecţioase însoţite de febră.
Simptomele sindromului Hartnup şi formele de pelagră „clasice” răspund la
tratamentele cu niacină, dacă sunt însoţite de o alimentaţie bogată în carne, ouă şi lapte.
Dozele terapeutice recomandate sunt între 50-500 mg/zi, în funcţie de gravitatea bolii.
6.3 . Hipervitaminoza B3
Îmbujorarea, mâncărimea, tulburările digestive, cum ar fi greaţa şi voma, sunt
simptome comune care apar în intoxicarea cu acid nicotinic. S-a constatat că doze mai
mari de 25 mg pot determina şoc anafilactic, deoarece acidul nicotinic şi nicotinamida
determină vasodilataţie periferică de scurtă durată. Hepatotoxicitatea, a fost observată
atunci când au fost ingerate cantităţi de aproximativ 750 mg acid nicotinic/zi, pe o
perioadă de cel puţin 3 luni. S-a observat că hepatita se instalează după o ingerare de
500 mg/zi timp de două luni, deşi toate cercetările efectuate indică faptul că hepatite
severe pot să apară şi la concentraţii de 3-9 mg/zi, doză care este utilizată în
tratamentul hipercolesterolemiei (inhibarea biosintezei lipidelor şi, în special, a
colesterolului), pe o perioadă de timp îndelungată. Unele studii pun în discuţie efectul
hipocolesterolemiant al unor doze mari de acid nicotinic fără însă a elucida
mecanismul.
Până în prezent nu s-au descoperit efecte toxice ale niacinei din alimente.
184
fluorouracil (medicament utilizat în chimioterapia cancerului) determină apariţia
simptomelor caracteristice pelagrei. În cazul tratamentului de lungă durată a
tuberculozei cu izoniazidă, se recomandă suplimentarea alimentaţiei cu niacină,
deoarece izoniazida este un antagonist al niacinei care poate duce la apariţia
simptoamelor de pelagră. Estrogenii şi contraceptivele orale care conţin estrogen cresc
capacitatea de sinteză a niacinei din triptofan, ceea ce determină scăderea necesarului
alimentar de niacină.
Antivitamine B3: cei mai studiaţi sunt analogii structurali ai acidului nicotinic
şi nicotinamidei. Structura principalelor antivitamine este dată în figura 8.8. În această
categorie se intră şi hidrazida acidului care a fost prezentată împreună cu izomerii
structurali ai acidului nicotinic (Figura 8.8).
185
186
CAPITOLUL IX
188
Figura 9.2. Sinteza acidului pantotenic din 2-metilpropanal şi aldehidă formică
2. Surse de vitamină B5
Surse naturale. Acidul pantotenic este foarte răspândit în natură în formă
liberă, ca acid fosfopantotenic, panteteină, fosfopantotenat şi coenzima A. În cantitate
mare este prezent în lăptişorul de matcă şi drojdia de bere (200 µg/g).
La animale, cele mai bune surse sunt organele în care metabolismul este intens:
ficat (de vită, oaie, porc), rinichi, carne de porc, inimă, glande suprarenale, creier,
pancreas, plămâni. Un aliment bogat este gălbenuşul care se alătură alimentelor de
origine vegetală cu un conţinut mai ridicat de acid pantotenic: pâinea neagră, conopidă,
fasole, spanac, roşiile, soia, arahide, migdale, etc. Pentru om şi majoritatea animalelor,
acidul pantotenic este un factor esenţial (Tabelul 9.1).
Bacteriile, care în mod normal colonizează intestinul gros, sunt capabile să
sintetizeze acidul pantotenic. Încă nu se ştie dacă omul poate absorbi acidul pantotenic
sintetizat bacteriile din propria flora intestinală. Cercetările efectuate pe linii celulare
derivate din celule din structura colonului, au pus în evidenţă existenţa unor
mecanisme specifice de absorbţie a acidului pantotenic şi a biotinei produse de
bacteriile proprii organismului. Vitamina B5 poate fi sintetizată de unele specii de
microorganisme, cum ar fi cele din genul Corynebacterium, Clostridium, Acetobacter,
etc. Biosinteza presupune utilizarea valinei şi acidul α-cetoizovalerianic în calitate de
precursori pentru sinteza acizilor pantoic şi aspartic. Semialdehida malonică şi/sau
189
uracilul (timina) sunt folosiţi pentru obţinerea β-alaninei. Reacţiile se realizează în
prezenţa acidului folinic şi piridoxal-fosfatului (Figura 9.3).
3. Metabolismul vitaminei B5
Acidul pantotenic administrat oral este absorbit complet la nivelul mucoasei
intestinale printr-un mecanism complex de transport transmembranar. Prin marcarea
pantotenatului cu 14C s-a demonstrat că acest proces este foarte rapid, activ (dependent
de ATP) şi specific. Absorbţia este stimulată de prezenţa vitaminelor B1 B2 şi B3.
190
Acidul pantotenic inclus în coenzima A sau în unele complexe proteice este eliberat de
către enzimele digestive, înainte de absorbţie.
191
Figura 9.4. Biosinteza coenzimei A pornind de la acid pantotenic
193
insuficienţa pantotenică se datorează imposibilităţii de formare a succinil-CoA,
implicat în biosinteza hemului.
194
conţinut suficient de mare de acid pantotenic şi de coenzimă A, chiar dacă numai 50%
din cantitatea prezentă în alimente este absorbită.
Prin forma sa biologic activă, coenzima A, acidul pantotenic joacă un rol
deosebit în procesele de creştere a ţesuturilor, mucoaselor şi părului şi de
energogeneză.
Tabelul 9.2. Necesarul zilnic de acid pantotenic în dietă recomandat de FNB
Sex masculin Sex feminin
Grupa de vârstă Vârstă
(mg/zi) (mg/zi)
0-6 luni 1,7 1,7
nou-născuţi
7-12 luni 1,8 1,8
1-3 ani 2 2
copii 4-8 ani 3 3
9-13 ani 4 4
adolescenţi 14-18 ani 5 5
adulţi peste 19 ani 5 5
sarcină - 6
alăptare - 7
6.1 . Hipovitaminoza B5
Hipovitaminozele care se pot instala, sunt de cele mai multe ori datorate unei
stări policarenţiale generale şi apar ca efect al malnutriţiei, sau dereglării mecanismelor
de absorbţie intestinală.
Observaţiile clinice şi experimentale demonstrează că avitaminoza pantotenică
se caracterizează prin stare generală proastă, dureri de cap, insomnii, astenie
musculară, crampe abdominale, dereglări cardiovasculare, dereglarea răspunsului la
histamină şi insulină. În fază cronică apare scăderea rezistenţei la infecţii, ficat gras,
alopecie, ulceraţii cutanate, ulcer duodenal, necroză suprarenală, convulsii, comă.
La nivel molecular apar alterări i) ale procesului de biosinteză a colesterolului
şi corticosteroizilor; ii) ale decarboxilării oxidative a piruvatului şi metabolismului
acizilor graşi iii) precum şi anomalii în procesul de biosinteză al anticorpilor.
La animale, manifestările produse de deficienţa în acid pantotenic variază de la
o specie la alta. Puii de găină manifestă leziuni ale pielii, şobolanii decolorarea blănii,
iar şoarecii alopecie. Unele dintre aceste simptome pot fi vindecate utilizând şi alte
vitamine ale complexului B ceea ce demonstrează existenţa unei sinergii între
componentele acestui complexului vitaminic, în reglarea diferitelor procese
metabolice.
La câine se observă depigmentarea părului, tulburări de ritm cardiac, leziuni
hepatice, hipoglicemie şi chiar comă. La maimuţe, starea carenţială opreşte creşterea,
determină apariţia anemiei şi ataxiei.
195
6.2 . Hipervitaminoza B5
Hipervitaminoza B5 este foarte rar întâlnită, deoarece acidul pantotenic este
bine tolerat de om şi animale, chiar în doze mari. Experimental administrarea unor
doze foarte mari (10 g acid pantotenic /zi) pe o perioadă lungă de timp, duce la apariţia
unor tulburări gastrointestinale minore.
CH2(OH)-C(CH3)2-CH(OH)-CONH-CH2-CH2-SO3H
196
CAPITOLUL X
VITAMINA B 6 ( Piridoxina)
197
Conform clasificării IUPAC, denumirea de piridoxină este generică şi
desemnează toţi derivaţii naturali ai piridinei care prezintă activitate vitaminică B6:
piridoxolul, piridoxalul şi piridoxamina.
198
Piridoxalul se obţine, pe cale sintetică, din piridoxină prin oxidare cu
KMnO4/MnO2 şi K2Cr2O7, iar piridoxamina prin tratarea cu amoniac a piridoxinei
acetilate. Oxidarea piridoxalului duce la formarea acidul 4-piridoxic, metabolit care
împreună cu lactona sa, β-piracina, au fost detectaţi în urină ca produşi de metabolizare
a vitaminei B6.
Sinteza chimică a piridoxinei porneşte de la precursorii vitaminei B6: alanina,
formaldehida şi acidul succinic.
2. Surse de vitamină B6
Vitaminele B6 sunt larg răspândite în organismele vegetale şi animale. Ca toate
vitaminele complexului B, se găseşte în cantităţi mari în drojdia de bere. Cantităţi
importante se întâlnesc şi în coaja bobului de orez, polen, seminţele cerealelor, ficatul
animalelor, peşte, gălbenuşul de ou. Lăptişorul de matcă este foarte bogat în piridoxină
(5.000 µg/g) dar şi în alte componente ale complexului vitaminic B. Cele mai bogate
surse de origine animală şi vegetală utilizate în dietă sunt: peştele, rinichiul şi ficatul de
porc, berbec şi viţel, carnea de porc (slabă), brânzeturile, gălbenuşul de ou, vinul,
laptele, pâinea integrală, legumele proaspete şi fructele (Tabelul 10.1)
199
În majoritatea surselor naturale, vitamina B6 se găseşte legată la proteine sau
amidon, sau formează complexe organo-metalice.
Vitamina B6 este produsă de bacterii ca: Acetobacter xilinum, Acetobacter
aerogenes, Candida albicans, Proteus vulgaris, Pseudomonas fluorescens, Clostridium
butylicum.
În acelaşi timp, această vitamină este necesară unui mare număr de bacterii şi
animale inferioare (moluşte, insecte, viermi, melci) care nu o pot sintetiza. Animalele
ierbivore depind într-o măsură mai mică de aportul alimentar deoarece o cantitate
însemnată de B6 este biosintetizată de numeroase microorganisme prezente în intestinul
gros.
Aproximativ 50% din vitamina B6 adusă în organism prin dietă (2 mg/zi) este
eliminată în urină sub forma acidului 4-piridoxic (0,5-1,3 mg/zi). Enzima responsabilă
de catabolizarea piridoxalului la acidul 4-piridoxic este aldehid-oxigen oxidoreductaza.
Restul se elimină sub formă de compuşi chimici mai mult sau mai puţin identificaţi.
Când în urină se întâlnesc urme de piridoxal fosfat, acesta nu provine din rezerva
plasmatică, deoarece forma coenzimatică a vitaminei B6 nu este ultrafiltrabilă. În
condiţii fiziologice normale, se excretă aproximativ 500-700 µg de vitamimă/24 ore.
201
Excreţia vitaminei B6 este mai scăzută la persoanele în vârstă decât la tineri, probabil
din cauza scăderii capacităţii de filtrare renală.
Prin fecale se elimină 0,7- 0,9 mg/zi la adulţi şi 0,13- 0,15 mg/zi la copii,
variaţiile depinzând de tipul dietei.
202
Cistationin-sintetaza şi cistationaza: sunt enzime implicate în metabolismul
tioaminoacizilor (Figura 10.5). Cistationin-sintetaza piridoxal-fosfat dependentă
catalizează etapa de condensare a homocisteinei cu serina, Cistationina formată este
hidrolizată la cisteină sub acţiunea cistationazei.
203
Figura 10.5. Biosinteza cisteinei pornind de la metionină
205
În condiţii fiziologice normale, în sânge întâlnim formele active ale vitaminei
B6 într-o concentraţie de aproximativ 115 mM, în proporţie de: 50-55% piridoxal-
fosfat, 22-27% piridoxină, 8-11% piridoxal şi 3-5% piridoxamină.
Tabelul 10.2. Necesităţi zilnice ale organismului în vitamină B6, în funcţie de vârstă
Stare Vârstă Sex masculin (mg / zi) Sex feminin (mg / zi)
0-6 luni 0,3 0,3
nou-născuţi
7-12 luni 0,6 0,6
1-3 ani 1,0 1,0
copii 4-6 ani 1,1 1,1
7-13 ani 1,4 1,4
adolescenţi 14-18 ani 1,7 1,4
peste 19 ani 1,7 1,5
adulţi
peste 50 ani 2,0 1,7
sarcină - 2,2
alăptare - 2,1
Tabelul 10.3. Prezentarea valorilor normale ale metaboliţilor vitaminei B6 din plasmă şi urină
Test Condiţii fiziologice normale Hipovitaminoză B6
Teste de sânge
Vitamina B6 plasmatică 50 µg/l < 25 µg/l
Index SGOT < 1,6 >2
Index SGPT < 1,25 > 1,25
Teste de urină
vitamina b6 urinară 100 µg/ g creatină < 20 µg/ g creatină
acid 4-piridoxic 0,5-1,3 mg/zi < 0,5 mg/zi
Teste specifice metabolismului triptofanului
- acid xanturenic < 20 mg/zi > 20 mg/zi
- chinurenina <10 mg/zi > 10 mg/zi
- 3 OH-chinurenina <10 mg/zi > 10 mg/zi
5.2 . Hipovitaminoza B6
La oameni este dificil să evidenţiem forme de avitaminoză B6 certă din cauza
abundenţei vitaminei în alimente şi a biosintezei acesteia de către flora intestinală. Stări
206
de carenţă în piridoxină sunt mai frecvente la femeile gravide şi la cele care folosesc
contraceptive pe cale orală.
În cazuri experimentale (animale de laborator), în dereglări ale absorbţiei, în
afecţiuni hepatice şi intestinale care inhibă biosinteza, apare starea de avitaminoză care
se caracterizează prin: nervozitate, insomnii, tulburări de mers, dureri abdominale,
dermatită seboreică, anemie microcitară şi hipocromă, convulsii datorate scăderii
cantităţii de acid gama-aminobutiric cerebral, homocistinurie. În urma dereglării
procesului de biosinteză a bazelor purinice, se observă perturbarea biosintezei acizilor
nucleici şi, deci, a proliferării celulare. Acest fapt ar putea explică o serie de anomalii
imunitare şi scăderea rezistenţei organismului la infecţii. În cavitatea bucală se
dezvoltă Lactobacillus acidofilus, în defavoarea speciei Lactobacillus casei, favorizând
astfel, apariţia cariilor dentare.
Prezenţa unor forme de hipo- şi avitaminoză la om este de cele mai multe ori
rezultatul unui cumul de factori: nutriţionali, farmacologici, genetici şi de mediu. De
exemplu, situaţii de risc carenţial pot apare la: alcoolicii cronici şi la persoane
dependente de droguri, pacienţi cu insuficienţă renală supuşi hemodializei, în sarcină,
după întreruperea recentă a unui tratament contraceptiv oral sau la femei tratate cu
antagonişti ai vitaminei B6.
Alcoolismul cronic se caracterizează foarte frecvent prin deficit de vitamină
B6, tradus prin diminuarea concentraţiilor plasmatice şi hepatice ale tuturor formelor
structurale. O serie de studii demonstrează influenţa alcoolului asupra: absorbţiei
intestinale, conversiei piridoxalului în formele sale active şi a produşilor de oxidare ai
acestuia (acetaldehida), dislocării coenzimei piridoxal-fosfat din complexul cu
albumina serică. Cu toate că, în cazul alcoolismului cronic, este dificilă evaluarea
simptomelor lipsei de piridoxină (neuropatii periferice, dereglări psihice, anemie
hipocromă), s-a constatat că administrarea de vitamină B6 are acţiune favorabilă asupra
organismului.
Interacţiile medicamentoase apar în cazul tratamentului unor maladii cu
medicamente care pot avea efecte asupra piridoxinei. În tuberculoză se administrează
pacienţilor izoniazidă (hidrazida acidului izonicotinic) care este în acelaşi timp o
antivitamină B6. Tratamentul de lungă durată duce la instalarea neuropatiei periferice.
La femeile care folosesc timp îndelungat anticoncepţionale orale (steroidice) se
constată depresii psihice şi deranjamente digestive datorate scăderii rezervei de
triptofan necesară biosintezei serotoninei în sistemul nervos central. Aceste dereglări se
207
explică prin faptul că steroizii activează catabolizarea triptofanului printr-o cale
metabolică minoră, cu formare de acid xanturenic.
Risc de hipovitaminoză manifestă şi bolnavii cu insuficienţă renală supuşi
hemodializei. Nu se cunoaşte foarte bine mecanismul instalării acestei carenţe dar se
consideră că poate fi datorată inhibării fosforilării piridoxalului sub acţiunea unor
toxine care afectează activitatea piridoxal-kinazei, concomitentă cu activarea
fosfatazelor. Au fost descrise situaţii în care alterarea imunităţii celulare a fost
reechilibrată prin vitaminoterapie.
Sarcina şi perioada alăptării: sunt perioade expuse riscului de hipovitaminoză
B6 datorită necesarului crescut de vitamină.
O hipovitaminoză B6 tranzitorie apare la persoanele care se hrănesc
preponderent cu supe şi mâncăruri chinezeşti, datorită ingerării unei cantităţi mari de
monoglutamat de sodiu. Toţi aceşti indivizi prezintă un deficit în piridoxină, datorită
apariţiei unei anomalii în catabolismul monoglutamatului de sodiu.
5.3 . Hipervitaminoza B6
Deoarece toxicitatea celor trei forme ale vitaminei B6 este foarte mică, până în
prezent, nu au fost semnalate simptoame ale hipervitaminozei la om şi la animalele
hrănite raţional. Şobolanii, iepurii şi câinii tolerează bine doze de 1g piridoxol/kg corp,
dozele mai mari determinând ataxie şi convulsii. Administrarea la om a unei doze de
30-50 mg/zi, un timp îndelungat, duce la apariţia crampelor musculare şi poliurie.
208
artrită reumatoidă, este o antivitamină reacţionează cu piridoxal fosfatul formând un
derivat tiazolidinic, provocând carenţă de piridoxină. Ca efect apar convulsii.
CAPITOLUL XI
VITAMINA B 8 (Biotina)
209
1. Structura şi proprietăţile vitaminei B8
Cele două biotine naturale (α- şi β) cu activitate vitaminică sunt, izomeri ai
aceleiaşi formule moleculare C10H16O3N2S. Acestea se deosebesc prin punctul de
topire, activitatea optică şi structura catenei laterale. Biotina extrasă din ou a fost
numită α-biotină iar cea extrasă din ficat β-biotină (Figura 11.1).
Biotina se formează prin condensarea unui heterociclu imidazolic cu un
heterociclu tiofenic care, în cazul β-biotinei poartă o catena laterală reprezentată de
acid valerianic, iar în cazul α-biotinei este reprezentată de acid izovalerianic. Din
drojdii a fost cristalizată biocitina, care s-a dovedit a fi forma vitaminică naturală cea
mai activă şi mai răspândită şi care se obţine prin reacţia biotinei cu lizina.
210
Mecanismul biosintezei biotinei nu este încă complet elucidat. Studiile
efectuate până în prezent au demonstrat că drojdiile şi ciupercile inferioare din genurile
Penicillium şi Aspergillus, unele bacterii (Corynebacterium diphteriae, Escherichia
coli, Lactobacilus casei, Lactobacilus bulgaricus, L.acidophylus, Pseudomonas) şi
plantele pot biosintetiza biotina. Biosinteza porneşte de la acidul pimelic, care se
formează din acid azelainic şi este stimulată de: cisteină, acid aspartic, treonină, lizină,
uracil, acid lactic, acizi graşi nesaturaţi, etc.
2. Surse de vitamină B8
Biotina este una dintre vitaminele cele mai răspândite în regnul vegetal şi
animal, unde se găseşte în stare liberă şi sub forma derivaţilor săi. În comparaţie cu
celelalte vitamine hidrosolubile, cantităţile de biotină sunt mult mai mici. Cantităţi
mari de biotină se găsesc în drojdia de bere (90 µg/ 100 g), dar majoritatea alimentelor
de origine animală şi vegetală conţin suficientă biotină pentru asigurarea necesităţilor
zilnice. În plante, cu excepţia boabelor de cereale şi a nucilor, biotina se găseşte
predominant în stare liberă, solubilă în apă, în timp ce în carne, drojdii, nuci, cojile
cerealelor se află predominant sub formă de complexe proteice, insolubile în apă.
Cele mai bune surse alimentare de biotină sunt: ficatul, carnea (de pasăre, porc
şi vită), ouăle, laptele, brânza, peştele oceanic, varza, spanacul, tomatele, pâinea
intermediară şi neagră, etc. Conţinutul biotinei scade cu 20% în timpul preparării
alimentelor, dar în acelaşi timp procesul de prelucrare (fierbere, prăjire) degradează
complexele proteice facilitând astfel eliberarea şi absorbţia biotinei la nivelul
intestinului subţire (Tabelul 11.1).
211
ficat (gătit) 3 uncii 27
pui (gătit) 3 uncii 3
porc (gătit) 3 uncii 2
somon (gătit) 3 uncii 4
avocado 1 buc. 6
zmeură 1 cană 2
anghinare (gătită) 1 buc. medie 2
conopidă 1 cană 4
*o uncie reprezintă 28,35 g
3. Metabolismul vitaminei B8
Sub formă liberă biotina exogenă se absoarbe foarte uşor la nivelul jejunului şi
ileonului proximal. Biotina din alimente este preponderent legată de proteine prin
intermediul unei legături covalente cu grupărilor ε-amino ale resturilor de lizină din
structura biocitinei, care nu poate fi ruptă de peptidazele intestinale. Biotinidaza este o
enzimă specifică prezentă în sucul pancreatic care este capabilă să scindeze legătura
amidică biotin-lizină şi să elibereze vitamina din alimente în lumenul intestinal (Figura
11.2).
212
Figura 11.2. Metabolismul biotinei
213
Căile de degradare a biotinei nu sunt pe deplin cunoscute. Există studii care
încearcă să demonstreze posibilitatea degradării hidrolitice a carboxilazelor (enzime
biotin-dependente) sub acţiunea unor peptidaze specifice. Se consideră că produsul de
degradare este biotin-lizina care prin acţiunea biotinidazei face posibilă reciclarea
biotinei.
Biotina este eliminată prin urină şi fecale, majoritar sub formă liberă. În urină
au fost detectaţi D şi L-sulfoxizi precum şi produşi de oxidare ai catenei laterale. Există
studii care pledează pentru existenţa unei reabsorbţii renale a biotinei după un
mecanism activ, asemănător celui de absorbţie intestinală. De obicei, cantitatea de
biotină eliminată prin fecale este mai mare decât cea provenită din aportul alimentar
deoarece include o parte importantă din vitamina produsă de flora intestinală care nu a
fost absorbită.
214
Cu toate că mecanismul carboxilării biotinei este comun tuturor biotin
carboxilazelor din această categorie (Tabelul 11.2), structura cuaternară, localizarea şi
efectorii enzimelor biotin-dependente prezintă diferenţe. Astfel, acetil-CoA-
carboxilaza este localizată citoplasmatic, piruvat-carboxilaza este un homotetramer al
cărui activator alosteric este acetil-CoA, în timp ce propionil-CoA-carboxilaza şi β-
metil-crotonil-CoA-carboxilaza sunt enzime tetramere (α2β2) care pot fi activate de
ionii metalelor bivalente.
CoA
Producerea malonil-CoA este o etapă importantă în biosinteza acizilor graşi,
care a fost elucidată de către Lynen încă din anii 1950. Carboxilarea piruvatului în
oxalacetat amorsează ciclul Krebs şi gluconeogeneza. Formarea metilmalonil-CoA
reprezintă o etapă a transformării propionil-CoA în succinil-CoA.
Reacţia de carboxilare a substratului are loc în mediu apos, în două etape:
a) carboxilarea cofactorului şi formarea complexului enzimă-substrat
215
Carboxilazele posedă mai multe situsuri de activare: i) unul reprezentat de un
rest de lizină din catena polipeptidică şi necesar formării legăturii amidice; ii) al doilea
este un situs unde se realizează o legătură slabă între apoenzimă şi oxigenul carbonilic
al biotinei; iii) carboxilarea biotinei la carboxibiotină are loc la nivelul unui al treilea
situs numit „carboxilazic”; iv) transferul grupei carboxil pe un acceptor al acestuia se
realizează la nivelul situsului „carboxil-transferazic”. Actul catalitic este posibil
deoarece biotina este legată covalent la apoenzimă prin intermediul unui rest de lizină
care împreună cu restul de acid valerianic lateral formează un braţ mobil de
aproximativ de 1,4 nm, care oscilează între situsul carboxilazic şi cel carboxil-
transferazic. Fixarea biotinei pe aceste situsuri ale apocarboxilazelor este un proces
enzimatic catalizat de sintetaze specifice ATP-Mg-dependente cu distribuţie
mitocondrială (carboxilaze mitocondriale), sau citosolică (acetil-CoA-carboxilaza).
Carboxi-biotina este un compus cu activitate biologică mare care pe parcursul
formării sale consumă o moleculă de ATP. Modul în care ATP intervine în acest
proces nu se cunoaşte cu certitudine, dar există argumente în favoarea existenţei a două
tipuri de mecanisme care intervin în această primă etapă.
b) a doua etapă a reacţiei de carboxilare este formarea anhidridei mixte
intermediare
Prin fosforilarea bicarbonatului cu ATP se formează anhidrida mixtă, acid
carbonic-acid fosforic, intermediar care carboxilează atomul de azot 1N al biotinil-
enzimei (Figura 11.3).
216
Molecula de ATP poate fosforila biotina la nivelul oxigenului din structura
ureei, care astfel este transformată în izouree, mult mai reactivă şi capabilă să se
combine cu bicarbonatul (Figura 11.4).
217
Figura 11.5. Reacţia de carboxilare a acetil-CoA
6.3 . Hipervitaminoza B8
Nu s-au evidenţiat stări de hipervitaminoză naturală la om şi animale, deoarece
biotina nu manifestă toxicitate nici la administrarea de doze foarte mari. În situaţiile
experimentale în care doze crescute au fost utilizate perioade îndelungate s-a constatat
apariţia steatozei hepatice şi intensificarea dezvoltării tumorilor.
220
221
CAPITOLUL XII
Termenul de acid folic este dat unui grup de substanţe cu activitate vitaminică
B, care au ca structura chimică de bază acidul pteroilglutamic. Au acţiune
hematopoetică şi leucopoetică, şi se diferenţiază între ei prin acţiunea specifică pe care
o au asupra diferitelor specii de animale şi microorganisme.
Din acest grup fac parte: acidul folic şi derivaţii săi (acidul folinic, acidul
tetrahidrofolic, acidul dihidrofolic, vitamina Bc conjugată, vitaminele M, U, R, etc.)
care, pe parcursul evoluţiei cercetărilor, au primit denumiri diferite în funcţie de sursa
din care au fost extrase, sau de utilizări.
În 1941, Mitchell şi col., au izolat pentru prima dată, din frunzele de spanac, o
substanţă cu acţiune vitaminică pe care au denumită acid folic (folium = frunză).
Factorul obţinut prin purificare a fost capabil să stimuleze creşterea celulelor de
Lactobacillus casei şi Streptococus lactis. Acidul folic a mai fost extras şi purificat din
drojdia de bere, de unde s-a extras şi acidul pteroil-glutamic, denumit şi „vitamină Bc
conjugată” şi care era utilizat ca factor antianemic în terapia puilor. Acidul folic extras
din drojdii a fost utilizat în tratarea anemiei la maimuţe, şi de aici denumirea de
vitamină M (monkey).
Structura acidului folic a fost stabilită în 1945 (Wittle, O’Dell, Vandenbelt,
Pfiffner) şi a fost confirmată prin sinteză chimică de către echipa lui Angir. , Pentru
prima dată, s-a menţionat că în componenţa acidului folic intră acidul para-amino-
benzoic şi pigmenţii pteridinici cu structură asemănătoare celor izolaţi anterior din
aripile fluturilor.
În 1962, au fost stabilite simptomele carenţiale şi necesităţile în folaţi, pentru
oamenii adulţi. Studii mai recente (1991-1993) au demonstrat efectul acidului folic în
tratamentul unor afecţiuni neuropsifice, în diminuarea riscului apariţiei unor forme de
cancer şi a unor malformaţii la copii.
222
pteridinică, şi una constituită dintr-o amină primară, care prin hidroliză ulterioară a
condus la eliberarea acidului para-aminobenzoic şi acidului glutamic.
Acidul folic sau pteroilglutamic are o structură complexă. Este constituit dintr-
un rest de acid glutamic şi un rest de acid pteroic, format dintr-o moleculă de pterină şi
o moleculă de acid para-aminobenzoic. Legătura dintre nucleul pteridinic şi acidul
para-aminobenzoic se realizează printr-o punte metilenică, în timp ce legătura dintre
acidul para-aminobenzoic şi acidul glutamic este de natură peptidică.
Structura de bază a pterinei (2-amino-4-hidroxi-6-metil-pteridina), pteridina,
este formată dintr-un nucleu pirimidinic (A) şi unul pirazinic (B) (Figura 12.1).
Împreună cu acidul para-aminobenzoic pterina formează acidul pteroic (Pte), care prin
adiţia unui rest de acid glutamic duce la obţinerea acidului pteroil glutamic (Pte-Glu)
(Figura 12.2). Ataşarea altor molecule de acid glutamic la această structură (prin legături
în care intervine COOH din poziţia gama) conduce la obţinerea diferiţilor derivaţi:
diopterina (Pte-Glu2), teropterina (Pte-Glu3), vitamina Bc conjugată (Pte-Glu7) (Figura
12.3).
223
leucopteridina joacă rol de cofactori ai hidroxilazelor şi de precursori ai acizilor folici
şi folinici.
Forma activă a vitaminei B9 prezentă în majoritatea ţesuturilor este acidul
pteroilhexaglutamic, care sub acţiunea vitamin-Bc-conjugazei hepatice eliberează
acidul pteroilglutamic activ.
224
tetrahidrofolic) considerat precursor al acidului folinic, acidul N5-10-metilen folinic,
(5,10-CH2-THF) implicat în sinteza ADN şi acidul N10-fosforil-folinic.
2. Surse de vitamina B9
Surse naturale. Acidul folic este larg răspândit în natură, atât în ţesuturile
vegetale cât şi animale. Dintre alimentele de origine vegetală, cele mai bune surse
pentru om sunt: spanacul, pâinea, morcovii, tomatele, fasolea, varza, mazărea, sfecla,
lămâile. Ficatul, carnea de viţel, gălbenuşul de ou, laptele sunt alimente de origine
animală bogate în acid folic şi derivaţi ai acestuia. O parte din folaţi se distrug în
225
timpul preparării alimentelor, dar, în acelaşi timp, se produce şi eliberarea acestora din
complexele inactive sau din formele conjugate.
Legumele cu frunze verzi sunt surse bogate de folat. Sucurile de citrice,
legumele şi cerealele sunt de asemenea surse excelente de folat. Un număr de alimente
bogate în folat sunt prezentate în tabelul 12.1.
Tabelul 12.1. Alimente din dietă şi conţinutul lor în acid folic (după FNB)
Aliment Unitate de măsură folat
(µg)
cereale îmbogăţite 1 cană 200-400
suc de portocale (din concentrat) 6 uncii* 82
spanac (gătit) ½ cană 131
asparagus (gătit) ½ cană 131
linte (gătită) ½ cană 179
fasole (gătită) ½ cană 78-141
pâine 1 felie 20 (acid folic)
paste (gătite) 1 cană 60 (acid folic)
orez (gătit) 1 cană) 60 (acid folic)
* o uncie reprezintă 28,35 g
Acidul folic se poate obţine în stare cristalină din surse naturale (ficat, spanac,
drojdii, coji de cereale). In aceste surse, acidul folic în stare liberă este în cantitate
mică, marea majoritate fiind sub formă de derivaţi (cu mai multe resturi de acid
glutamic, metilaţi sau formilaţi). Sintetic, acidul folic se obţine prin condensarea
acidului para-aminobenzoil-L-glutamic cu aldehida 2,3-dibromopropionică şi cu 2, 4,
5-triamino-6-hidroxipiridindiclorhidrat în prezenţă de NaOH şi O2.
Surse sintetice. Vitamina B9 se comercializează sub formă de acid folic, sau
produse complexe cum ar fi vitaminele B-complex, sau multivitamine. Doze mai mari
de 1mg necesită prescripţie medicală.
3. Metabolismul vitaminei B9
La om, mecanismul biosintezei acidului folic nu este complet elucidat.
Microorganismele intestinale utilizează pentru biosinteză precursori mai simpli,
aceasta fiind stimulată de prezenţa acidului ascorbic. S-a demonstrat că extractele
acelulare de E. coli pot sintetiza acid folic, dacă în mediu există para-
226
aminobenzoilglutamat şi 2-amino-4-hidroxipteridin-6-carboxialdehidă. Reacţia
2+
necesită prezenţa Mg , ATP si NADH. Studii experimentale similare au fost realizate
şi cu alte culturi microbiene.
Absorbţia acidului folic liber din alimente se realizează la nivelul regiunii
proximale a jejunului (15-20 mg/zi), dar şi la nivelul celorlalte zone ale intestinului
subţire. Când concentraţia de acid folic ingerată este mică, absorbţia se realizează
printr-un mecanism activ. Dacă concentraţia este mare se constată activarea unui
proces pasiv de difuzie prin mucoasa intestinală.
Deoarece în majoritatea produselor alimentare acidul folic este conjugat sub
formă de poliglutamat, absorbţia se realizează numai după eliberarea acestuia şi
transformarea în monoglutamat.
Odată ajunşi în mucoasa intestinală acizii folici şi derivaţii lor sunt convertiţi
în derivaţi ai acidului tetrahidrofolic (F-THF), formă sub care sunt transportaţi de
proteinele transportoare din sânge prin vena portă, la ficat. În ficat, o parte din
monoglutamat-folaţi sunt transformaţi în poliglutamat-folaţi şi depozitaţi, iar o altă
fracţie este transformată în acid prehidrofolic (N5-metiltetrahidrofolat) şi este excretată
prin bilă. În funcţie de necesităţile organismului, monoglutamat folaţii sunt preluaţi de
sânge şi transportaţi la ţesuturi. În creier, aceştia sunt prezenţi preponderent sub formă
de poliglutamaţi ai dihidrofolaţilor. În sânge şi ţesuturi, acizii folici suferă procese de
interconversiune şi de catabolizare. Acidul folic se transformă mai ales în derivaţi
tetrahidrofolici. În urma metabolizării, în eritrocite, se formează acid para-
aminobenzoilglutamic şi derivaţi aldehidici ai pterinei. În ficat, acidul folic se
degradează în compuşi asemănători, reacţiile fiind activate de prezenţa acidului
glutamic şi inhibate de acidul ascorbic.
După cum am arătat, catabolizarea folaţilor implică ruperea ciclului pterinic
urmată de reacţii de acetilare care dau naştere produşilor de excreţie (acid para-
acetaminobenzoilglutamic şi derivaţi aldehidici ai pterinei). Eliminarea folaţilor şi a
metaboliţilor acestora se face în cantitate mai mare prin fecale (aproximativ 200-500
µg/zi). Astfel, se elimină 20% din cantitatea ingerată şi din vitamina neabsorbită
produsă de flora intestinală. Excreţia prin urină este mică (aproximativ 2-5 µg/zi) fiind
mai crescută după saturarea organismului, în cazul administrării unor doze orale de
acid folic. Fracţia eliminată prin urină reprezintă aproximativ 1% din cantitatea
prezentă în organism.
227
Forma activă a acidului folic, acizi tetrahidrofolici, sunt cofactori enzimatici
pentru o serie de reacţii implicate în: i) activarea şi transferul radicalilor cu un singur
atom de carbon (C1) sub formă de hidroximetil (-CH2OH), formil (-COH), formiat
(COO-), metil (-CH3), formimino (-CH=NH) ii) sinteza acizilor nucleici (purine,
pirimidine) şi iii) sinteză derivaţilor metabolici activaţi (S-adenozil metionina).
Cele mai importante forme coenzimatice active, care poartă fragmente sau
radicali cu un atom de carbon, sunt:
- acidul N-10-formil-tetrahidrofolic (N10-FH4, sau F-THF sau folinic);
- acidul N-5-formil tetrahidrofolic (N5-COH-FH4);
- acidul N-5-N-10-metenil-tetrahidrofolic (N5, N10=CH-FH4);
- acidul N-5-N10-metilen-tetrahidrofolic (N5, N10-CH2-FH4);
- acidul N-5-metil-tetrahidrofolic (N5-CH3-FH4 sau 5-Me-THF).
Pentru a înţelege mai bine mecanismele reacţiilor în care sunt implicaţi acizii
folici şi folinici considerăm necesară prezentarea pe etape a acestora.
În prima etapă are loc formarea tetrahidrofolatului. În celulele animale,
acidul folic este redus prin captarea a patru electroni şi a patru protoni cu formarea
acidului tetrahidrofolic (FH4, F-THF), care reprezintă transportorul de unităţi cu un
singur atom de carbon (C1): i) formil (-CH=O), în biosinteza purinelor; ii) hidroximetil
(-CH2OH), în reacţia de interconversie serină-glicină şi în biosinteza timinei cu
reducerea concomitentă la metil; iii) metil (-CH3) în biosinteza metioninei. Fixarea
unităţii cu un singur atom de carbon transformă acidul tetrahidrofolic în unul din
derivaţii activi prezentaţi în figura 12.4.
Principalele reacţii de interconversie sunt: i) cu gruparea formil (furnizată de
formiat în prezenţă de ATP) se obţine: N5- sau N10-FH4 şi N5-N10-metenil-FH4; ii) cu
gruparea hidroximetil, furnizată de serină se formează: N5, N10-metilen-FH4; iii) prin
reducerea structurii de mai sus se obţine: N5-metil-FH4.
În a doua etapă, tetrahidrofolatul format participă la reacţii de transfer de
grupări hidroximetil. Un astfel de exemplu este reacţia prin care serina transferă
gruparea sa hidroximetil. Această reacţie este catalizată de către o transhidroximetilază,
enzimă care conţine două coenzime: piridoxal-fosfat şi tetrahidrofolat. În aceste reacţii
tetrahidrofolatul participă activ la formarea produsului final, deoarece într-o etapă
intermediară leagă gruparea CH2 care trebuie transferată. Produşii finali sunt: N5,N10-
metilen-FH4 (care va fi utilizat în reacţii ulterioare de reducere şi transfer), aldimina
piridoxal-fosfatului şi glicina care este hidrolizată în constituenţii săi (Figura 12.5).
228
A treia etapă constă în formarea N5-metil-FH4. N5,N10-metilen-FH4 format
poate fi redus la N5-metil-FH4 cu participarea NADH, proces în care are loc ruperea
legăturii dintre CH2-N10 şi nu cea dintre CH2-N5, deoarece prima este mult mai labilă
din cauza conjugării N10 cu nucleul aromatic al acidului para-aminobenzoic (Figura
12.6).
229
Metionina formată este utilizată în majoritatea reacţiilor de metilare biologică care se
realizează prin intermediul S-adenozil-metioninei (SAM).
231
de hidroliza acestuia; ii) formilarea tetrahidrofolatului în prezenţă de formiat. ATP este
necesar activării formiatului pentru formarea anhidridei mixte a acidului formic şi
fosforic. Aceasta are capacitatea să transfere gruparea formil pe un centru nucleofil
(atomii de azot N5 şi N10). Ambii atomi de azot din structura tetrahidrofolatului (N5 şi
N10) sunt nucleofili. În aceste condiţii se formează doi derivaţi formil-tetrahidrofolat
care se află în echilibru. Cu toate că, echilibrul este deplasat în favoarea N5-formil-FH4
(mai stabil deoarece N5 este mai nucleofil), formilările se realizează prin intermediul
N10-formil-FH4, care este mai reactiv.
232
Sinteza hipoxantinei începe cu ciclul imidazolic. Într-o primă etapă, N10-
formil-FH4 transferă radicalul său formil pe gruparea amino (NH2) a glicinamid-
ribonucleotidului. Formilglicinamid-ribonucleotidul obţinut se ciclizează în 5-
aminoimidazol-ribonucleotid printr-o reacţie de amidare, care se realizează în prezenţa
glutaminei. După alte trei etape, 5-aminoimidazol-ribonucleotidul trece în 5-
aminoimidazol-4-carboxamid-ribonucleotid care la rândul lui, este formilat cu
participarea N10-formil-FH4. Se formează 5-formamidoimidazol-4-carboxamid
ribonucleotid deoarece transferul grupării formil se face pe azotul din gruparea amino
şi nu pe cel al amidei, care este mai puţin nucleofil. Ciclizarea 5-formamidoimidazol-4-
carboxamid ribonucleotid conduce la hipoxantin-ribonucleotid sau inozin monofosfat
(IMP) (Figura 12.10).
233
5. Unităţi de activitate vitaminică B9 şi necesităţi nutriţionale
Stabilirea cantităţilor zilnice de acid folic necesare omului este extrem de
dificilă. Pe de o parte, această vitamină este prezentă în marea majoritate a alimentelor
de origine vegetală şi animală şi, pe de altă parte, microorganismele florei intestinale
sintetizează o cantitate relativ crescută.
În 1998, FNB a definit necesarul zilnic de acid folic al organismului, astfel
încât să prevină deficienţa şi să nu se ajungă la apariţia simpoamelor specifice anemiei.
Necesarul zilnic a fost stabilit pe baza concentraţiei de folat din eritrocite, după
administrarea unor cantităţi diferite de folat. Menţinerea unui nivel normal al
homocisteinei din sânge, un indicator al metabolismului care implică grupările cu un
atom de carbon, a fost urmărită pe toată perioada experimentului. În cazul femeilor
gravide necesarul zilnic este modificat, deoarece în timpul sarcinii necesarul pentru
enzimele care folosesc folatul drept coenzimă este mult mai mare. În urma acestor
studii s-a stabilit că: i) o unitatea vitaminică B9 este echivalentă cu 1 µg folat provenit
din surse alimentare; ii) 1 µg acid folic provenit din alimente este echivalent cu 1,7 µg
folat; iii) 1 µg acid folic provenit din surse suplimentare, administrat pe stomacul gol,
este echivalent cu 2 µg folat. În tabelul 1.34. sunt prezentate principalele alimente din
dietă şi echivalenţii lor în folat.
Tabelul 12.2. Necesarul zilnic al organismului în folat, în funcţie de vârstă
Stare Vârstă Sex masculin (µg / zi) Sex feminin (µg / zi)
0-6 luni 65 65
nou-născuţi
7-12 luni 80 80
1-3 ani 150 150
copii 4-8 ani 200 200
9-13 ani 300 300
adolescenţi 14-18 ani 400 400
adulţi peste 19 ani 400 400
sarcină - 600
alăptare - 500
234
greu de distins de anemia dată de deficienţa de folat. Din acest motiv ea este tratată cu
cantităţi mari de folat, ceea ce face ca persoanele să dezvolte distrugeri neurologice
semnificative. În majoritatea cazurilor, aceste progresii neurologice ale deficienţei în
vitamina B12 au fost observate atunci când s-au administrat doze de 5 mg acid folic sau
chiar mai mari. În vederea prevenirii unor astfel de situaţii FNB a stabilit limitele
maxime de acid folic care pot fi utilizate în diferite tratamente, la 1 mg/zi pentru adulţi
(Tabelul 12.3).Principalele simptoame clinice sunt: concentraţii scăzute de folaţi în ser,
hipersegmentarea neutrofilelor, acumularea în urină a unor metaboliţi ai histidinei a
căror concentraţie creşte în absenţa folaţilor, concentraţii scăzute de folaţi în eritrocite,
apariţia macrocitelor la nivelul măduvei, anemie. Ca efecte secundare apar ulceraţii,
infecţii, tulburări gastro-intestinale, glosite, neuropatii periferice. Dintre toate acestea,
cele mai caracteristice sunt modificările hematologice.
Tabelul 12.3. Nivelul zilnic de acid folic care poate fi
administrat în diferite tratamente
Stare Vârstă Acid folic (µg / zi)
nou-născuţi 0-12 luni imposibil de determinat
1-3 ani 300
copii 4-8 ani 400
9-13 ani 600
adolescenţi 14-18 ani 800
adulţi peste 19 ani 1.000
6.2 . Hipervitaminoza B9
Toxicitatea acidului folic şi a derivaţilor acestuia este foarte redusă. Nu s-au
semnalat hipervitaminoze la persoanele cu alimentaţie variată şi echilibrată.
236
cu sulfamide sunt larg utilizate în terapia infecţiilor cu stafilococi, streptococi,
meningococi, în dezinterii, în febră tifoidă, în infecţiile aparatului urogenital şi în
pregătirea preoperatorie a pacienţilor. Acţiunea antivitaminică a compuşilor înrudiţi
structural se manifestă prin formarea unor complecşi pseudocoenzimatici capabili să
înlocuiască coenzima în enzimele folat-dependente inhibând, astfel, căi metabolice
foarte importante cum ar fi: biosinteza bazelor purinice şi pirimidinice, biosinteza
metioninei şi a inelelor porfirinice, etc.
237
CAPITOLUL XIII
VITAMINA B 12 (Cobalamina)
Vitamina B12 este cea mai mare şi mai complexă dintre vitamine, singura
vitamină care conţine un ion metalic, şi îndeplineşte funcţii majore în organism
participând la procesele de creştere, hematopoieză şi în funcţionarea celulei nervoase.
Primele observaţii asupra implicaţiilor vitaminei B12 au fost făcute în anul
1926 de către medicii americani Minot şi Murphy, laureaţi ai premiului Nobel pentru
medicină şi fiziologie în 1934. Aceştia au arătat că bolnavii care sufereau de anemie
pernicioasă sau anemie Biermer, se vindecau după administrarea de extract de ficat.
Timp de 100 de ani, izolarea principiului activ din ficatul crud a fost greu de realizat
deoarece boala nu putea fi indusă la animale. După 20 de ani, firma Merck din SUA, în
laboratoarele conduse de Folkers, a reuşit să izoleze, în stare pură, un compus roşu
cristalin care a fost denumit vitamină B12. Cam în aceeaşi perioadă, produsul a fost
obţinut de alte două firme farmaceutice britanice: Glaxo Laboratories şi British Drug
Houses.
În 1949, Pierce şi colaboratorii au reuşit să izoleze două forme cristaline de
vitamină B12 cu efecte similare în vindecarea anemiei pernicioase. Una dintre substanţe
conţinea gruparea cian şi a fost denumită ciancobalamină, iar cealaltă conţinea
gruparea hidroxil şi a fost numită hidroxicobalamină. Între 1948-1951, s-a realizat
izolarea vitaminei B12 din mediile de cultură ale microorganismelor Streptomyces
griseus şi Streptomyces aurofaciens. În prezent, aceste medii de cultură constituie o
materie primă mult mai bună decât ficatul.
În 1956, un grup de cercetători de la Oxford condus de Dorothy Hodkin
Crowfoot (premiul Nobel pentru chimie în 1964) a elucidat, prin radiocristalografie cu
raze X structura chimică a vitaminei, împreună cu structura moleculară a
ciancobalaminei şi a coenzimelor sale. Structura a fost confirmată prin sinteză chimică
totală, în 1973, de către Eschenmoser la Zurich şi Woodward (premiul Nobel pentru
chimie în 1965) la Howard. În prezent, preparatele farmaceutice de vitamină B12 se
obţin ca produs secundar în procesele biotehnologice de fabricare a streptomicinei.
238
1. Structura şi proprietăţile vitaminei B12
Vitamina B12, numită adesea impropriu şi ciancobalamină, este una dintre
moleculele naturale nepolimere cele mai complicate, fiind constituită din: i) un nucleu
corinic format din patru cicluri pirolice la care sunt grefate opt grupări metil, trei
resturi de acetamidă şi patru resturi de propilamidă; ii) un nucleotid format din 5,6-
dimetil-benzimidazol, un rest de ribofuranoză şi un rest de acid ortofosforic; iii) un ion
trivalent de cobalt localizat în centrul nucleului tetrapirolic; iv) un radical cian,
coordinat la ionul metalic central, care poate fi înlocuit de un radical hidroxil
(hidroxicobalamină), un radical metil (metilcobalamină) sau de un rest adenozil
(adenozilcobalamină).
Spre deosebire de hem, cele patru cicluri pirolice constitutive sunt legate direct
între ele fără intervenţia punţilor metilenice. Heterociclurile aromatice nu sunt
adevărate cicluri pirolice deoarece sunt parţial hidrogenate. Deci, acestea sunt structuri
pirolinice, intermediare între pirol şi pirolidina complet saturată (Figura 13.1). Din acest
motiv, în structura corinei, ciclurile pirolinice sunt mult mai substituite decât cele din
structura hemului.
Atomul de cobalt este legat coordinativ la cei patru atomi de azot ai ciclurilor
pirolinice. Situsul cinci de coordinare este ocupat de o moleculă de dimetil-
benzimidazol legată la inelul corinic printr-un lanţ ribozo-3-fosfat-aminoizopropil-
propanoil al cărui rol biochimic nu este încă elucidat. Gruparea cian, care ocupă cel de
al şaselea situs de coordinare, reprezintă un artefact al procedeului de extracţie al
cobalaminei. În stare naturală, acest situs este ocupat de o moleculă de apă, de o
grupare metil sau de gruparea 5’-dezoxiadenozină, în coenzima B12.
Vitamina B12 este o substanţă cristalină, de culoare roşie care se descompune,
fără a se topi, la temperaturi mai mari de 2100 C. Este solubilă în apă şi alţi solvenţi
polari. Soluţiile apoase sunt stabile la întuneric, pH neutru şi la temperaturi joase. La
încălzire, în prezenţa luminii sau la pH acid sau alcalin, soluţia de cobalamina se
descompune. Este instabilă în prezenţa agenţilor reducători.
239
Atomul de cobalt din cobalamină poate avea stări de oxidare +3, +2 şi +1. În
hidroxicobalamină, unde o grupare hidroxil ocupă situsul şase de coordinare, atomul de
cobalt prezintă starea de oxidare +3. Această formă numită şi B12a (Co3+) este redusă la
starea divalentă, numită B12r (Co2+), de către o flavoprotein reductază. Forma B12r
(Co2+) este apoi redusă de către o a doua flavoprotein reductază la B12s (Co+). Agentul
reducător care intervine în ambele reacţii este NADH citoplasmatic format în glicoliză.
B12a (Co3+) B12r (Co2+) B12s (Co+)
Forma activă, B12s, este şi cea mai redusă. Atomul de cobalt (I) din structura
acesteia este foarte nucleofil şi este implicat în reacţia enzimatică finală de formare a
coenzimei. Co+ reacţionează cu ATP atacând carbonul 5’ al ribozei şi înlăturând
gruparea trifosfat pentru a forma 5’-dezoxiadenozilcobalamina sau coenzimă B12
(Figura 13.2).
240
Coenzima B12 este singurul exemplu cunoscut de biomoleculă care posedă o
legătură covalentă metal-carbon.
Compuşii corinici cu Co3+ au culoare roşie, cei cu Co2+ au culoare portocalie-
brună, iar cei cu Co+ au culoare verzuie, fiind instabili şi uşor re-oxidabili în aer.
241
săruri minerale. Numeroase microorganisme din genul Streptomyces sau termofile din
genul Bacillus sintetizează cantităţi crescute de vitamina B12 în prezenţa unor activatori
metalici: fier, zinc şi cantităţi mici de cobalt.
242
difuzie pasivă, care nu este eficient deoarece permite absorbţia a 1% din cantitate de
vitamină B12 ingerată.
În plasmă întâlnim două tipuri de proteine transportoare şi toate cele trei forme
ale vitaminei B12 (hidroxicobalamina, metilcobalamina şi deoxiadenozilcobalamina),
metilcobalamina fiind forma majoră (Figura 13.3.). O primă proteină transportoare este
transcobalamina II, care este principala proteină serică responsabilă de transportul
vitaminei exogene către ţesuturi. Transcobalamina II este o β-globulină plasmatică
(concentraţie de 15-20 µg/l) cu rol preponderent în transportul prin vena portă a
vitaminei proaspăt absorbite, precum şi în transportul acesteia între diferite
compartimente ale organismului. Transcobalamina II intervine în transportul
intercelular al vitaminei B12, cu care formează un complex care se fixează de receptori
membranari specifici şi pătrunde în celulă prin endocitoză. Complexul este degradat de
către proteazele lizozomale, iar vitamina este eliberată în citosol unde este transformată
în metilcobalamină, sau este transferată în mitocondrie pentru a se sintetiza
adenozilcobalamina. Metilcobalamina este coenzima metionin sintetazei iar
adenozilmetionina reprezintă coenzima metil-malonil-CoA mutazei mitocondriale.
O a doua proteină transportoare este transcobalamina I (sau proteina de legare
cu migrare rapidă), care transportă vitamina B12 endogenă. Saliva, laptele matern şi
granulocitele conţin cantităţi crescute de transcobalamină I comparativ cu
transcobalamina II. Transcobalamina I este o glicoproteină care leagă specific
majoritatea formelor circulante ale cobalaminelor. Cu metilcobalamina formează
complecşi greu disociabili. Vitamina B12 transportată sub această formă nu este uşor
disponibilă pentru celule.
O a treia proteină transportoare este transcobalamina III, care este o
glicoproteină înrudită cu transcobalamina I care este sintetizată în granulocite.
Complexul acesteia cu B12 disociază mult mai uşor.
Vitamina B12 este depozitată cu preponderenţă în ficat, şi în măduva spinării,
dar şi în alte ţesuturi. La unele persoane, cantitatea de vitamină B12 depozitată în ficat
este suficientă organismului o perioadă de până la şase ani. Vegetarienii sunt
persoanele cele mai expuse carenţelor, dar instalarea simptomelor se observă după
aproximativ zece ani de la începerea unei astfel de diete.
A fost evidenţiată o semnificativă circulaţie enterohepatică a vitaminei,
reabsorbţia biliară, care este responsabilă de păstrarea îndelungată a cantităţilor de
vitamină B12 acumulate. Existenţa acestui circuit enterohepatic face ca prin bilă să fie
243
vehiculate cantităţi importante de cobalamină care sunt reabsorbite aproape integral la
nivelul ileonului
Cobalamina se elimină din organism prin fecale, bilă, urină, secreţii şi celule
descuamate. În rinichi, cobalamina este filtrată la nivel glomerular şi eliminată în urină
fără a se realiza o reabsorbţie tubulară. La persoanele sănătoase, cantitatea eliminată
este relativ mică. Cobalamina din fecale reprezintă preponderent vitamina sintetizată
de flora microbiană intestinală.
244
La mamifere, singurele reacţii cunoscute, ca fiind dependente de participarea
coenzimei B12, sunt: i) transformarea L-metil malonil-CoA în succinil-CoA (rearanjare
intramoleculară) şi ii) formarea metioninei prin metilarea homocisteinei.
246
odată cu înaintarea în vârstă cele două cauze ajung să se agraveze, ele prezintă condiţii
separate de apariţie.
Figura 13.5. Implicaţiile metabolice ale acidului folic şi vitaminei B12 în transferul
unităţilor cu un atom de carbon.
248
sensibilităţii superficiale şi profunde. Dereglările psihice sunt frecvente şi
constau în pierderea memoriei, iritabilitate, stări depresive.
250
CAPITOLUL XIV
ACIDUL LIPOIC
Acidul lipoic este considerat vitamină chiar dacă nici un sindrom carenţial nu a
putut fi evidenţiat sau provocat. El datorează această denumire faptului că este factor
de creştere pentru microorganisme, este componentă cu rol important în unele sisteme
enzimatice universale şi elemente necesare în alimentaţia vertebratelor. Acidul lipoic,
numit uneori şi tiooctic a fost descoperit în 1941, concomitent, în mai multe
laboratoare. În 1953 a fost cristalizat pentru prima dată din extracte de ficat, de către
echipa de biochimişti americani Reed şi Gunsalus. Pentru cristalizarea a 30 mg de acid
lipoic au fost necesare mai multe tone de ficat.
Statutul de vitamină al acidului lipoic reprezintă încă un subiect de discuţie.
După unii autori acesta ar putea fi sintetizat în ficatul mamiferelor şi omului pornind de
la acid arahidonic.
251
Forma oxidată a acidului lipoic este o substanţă galbenă, cu absorbţie
caracteristică la 335 nm, condiţionată de prezenţa heterociclului penta-atomic.
252
Figura 14.2. Structura lipoamidei
254
Au fost evidenţiate maladii congenitale caracterizate prin deficit de
dihidrolipoil-dehidrogenază care anulează posibilitatea reoxidării acidului lipoic
utilizat în reacţiile de oxidare a α-cetoacizilor. Deoarece enzima este comună
complecşilor enzimatici enumeraţi mai sus, bolile se manifestă prin: i) acidoză lactică
datorată blocării transformării piruvatului în acetil-CoA şi acumulării de lactat; ii)
acumulare de aminoacizi cu catene ramificate şi iii) acidurie α-cetoglutarică. Aceste
simptome se ameliorează prin administrare de acid lipoic copiilor cu deficienţe
congenitale.
255
CAPITOLUL XV
256
începând din 1933, de către T. Reichstein (premiul Nobel pentru medicină în 1950
pentru studiul corticoizilor), plecând iniţial de la L-xiloză, iar în 1934 de la glucoză.
Ceea ce este curios şi unic printre vitamine îl reprezintă faptul că acidul
ascorbic are rol de vitamină numai la om, maimuţe, cobai şi câteva specii cărora le
lipsesc enzimele necesare biosintezei acidului ascorbic. Faptul că celelalte vertebrate
pot să sintetizeze acidul ascorbic din glucoză ridică discuţii asupra evoluţiei.
În 1975, mai mulţi cercetători din diferite laboratoare au evidenţiat caracterul
antioxidant al vitaminei C şi proprietatea acesteia de a neutraliza oxigenul singlet.
Packer şi colaboratorii au comunicat, în 1979, primele studii asupra acţiunii radicalilor
liberi asupra vitaminelor E şi C, iar în 1982 a fost iniţiate studii privind regenerarea
vitaminei E sub acţiunea acidului ascorbic.
Acidul ascorbic este o substanţă solidă, sub formă de pulbere albă cristalină, cu
punct de topire 1920C, fără miros şi cu gust acru. Cristalizează din soluţii apoase
saturate sub formă de cristale monociclice incolore. Este o substanţă optic activă
dextrogiră. Are un spectru de absorbţie caracteristic, cu maxim la 245 nm în soluţie
257
slab acidă şi la 265 nm în mediu alcalin, fapt explicabil prin prezenţa sistemului de
duble legături conjugate şi a grupărilor hidroxil enolizabile. Este uşor solubil în apă şi
metanol, greu solubil în alcool etilic, acetonă şi glicerină şi insolubil în eter,
hidrocarburi alifatice şi aromatice.
Vitamina C este un acid slab cu pKa=4,17. Această aciditate este mai mare
decât cea a acidului acetic, cu toate că acidul ascorbic este lipsit de grupare carboxilică.
Hidrogenul acid este cel al hidroxilului legat la C3. Ionizarea sa duce la formarea unui
enolat care se conjugă cu gruparea C=O lactonică şi este sediul unei puternice
stabilizări mezomere. Stabilitatea moleculei este asigurată şi de formarea de chelaţi cu
hidrogenul hidroxilului de la C2 şi oxigenul de la C3 (Figura 15.2).
258
În condiţii fiziologice normale, anionul ascorbat este un bun agent reducător şi
poate ceda doi electroni unui oxidant. Prin pierderea unui electron şi a unui proton,
ascorbatul se oxidează la radical anion-monodehidroascorbat (intermediar), care prin
pierderea celui de al doilea electron se oxidează la acid dehidroascorbic (Figura 15.4).
2. Surse de vitamină C
Surse naturale. Principalele surse alimentare bogate în vitamină C sunt prezentate în
tabelul 1.39.
Tabelul 15.1. Conţinutul în vitamină C al diferitelor surse alimentare
Produs mg ac ascorbic/100g Produs mg ac ascorbic/100g
măceşe 400 ţelină 10
varză 180 castraveţi 10
ardei gras 160 spanac 80
afine 160 pepene galben 40
urzici 50 ficat 35
portocale 35 grepfrut 22
lămâi 45 lapte 1-2
conopidă 100 cartofi 10-30
259
Surse suplimentare. Vitamina C, în forma acid L-ascorbic, este comercializată în
foarte multe variante, dar nu se ştie care dintre acestea este mai bine absorbită.
Vitamina C naturală şi sintetică sunt identice din punct de vedere structural şi nu se
cunosc deosebiri în ceea ce priveşte acţiunea lor biologică. Sărurile minerale ale
acidului ascorbic se comercializează în formă tamponată pentru a-i scădea aciditatea şi
a evita apariţia de ulceraţii la nivelul stomacului. Cele mai comune forme sunt
ascorbatul de sodiu şi ascorbatul de calciu, care asigură şi un necesar de 131 mg de
sodiu/1.000 mg acid ascorbic, şi respectiv 114 mg calciu/1.000 mg acid ascorbic.
O altă sursă suplimetară este vitamina C cu bioflavonoide. Bioflavonoidele
sunt pigmenţi din plante, solubili în apă, care sunt prezenţi alături de vitamina C în
plante şi legume, în special în citrice. Deşi multe dintre flavonoide acţionează ca
antioxidanţi, mecanismul prin care ele cresc eficacitatea vitaminei C nu este încă
elucidat.
Vitamina C mai este comercializată şi sub forma metaboliţilor ei. Astfel
suplimentul „Ester-C®” conţine majoritar ascorbat de calciu, dar şi dehidroascorbat de
calciu, alături de alte substanţe. Se presupune că aceşti metaboliţi stimulează activitatea
antioxidantă a vitaminei C.
3. Metabolismul vitaminei C
Acidul ascorbic poate fi sintetizat de toate plantele verzi, de unele
microorganisme şi de animale, cu excepţia primatelor, cobaiului şi altor câteva specii
de păsări şi peşti. Precursorii biosintezei sunt glucoza sau galactoza.
La animale, cea mai mare cantitate de acid ascorbic se sintetizează în glandele
suprarenale, şi în cantităţi mai mici în ficat şi rinichi.
260
Biosinteza sa reprezintă o cale secundară a metabolismului glucozei care
conduce la doi produşi specializaţi: D-glucuronatul, important în detoxifierea şi
excreţia compuşilor organici exogeni şi acidul ascorbic. Deşi cantitatea de glucoză
utilizată de această cale metabolică este foarte mică, produşii obţinuţi sunt vitali pentru
organisme (Figura 15.5).
Conversia acidului D-glucuronic în acid L-gluconic presupune reducerea
grupării aldehidice la alcool primar. Astfel, atomul C1 al acidului glucuronic devine
atomul C6 al acidului gulonic şi deci al acidului ascorbic.
În funcţie de necesităţile organismului, acidul gulonic format se transformă în
acid 3-ceto-L-gulonic, L-xiluloză, etc. şi intră în ciclul pentozofosfaţilor; sau trece în
L-gulonolactonă şi formează acidul ascorbic.
Imposibilitatea omului, maimuţelor, cobaiului şi a unor păsări şi peşti de a
sintetiza vitamina C este datorată absenţei celor două enzime care intervin în etapele
finale ale procesului biosintetic: D-glucuronolacton-reductaza şi L-gulonolacton-
oxidaza.
Înainte de a fi absorbită, vitamina C este eliberată din complexele proteice în
care se găseşte în alimente, prin procese de hidroliză enzimatică. Absorbţia vitaminei C
se realizează după mecanisme asemănătoare celor de preluare a monozaharidelor.
Astfel ea se absoarbe în cantitate mică la nivelul cavităţii bucale şi în stomac. Trecerea
în mucoasa intestinală se realizează printr-un mecanism de difuzie pasivă, sau printr-un
sistem de transport activ care este: i) rapid, saturabil şi specific; ii) Na-K-ATP-ază
dependent; iii) poate fi inhibat de analogi structurali; iv) este localizat la nivelul
ileonului proximal. În comparaţie cu a alte vitamine, absorbţia acidului ascorbic este
rapidă.
După absorbţie, acidul ascorbic este transportat de sânge la toate organele şi
ţesuturile, în funcţie de necesităţile metabolice ale acestora. În leucocite se poate atinge
o concentraţie maximă la numai patru ore de la administrarea orală a unei doze de 500
mg acid ascorbic. Concentraţia normală în plasmă se consideră de 8-12 mg/l, dar nu se
cunosc foarte bine formele sub care este vehiculată.
Preferenţial, vitamina C se acumulează în glandelor suprarenale, hipofiză şi
creier şi mai puţin în ficat, splină, rinichi. În fluidul cerebrospinal, concentraţiile de
vitamină C sunt mai mari decât în plasmă. Acidul ascorbic poate trece bariera
placentară ajungând la făt din circulaţia maternă. În sângele cordonului ombilical,
concentraţia acidului ascorbic este mai mare decât în sângele matern, ceea ce
demonstrează rolul placentei în concentrarea vitaminei.
261
Figura 15.5. Reprezentarea schematică a căilor metabolice de obţinere a glucuronatului şi acidului
ascorbic pornind de la glucoză
dioxigenaze intermoleculare
AH + BH + O2 A(OH) + B(OH) *.
*A(OH) şi B(OH) nu sunt în mod obligatoriu alcooli sau
fenoli. Ei reprezintă în aceste cazuri produşii de incorporare
a unui atom de oxigen provenind din O2 în AH şi BH.
A(OH)2 simbolizează incorporarea a doi atomi de oxigen în
aceeaşi moleculă.
Aceste reacţii necesită intervenţia unui reducător XH2, încărcat, pentru a fixa
cel de al doilea oxigen şi a-l reduce la apă. Acest rol este jucat cel mai adesea de
NADPH sau de o flavoproteină. În cazul oxidării compuşilor aromatici, pentru care
necesitatea prezenţei acidului ascorbic a fost clar dovedită, coreducătorul este
tetrahidrobiopterina. Aceasta este o coenzimă cu structură asemănătoare
tetrahidrofolatului, care se oxidează reversibil în dihidrobiopterin-chinonă. Chinona
este o formă tautomeră a dihidrobiopterinei de la care se formează tetrahidrobiopterina
în prezenţă de NADPH şi sub acţiunea dihidrofolat-reductazei. Deci, enzima se
caracterizează printr-o slabă specificitate faţă de catena p-aminobenzimidazol-glutamat
a dihidrofolatului.
263
Pentru funcţionarea acestor metalo-enzime, ionii metalici activi trebuie să fie
în stare redusă. Funcţia acidului ascorbic este de a-i menţine în această stare reducând
instantaneu ionii ferici sau cuprici, care tind să se formeze în contact cu oxigenul.
Astfel, acidul ascorbic are rolul unui „gardian vigilent”, fără a interveni stoechiometric
în reacţii.
264
O altă dioxigenază este lizil hidroxilaza şi acţionează după acelaşi mecanism
catalizând reacţia dintre lizină şi α-cetoglutarat cu formare de hidroxilizină şi succinat.
Ambele hidroxilaze necesită prezenţa acidului ascorbic pentru a menţine
atomul de fier, prezent la nivelul situsului activ, în stare de oxidare inferioară (ion
feros) şi pentru a împiedica oxidarea grupărilor tiolice din apoenzime. Colagenul
format în absenţa acidului ascorbic are un număr mai mic de fibrile, la nivelul cărora
apare un număr mare de anomalii structurale.
266
Figura 15.8. Participarea acidului ascorbic la reacţiile de degradare a
fenilpiruvatului
268
La nivel celular, acţiunea combinată a celor două vitamine, pentru distrugerea
radicalilor liberi, se petrece atât în fază lipidică cât şi în fază apoasă. Trecerea între
faza lipidică (sau membranară), unde se găsesc substratele pe care tocoferolul le poate
oxida şi citosol, unde acţionează vitamina C solubilă, este asigurată de un intermediar
care în schema noastră a fost notat XH (Figura 15.10.).
270
Simptomatologia clinică a scorbutului este însoţită de scăderea drastică a concentraţiei
plasmatice a acidului ascorbic. Astfel, la apariţia primelor simptome clinice ale
scorbutului, vitamina C plasmatică are o concentraţie cuprinsă între 1,3-2,5 mg/l,
comparativ cu 8-14 mg/l cât este concentraţia normală. Concentraţia leucocitară a
acidului ascorbic scade mai lent decât cea plasmatică.
Afecţiunile dermice se manifestă prin cheratoză şi hipertrofia foliculilor,
friabilitate şi căderea părului, acnee, piele solzoasă, pigmentarea brună sau purpurie a
pielii, uscarea cavităţilor bucală şi nazală.
Tulburările osoase se manifestă prin încetinirea dezvoltării oaselor,
osteoporoză, vindecarea lentă a fracturilor, calcifierea anormală a ligamentelor, alterări
la nivelul joncţiunii diafizelor şi epifizelor. Tulburările dentare se caracterizează prin
subţierea emailului dentar, modificarea dentinei, ligamentelor peridentare, apariţia
cariilor, inflamarea şi sângerarea gingiilor, căderea dinţilor.
Tulburările sistemului nervos sunt intense în avitaminoza C. La cobai, ele se
manifestă prin modificări degenerative la nivelul sistemului nervos central şi periferic.
La oameni apare oboseală, surmenaj, letargie, depresii, anxietate.
6.2 . Hipervitaminoza C
Acidul ascorbic este bine suportat de organismele animale şi om, în doze
suficient de mari, fără a avea urmări toxice. La om nu se cunosc stări de
hipervitaminoză naturală. Cantităţi mari, administrate o perioadă îndelungată, pot să
provoace insomnii, stări de excitaţie, dureri musculare, diaree, tulburarea
metabolismului hidric la bătrâni. Deoarece acidul oxalic este principalul metabolit al
acidului ascorbic, se sugerează că doze mari de vitamina C pot determina formarea
calculilor renali de oxalat de calciu. Studii clinice recente au permis infirmarea acestei
ipoteze, dar persoanele cu risc cronic de a forma calculi oxalici şi cei cu insuficienţă
renală trebuie să fie prudenţi. Acidul ascorbic în cantităţi mari are proprietăţi laxative.
Studii recente efectuate in vitro pe experimente izolate, au evidenţiat apariţia
unor mutaţii genetice, defecte la naştere, cancer, ateroscleroză, pietre la rinichi,
creşterea stresului oxidativ, creşterea absorbţiei ionilor, deficienţă în vitamina B12 şi
eroziuni ale smalţului dentar. Totuşi, nici unul din aceste efecte adverse nu a fost
confirmat ştiinţific şi nu există evidenţe precum că o cantitate mai mare de 100 mg/zi
de acid ascorbic poate fi dăunător organismului. În 2000 FNB a stabilit cantitatea
maximă de acid ascorbic care poate fi ingerată zilnic şi care este tolerabilă de organism
(Tabelul 15.2).
271
Tabelul 15.2. Cantitatea maximă de vitamină C care poate fi administrată
Vitamina C
Stare Vârstă
(mg / zi)
0-12 luni imposibil de determinat
1-3 ani 400
copii
4-8 ani 650
9-13 ani 1.200
adolescenţi 14-18 ani 1.800
adulţi peste 19 ani 2.000
272
273
PARTEA II I
ELEMENTE MINERALE
274
275
CAPITOLUL XVI
1. CALCIU
Calciul este cel mai abundent element mineral din organismul uman. În medie,
organismul adult conţine aproximativ 25.000 mmoli (1 kg), din care 99% este fixat la
nivelul oaselor, sub formă de hidroxiapatită -CalO(PO4)6(OH)2, sub formă de fosfat
amorf sau de carbonat. Toate sărurile minerale de calciu de la nivelul oaselor sunt
depozitate pe matricea organică în structuri bine organizate. Calciul total conţinut în
fluidul extracelular se găseşte într-o concentraţie de numai 22,5 mmoli, din care 9
mmoli se găsesc în plasmă.
Alimentele cele mai bogate în calciu sunt: laptele şi produsele lactate,
gălbenuşul de ou, carnea, legumele (fasole, ţelină, castraveţi, varză) şi fructele (în
special merele).
Funcţii Exemple
rol structural oase şi dinţi
rol controlul excitabilităţii; eliberarea neurotransmiţătorilor;
neuromuscular iniţierea contracţiei musculare.
rol enzimatic cofactor enzimatic în sistemul de coagulare a sângelui
rol hormonal mesager secund intracelular
277
În organism calciul mai participă în procesul de coagulare a sângelui, la
permeabilizarea membranelor celulare, în contracţia musculară, în transmiterea
impulsului nervos, la utilizarea fierului, la activarea unor enzime, în secreţia gastrică
(gastrina) şi în stimularea ritmului cardiac (activitate antiaritmică). Datorită intervenţiei
în diferite procese biochimice şi fiziologice, calciul este considerat un al doilea
„mesager”.
Calciul mediază răspunsurile celulare la un mare număr de stimuli, în mod
asemănător cu medierea realizată de nucleotidele ciclice (cAMP). Intervenţia calciului
în aceste procese este mediată de o proteină celulară receptoare, numită calmodulină.
Această proteină leagă ionii de calciu dacă concentraţia lor creşte ca răspuns la un
anumit stimul. Fixaţi de calmodulină, ionii de calciu reglează diferite procese
metabolice precum şi activitatea multor enzime de control cum ar fi: enzimele
implicate în metabolismul nucleotidelor ciclice, în contracţia musculară, în
metabolismul glicogenului.
În ser, calciul prezent circulă sub trei forme: i) legat de proteine (în special de
albumină); ii) complexat cu citrat şi fosfat; iii) liber sub formă de calciu ionic. Numai
forma liberă este fiziologic activă. Biochimic este definită concentraţia calciului ionic
din ser, valoare care este menţinută în parametri normali prin mecanismele reglării
homeostaziei.
În alcaloză, scăderea concentraţiei ionilor de hidrogen duce la creşterea
cantităţii de calciu legat la proteine şi deci la creşterea cantităţii de complecşi de calciu.
Efectul este scăderea concentraţiei calciului ionic până la o valoare care poate fi
suficientă pentru apariţia simptomelor clinice şi a semnelor hipocalcemiei. Dacă
alcaloza se menţine o perioadă scurtă de timp, nu apar modificări ale valorii
concentraţiei calciului total din sânge. În alcaloza cronică, are loc activarea unui
mecanism homeostatic care poate regla concentraţia calciului ionic aducând-o la
nivelul normal. Din acest motiv se ajunge în final la o concentraţia totală de calciu din
ser crescută. În acidoza acută, se observă un efect invers, concentraţia calciului ionic
poate fi crescută, în timp ce în acidoza cronică rămâne în limite normale.
279
Figura 16.1. Explorarea hipocalcemiei cronice
281
2. FOSFOR
După calciu, fosforul este cel mai răspândit element mineral din organism,
cantitatea de fosfor din organism reprezentând 1% din greutatea corporală. La adult
cantitatea de fosfor din organism este de aproximativ 600- 700g şi se găseşte sub formă
de fosfaţi organici şi anorganici. Din această cantitate, 85% intră în constituţia
scheletului, 6% în muşchi, iar restul de 9% este prezent în nervi şi sânge. Exprimată în
mEq/l concentraţia plasmatică a fosforului este de 1,15 (3,56 mg/l00 ml). Această
concentraţie suferă variaţii circadiene în funcţie de ritmul în care este secretat
hormonul paratiroidian. De asemenea concentraţia plasmatică a fosforului variază în
funcţie de aportul de glucide. Astfel, cu cât cantitatea de glucide alimentare este mai
mare cu atât concentraţia fosforului plasmatic este mai mică, deoarece el este utilizat în
procesul de metabolizare a glucozei.
În celule fosforul se găseşte sub formă de ioni fosfat liberi, în concentraţie de
câţiva mEq/l, şi în compoziţia acizilor nucleici, a fosfolipidelor şi a unor peptide.
Deoarece în celule există numeroase enzime care scindează uşor esterii şi anhidridele
fosforice, celulele şi spaţiile extracelulare dispun, în permanenţă, de anioni fosfat liberi
care sunt necesari în procesele metabolice.
282
creşterea pH al sucului digestiv de la 3,3 la 7,9. În prezenţa unor cantităţi excesive de
Fe, Al şi Mg se formează fosfaţi insolubili care reduc absorbţia fosforului.
283
vitamine hidrosolubile; vii) intră în constituţia unor sisteme tampon care participă la
păstrarea echilibrului acido-bazic în organism.
2.3.1 . Hipofosfatemia
Aportul insuficient de fosfor, absorbţia redusă sau eliminarea excesivă
determină apariţia stării de hipofosfatemie. Principalele cauze ale hipofosfatemiei sunt:
i) deficienţa în vitamină D; ii) hiperparatiroidismul primar; nutriţia parentală cu o
cantitate de fosfat inadecvată (în particular în malnutriţie) urmată de o terapie cu
glucoză administrată intravenos; iii) cetoacidoză diabetică; iv) şedinţe de dezalcolizare;
v) rahitism hipofosfatemic; vi) agenţi de legare a fosforului, cum ar fi sărurile de
magneziu şi aluminiu.
Aceste cauze duc în primul rând la modificarea raportului Ca/P şi la apariţia de
tulburări în procesul de formare şi creştere a oaselor sau a dinţilor.
Deficienţa de fosfor împiedică dezvoltarea normală iar la adult declanşează
tulburări variate cum ar fi; obezitate, astenie fizică şi mentală, manifestări nervoase,
căderea dinţilor, artrită, anomalii celulare (la nivelul eritrocitelor, leucocitelor şi
plachetelor sanguine).
Cercetări recente au dovedit că fosforul este eliberat din celulele canceroase
mai uşor decât în cazul celulelor normale. Din acest motiv, printre alte măsuri de
prevenire a cancerului se numără şi administrarea de fosfor. Totuşi tratamentele cu
fosfor trebuie foarte bine controlate pe întreaga perioadă, pentru a nu se ajunge la
instalarea stărilor de hiperfosfatemie.
2.3.2 . Hiperfosfatemia
Principalele cauze ale hiperfosfatemiei sunt: i) tulburările renale concretizate
prin scăderea filtratului glomerular, creşterea reabsorbţiei tubulare; ii)
hipoparatiroidismul; iii) acromegalia; iv) administrarea excesivă de fosfor în stări de
hipertermie sau distrugeri tisulare; v) intoxicaţiile cu vitamină D; vi) deficienţele
catabolice.
Adesea hiperfosfatemia este asociată cu scăderea concentraţiei calciului seric.
Acest fapt se datorează efectului reglator exercitat de către fosfor asupra producerii de
1,25(OH)2D3.
284
285
3. MAGNEZIU
Rolul biologic şi structural al Mg a fost pentru prima dată cunoscut datorită
proprietăţilor lui farmacologice. Sărurile naturale de Mg2+, cunoscute că „epsom salts”
(MgSO4), au fost folosite încă din antichitate că purgative osmotice. Mai târziu s-a
observat că injecţiile cu săruri de magneziu au o acţiune favorabilă asupra musculaturii
scheletice, iar atunci când sunt administrate în concentraţie mare duc la apariţia
stopului cardiac în diastolă.
Magneziu este unul dintre cele mai abundente elemente metalice din interiorul
celulei, unde cantitatea sa este depăşită numai de potasiu.
Acţiunea biochimică specifică a Mg a fost pentru prima dată evidenţiată de
Erdtman care a arătat că fosfataza alcalină este activată în prezenţa ionilor de Mg2+.
Mai târziu s-a dovedit că Mg serveşte drept activator pentru o gamă largă de enzime.
Toate aceste reacţii sunt ATP-dependente şi sunt activate de ionul de Mg2+. Astfel Mg
este un element esenţial în toate procesele metabolice majore: sinteza ADN şi ARN;
sinteza proteinelor; transmiterea impulsului nervos; contracţia musculară; transportul
membranar; diviziunea celulară; fosforilarea oxidativă şi fotosinteza.
În plus, Mg este o componentă structurală a multor macromolecule şi un
constituent al centrului catalitic activ al enzimelor (Figura 16.3).
Figura 16.3.Multiplele interacţii între compuşii fosfat, substrate, proteine şi DNA, toate sub
controlul ionilor de magneziu
286
3.1 . Metabolismul magneziului
Distribuţia Mg în interiorul celulei a fost iniţial investigată în omogenatele
tisulare, ale căror componente au fost separate prin ultracentrifugare diferenţială, în
mediu izotonic. În tabelul 16.3 sunt prezentate comparativ rezultatele cercetări
efectuate de diferite grupuri, în vederea definirii distribuţiei Mg în diferite componente
ale omogenatelor din hepatocite de şobolan. După cum se observă şi din tabel, cea mai
mare cantitate de Mg se găseşte în microzomi. În mitocondrii Mg este selectiv
distribuit între diferitele compartimente structurale: compartimentul intermembranar şi
matrixul conţin aproximativ 45% şi respectiv 35%, din cantitatea totală de Mg
mitocondrial, cu mici diferenţe între repartiţia pe faţa internă sau externă a membranei
mitocondriale.
287
sensibilităţii metodelor de dozare. Recent, intervalele largi de valori au fost restrânse
datorită metodelor bazate pe dializă, titrarea la punctul zero, RMN, folosirea tehnicilor
fluorescente şi a electrozilor selectivi de Mg. Rezultatele obţinute i-au făcut pe
cercetători să considere că valorile concentraţiei Mg2+ intracelular se menţin relativ
constante (aproximativ 0,4 mM), indiferent de tipul de celulă, valoare care reprezintă
numai 0,5% din totalul de Mg din interiorul celulei. Dacă aceste rezultate sunt corecte,
valoarea concentraţei Mg2+ intracelular este similară cu cea din fluidele extracelulare.
Recent concentraţia de Mg2+ din matrixul mitocondrial a fost evaluată între 0,4 – 0,8
mM. Deci, între matrixul mitocondrial, citoplasma celulară şi fluidul extracelular,
există un foarte mic gradient de concentraţie al ionilor de Mg2+.
Aproximativ 95% din cantitatea de Mg intracelular se găseşte sub formă
legată, complexând într-o anumită măsură constituienţii celulari. Formarea
2+
complexelor poate fi dictată de concentraţia ionilor de Mg şi a diferiţilor anioni,
precum şi de constanta de stabilitate a complexelor deoarece la formarea acestora pot
competiţiona şi alte metale. Cercetătorii presupun că Mg este preferat în cazul
structurilor fosforilate şi azotate. Principalii agenţi chelatori ai Mg sunt ATP şi creatin
fosfatul (Tabelul 16.4).
289
3.2.2 . M agneziu – activator alosteric al enzimelor
Magneziu activează o serie de enzime implicate în mecanismele de biosinteză
a proteinelor. De fapt, rolul activator al magneziului asupra unui număr mare de
enzime este unanim recunoscut motiv. Din acest motiv magneziu intră în compoziţia
tuturor mediilor de cultură şi a tampoanelor utilizate în reacţiile enzimatice in vitro.
Deşi o parte din aceste enzime pot fi activate şi de alţi cationi, mangan şi uneori calciu,
magneziu este preferat deoarece concentraţia sa optimă este apropiată de cea
fiziologică.
În sistemele enzimatice magneziu joacă rolul unui acid Lewis slab, alături de
alţi cationi divalenţi care îndeplinesc mult mai bine acest rol:
290
structura substratului activ. La unele enzime cele două căi pot avea loc simultan.
Această dublă acţiune a fost demonstrată prin studiile privind activitatea hexokinazei
(HK), a piruvat kinazei (PK), piruvat carboxilazei (PCx), fosfoglicerat kinazei (Figura
16.4), fosfatazei anorganice şi asparagin sintetazei.
PK - în vederea activării necesită un metal monovalent -K+ - şi unul bivalent
Mg2+. Un atom de magneziu se leagă puternic la enzimă şi îi oferă o protecţie parţială
împotriva denaturării termice, sugerând rolul său structural. Un alt metal divalent care
are rol activator este manganul, care competiţionează cu magneziu pentru acelaşi situs.
PCx - catalizează carboxilarea piruvatului la oxaloacetat în cadrul
gluconeogenezei şi este un echivalent anabolic al PK. Experienţele efectuate au arătat
că legarea magneziului la enzimă influenţează ataşarea substratului activat de ATP, dar
nu şi carboxilarea enzimei.
AP (fosfataza alcalină) - este o metalo-enzimă cu o răspândire ubiquitară, în al
cărui centru catalitic activ se găseşte un atom de zinc, şi care pentru activare necesită
prezenţa ionilor de magneziu. Enzima purificată conţine doi atomi de Mg per moleculă.
Legarea magneziului are loc la un situs de legare specific, separat de situsurile de
legare a zincului şi substratului. Mecanismul de activare nu este încă cunoscut dar
studiile realizate sugerează că magneziu stabilizează structura proteinei şi poate
determina apariţia de rearanjamente structurale.
292
Figura 16.5. Reprezentarea schematică a modalităţii prin care ionii de
magneziu realizează transferul grupării fosfat de pe ATP
293
metalelor stabilizează structura membranei, magneziu, în particular, determinând
reconstituirea acestora. S-a observat că o dietă săracă în magneziu determină
fluidizarea membranelor eritrocitare şi o fragilitate osmotică a eritrocitelor intacte la
soluţii saline hipotonice. Eritrocitele sunt lipsite de biconcavitate şi au o suprafaţă
neregulată şi turtită. Aceste modificări morfologice sunt însoţite de modificări ale
compoziţiei lipidice a membranelor.
Deşi nivelul de magneziu influenţează direct fluiditatea membranei, se pare că
de fapt acesta are şi o influenţa este indirectă, deoarece acţionează asupra
metabolismului lipidelor.
Se presupune că magneziu are un efect similar şi asupra membranelor
mitocondriale. Astfel, îndepărtarea Mg din mitocondriile normale determină umflarea
acestora. Magneziu în exces alterează structura membranei interne şi a criptelor şi
creşte gradul de ordonare a lipidelor membranare.
Magneziu activează şi/sau inhibă o gamă largă de sisteme de transport. El
poate activa transportul prin legarea sa direct la transportor, aşa cum este cazul
pompelor de sodiu şi de calciu. De asemenea. îşi exercită rolul de activator sau
inhibitor prin reglarea proceselor de fosforilare-defosforilare ale transportorilor, sau
prin asocierea unor proteine reglatoare, cum este cazul co-transportorilor K - Cl şi Na –
K - CI.
3.3.1 . Hipomagnezemia
294
Cele mai comune cauze ale hipomagnezemiei sunt următoarele: i)
malabsorbţie, malnutriţie şi fistule; alcoolism (alcoolismul cronic sau în cazuri de
dezalcolizare); ii) ciroza; terapia diuretică; afecţiuni ale tubilor renali; iii) excesul
cronic al hormonilor mineral-corticoizi.
Sindroame clinice: tetanie, cu un nivel al calciului normal sau crescut; ataxie,
tremur, convulsii; slăbire musculară.
Hipocalcemia datorată descreşterii secreţiei de PTH este o consecinţă
importantă a hipomagnezemiei. Adesea aceste stări sunt însoţite de hipopotasemia. De
remarcat că toate cele trei stări pot fi reglate prin administrarea de magneziu în exces.
3.3.2 . Hipermagnezemia
Stări de hipermagnezemie semnificative nu sunt cunoscute. Excesul de
magneziu este de obicei o consecinţă a ingerării unei cantităţi mari în timpul unor
tratamente. Astfel, sulfatul de magneziu este folosit în tratamentul hipertensiunii induse
de sarcină. Reducerea excreţiei de magneziu în bolile renale severe sau în cazul
administrării unor purgative poate determina hipermagnezemie.
Starea miocardului începe să fie afectată la o concentraţie de 2,5-5,0 mmoli/l.
Concentraţii foarte mari (peste 7.5 mmoli/l) pot determina paralizii respiratorii şi stop
cardiac. Astfel de hipermagnezemii extreme pot fi observate ocazional în bolile renale
cronice.
Calciu intravenos poate realiza o protecţie de scurtă durată a organismului
împotriva hipermagnezemiei, dar în bolile renale este necesară totuşi dializa.
295
4. SODIU ŞI CLOR (Clorura de sodiu)
4.1 . Sodiu
Este unul din cele mai importante elemente minerale din organism. El este
localizat mai ales în spaţiul extracelular din ţesuturi şi în fluidele corpului. În
organismul unui adult există aproximativ 90 g Na, (3910 mEq), din care în spaţiul
extracelular sunt prezenţi 135-145 mEq/l, cantitate de 10 ori mai mare decât în spaţiul
intracelular. În plasmă concentraţia Na+ este de 142 mEq/l.
296
Carenţa de sodiu se poate instala în următoarele cazuri: i) un aport redus de
sare în dietă; ii) pierderi mari de sodiu prin excreţie; iii) deficienţă de potasiu; iv) aport
crescut de apă lipsită de electroliţi; v) funcţionarea defectuoasă a pompei de sodiu, ceea
ce duce la trecerea sodiului în spaţiul intracelular.
Figura 16. 7. Prezentarea schematică a mecanismului de eliberare a ionilor de sodiu prin intermediul
pompelor ionice
4.2 . Clorul
Este un anion esenţial pentru organism existent în special sub formă de clorură
de sodiu şi de potasiu. La un adult de 70 Kg clorul reprezintă 0,12% din greutatea
corporală, cantitatea sub formă de clorură fiind de aproximativ 85g. În mEq
concentraţia clorului anionic (corespunzător clorurilor) din organism este cuprinsă între
1900 şi 2400 mEq Cl-. Din această cantitate 1400-1750 mEq se află în spaţiul
extracelular, iar restul în cel intracelular. Din cantitatea de clor intracelular,
aproximativ 400 mEq se află în oase şi reprezintă fracţiunea de clor „neschimbabilă”.
297
În plasmă se află 103 mg Cl-/l sau 365 mEq/l. În general concentraţia clorului
în celule este redusă (1-3 mEq/l). Aceasta are cea mai mare valoare în eritrocite şi în
ţesuturile cartilaginoase (40-50 mEq/l).
298
4.3 . Clorura de sodiu
Clorura de sodiu este esenţială pentru viaţă. Reglarea fină a concentraţiei clorurii
de sodiu este atât de importantă încât implică un număr foarte mare de mecanisme.
Chiar dacă cercetătorii sunt de acord că o cantitate mică de sare este necesară
organismului pentru a supravieţui, ingerarea unei cantităţi mari de sare constituie o
problemă care ridică numeroase controverse şi comentarii.
299
component important al sucului gastric, care înlesneşte digestia şi absorbţia multor
nutrienţi.
302
creştere cu 2,3 grame a cantităţii de sodiu (5,8 g sare) excretate de rinichi presupune o
eliminare de 24 – 40 miligrame de calciu în urină. Mecanismul prin care clorura de
sodiu afectează densitatea minerală a oaselor nu este pe deplin elucidată.
Pietrele la rinichi. Constituentul major al pietrelor care apar la nivelul
rinichilor este calciul. Aşa cum am prezentat în paragraful anterior o concentraţie mare
de sare în dietă, duce la creşterea excreţiei urinare de calciu. În unele cazuri ionii de
calciu nu sunt eliminaţi în urină, rămân la nivelul rinichilor şi formează aşa numitele
„pietre la rinichi”. Studiile efectuate timp de 12 ani, pe un grup populaţional mare
format din bărbaţi şi femei a scos în evidenţă faptul că femeile care au ingerat 4,9 g
sodiu/zi (12,6 g sare/zi) prezintă un risc de apariţie a pietrelor la rinichi cu 30% mai
mare decât cele care au avut inclusă în dieta zilnică o cantitate de 1,5 g sodiu (4,0 g
sare/zi). La bărbaţi, acest studiu nu a evidenţiat o asociere între cantitatea de sodiu
ingerată şi apariţia pietrelor la rinichi.
Creşterea volumului extracelular. În urma ingerării unei cantităţi mari de
sodiu apa este scoasă din celule pentru a menţine o concentraţie normală de sodiu. În
condiţii fiziologice normale, atâta timp cât necesarul de apă poate fi satisfăcut, rinichii
excretă excesul de sodiu şi echilibrează sistemul hidric al organismului.
303
5. POTASIU
Potasiu, face parte din grupa electroliţilor indispensabili pentru organism. În
spaţiul intracelular se găseşte 98% din cantitatea de potasiu total din organism, restul
de 2% situându-se în spaţiul extracelular, în lichidul interstiţial, şi o mică parte în
plasmă (4,7 mEq/l). Concentraţia totală de potasiu din organismul unui adult de 70 Kg
este de 150 g, sau 3500 mEq/l.
Tabelul 16.6. Conţinutul în potasiu al unor alimente din dietă (după FNB)
Aliment Cantitate Potasiu
(mg)
banană 1 buc. 467
Cartofi copţi 1 buc. 721
Suc de prune 1 cană 530
Prune uscate ½ cană 633
Suc de portocale 1 cană 354
portocale 1 buc. 237
Suc de roşii 1 cană 400
roşii 1 buc. 273
stafide ½ cană 598
Cereale cu stafide 1 uncie 437
Fasole (gătită) ½ cană 478
Spanac (gătit) ½ cană 4917
Seminţe d floarea soarelui 1 uncie 241
migdale 1 uncie 211
* o uncie este echivalentă cu 28,35 g
304
aspartat) într-o concentraţie care nu depăşeşte 99 mg de potasiu/ bucată. Cantităţi mai
mari de potasiu suplimentar sunt prescrise în general pentru prevenirea hipokalemiei.
305
potenţialului membranar celular este de o importanţă deosebită pentru transmiterea
impulsului nervos, realizarea contracţiei musculare şi normalizarea ritmului cardiac.
306
Tabelul 16.7. Necesarul zilnic de potasiu, pe categorii de vârstă
Necesarul zilnic de potasiu
Stare Vârstă
(µg / zi)
0-5 luni 500
nou-născuţi
6-11 luni 700
1 an 1.000
copii 2-5 ani 1.400
6-9 ani 1.600
adolescenţi 10-18 ani 2.000
adulţi peste 18 ani 2.000
307
308
CAPITOLUL XVII
1. MANGAN
Manganul este un element mineral care este în acelaşi timp esenţial în
alimentaţie dar posedă şi un anumit potenţial toxic. Oamenii de ştiinţă încă încearcă să
înţeleagă diversele efecte ale deficienţei dar şi ale intoxicaţiei cu mangan în cazul
organismelor vii.
309
Surse suplimentare: pe piaţă manganul se comercializează îndeosebi sub formă
gluconat de mangan, sulfat de mangan, ascorbat de mangan, şi chelaţi ai manganului cu
aminoacizi.
310
1.3.1 . Deficienţa de mangan
Până în prezent, deficienţa de mangan a fost observată numai în experimentele
pe animale. Semne ale acestei deficienţe includ încetinirea creşterii, încetinirea
funcţiilor de reproducere, anormalităţi ale scheletului, toleranţă scăzută la glucoză, şi
alterarea metabolismului glucidic şi lipidic. În cazul oamenilor, este destul de greu de
evidenţiat apariţia sindrom de deficienţă în mangan. Un copil hrănit artificial o
perioadă lungă de timp („long-term total parenteral nutrition -TPN”) fără mangan, a
suferit o demineralizare osoasă şi o creştere încetinită, care au fost corectate de
suplimentare cu mangan. Bărbaţii tineri, hrăniţi cu alimente cu conţinut scăzut de
mangan, au prezentat nivele scăzute de colesterol în ser şi au dezvoltat o erupţie
cutanată pasageră. Nivelele de calciu, fosfor, şi fosfat alcalin din sânge au fost de
asemenea ridicate, aceasta putând indica o creştere a capacităţii de remodelare osoasă,
ca o consecinţă a nivelului insuficient de mangan alimentar. Femeile tinere, care s-au
hrănit cu alimente cu conţinut scăzut de mangan, au prezentat o toleranţă la glucoză
lejer anormală în urma a unei injectări intravenoase de glucoză.
314
2. SELENIU
Seleniu face parte din grupa elementelor minerale, pe care organismul le
utilizează în cantităţi mici, iar dacă sunt ingerate în cantitate mare devin toxice. În
organismul uman şi animal seleniu este cofactor enzimatic pentru o serie de enzime
seleno-dependente, cunoscute sub numele de „seleno-proteine”. În timpul sintezei
seleno-proteinelor, seleno-cisteina este incorporată specific în secvenţa de aminoacizi
pentru a forma o proteină funcţională. Spre deosebire de animale, plantele nu par să
aibă nevoie de seleniu pentru supravieţuire. Totuşi, atunci când seleniu este prezent în
sol, plantele îl incorporează în mod nespecific în compuşi care în mod normal conţin
sulf.
317
2.3 . Necesarul, deficienţa şi excesul de seleniu
Necesarul zilnic recomandat a fost revizuit în 2000 de către Consiliul pentru
Hrană şi Nutriţie din S.U.A. Studiile mai recente recomandă stabilirea necesarului
zilnic pe baza cantităţii de seleniu din alimente necesară unei activităţi maxime a
glutation peroxidazei din plasma umană (Tabel 17.5).
318
3. ZINC
Zincul este un element esenţial tuturor formelor de viaţă. Semnificaţia zincului
în alimentaţia umană şi sănătatea publică a fost recunoscută relativ de curând.
Deficienţa clinica de zinc în cazul oamenilor a fost descrisă pentru prima dată în 1961,
când alimentaţia cu conţinut scăzut de zinc (datorită unui conţinut ridicat de acid fitic)
a fost asociată cu „nanismul nutriţional al adolescenţilor” în Orientul Mijlociu. De
atunci, insuficienţa de zinc a fost recunoscută de un număr de experţi ca fiind o
problemă importantă de sănătate publică, mai ales în ţările în curs de dezvoltare.
324
4. CUPRU
Cuprul este un oligoelement care se găseşte în majoritatea organismelor şi al
cărui rol fiziologic nu a fost complet elucidat. Prin studiile efectuate pe animale supuse
la o dietă carenţată în cupru s-a observat că acestea slăbesc progresiv şi mor. În
organism cuprul se găseşte în stare de oxidare +1 şi +2, forme între care se menţine un
permanent echilibru (Figura 17.1.). Datorită posibilităţii de exisţă în cele două forme de
oxidare cuprul este capabil să participe la reacţii de oxido-reducere şi este considerat
un „scavenger” (”gunoier”) al speciilor reactive de oxigen.
Figura 17.1. Echilibrul care se stabileşte între formele oxidate şi reduse ale cuprului şi fierului
4.1.
4.1 Surse de cupru
Cuprul se găseşte într-o mare varietate de alimente care intră în dieta zilnică,
printre care carnea, alunele şi animalele marine, tărâţele de cereale şi pâinea integrală.
În conformitate cu statisticile internaţionale necesarul zilnic de cupru din alimente este
de aproximativ 1,0 – 1,1 mg/zi pentru un femei şi 1,2 – 1,6 mg/zi pentru bărbaţi.
Conţinutul în cupru al câtorva alimente bogate în acest element este prezentat în tabelul
17.9.
325
Tabelul 17.9. Conţinutul în cupru al alimentelor din dietă (FNB)
Aliment Cantitate cupru (µg)
ficat de vacă (gătit) 1 uncie* 1.265
stridii (gătite) 1 buc. 670
scoici (gătite) 3 uncii 585
carne de crab (gătit) 3 uncii 624
seminţe de floarea soarelui 1 uncie 519
alune de pădure 1 uncie 496
migdale 1 uncie 332
unt de arahide 2 linguriţe 165
linte (gătită) 1 cană 497
ciuperci 1 cană 344
biscuiţi 2 buc. 143
ciocolată (semi-dulce) 1 uncie 198
cacao fierbinte 1uncie (1 pachet) 169
* 1 uncie = 28,5 g
4.2.
4.2 Metabolismul cuprului
Cuprul din alimente este absorbit în stomac şi în părţile proximale ale
intestinului subţire. Acest proces are loc în condiţii anaerobe şi este dependent de
energie. Gradul de absorbţie este de 10% la animale şi 32% la om şi depinde de forma
chimică sub care el se găseşte în alimente şi pH conţinutului intestinal. Studiile
64
efectuate cu izotopul Cu au scos în evidenţă faptul că în urma administrării oale,
concentraţia cuprului în sânge atinge un prag maxim după 0,5 ore iar viteza de
absorbţie este influenţată de capacitatea de legare a cuprului la L-Ala cu care formează
complecşi chelaţi. Absorbţia cuprului poate fi influenţată de compuşii organici din
alimente. Astfel, fitaţii, acidul ascorbic în cantitate mare micşorează viteza de
absorbţie. În figura 17.2. este prezentat schematic circuitul cuprului în organism. Se
poate observa că, spre deosebire de fier, circuitul cuprului nu decurge într-un sistem
închis. Din figură reiese că direcţia principală a transportului de cupru este spre ficat,
pentru sinteza de ceruloplasmină. Aceasta este secretată în plasmă unde îşi exercită
activitatea sa oxidazică fiind apoi captată de ficat, degradată şi eliminată prin bilă. Deşi
reprezintă 4% din cupremie, forma fixată labil pe albumine asigură transportul
plasmatic de cupru spre ţesuturi, având un turn-over rapid. S-a stabilit că peste 96% din
cuprul ingerat se elimină pe această cale. Eliminarea urinară reprezintă o fracţiune
infimă (sub 1% din cupru ingerat), fenomen explicabil prin fixarea cuprului pe
proteine.
326
Figura 17.2. Reprezentarea schematică a metabolismului cuprului
Din cele 80 -130 µg cupru conţinute în 100 ml plasmă, mai bine de 96% se
găsesc incorporate în ceruloplasmină, restul fiind legat la albuminele serice de unde
este uşor disociabil.
Prin injectarea intravenoasă a cuprului la animale s-a observat că are loc o
creştere a concentraţiei fracţiunii neceruloplasminice, concentraţia de ceruloplasmină
rămânând nemodificată. Ceruloplasmina este o α-globulină cu masa moleculară de 165
kDa care se sintetizează exclusiv în ficat. Fiecare moleculă conţine 8 atomi de cupru
dintre care 4 în forma Cu2+ şi 4 în forma Cu+. Între atomii de cupru se găsesc resturi de
tirozină, histidină şi leucină. Conţinutul procentual în acest metal al ceruplasminei este
de aproximativ 0,32 – 0,34%. Pe baza acestor date, s-a observat că cele 36 mg
ceruloplasmină conţinute în mod normal în 100 ml plasmă, incorporează aproximativ
0,115 mg cupru. S-a reuşit separarea mai multor fracţiuni de ceruloplasmină, dintre
care cea produsă de ficat reprezintă aproximativ 80%. Nu se cunoaşte încă provenienţa
şi semnificaţia celorlalte subfracţiuni. Spre deosebire de transferină, care este un
adevărat transportor de fier, ceruloplasmina nu cedează ţesuturilor cuprul, ci îl menţine
incorporat în structura ei, exercitând o activitate feroxidazică şi favorizând încărcare
fierului pe transferină. În plus, ceruloplasmina exercită efecte oxidazice asupra unor
polifenoli şi amine, inclusiv asupra adrenalinei şi serotoninei. Transportul plasmatic al
cuprului spre ţesuturi este asigurat de cele aproximativ patru procente din cuprul
plasmatic neincorporat în ceruloplasmină şi fixat în mod labil pe albumina serică.
327
Din cele 100 – 150 mg de cupru conţinute în organismul unui adult, mai bine
de jumătate se găseşte în muşchi şi oase, fără ca acestor fracţiuni să li se poată atribui o
semnificaţie funcţională certă. Restul cuprului este localizat în special în ficat, rinichi,
sistemul nervos central şi hematii. Cea mai mare concentraţie de cupru a fost găsită la
nivelul formaţiunii denumită „locus ceruleus” din trunchiul cerebral. Ţesutul hepatic
este de asemenea destul de bogat în cupru, iar ficatul fetal are un conţinut de 10 ori mai
mare în acest element decât ficatul adultului. Cercetătorii au reuşit izolarea din ţesuturi
a unor proteine ce conţin cupru, aşa cum sunt eritrocupreina din hematii,
hepatocupreina din ficat şi mai multe fracţiuni de cerebrocupreină din creier, dar
semnificaţia acestor cuproproteine este încă necunoscută. Semnificativ este faptul că o
serie de enzime, cum ar fi citocromoxidaza, catalaza, tirozinaza, monoaminoxidaza,
oxidaza acidului ascorbic şi uricaza, conţin în structura lor cupru care necesită acest
metal pentru a-şi desfăşura activitatea catalitică.
4.3.
4.3 Rolul biochimic al cuprului
Participarea metal-enzimelor în procesele redox este asigurată de posibilitatea
metalului respectiv de a avea mai multe stări de oxidare stabile. De obicei, metalul este
redus de un substrat organic, după care, prin reacţie cu oxigenul, revine la starea de
valenţă iniţială. Dintre metalele tranziţionale bivalente, cupru formează cu mulţi
liganzi, cei mai puternici complecşi. Rolul cuprului poate fi de activator sau inhibitor.
În cupru proteine se disting 3 forme de cupru: i) două forme paramagnetice (tipul I
şiII); ii) o formă diamagnetică (tipul III). În domeniul albastru al spectrului în vizibil,
cuproproteinele prezintă o absorbţie intensă, datorată configuraţiei d9 a ionului de Cu2+,
plasat într-un câmp octoedric alungit şi nu în unul cu simetrie sferică. Într-un astfel de
câmp, din schema nivelelor de energie se observă că sunt posibile 3 benzi de absorbţie,
corespunzătoare tranziţiilor de pe cele 3 nivele d ocupate pe orbitalul liber d(x2-y2). Cu
(II) de tipul I al proteinelor albastre are o absorbţie şi un spectru electronic caracteristic
şi un potenţial redox înalt (0,7 – 0,8 V în ceruloplasmină), iar Cu (II) de tipul II este
forma cel mai frecvent întâlnită în curoproteine. În tabelul 17.10. sunt prezentate
câteva caracteristici ale cuproproteinelor.
4.4.
4.4 Variaţii fiziologice şi patologice ale cupremiei şi ceruloplasminei
4.4.1 . În condiţii fiziologice normale
Cupremia oscilează la adulţi între 80 – 130 µg/100 ml. La nou născut, valorile
cuprului seric sunt mai scăzute (în medie 65 µg/100 ml(, dar cresc progresiv, astfel
încât la copii şi adolescenţi (5 – 17 ani), cupremia poate ajunge la 164 µg/100 ml. Peste
328
96% din cuprul seric se găseşte incorporat în ceruloplasmină şi numai 4% este fixată în
mod labil pe albuminele serice. Concentraţia plasmatică a ceruplasminei este de 30 –
36 mg/100 ml, la adulţi, fiind în medie cu câteva miligrame mai crescută la bărbaţi
decât la femei. Valorile ceruloplasminei sunt mult mai scăzute la nou-născuţi (adeseori
sub 15 mg/100 ml), dar cresc în cursul copilăriei şi adolescenţei paralel cu cupremia.
Nivelul ceruplasminei creşte mult în ultimele luni de sarcină, putând depăşi 50 mg/100
ml. Estrogenii şi anticoncepţionalele orale de natură steroidică produc, de asemenea, o
creştere semnificativă a concentraţiei ceruplasminei serice.
Tabelul 17.10. Principalele cuproproteine şi caracteristicile acestora.
Proteina MM Cupru (atomi g/mol) Funcţie (culoare)
(kDa
Nedetectab
Absorbţie
)
Albastru
culoare
il RES
Total
(nm)
Altă
hemocianină 780 14 0 10 90 - transportor de oxigen
citocromoxidaza 100 1 50 0 1 - (Cu+/Cu2+) oxidază
transulfuraza 35 1 - - - - oxidază
uricaza 120 1 0 ? ? - oxidază
fenoloxidaza 34 1 - - - - oxidază
D-galactozidaza 75 1 0 0,7 0 - oxidază (roz)
monoaminoxidaza 170 1 - - - - oxidază (roz)
diaminoxidaza 96 1 - - - - oxidază (roz)
azurina (Pseudomonas 16,6 1 1 0 0 467, 625, oxidază (albastră)
aeruginosa şi P. viersigolor) 820
stellacianină 16,8 1 1 0 0 448, 604, (albastră)
845
plastocianină 21 2 2 0 0 460, 597, transferul electronilor
770 în fotosinteză
eritrocupreină 35 2 0 2 0 -
formă de depozitare în
cerebrocupreină 45 2 - - - -
ţesuturi
hepatocupreină 30 2 - - - -
dopamin β-hidroxilază 290 2 0 100 0 - -
aminoxidază 185 3 - - - - oxidază
laccază 90 4 1 1 2 330, 440, oxidaze
610, 720
tirozinază 23 1 0 0 0 1 oxidază
ascorbatoxidază 180 8 2 2 4 330, 425, oxidază (albastră)
607
ceruplasmină 150 8 2 2 4 332, 459, oxidază (albastră)
610, 794
benzilaminoxidază - 2,3 0 1,9 0 - -
329
Creşteri patologice ale cuprului seric şi ale ceruloplasminei se întâlnesc în
infecţii acute şi cronice, infarctul miocardic, leucemii acute şi procese neoplazice. În
astfel de situaţii creşterea cupremiei şi ceruloplasminei se asociază cu scăderea
transferinei şi sideremiei. Se constată un paralelism între creşterea ceruloplasminei şi
creşterea concentraţiei unor proteine de faza acută, cum sunt fibrinogenul, proteina C-
reactivă şi seromucoizii.
O creştere a ceruloplasminei survine şi în perturbarea eliminării sale pe cale
biliară (colestază intra- sau extrahepatică). În astfel de situaţii, nivelul crescut al
ceruloplasminei se asociază cu ale concentraţiei fosfatazei alcaline, 5-nucleozidazei,
leucin aminopeptidazei şi gamaglutamiltransferazei. Un nivel mai ridicat al
ceruloplasminei se întâlneşte şi în Boala Basedow, dar corelarea acestei acesteia cu
activarea proceselor oxidative este puţin cunoscută.
Scăderi patologice ale cupremiei şi ceruloplasminei survin şi în cazurile de
carenţă în cupru, în sindromul nefrotic, datorită pierderii pe cale urinară, în enteropatia
cu pierdere de proteine şi în perturbarea gravă a sintezei proteinelor. Deoarece la
hepatici nivelul ceruloplasminei este influenţat de o serie de factori, valoarea
diagnostică a determinărilor de cupru şi ceruloplasmină este redusă. Scăderea
cupremiei şi a ceruloplasminei are o valoare deosebită pentru Boala Wilson, care
reprezintă o maladie genetică în care au loc modifică în metabolismul cuprului.
330
În 1951, Baxter a observat dezvoltarea unor anomalii osoase la căţeii supuşi
unui regim alimentar sărac în cupru. Anomaliile se caracterizau prin subţierea tăbliilor
şi trabeculelor oaselor asociate cu lărgirea epifizelor. Totodată, animalele deveneau
anemice, iar blana căpăta o culoare cenuşie.
Deşi scăderi ale ceruloplasminei şi ale cupremiei pot surveni în cazuri de
nefroză sau în sindromul de malabsorbţie, la omul adult nu se poate vorbi de o carenţă
de cupru. La sugari însă, s-a descris un sindrom caracterizat prin scăderea marcantă a
cupremiei şi ceruloplasminei asociată cu tulburări de absorbţie a fierului,
hiposideremie, anemie microcitară hipocromă, hipoproteinemie şi edeme.
Atunci când carenţa de cupru este secundară unui deficit dietetic, nivelul
cupremiei şi ceruloplasmina cresc după administrarea pe cale orală a sărurilor de cupru
(2,5 mg sulfat de cupru/zi)
În ultima perioadă s-au descris şi cazuri în care scăderea cuprului din organism
se datorează unui deficit cu caracter genetic în procesul de absorbţie digestivă a
cuprului sau mai precis de o perturbare a transportului acestuia prin celulele mucoasei
intestinale. S-a constata că acelaşi defect de transport apare şi la nivelul placentei, fapt
care explică scăderea extrem de accentuată a cuprului în ţesuturile nou-născuţilor
afectaţi de această anomalie. Conţinutul de cupru al ficatului acestor copii este de
numai 19 µg/g ţesut uscat, faţă de 31 µg/g la adultul sănătos şi de peste 250 µg/g la
nou-născutul sănătos. Această anomalie poartă numele de Boala lui Menkes şi se
transmite cu un caracter recesiv, legat de cromozomul X. Alături de scăderea cuprului
seric şi hepatic copii respectivi prezintă tulburări în dezvoltarea fizică şi intelectuală,
crize convulsive, tendinţa la hipotermie şi o susceptibilitate deosebită la infecţii.
Decesul survine, de regulă, înaintea vârstei de trei ani. Recunoaşterea Bolii lui Menkes
este facilitată de aspectul particular al părului, care, imediat după naştere, îşi pierde
luciul, devine mai depigmentat, răsucit, iar la palpare dă senzaţia de păr din sârmă de
oţel.
332
5. FIER
5.1 Distribuţia fierului în organism
Fierul este unul din cele mai studiate microelemente, deoarece este un element
cheie al metabolismului tuturor organismelor. La om, fierul este un component esenţial
al sute de proteine şi enzime.
Aşa cum reiese din tabelul 17.11., cea mai mare parte a celor 4 – 5 g de fier conţinute
în organismul unui adult, se găseşte sub formă de combinaţii cu porfirinele, respectiv
cu porfirina 9, alcătuind compusul denumit hem (feroprotoporfirina 9). Moleculele de
hem se combină cu diferite proteine, alcătuind hemoproteinele (hemoglobină,
mioglobină şi enzime heminice), care reprezintă forma funcţională activă a fierului.
Aproximativ 25% din fierul organismului reprezintă forma de stocare, legată d
proteine, în feritină şi hemosiderină, iar mai puţin de 1% se găseşte în plasmă şi
lichidul interstiţial legat de o proteină transportoare, numită transferină (siderofilină).
Aproximativ 6% din fierul organismului constituie o formă neprecizată, fiind probabil
fixat de fosfaţi şi aminoacizi, sau este rezultatul unor erori de determinare.
333
fiziologic al acestui compus constă în fixarea reversibilă a oxigenului, pe care-l
transportă, prin sânge, de la plămâni la ţesuturi.
335
Figura 17.6. Reprezentarea schematică a sistemului citocromi – citocromoxidază în procesele de
oxidoreducere la nivelul mitocondriilor
337
5.2.
5.2 Surse de fier
Surse alimentare. Cantitatea de fier din alimente care este absorbită şi folosită
de organism este influenţată de statusul nutriţinal al fierului, dar şi de modalitatea de
legare a fierului din alimente.
Comitetul Internaţional pentru Nutriţie şi Alimentaţie a stabilit necesarul zilnic
de fier exogen ca fiind 16 – 18 mg/zi pentru bărbaţi şi 12 mg/zi pentru femei. În
general există tendinţa ca bărbaţii să consume mai mult decât este recomandat în timp
ce femeile, mai ales cele gravide, sau în perioada menstruală, să consume cantităţi mult
mai mici e fier. Conţinutul în fier al câtorva alimente bogate în acest element este
prezentat în tabelul 17.12.
Tabelul 17.12. Conţinutul în fier al unor alimente din dietă
Aliment Cantitate Fier (mg)
carne de vacă (gătită) 3 uncii* 2,31
pui (gătit) 3 uncii 1,13
stridii 6 buc. medii 5,04
creveţi (gătiţi) 8 buc mari 1,36
peşte – ton (la conservă cu apă) 3 uncii 1,30
cereale cu stafide uscate 1 cană 5,00
seminţe 1,5 uncii 0,89
suc de prune 6 uncii (lichid) 2,27
prune 5 buc. 1,06
cartofi copţi în coajă 1 buc. 2,75
rinichi (gătit) 1 buc. 2,60
linte ½ cană 3,30
alune roşii 1uncie 1,70
* 1 uncie = 28,5 g
5.3.
5.3 Metabolismul fierului
Studiile efectuate cu fier marcat (59Fe) au adus o contribuţie esenţială la
descifrarea mecanismelor de care depinde metabolismul fierului în condiţii normale şi
patologice. Pentru înţelegerea stărilor de carenţă în fier sau de acumulare patologică a
fierului în organism este necesară înţelegerea proceselor de absorbţie, transport,
stocare, utilizare şi excreţie a fierului. În funcţie de aceste procese se pot deduce apoi
338
necesităţile de fier ale organismului, în diverse situaţii. Pierderile de fier sunt reduse şi
nu sunt influenţate de cantitatea de fier din organism. De aceea eliminările de fier se
menţin în limite restrânse de 0,7 – 2,4 mg/24 ore, indiferent dacă în organism există
exces sau deficit de fier. În consecinţă metabolismul fierului se reglează mai ales prin
adaptarea mecanismelor de absorbţie.
340
Figura 17.7. Reprezentarea schematică a metabolismului fierului
Mobilizarea fierului din rezerve implică într-o primă etapă, trecerea fierului
din forma Fe3+ în forma Fe2+, sub acţiunea xantinoxidazei. Sub acţiunea acestei enzime,
hipoxantina şi xantina sunt oxidate la acid uric, în timp ce ionii ferici din feritină se
reduc. Forma feroasă (Fe2+), eliberată din feritină, trece în plasmă unde este oxidată
sub acţiunea ceruloplasminei şi este încărcată pe transferină.
Figura 17.8. Reprezentarea schematică a mecanismului biochimic de mobilizare a fierului din depozite
341
5.3.4 . Utilizarea fierului
Studiile cu izotopi radioactivi (59Fe) au demonstrat că peste 90% din cele 35
mg de fier transportate zilnic în plasmă, sunt captate la nivelul măduvei osoase. Din
această cantitate doar 21 mg (aproximativ 68%) sunt utilizate pentru formarea de
hemoglobină, iar restul de 11 mg se reîntoarce în plasmă. Astfel se admite existenţa
unui rezervor labil de fier eritropoietic, în echilibru dinamic cu plasma. Conform
acestei ipoteze, fierul plasmatic captat de măduvă, este fixat labil în stroma elementelor
tinere din seria eritrocitară, iar fracţiunea neutilizată este incorporată în feritină.
Această feritină din stroma elementelor tinere ale seriei eritrocitare poate fi cedată
celulelor sistemului reticulo-endotelial din măduvă, iar din acestea, fierul se reîntoarce
în plasmă, fixându-se de transferină. Fierul incorporat în hemoglobină se întoarce în
sânge, atunci când hematiile sunt lansate în circulaţie. Intervalul de timp între captarea
de către măduva osoasă a fierului radioactiv din plasmă şi reîntoarcerea radioactivităţii
în sânge, sub formă de hemoglobină, se numeşte timp de hemoglobinizare efectivă şi
este de 24 – 43 ore.
Fierul utilizat zilnic pentru sinteza de mioglobină şi hemine nu depăşeşte 1
mg/zi, iar schimburile zilnice între fierul plasmatic şi fierul din depozite (cu excepţia
rezervorului eritropoietic labil) sunt tot de aproximativ 1 mg/zi.
5.4.
5.4 Necesităţile de fier ale organismului
Cunoaşterea procentelor de absorbţie, transport, stocare, utilizare şi eliminare a
fierului, realizată mai ales prin studii cu fier radioactiv, a permis stabilirea unei balanţe
342
a fierului plasmatic şi a necesităţilor de fier din organismului. Aşa cum reiese din
tabelul 17.12. necesităţile de fier ale unui bărbat adult de 70 kg nu depăşesc 8 mg/zi,
adică tocmai cantitatea eliminată prin procesele metabolice. Necesarul de fier creşte în
perioada de creştere şi în special în timpul pubertăţii. Pierderea de sânge menstrual (35
– 70 ml/lună) reprezintă o nevoie de fier în plus, iar la fetiţele care continuă să crească
şi după instalarea menstruaţiei, necesităţile de fier sunt aproape de trei ori mai mare
decât cele ale bărbatului adult sau ale femeii trecute de menopauză.
Tabelul 17.13. Necesarul zilnic de fier al organismului în funcţie de vârstă
Sex masculin Sex feminin
Grupe de vârstă Vârstă
(mg/zi) (mg/zi)
0-6 luni 0,27 0,27
nou-născuţi
7-12 luni 11 11
1-3 ani 7 7
copii 4-8 ani 10 10
9-13 ani 8 8
adolescenţi 14-18 ani 11 15
19-51 ani 8 18
adulţi
peste 51 de ani 8 8
sarcină peste 19 ani - 27
sub 18 ani - 10
alăptare
peste19 ani - 9
5.5.
5.5 Rolul biochimic al fierului
Transportul oxigenului şi depozitare. Hemul este un compus care conţine fier şi
care se găseşte într-un număr mare de molecule biologice. Hemoglobina şi mioglobina
sunt proteine care sunt implicate în transportul şi depozitare oxigenului. Hemoglobina
este o proteină care se găseşte în eritrocite şi conţine aproximativ două treimi din fierul
care se găseşte în organism. Rolul vital al hemoglobinei în transportul oxigenului de la
plămâni la ţesuturi, derivă din capacitatea sa de a capta oxigenul rapid, în timpul scurt
pe care-l petrece în contact cu plămânii.
Transportul de electroni şi metabolismul energetic. Citocromii sunt proteine
heminice care sunt implicate în producerea de energie, prin catena respiratorie
mitocondrială. Ei servesc drept transportori de electroni în timpul sintezei de ATP.
Enzimele care nu conţin hem, cum sunt NADH-dehidorgenaza şi succinat
dehidrogenaza sunt de asemenea implicate în metabolismul energetic. Citocromul P450
este o familie de enzime care sunt implicate în detoxifiere, metabolizarea
medicamentelor şi poluanţilor.
Antioxidanţi. Catalaza şi peroxidaza sunt enzime heminice „scavenger” ai
speciilor reactive de oxigen, pe care le convertesc la apă şi oxigen. Ca parte a
343
răspunsului imun, unele leucocite aglutinează bacteriile pe care le expun atacului
speciilor reactive de oxigen, în vederea distrugerii lor. Sinteza unor astfel de specii
reactive de oxigen (ROS), cum este de exemplu acidul hipocloros, de către neutrofile
este catalizată de către enzime heminice (mieloperoxidaza).
Sinteza ADN. Ribonucleotid reductaza este o enzimă dependentă de fier care
este absolut necesară în sinteza ADN. Elementele de răspuns la fier sunt secvenţe
scurte de nucleotide care se găsesc în mARN şi codifică pentru o proteină cheie
implicată în reglarea depozitării fierului şi metabolizarea lui. Proteinele care reglează
fierul (IRP) se pot lega la elementele de răspuns ale fierului situate pe mARN. Când
cantitatea de fier din organism scade, o cantitate mai mică de fier se va lega la IPR,
permiţând legarea unei cantităţi mai mari de fier la elementele de răspuns. Astfel,
translaţia mARN care codifică pentru proteina de stocare a fierului, feritina, este redusă
deoarece fierul nu mai este disponibil în cantitate suficientă. În contrast, IPR se leagă la
elementele de răspuns de pe mARN care codifică pentru receptorii transferinei,
permiţând sinteza receptorilor pentru transferină.
5.6.
5.6 Fierul în condiţii fiziologice normale şi patologice
5.6.1 . În stare fiziologică normală
Deşi s-au semnalat nivele ale sideremiei de până la 170 µg/100 ml, la subiecţii
clinic sănătoşi, valorile concentraţiei fierului seric întâlnite la majoritatea bărbaţilor
oscilează între 90 – 140 µg/100 ml plasmă. La femei sunt cu aproximativ 10 µg mai
scăzute, situându-se în domeniul 80 – 130 µg/100 ml. La nou-născut, în primele zile,
apare icterul fiziologic, caz în care sideremia este uşor crescută, după care, în perioada
alimentaţiei lactate scade uşor, sub valorile medii ale adultului. Alături de aceste
variaţii dependente de vârstă şi sex, sideremia prezintă oscilaţii în cursul zilei, fiind cu
până la 30 µg mai ridicată dimineaţa decât seara. În primele săptămâni de sarcină,
sideremia creşte uşor, urmând ca în ultimele luni să fie semnificativ mai scăzut.
Capacitatea totală de fixare a fierului (CTFF) oscilează la majoritatea adulţilor
între 300 i 360 µg/100 ml, după unii autori, admiţându-se limite mai largi de variaţie,
de 260 – 420 µg/100 ml. Acest indice reprezintă o măsură a concentraţiei de transferină
din plasma sângelui circulant.
346
6. SULF
Sulful este un element cu o largă răspândire moleculară, deoarece sunt
componente ale aminoacizilor cu sulf, metionina şi cisteina, care intră în structura
majorităţii proteinelor. Cisteina este parte integrantă a glutationului (γ-glutamil-
cistenil-glicină) care îndeplineşte funcţia de tampon redox, menţinând grupările SH în
stare redusă. Prin procese de oxidare, între grupările SH se formează punţi disulfurice
care stabilizează structura terţiară şi cuaternară a proteinelor. Atunci când sunt prezente
în situsurile catalitice ale enzimelor grupările SH sunt implicate în legarea şi
transformarea substratelor. Lipsa aminoacizilor cu sulf în biosinteza proteinelor poate
constitui un factor limitant în creşterea plantelor.
Sulful este component al glicosaminoglicanilor, condroitin-sulfatului,
dermatan-sulfatului şi keratan-sulfatului, care formează matricea extracelulară care
înconjoară celulele şi ţesuturile. Sulful intră în structura acidului lipoic, a coenzimei A,
şi a proteinelor transportoare de grupări acil.
Majoritatea animalelor nu au capacitatea de a reduce punţile disulfurice din
structura proteinelor, fiind astfel dependente de aportul agenţilor reducători din hrană.
Un interes deosebit pentru agricultori îl reprezintă existenţa compuşilor volatili
cu sulf din plante. De exemplu, mirosul caracteristic cepei şi usturoiului este datorat
mercaptoetanolilor, sulfiţilor şi sulfoxizilor pe care acestea le conţin. Compuşii toxici
care conţin sulf sunt glucoinozilaţi care pot fi convertiţi la tiocianaţi toxici, şi
izotiocianaţi care la animale, pot determina apariţia guşei şi tulburări hepatice şi renale.
Deficienţa în sulf este foarte rar întâlnită, îndeosebi la plante. În urma scăderii
concentraţiei de sulf din plante are loc inhibarea sintezei proteice şi acumularea
aminoacizilor care nu conţin sulf. Viteza de creştere a frunzelor scade şi apare
fenomenul de cloroză, mai ales la frunzele tinere, unde se constată o slabă remobilizare
a sulfului din formaţiunile mature.
347
7. IOD
În organism iodul se află în concentraţie foarte mică (25 mg), iar din această
cantitate aproximativ 30% se găseşte în glanda tiroidă (1 mg/100 g ţesut). Cantităţi
mici se găsesc în rinichi (0,4 mg/100 g ţesut) şi ficat (0,12 mg/100 g ţesut).
7.1.
7.1 Surse de iod
Studiile statistice privind cantitatea de iod ingerată zilnic prin alimente au
indicat faptul că la bărbaţii adulţi media este de 240 – 300 µg/zi, iar la femei de 190 –
210 µg/zi. Aceste valori au scăzut semnificativ în ultimii 20 de ani, ajungându-se ca în
perioada 1988 – 1994 11% din populaţie să prezinte o eliminare urinară zilnică de iod
de 4 ori mai mică decât cea observată în perioada 1971 – 1974. Mai mult decât atât,
6,7% din femeile gravide şi 14,5% din femeile lăuze au o concentraţie urinară de iod
care indică existenţa unei deficienţe în acest element.
Surse alimentare. Conţinutul în iod al majorităţii alimentelor depinde de
conţinutul de iod din sol. Astfel, alături de animalele marine care sunt bogate în iod,
deoarece pot concentra iodul din apă, se cunosc şi o serie de alge care de asemenea pot
concentra iodul. În general produsele lactate sun surse bune de iod, deoarece animalele
sunt hrănite cu furaje îmbogăţite cu iod. În multe state din Europa produsele lactate îşi
pierd din iodul înmagazinat deoarece, pe timp de vară animalele sunt lăsate să pască pe
păşuni unde solul este sărac în iod. Conţinutul în iod al unor alimente din dietă este
prezentat în tabelul 17.14.
348
şi asigură un necesar de 100% în iod (150 µg I/zi). Iodatul de potasiu este un alt
supliment nutriţional cu care se îmbogăţeşte sarea, asigurând un necesar de 77 µg I/g
sare. Iodatul de potasiu este introdus şi în uleiurile vegetale comercializate în unele
ţări.
7.2.
7.2 Metabolismul iodului
Iodul din alimente este absorbit cu uşurinţă la nivelul intestinului subţire şi
apoi este transportat pe cale sanguină, în tot organismul. La nivelul glandei tiroide
iodul absorbit sub formă de ion este oxidat la iod atomic şi apoi este utilizat pentru
sinteza tiiodtironinei şi a tiroxinei, principalii hormoni tiroidieni în constituţia cărora
intră acest oligoelement. Excreţia iodului se face prin urină.
349
Forma oxidată a iodului, nu este eliberată din centrul catalitic activ al enzimei, iodul
fiind utilizat în continuare la iodurarea tireoglobulinei.
Tireoglobulina este o glicoproteină de 660 kDa, care are un conţinut glucidic
de 8 – 10%. Cuprinde peste 100 resturi de tirozil per moleculă. Sinteza sa are loc în
celulele tiroidiene, de unde, după glicozilare, este secretată în coloid. Tireoglobulina
este iodurată sub acţiunea tireoperoxidazei, la interfaţa dintre celule şi coloid. Prin
monoiodurare se formează resturi de monoiodotirozină (MIT), în timp ce prin
diiodurare resturi de diiodtirozină (DIT).
Printr-un proces al cărui mecanism nu este pe deplin elucidat, la care participă
tot tireoperoxidaza, are loc cuplarea resturilor MIT şi DIT cu formare de T3 (dintr-un
rest de DIT şi unul MIT) şi T4 (din două resturi DIT, Figura 17.9.). Cei doi compuşi
rămân ancoraţi la tireoglobulină, formă sub care sunt păstraţi în coloid.
350
Figura 17. 9. Cuplarea resturilor MIT şi DIT din structura tireoglobulinei cu formare de
hormoni tiroidieni.
351
7.3.
7.3 Rolul biochimic al iodului
Iodul este un component esenţial al hormonilor tiroidieni, triiotironina (T3) şi
tetraiotironina (T4), esenţiali în funcţionarea normală a glandei tiroide. Pentru a veni în
întâmpinarea cerinţelor organismului, glanda tiroidă captează iodul din sânge şi-l
converteşte în hormoni tiroidieni pe care-i depozitează şi eliberează în circulaţie, atunci
când este necesar. În ţesuturile ţintă, ficat şi creier, T3, hormonul fiziologic activ, se
leagă la receptorii tiroidieni din nucleele celulelor şi reglează expresia genică. T4, cel
mai abundent hormon tiroidian circulant, odată ajuns în ţesuturile ţintă, poate fi
convertit la T3, sub acţiunea deiodinazei.
Reglarea funcţiilor tiroidiene reprezintă un proces complex care implică
creierul (hipotalamusul) şi glanda pituitară. Glanda pituitară secretă tireotropina (TSH
– „thyrotropin-stimulating hormones”), ca răspuns la secreţia hormonului eliberator de
tirotropină (TRH – thyrotropin-releasing hormone”), realizată de hipotalamus. Sinteza
şi secreţia de TRH este controlată de centri nervoşi din creier prin intermediul
hormonilor tiroidieni din plasmă. Nivele scăzute de T3 stimulează formarea de TRH
care, la rândul lor, determină sinteza şi secreţia de TSH. TSH acţionează asupra tiroidei
(prin intermediul cAMP) activând transportul iodului în tiroidă, organificarea iodului,
endocitoza şi hidroliza tireoglobulinei şi secreţia de hormoni în sânge. Creşterea
nivelului plasmatic al hormonilor tiroidieni blochează evenimentele anterioare, pe de o
parte prin acţiunea inhibitorie la nivelul hipotalamusului, iar pe de altă parte, prin
inhibiţia secreţiei de TSH. La aceste mecanisme reglatorii participă numai T3, prezent
ca atare în sânge sau care se formează prin deiodurarea T4 în glanda pituitară.
Funcţia metabolică generală a hormonilor tiroidieni este aceea de a controla
metabolismul oxidativ, procesele de ardere, prin care se obţine energia metabolică
(ATP) şi căldura (acţiune calorigenă). Sub acţiunea hormonilor tiroidieni, creşte viteza
metabolismului bazal, se diminuează rezervele energetice lipidice şi glucidice, iar
catabolismul proteic este intensificat (bilanţul azotat se negativează).
Hormonii tiroidieni joacă roluri esenţiale în dezvoltarea posnatală, în particular
asupra sistemului nervos şi scheletic.
La nivel celular, hormonii tiroidieni ca şi cei steroidici, acţionează prin
activarea unor gene care sunt transcrise şi exprimate ca proteine cu funcţii specifice. Se
admite că numai T4 este activ. Membrana celulară pare a fi traversată liber, iar T3 odată
ajuns în citoplasmă este preluat de receptorii cu afinitate joasă, după care
352
interacţionează cu cromatina nucleară activând transcrierea unor gene. Se consideră că
acţiunea primară a T3 de reglare a metabolismului oxidativ este rezultatul creşterii
sintezei de Na+/K+ ATP-ază (pompa de sodiu). Această pompă este prezentă în fiecare
celulă şi prin funcţionarea sa se consumă cea mai mare parte din ATP.
7.4.
7.4 Necesarul de iod al organismului
În 2001, Comitetul Internaţional pentru Alimentaţie şi Nutriţie (FNB), a
reevaluat necesarul de iod al organismului (Tabel 17.15.). Cantităţile recomandate au fost
calculate utilizând câteva metode, printre care şi determinarea acumulării de iod în
glanda tiroidă a indivizilor sănătoşi. Aceste reglementări sunt în concordanţă cu
Consiliul Internaţional pentru Controlul Bolilor de Deficienţă în Iod şi Organizaţia
Mondială a Sănătăţii.
7.5.
7.5 Deficienţa şi excesul de iod în organism
7.5.1 . Deficienţa de iod
În prezent este unanim acceptat că deficienţa de iod este una din cauzele
majore ale distrugerile la nivelul creierului. În concordanţă cu Organizaţia Mondială a
Sănătăţii, bolile cauzate de deficienţa de iod (IDD – Iodine Deficiency Disorders)
afectează 740 milioane de oameni din întreaga lume şi aproximativ 50 milioane de
oameni suferă de diferite tipuri de distrugeri ale creierului, cauzate de IDD. Dintre
aceste boli menţionăm hipotiroidismul şi guşa. Creşterea dimensiunilor tiroidei, sau
guşa este una din cele mai evidente semne ale deficienţei de iod. Aceasta se produce ca
răspuns la stimularea permanentă a secreţiei de TSH. În cazul unei deficienţe medii,
acest răspuns adaptativ poate fi suficient pentru a asigura organismului necesarul de
iod zilnic. Cele mai severe forme ale deficienţei de iod apar în hipotiroidism.
Deficienţa de iod are efecte adverse asupra tuturor stadiilor de dezvoltare, în special a
353
creierului, fiind implicat în procesul de mielinizare a neuronilor din sistemul nervos
central.
Dezvoltarea prenatală. Deficienţa fetală de iod este determinată de deficienţa
de iod de la mamă. Unul din cele mai devastatoare efecte ale deficienţei de iod este
hipertiroidismul congenital, o condiţie care de multe ori se referă la cretinism şi
retardare mintală. Se cunosc două forme de hipertiroidism congenital, care în unele
cazuri se întrepătrund: i) forma neurologică este caracterizată prin retardare mintală şi
fizică şi surzenie, Această formă este rezultatul deficienţei maternale de iod care
afectează fătul înainte ca propria sa tiroidă să funcţioneze; ii) mixedemul sau forma
hipertiroidiană se caracterizează prin creştere lentă, statură joasă, şi retardare mentală.
Această formă este asociată cu deficienţa de seleniu şi prezenţa în dietă a factorului
strumigen (substanţă ce favorizează apariţia guşei) care inhibă producţia de hormoni
tiroidieni.
Nou-născuţi şi copii. Mortalitatea infantilă este crescută în regiunile cu deficit
de iod. Deoarece imediat după naştere are loc dezvoltarea rapidă a creierului, o
deficienţă în iod poate duce la apariţia de tulburări psihice şi mentale.
354
Excesul de iod şi cancerul de tiroidă. Studiile efectuate au observat că o
cantitate mai mare d iod ingerată creşte incidenţa de apariţie a cancerului papilar
tiroidian. Cauzele acestei asocieri nu sunt pe deplin elucidate. În cazul populaţiilor la
care s-a observat deficit de iod, programul de introducere în dietă a sării de bucătărie
îmbogăţită cu iod a dus la creşterea riscului de apariţie a cancerului papilar tiroidian şi
la scăderea riscului cancerului folicular tiroidian. În general, cancerul papilar tiroidian
este mai puţin progresiv şi are un prognostic mai bun decât cancerul tiroidian folicular.
Interacţii cu medicamente. Amiodarone, un medicament care previne
fibrilaţiile, conţine o cantitate mare de iod şi poate afecta funcţiile tiroidiene.
Medicamentaţia folosită la tratamentul hipertiroidismului, cum este propiltiuracil
(PTU) şi metimazolul cresc riscul de apariţie a hipotiroidismului. Utilizarea litiului în
combinaţie cu doze farmaceutice de iodură de potasiu pot duce la scăderea efectului
anticoagulant al warfarinei (antagonist al vitaminei K).
355
8. FLUOR
Fluorul este considerat un element mineral adiţional deoarece în organism se
găseşte în cantităţi foarte mici (aproximativ 2,6 g la un adult sănătos) şi deoarece
necesarul zilnic pentru asigurarea sănătăţii dinţilor este de numai un miligram pe zi.
Aproximativ 95% din cantitatea totală de fluor din organism se găseşte în oase şi dinţi.
Deşi rolul său în prevenirea cariilor dentare este bine cunoscut, fluorul nu este
considerat un element mineral esenţial deoarece omul nu necesită acest element pentru
creştere sau menţinerea vieţii.
Fluorul din alimente este absorbit la nivelul stomacului şi a intestinului subţire.
Odată ajuns în sânge, fluorul este rapid distribuit la ţesuturile mineralizate (oase şi
dinţi). Prin ingerarea unei cantităţi normale de fluor, acesta nu se acumulează în
ţesuturile moi. Fluorul care are o reactivitate chimică foarte mare, şi o rază de acţiune
mică, permite dispersarea ionilor hidroxil (care au un volum mare), în cristalul de
hidroxiapatită, formând fluoroapatita, sau crescând densitatea cristalului. Fluorul
întăreşte smalţul dinţilor şi stabilizează structura minerală a oaselor.
Iodul formează complexe insolubile cu calciu şi magneziu, care duc la
scăderea capacităţii de absorbţie a fluorului din alimente. Cu toate acestea, absorbţia
fluorului sub formă de monofluorofosfat nu este afectată de calciu. O dietă săracă în
clor (sub formă de săruri) duce la creşterea retenţiei de fluor prin reducerea excreţiei
urinare de fluor.
Sursa majoră de fluor din dietă este prezentată de apa de băut. Când apa este
fluorizată, ea este îmbogăţită cu 0,7 – 1,2 mg fluor per litru sau 0,7 – 1,2 ppm. Această
concentraţie scade incidenţa de apariţie a cariilor dentare, minimizând riscul de
fluorizare a dinţilor, sau alte efecte secundare. Aproximativ 62% din populaţia lumii
consuma apă cu o concentraţie adecvată de fluor.
Conţinutul în fluor al alimentelor este scăzut (mai puţin de 0,05 mg/100 g).
Surse bogate de fluor sunt ceaiul şi peştii marini care sunt consumaţi cu oase (sardine).
Mâncarea contribuie cu aproximativ 0,3 – 0,6 mg de fluor pe zi. Un bărbat adult care
locuieşte într-o comunitate ce consumă apă fluorizată are un necesar mediu asigurat din
alimente de 1 – 3 mg/zi. Necesarul este mai mic de 1 mg/zi în zonele nefluorizate. În
tabelul 17.17. sunt prezentate câteva surse alimentare bogate în fluor şi conţinutul
acestora în acest element.
356
Tabelul 17.17. Conţinutul în fluor al unor alimente din dietă
Aliment Cantitate Fluor (mg)
ceai 100 ml 0,1 – 0,6
Sardine la conservă (cu oase) 100 g 0,2 – 0,4
Peşte (fără oase) 100 g 0,01 – 0,17
pui 100 g 0,06 – 0,1
În 1997, FNB a stabilit necesarul zilnic de fluor, la 0,05 mg/kg corp, chiar dacă
la vremea respectivă datele era inadecvate şi nu permitea stabilirea unui necesar de
fluor ingerat prin dietă, sau a nivelului maxim acceptat. În tabelul 17.19. este prezentat
necesarul de fluor al organismului în funcţie d vârstă.
La om, singurul efect clar care apare în cazul deficienţei de fluor este creşterea
riscului de carii dentare. Investigaţiile epidemiologice pe un grup de indivizi care erau
situaţi în regiuni geografice diferite, cu climă diferită, cu un conţinut diferit de fluor în
apa de băut, au stabilit o concentraţie optimă de fluor de 0,7 – 1,2 mg/litru sau ppm
(părţi per milion). De asemenea s-a mai observat că în perioada de vară, când consumul
de apă de băut este crescut are loc o creştere a concentraţiei de fluor din organism.
357
Fluorul este toxic atunci când este consumat în cantităţi excesive, dea ceea,
produsele în care fluorul este concentrat trebuie folosite şi nu trebuie lăsate la
îndemâna copiilor sau a indivizilor vulnerabili. Cantitatea de fluor care poate determina
intoxicarea este de 5 mg/kg corp, peste această valoare instalându-se tulburări ca
durerea şi voma. Alte simptoame sunt diareea, salivarea excesivă şi ruperea ţesuturilor
moi, transpiraţia şi oboseala generalizată.
Atunci când sunt ingerate cantităţi mari de fluor pe o perioadă lungă de timp
pot apare schimbări în structura oaselor, boală cunoscută sub numele de fluoroză
scheletică. Ca simptoame întâlnim calcifierea ligamentelor, imobilitate, oboseală
musculară şi probleme neurologice legate de compresia coloanei vertebrale. Se acceptă
că fluoroza scheletică apare numai după ingerarea unei cantităţi de fluor de 10 – 25
mg/zi timp de 10 ani. Este de menţionat faptul că un studiu efectuat în rândul
populaţiei din Statele Unite, a indicat faptul că ingerarea unei cantităţi de 20 mg fluor
pe zi nu a determinat apariţia fluorozei scheletice, deoarece fluorul era concentrat
numai în apa de băut. Se presupune că în apariţia fluorozei scheletice, o importanţă
deosebită o are starea metabolică a persoanelor respective şi dieta.
358
LISTA FIGURILOR
Figura 4.1. Căile de biosinteză şi metabolizare ale acidului arahidonic. (PLA1 – fosfolipaza
A1; PLC – fosfolipaza C; PLD – fosfolipaza D; LDL – lipoproteine cu densitate mică;
PA – acid fosfatidic; lysoPLA – lizofosfolipaza; DAG – diacilglicerol; MAG –
monoacilglicerol; COX – ciclooxigenaza; LO – lipooxigenaza; Cyt P-450 – citocrom P-
450; PGG – prostaglandina G; PGH – prostaglandina H; PG – prostaglandina; LT –
leukotriena; TX – tromboxan; HPETE – acid hidroperoxieicosatetranoic; HETE – acid
hidroxieicosatetranoic; Lx – lipoxina) ............................................................................ 114
Figura 4.2. Căile de metabolizare ale acidului arahidonic. (COX – Prostaglandina G/H
sintaza; LO – lipoxigenaza; prostaglandina H2 – prostaglandin endoperoxin H2;
HPETE – acid hidroxieicosatetranoic; PGs – prostaglandine; TXs – tromboxani; LT –
leukotriena; Lx- lipoxina)................................................................................................ 115
360
Figura 10. 4. Reprezentarea schematică a reacţiilor de transaminare care utilizează
piridoxal fosfatul ............................................................................................................ 203
Figura 10.5. Biosinteza cisteinei pornind de la metionină ................................................... 204
Figura 10.6. Catabolismul triptofanului................................................................................ 205
Figura 10.7.Principalele antivitamine B6............................................................................... 209
361
Figura 16.1. Explorarea hipocalcemiei cronice .................................................................... 280
Figura 16.2. Strategia explorării funcţionale a hipercalcemiei cronice .............................. 281
Figura 16.3.Multiplele interacţii între compuşii fosfat, substrate, proteine şi DNA, toate
sub controlul ionilor de magneziu ................................................................................ 286
Figura 16.4. Structura fosfoglicerat kinazei.......................................................................... 292
Figura 16.5. Reprezentarea schematică a modalităţii prin care ionii de magneziu
realizează transferul grupării fosfat de pe ATP ......................................................... 293
Figura 16.6. Complecşii magneziului cu adenin nucleotidele .............................................. 293
Figura 16. 7. Prezentarea schematică a mecanismului de eliberare a ionilor de sodiu prin
intermediul pompelor ionice ......................................................................................... 297
Figura 16.8. Reprezentarea schematică a pompoei de K+ ................................................... 306
Figura 17.1. Echilibrul care se stabileşte între formele oxidate şi reduse ale cuprului şi
fierului ............................................................................................................................. 325
Figura 17.2. Reprezentarea schematică a metabolismului cuprului .................................. 327
Figura 17.3. Structura hemoglobinei ..................................................................................... 334
Figura 17.4. Structura mioglobinei ........................................................................................ 335
Figura 17. 5. Citocrom c oxidaza: activarea oxigenului....................................................... 335
Figura 17.6. Reprezentarea schematică a sistemului citocromi – citocromoxidază în
procesele de oxidoreducere la nivelul mitocondriilor ................................................. 336
Figura 17.7. Reprezentarea schematică a metabolismului fierului .................................... 341
Figura 17.8. Reprezentarea schematică a mecanismului biochimic de mobilizare a fierului
din depozite ..................................................................................................................... 341
Figura 17. 9. Cuplarea resturilor MIT şi DIT din structura tireoglobulinei cu formare de
hormoni tiroidieni. ......................................................................................................... 351
Figura 17.10. Circuitul hormonilor tiroidieni în organism ................................................. 351
362
LISTA TABELELOR
Tabelul 3.1. Numărul şi poziţia grupărilor metil ale diferiţilor tocoferoli ........................... 88
Tabelul 3.2. Masa molară şi coeficienţii de absorbţie în metanol ai tocoferolilor ............... 89
Tabelul 3.3. Cantitatea medie de tocoferol în diferite surse naturale................................... 92
Tabelul 3.4. Cantitatea medie de tocoferol din unele legume şi fructe ................................. 93
Tabelul 3.5. Conţinutul în tocoferoli al uleiurilor extrase din cereale .................................. 93
Tabelul 9.1. Conţinutul în vitamină B5 al unor alimente utilizate în dietă ........................ 190
Tabelul 9.2. Necesarul zilnic de acid pantotenic în dietă recomandat de FNB .................. 195
Tabelul 10.1. Surse de origine animală şi vegetală şi conţinutul lor în vitamină B6 ......... 199
Tabelul 10.2. Necesităţi zilnice ale organismului în vitamină B6, în funcţie de vârstă ...... 206
363
Tabelul 10.3. Prezentarea valorilor normale ale metaboliţilor vitaminei B6 din plasmă şi
urină ................................................................................................................................ 206
Tabelul 11.1. Conţinutul în biotină al unor alimente din dietă ........................................... 211
Tabelul 11.2. Principalele carboxilaze cu biotină ................................................................. 215
Tabelul 11.3. Necesarul zilnice ale organismului în biotină, în funcţie de vârstă ............. 218
Tabelul 12.1. Alimente din dietă şi conţinutul lor în acid folic (după FNB) ...................... 226
Tabelul 12.2. Necesarul zilnic al organismului în folat, în funcţie de vârstă ..................... 234
Tabelul 12.3. Nivelul zilnic de acid folic care poate fi administrat în diferite tratamente 235
Tabelul 13.1. Alimentele din dietă şi conţinutul lor în vitamină B12 (după FNB) ............. 242
Tabelul 13.2. Necesarul zilnic al organismului în vitamină B12, în funcţie de vârstă .............. 246
Tabelul 17.1. Conţinutul în mangan al unor alimente folosite în dieta zilnică (după FNB)
......................................................................................................................................... 309
Tabelul 17.2. Necesarul zilnic de mangan recomandat de FNB .......................................... 311
Tabelul 17.3. Doze maxime de mangan în dietă ................................................................... 313
Tabelul 17.4. Reprezentarea principalelor surse alimentare bogate în seleniu şi conţinutul
lor în seleniu ................................................................................................................... 316
Tabelul 17.5. Necesarul zilnic de seleniu recomandat de FNB ............................................ 318
Tabelul 17.6. Reprezentarea principalelor surse alimentare bogate în zinc (după FNB) 320
Tabelul 17.7. Prezentare principalelor surse sintetice de zinc ............................................ 320
Tabelul 17.8. Necesarul zilnic recomandat de zinc (după FNB) ......................................... 322
Tabelul 17.9. Conţinutul în cupru al alimentelor din dietă (FNB) ..................................... 326
Tabelul 17.10. Principalele cuproproteine şi caracteristicile acestora. .............................. 329
Tabelul 17.11. Repartiţia fierului în organism ..................................................................... 333
Tabelul 17.12. Conţinutul în fier al unor alimente din dietă ............................................... 338
Tabelul 17.13. Necesarul zilnic de fier al organismului în funcţie de vârstă ..................... 343
Tabelul 17.14. Conţinutul în iod al unor alimente din dietă ................................................ 348
Tabelul 17.15. Necesarul de iod al organismului în funcţie de vârstă ................................ 353
Tabelul 17.16. Cantitatea maximă de iod care poate fi tolerată de organism, în funcţie de
vârstă ............................................................................................................................... 354
364
Tabelul 17.17. Conţinutul în fluor al unor alimente din dietă ............................................ 357
Tabelul 17.18. Necesităţile suplimentare de fluor, în funcţie de vârstă, stabilite de
Asociaţia Internaţională a Stomatologilor ................................................................... 357
Tabelul 17.19. Necesarul de fluor al organismului în funcţie de vârstă ............................. 357
365
366
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
2. Adrogue, H.J. & Madias, N.E. Hyponatremia. The New England Journal of
Medicine. 2000; volume 342: 1581-1589.
3. Appel, L.J. et al. A clinical trial of the effects of dietary patterns on blood
pressure. The New England Journal of Medicine. 1997; volume 336: 1117-1124.
4. Baik, H.W. & Russell, R.M. Vitamin B-12 deficiency in the elderly. Annual
Review of Nutrition. 1999; volume 19: pages 357-77.
5. Bailey LB, Gregory JF, 3rd. Folate metabolism and requirements. J Nutr.
1999;129(4):779-782.
6. Bailey LB. Dietary reference intakes for folate: the debut of dietary folate
equivalents. Nutr Rev. 1998;56(10):294-299.
8. Beard, J.L. & Dawson, H.D. Iron. In O'Dell, B.L. & Sunde, R.A. Eds. Handbook
of nutritionally essential minerals. New York: Marcel Dekker, Inc.1997: 275-
334.
9. Beard, J.L. Iron biology in immune function, muscle metabolism, and neuronal
functioning. Journal of Nutrition. 2001; volume 131: 568S-580S.
10. Bender DA. Optimum nutrition: thiamin, biotin and pantothenate. Proc Nutr Soc.
1999;58(2):427-433.
11. Bender, D.A. Non-nutritional uses of vitamin B-6. British Journal of Nutrition.
1999; volume 81: 7-20.
12. Bleichrodt, N. et al. The benefits of adequate iodine intake. Nutrition Reviews.
1996; volume 54: S72-S78.
367
13. Bonithon-Kopp, C. et al. Calcium and fibre supplementation in prevention of
colorectal adenoma recurrence: a randomised intervention trial. The Lancet.
2001; volume 356: 1300-1306.
14. Booth, S.L. & Suttie, J.W. Dietary intake and adequacy of vitamin K. Journal of
Nutrition. 1998; volume 128: 785-788.
16. Booth, S.L. Warfarin use and fracture risk. Nutrition Reviews. 2000; volume 58:
20-29.
17. Brody, T. Nutritional Biochemistry, 2nd Edition. San Diego, CA: Academic
Press, 1999.
18. Brown BG, Cheung MC, Lee AC, Zhao XQ, Chait A. Antioxidant vitamins and
lipid therapy: end of a long romance? Arterioscler Thromb Vasc Biol.
2002;22(10):1535-1546.
19. Brown BG, Zhao XQ, Chait A, et al. Simvastatin and niacin, antioxidant
vitamins, or thecombination for the prevention of coronary disease. N Engl J
Med. 2001;345(22):1583-1592.
20. Calvo, M. Dietary considerations to prevent loss of bone and renal function.
Nutrition. 2000; volume 16: 564-566.
368
25. Cerklewski, F.L. Fluoride: essential or just beneficial? Nutrition. 1998; volume
14: 475-476.
26. Cerklewski, F.L. Fluorine. In O'Dell, B.L. & Sunde, R.A. Eds. Handbook of
nutritionally essential minerals. New York: Marcel Dekker, Inc.1997: 583-602.
27. Cervantes-Laurean D, McElvaney NG, Moss J. Niacin. In: Shils M, Olson JA,
Shike M, Ross AC, eds. Nutrition in Health and Disease. 9th ed. Baltimore:
Williams & Wilkins; 1999:401-411.
28. Cesar Libanati, K.-H. et al. Fluoride therapy for osteoporosis. In Marcus, R. et al.
Eds. Osteoporosis. San Diego: Academic Press, 1996: 1259-1277.
30. Chobanian, A.V. & Hill, M. National Heart Lung and Blood Institute workshop
on sodium and blood pressure. Hypertension. 2000; volume 35: 858-863.
31. Choi SW, Mason JB. Folate and carcinogenesis: an integrated scheme. J Nutr.
2000;130(2):129-132.
32. Christian P, West KP, Jr. Interactions between zinc and vitamin A: an update.
Am J Clin Nutr. 1998;68(2 Suppl):435S-441S.
33. Chrysant, G.S. High salt intake and cardiovascular disease: Is there a
connection? Nutrition. 2000; volume 16: 662-664.
35. Cristea-Popa, E., Popescu, A., Dinu, V. Tratat de biochimie medicala. Volume
I.Eds. Medicala. 1991
36. Cucuianu M., Olinic, N., Fekete, T. Biochimie clinica. Volumes II. Eds. Dacia,
1979
37. Curhan, G.C. et al. Intake of vitamins B-6 and C and the risk of kidney stones in
women. Journal of the American Society of Nephrology. 1999; volume 10: 840-
845.
369
and manganese ascorbate in the management of knee osteoarthritis.
Osteoarthritis and Cartilage. 2000; volume 8: 343-350.
39. Davidsson, L. Are vegetarians an "at risk group" for iodine deficiency? British
Journal of Nutrition. 1999; volume 81: 3-4.
40. Davies, K.M. et al. Calcium intake and body weight. Journal of Clinical
Endocrinology & Metabolism. 2000; volume 85: 4635-4638.
41. Delange, F. Risks and benefits of iodine supplementation. Lancet. 1998; volume
351: 923-924.
42. DeLuca, H.F. & Zierold, C.F. Mechanisms and functions of vitamin D. Nutrition
Reviews. 1998; volume 56(2): S4-S10.
43. DePaola, D.P. et al. Nutrition in relation to dental medicine. In Shils, M. et al.
Eds. Nutrition in Health and Disease, 9th Edition. Baltimore: Williams &
Wilkins, 1999: 1099-1124.
44. Dunn, J.T. Editorial: What's happening to our iodine. Journal of Clinical
Endocrinology and Metabolism. 1998; volume 83: 3398-3400.
45. Ebly EM, Schaefer JP, Campbell NR, Hogan DB. Folate status, vascular disease
and cognition in elderly Canadians. Age Ageing. 1998;27(4):485-491.
47. F.J. Genarri. Hypokalemia. The New England Journal of Medicine. 1998;
volume 339: pages 451-458.
48. Fairbanks, V.F. Iron in Medicine and Nutrition. In Shils, M. et al. Eds. Nutrition
in Health and Disease, 9th Edition. Baltimore: Williams & Wilkins, 1999: pages
223-239.
49. Feldt-Rasmussen, U. Iodine and Cancer. Thyroid. 2001; volume 11: pages 483-
486.
51. Field CJ, Johnson IR, Schley PD. Nutrients and their role in host resistance to
infection. J Leukoc Biol. 2002;71(1):16-32.
370
52. Flodin N. Pharmacology of micronutrients. New York: Alan R. Liss, Inc.; 1988.
53. Food and Nutrition Board, Institute of Medicine. Vitamin A. Dietary Reference
Intakes for Vitamin A, Vitamin K, Arsenic, Boron, Chromium, Copper, Iodine,
Iron, Manganese, Molybdenum, Nickel, Silicon, Vanadium, and Zinc.
Washington D.C.: National Academy Press; 2001:65-126.
55. Fry PC, Fox HM, Tao HG. Metabolic response to a pantothenic acid deficient
diet in humans. J Nutr Sci Vitaminol (Tokyo). 1976;22(4):339-346.
56. Fu CS, Swendseid ME, Jacob RA, McKee RW. Biochemical markers for
assessment of niacin status in young men: levels of erythrocyte niacin
coenzymes and plasma tryptophan. J Nutr. 1989;119(12):1949-1955.
58. Gale CR, Ashurst HE, Powers HJ, Martyn CN. Antioxidant vitamin status and
carotid atherosclerosis in the elderly. Am J Clin Nutr. 2001;74(3):402-408.
59. Garland, C.F. et al. Calcium and vitamin D: their potential roles in colon and
breast cancer protection. Annals of the New York Academy of Sciences 1999;
volume 889: pages 107-119.
60. Gerhard GT, Duell PB. Homocysteine and atherosclerosis. Curr Opin Lipidol.
1999;10(5):417-428.
62. Gregory JF, 3rd. Ascorbic acid bioavailability in foods and supplements. Nutr
Rev. 1993;51(10):301-303.
63. Groff JL. Advanced Nutrition and Human Metabolism. 2nd ed. St Paul: West
Publishing; 1995.
64. Hageman GJ, Stierum RH. Niacin, poly(ADP-ribose) polymerase-1 and genomic
stability. Mutat Res. 2001;475(1-2):45-56.
371
65. Hambidge, M. & Krebs, N. Zinc and growth. In. Roussel, A.M. et al. Eds. Trace
elements in man and animals 10: Proceedings of the tenth international
symposium on trace elements in man and animals. New York: Plenum Press,
2000: pages 977-980.
66. Hambidge, M. Human zinc deficiency. Journal of Nutrition. 2000; volume 130:
pages 1344S-1349S.
67. Han SN, Meydani SN. Vitamin E and infectious diseases in the aged. Proc Nutr
Soc. 1999;58(3):697-705.
68. Harper, M.E. et al. Sodium and chloride in nutrition. In O'Dell, B.L. & Sunde,
R.A. Eds. Handbook of nutritionally essential minerals. New York: Marcel
Dekker, Inc.1997: pages 93-116.
69. Harris E.D. Copper. In O'Dell, B.L. & Sunde, R.A. Eds. Handbook of
nutritionally essential minerals. New York: Marcel Dekker, Inc.1999: pages 231-
273.
70. Hayes, C.E. et al. Vitamin D and multiple sclerosis. Proceedings of the Society
for Experimental Biology and Medicine. 1997; volume 216: pages 21-27.
71. Heaney, R.P. Calcium, dairy products, and osteoporosis. Journal of the American
College of Clinical Nutrition. 2000; volume 19: pages 83S-99S.
72. Heller, H.J. The role of calcium in the prevention of kidney stones. Journal of the
American College of Nutrition. 1999; volume 18: pages 373S-378S.
73. Helzlsouer KJ, Huang HY, Alberg AJ, et al. Association between alpha-
tocopherol, gamma-tocopherol, selenium, and subsequent prostate cancer. J Natl
Cancer Inst. 2000;92(24):2018-2023.
74. Hendler SS, Rorvik DR, eds. PDR for Nutritional Supplements. Montvale:
Medical Economics Company, Inc; 2001
75. Herbert V. Folic acid. In: Shils M, Olson JA, Shike M, Ross AC, eds. Nutrition
in Health and Disease. 9th ed. Baltimore: Williams & Wilkins; 1999:433-446.
76. Herbert, V. Vitamin B-12. In Ziegler, E.E. & Filer, L.J. Eds. Present Knowledge
in Nutrition. Washington D.C.: ILSI Press, 1996: pages 191-205.
77. Hetzel, B.S. & Clugston, G.A. Iodine. In Shils, M. et al. Eds. Nutrition in Health
and Disease, 9th Edition. Baltimore: Williams & Wilkins, 1999: pages 253-264.
372
78. Hetzel, B.S. Iodine and neuropsychological development. Journal of Nutrition.
2000; volume 130: pages 493S-495S.
79. Ho, C. et al. Practitioners' guide to meeting the vitamin B-12 recommended
dietary allowance for people aged 51 years and older. Journal of the American
Dietetic Association. 1999; volume 99: pages 725-777.
80. Holick, M.F. Vitamin D. In Shils, M. et al. Eds. Nutrition in Health and Disease,
9th Edition. Baltimore: Williams & Wilkins, 1999: pages 329-345.
81. Hollowell, J.G. et al. Iodine nutrition in the United States. Trends and public
health implications: iodine excretion data from National Health and Nutrition
Examination Surveys I and III (1971-1974 and 1988-1994). Journal of Clinical
Endocrinology and Metabolism. 1998; volume 83: pages 3401-3408.
82. Institute of Medicine, Food and Nutrition Board. Dietary Reference Intakes:
Calcium, Phosphorus, Magnesium, Vitamin D, and Fluoride. Washington, DC:
National Academy Press, 1997.
83. Institute of Medicine, Food and Nutrition Board. Dietary Reference Intakes:
Thiamin, Riboflavin, Niacin, Vitamin B-6, Vitamin B-12, Pantothenic Acid,
Biotin, and Choline. Washington, DC: National Academy Press, 1998.
84. Institute of Food and Nutrition Board, Institute of Medicine. Vitamin E. Dietary
reference intakes for vitamin C, vitamin E, selenium, and carotenoids.
Washington D.C.: National Academy Press; 2000:95-185.
85. Institute of Food and Nutrition Board, Institute of Medicine. Vitamin C. Dietary
Reference Intakes for Vitamin C, Vitamin E, Selenium, and Carotenoids.
Washington D.C.: National Academy Press; 2000:95-185.
86. Food and Nutrition Board, Institute of Medicine. Dietary reference intakes for
vitamin A, vitamin K, boron, chromium, copper, iodine, iron, manganese,
molybdenum, nickel, silicon, vanadium, and zinc. Washington, D.C.: National
Academy Press. 2001.
87. Jacob R, Swenseid M. Niacin. In: Ziegler EE, Filer LJ, eds. Present Knowledge
in Nutrition. 7th ed. Washington D.C: ILSI Press; 1996:185-190.
88. Jacobson EL, Jacobson MK. Tissue NAD as a biochemical measure of niacin
status in humans. Methods Enzymol. 1997;280:221-230.
373
89. Jacobson EL, Shieh WM, Huang AC. Mapping the role of NAD metabolism in
prevention and treatment of carcinogenesis. Mol Cell Biochem. 1999;193 (1-
2):69-74.
90. Jacobson EL. Niacin deficiency and cancer in women. J Am Coll Nutr.
1993;12(4):412-416.
91. Jiang Q, Christen S, Shigenaga MK, Ames BN. gamma-tocopherol, the major
form of vitamin E in the US diet, deserves more attention. Am J Clin Nutr.
2001;74(6):714-722.
92. Johnson, M.A. et al. Is copper an antioxidant nutrient? Critical Reviews in Food
Science and Nutrition. 1992; volume 32: pages 1-31.
93. Johnson, P.E. & Lykken, G.I. Manganese and calcium absorption and balance in
young women fed diets with varying amounts of manganese and calcium. The
Journal of Trace Elements in Experimental Medicine. 1991; volume 4: 19-35.
94. Keen, C.L. & Zidenberg-Cherr, S. Manganese. In Ziegler, E.E. & Filer, L.J. Eds.
Present Knowledge in Nutrition, 7th Edition. Washington, D.C.: ILSI Press.
1996.
95. Keen, C.L. et al. Nutritional aspects of manganese from experimental studies.
Neurotoxicology. 1999; volume 20: 213-224.
97. King, J.C. & Keen, C.L. Zinc. In Shils, M. et al. Eds. Nutrition in Health and
Disease, 9th Edition. Baltimore: Williams & Wilkins, 1999: pages 223-239.
98. Kinsman, G.D. et al. Studies in copper and atherosclerosis. Biochemical Society
Transactions. 1990; volume 18: 1186-1188.
99. Kish SJ. Brain energy metabolizing enzymes in Alzheimer's disease: alpha-
ketoglutarate dehydrogenase complex and cytochrome oxidase. Ann N Y Acad
Sci. 1997;826:218-228.
100. Knochel, J.P. Phosphorus. In Shils, M. et al. Eds. Nutrition in Health and
Disease, 9th Edition. Baltimore: Williams & Wilkins, 1999: pages 157-167.
101. Knopp RH. Drug treatment of lipid disorders. N Engl J Med. 1999;341(7):498-
511.
374
102. Knopp RH. Evaluating niacin in its various forms. Am J Cardiol.
2000;86(12A):51L-56L.
103. Larsen, P.R. et al. The thyroid gland. In Wilson, J.D. et al Eds. Williams
Textbook of Endocrinology, 9th Edition. Philadelphia: W.B. Saunders Company,
1998: 389-515.
104. Leach, R.M. & Harris, E.D. Manganese. In O'Dell, B.L. & Sunde, R.A. Eds.
Handbook of nutritionally essential minerals. New York: Marcel Dekker,
Inc.1997.
107. Lee, G.R. Disorders of iron metabolism and heme synthesis. In Lee, G.R. et al.
Eds. Wintrobe's Clinical Hematology 10th Edition. Baltimore: Williams and
Wilkins. 1999: 979-1070.
108. Leklem, J.E. Vitamin B-6. In Machlin, L. Ed. Handbook of Vitamins. New
York: Marcel Decker Inc, 1991.
109. Levine M, Rumsey SC, Daruwala R, Park JB, Wang Y. Criteria and
recommendations for vitamin C intake. JAMA. 1999;281(15):1415-1423.
110. Linder, M.C. & Hazegh-Azam, M. Copper biochemistry and molecular biology.
American Journal of Clinical Nutrition. 1996; volume 63: pages 797S-811S.
111. Lynch SR. Interaction of iron with other nutrients. Nutr Rev. 1997;55(4):102-
110.
112. MacDonald, R.S. The role of zinc in growth and cell proliferation. Journal of
Nutrition. 2000; volume 130: 1500S-1508S.
113. Mauskop A. & Altura, B.M. Role of magnesium in the pathogenesis and
treatment of migraines. Clinical Neuroscience. 1998; volume 5: 766-767.
375
115. Mimori Y, Katsuoka H, Nakamura S. Thiamine therapy in Alzheimer's disease.
Metab Brain Dis. 1996;11(1):89-94.
116. Minerals. In Drug Facts and Comparisons. St. Louis, MO: Facts and
Comparisons, 2000: 27-51.
117. Mock DM. Biotin. In: Shils M, Olson JA, Shike M, Ross AC, eds. Nutrition in
Health and Disease. 9th ed. Baltimore: Williams & Wilkins; 1999:459-466.
118. Munnich, A., Ogier, H., Saudubray, J.M. Les vitamines. Aspects metaboliques,
genetiques, nutritionnels ei therapeutiques. Eds. Masson, Paris, New York
Barcelone Milan Mexic Sao Paulo, 1987.
120. National Research Council. Diet and health : implications for reducing chronic
disease risk. Washington, D.C. : National Academy Press, 1989.
123. Nielsen, F.H. Ultratrace minerals. In Shils, M. et al. Eds. Nutrition in Health and
Disease, 9th Edition. Baltimore: Williams & Wilkins, 1999: pages 283-303.
124. O'Dell, B.L. Role of zinc in plasma membrane function. Journal of Nutrition.
2000; volume 130: pages 1432S-1436S.
125. Olson JA. Vitamin A. In: Ziegler EE, Filer LJ, eds. Present Knowledge in
Nutrition. 7th ed. Washington D.C.: ILSI Press; 1996:109-118.
126. Olson, R.E. Vitamin K. In Shils, M. et al. Eds. Nutrition in Health and Disease,
9th Edition. Baltimore: Williams & Wilkins, 1999: 363-380.
127. Oppenheimer, S.J. Iron and its relation to immunity and infectious disease.
Journal of Nutrition. 2001; volume 131: 616S-635S.
128. Pal, P.K. et al. Manganese neurotoxicity: a review of clinical features, imaging
and pathology. Neurotoxicology. 1999; volume 20: pages 227-238.
376
129. Palmer, C.A. & Anderson, J.J.B. Position of the American Dietetic Association:
the impact of fluoride on health. Journal of the American Dietetic Association.
2000; volume 100: pages 1208-1213.
130. Park YK, Sempos CT, Barton CN, Vanderveen JE, Yetley EA. Effectiveness of
food fortification in the United States: the case of pellagra. Am J Public Health.
2000;90(5):727-738.
131. PDR® for Nutritional Supplements. Hendler, S.S. & Rorvik, D.R. Eds. 1st
Edition. Montvale: Medical Economics Company, Inc., 2001.
132. Pearce, S.H. & Thakker, R.V. The calcium-sensing receptor: insights into
extracellular calcium homeostasis in health and disease. Journal of
Endocrinology. 1997; volume 154: 3731-378.
133. Peikert, A. et al. Prophylaxis of migraine with oral magnesium; results from a
prospective multi-center, placebo-controlled and double-blind randomized study.
Cephalgia. 1996; volume 16: 257-263.
134. Pennington, J.A.T. et al. Composition of core foods of the U.S. food supply,
1982-1991. III. Copper, manganese, selenium, iodine. Journal of Food
Composition and Analysis. 1995; volume 8: pages
135. Penninx, B.W. et al. Vitamin B-12 deficiency and depression in physically
disabled older women: epidemiologic evidence from the Women's Health and
Aging Study. American Journal of Psychiatry. 2000; volume 157: 715-721.
136. Peterson, L.N. Potassium in nutrition. In O'Dell, B.L. & Sunde, R.A. Eds.
Handbook of nutritionally essential minerals. New York: Marcel Dekker,
Inc.1997: 153-183.
137. Podmore ID, Griffiths HR, Herbert KE, Mistry N, Mistry P, Lunec J. Vitamin C
exhibits pro-oxidant properties. Nature. 1998;392(6676):559.
139. Riggs, K.M. et al. Relations of vitamin B-12, vitamin B-6, folate and
homocysteine to cognitive performance in the Normative Aging Study.
American Journal of Clinical Nutrition. 1996; volume 63: 306-314.
377
140. Rimm EB, Stampfer MJ, Ascherio A, Giovannucci E, Colditz GA, Willett WC.
Vitamin E consumption and the risk of coronary heart disease in men. N Engl J
Med. 1993;328(20):1450-1456.
141. Rindi G. Thiamin. In: Ziegler EE, Filer LJ, eds. Present knowledge in Nutrition.
7th ed. Washington D.C.: ILSI Press; 1996:160-166.
143. Ross AC. Vitamin A and retinoids. In: Shils M, ed. Nutrition in Health and
Disease. 9th ed. Baltimore: Williams & Wilkins,; 1999:305-327.
144. Ross, E.A. et al. Lead content of calcium supplements. Journal of the American
Medical Association (JAMA). 2000; volume 284: 1425-1429.
145. Russell RM, Suter PM. Vitamin requirements of elderly people: an update. Am J
Clin Nutr. 1993;58(1):4-14.
146. Russell RM. The vitamin A spectrum: from deficiency to toxicity. Am J Clin
Nutr. 2000;71(4):878-884.
147. Said HM, Ortiz A, McCloud E, Dyer D, Moyer MP, Rubin S. Biotin uptake by
human colonic epithelial NCM460 cells: a carrier-mediated process shared with
pantothenic acid. Am J Physiol. 1998;275(5 Pt 1):C1365-1371.
148. Sayre, L.M. et al. The role of metals in neurodegenerative diseases. Cellular and
Molecular Biology. 2000; volume 46: 731-741.
149. Schumann K. Interactions between drugs and vitamins at advanced age. Int J
Vitam Nutr Res. 1999;69(3):173-178.
152. Semba RD. The role of vitamin A and related retinoids in immune function. Nutr
Rev. 1998;56(1 Pt 2):S38-48.
378
153. Semba RD. Vitamin A and human immunodeficiency virus infection. Proc Nutr
Soc. 1997;56(1B):459-469.
155. Shane B. Folic acid, vitamin B-12, and vitamin B-6. In: Stipanuk M, ed.
Biochemical and Physiological Aspects of Human Nutrition. Philadelphia: W.B.
Saunders Co.; 2000:483-518.
156. Shane, B. Folic acid, vitamin B-12, and vitamin B-6. In Stipanuk, M. Ed.
Biochemical and Physiological Aspects of Human Nutrition. Philadelphia, PA:
W.B. Saunders Co., 2000: 483-518.
157. Shearer, M.J. The roles of vitamin D and vitamin K in bone health and
osteoporosis prevention. Proceedings of the Nutrition Society. 1997; volume 56:
915-937.
158. Shearer, M.J. The roles of vitamin D and vitamin K in bone health and
osteoporosis prevention. Proceedings of the Nutrition Society. 1997; volume 56:
915-937.
159. Shearer, M.J. Vitamin K. The Lancet. 1995; volume 345: 229-234.
161. Shils, M.E. Magnesium. In Shils, M. et al. Eds. Nutrition in Health and Disease,
9th Edition.Baltimore: Williams & Wilkins, 1999: pages 169-192.
162. Silverman, H. et al. The Vitamin Book, 2nd edition. New York: Bantam Books,
1999: pages 255-265.
163. Simon JA, Hudes ES. Relationship of ascorbic acid to blood lead levels. JAMA.
1999;281(24):2289-2293.
164. Snowdon DA, Tully CL, Smith CD, Riley KP, Markesbery WR. Serum folate
and the severity of atrophy of the neocortex in Alzheimer disease: findings from
the Nun study. Am J Clin Nutr. 2000;71(4):993-998.
165. Sokol R. Vitamin E. In: Ziegler EE, Filer LJ, eds. Present Knowledge in
Nutrition. 7th ed: ILSI Press; 1996:130-136.
379
166. Steinmetz KA, Potter JD. Vegetables, fruit, and cancer prevention: a review. J
Am Diet Assoc. 1996;96(10):1027-1039.
167. Su LJ, Arab L. Nutritional status of folate and colon cancer risk: evidence from
NHANES I epidemiologic follow-up study. Ann Epidemiol. 2001;11(1):65-72.
169. Suttie, J.W. Vitamin K. In Ziegler, E.E. & Filer, L.J. Eds. Present Knowledge in
Nutrition.Washington D.C.: ILSI Press, 1996: 137-145.
170. Tahiliani AG, Beinlich CJ. Pantothenic acid in health and disease. Vitam Horm.
1991;46:165-228.
171. Tang AM, Graham NM, Saah AJ. Effects of micronutrient intake on survival in
human immunodeficiency virus type 1 infection. Am J Epidemiol.
1996;143(12):1244-1256.
172. Tanphaichitr V. Thiamin. In: Shils M, ed. Nutrition in Health and Disease. 9th
ed. Baltimore: Williams & Wilkins; 1999:381-389.
173. Terry P, Jain M, Miller AB, Howe GR, Rohan TE. Dietary intake of folic acid
and colorectal cancer risk in a cohort of women. Int J Cancer. 2002;97(6):864-
867.
174. Thorp, J.A. et al. Current concepts and controversies in the use of vitamin K.
Drugs. 1995; volume 49: 376-387.
175. Thurnham DI, Northrop-Clewes CA. Optimal nutrition: vitamin A and the
carotenoids. Proc Nutr Soc. 1999;58(2):449-457.
176. Tiwari, B.D. et al. Learning disabilities and poor motivation to achieve due to
prolonged iodine deficiency. American Journal of Clinical Nutrition. 1996;
volume 63: 782-786.
177. Traber MG. Does vitamin E decrease heart attack risk? summary and
implications with respect to dietary recommendations. J Nutr. 2001;131(2):395S-
397S.
179. Traber MG. Vitamin E. In: Shils M, Olson JA, Shike M, Ross AC, eds. Nutrition
in Health and Disease. 9th ed. Baltimore: Williams & Wilkins; 1999:347-362.
380
180. Tsaioun, K. Vitamin K-dependent proteins in the developing and aging nervous
system. Nutrition Reviews. 1999; volume 57: 231-240.
181. Tucker, K. L. et al. Potassium, magnesium, and fruit and vegetable intakes are
associated with greater bone mineral density in elderly men and women. 1999;
volume 69: 727-736.
182. Turnlund, J.R. Copper. In Shils, M. et al. Eds. Nutrition in Health and Disease,
9th Edition. Baltimore: Williams & Wilkins, 1999: 241-252.
184. Underwood BA, Arthur P. The contribution of vitamin A to public health. Faseb
J. 1996;10(9):1040-1048.
186. Vitamins. Drug Facts and Comparisons. St. Louis: Facts and Comparisons;
2000:6-33.
188. Weaver, C.M. & Heaney, R.P. Calcium. In Shils, M. et al. Eds. Nutrition in
Health and Disease, 9th Edition. Baltimore: Williams & Wilkins, 1999: 141-155.
189. Weaver, C.M. et al. Choices for achieving adequate dietary calcium with a
vegetarian diet. American Journal of Clinical Nutrition. 1999; volume 70: pages
543S-548S.
191. Weir DG, Molloy AM. Microvascular disease and dementia in the elderly: are
they related to hyperhomocysteinemia? Am J Clin Nutr. 2000;71(4):859-860.
192. Weir, D.G. & Scott, J.M. Vitamin B-12 "Cobalamin". In Shils, M. et al. Eds.
Nutrition in Health and Disease, 9th Edition. Baltimore: Williams & Wilkins,
1999: 447-458.
381
193. West CE. Vitamin A and measles. Nutr Rev. 2000;58(2 Pt 2):S46-54.
194. Whitford, G.M. The metabolism and toxicity of fluoride. In Meyer, H.H. Ed.
Monographs in oral science. Volume 13. Basel (Switzerland): S. Karger AG,
1996.
195. Wilkinson TJ, Hanger HC, George PM, Sainsbury R. Is thiamine deficiency in
elderly people related to age or co-morbidity? Age Ageing. 2000;29(2):111-116.
196. Wood, R.J. & Zheng, J.J. High dietary calcium intakes reduce zinc absorption
and balance in humans. American Journal of Clinical Nutrition. 1997; volume
65: 1803-1809.
198. Wu, K. et al. A prospective study on folate, B-12, and pyridoxal 5'-phosphate (B-
6) and breast cancer. Cancer Epidemiology Biomarkers and Prevention. 1999;
volume 8: 209-217.
199. Yip, R. & Dallman, P.R. Iron. In Ziegler, E.E. & Filer, L.J. Eds. Present
Knowledge in Nutrition. Washington D.C.: ILSI Press, 1996: 277-292.
201. Zemel, M.B. et al. Regulation of adiposity by dietary calcium. FASEB Journal.
2000; volume 14: 1132-1138.
202. Zempleni J, Mock DM. Biotin biochemistry and human requirements. J Nutr.
Biochem. 1999;10:128-138.
203. Zempleni J, Mock DM. Marginal biotin deficiency is teratogenic. Proc Soc Exp
Biol Med. 2000;223(1):14-21.
204. Zhang S, Hunter DJ, Forman MR, et al. Dietary carotenoids and vitamins A, C,
and E and risk of breast cancer. J Natl Cancer Inst. 1999;91(6):547-556.
382