BIOCHIMIE – curs 5.

Biochimia sângelui, urinei și a materiilor fecale

SÂNGELE
Sângele este un fluid care circulă în interiorul arborelui cardiovascular. Împreună cu limfa şi
lichidul intercelular, sângele constituie mediul intern al organismului.

Între mediul intern şi celule există un schimb permanent de substanţe şi energie; substanţele
necesare menţinerii activităţii celulare (02, glucide, acizi graşi, aminoacizi, vitamine etc.) trec din sânge în
celulă iar produşii nefolositori sau toxici, rezultaţi din procesele catabolice (C02, acizi nevolatili, uree,
acid uric, amoniac etc.) sunt eliminaţi în lichidul extracelular

Conţinutul mediului intern, atât în factori nutritivi cât şi în produşi de catabolism se menţine
constant, datorită circulaţiei permanente a sângelui Acesta aduce substanţele folositoare până la intimitatea
celulelor, refăcând mereu rezervele metabolice, iar de aici îndepărtează produşii de catabolisn pe care-i
transportă spre organele de eliminare.

Volumul sangvin (volemia).

Cantitatea totală de sânge din organism reprezintă 7% din greutatea corpului. Aceasta înseamnă 5
litri sânge pentru un individ de 70 kg. Volemia variază în condiţii fiziologice în funcţie de sex (este mai
mare la bărbaţi), vârstă (scade cu înaintarea în vârstă), mediul geografic (este mai mare la locuitorii
podişurilor înalte (din Alpi, Tibet, Anzi) etc. în repaus, o parte din masa sangvină a corpului stagnează în
teritorii venoase şi capilare din ficat, splină şi ţesutul subcutanat. Acesta este volumul sangvin stagnant
sau de rezervă, în cantitate de 2 litri. Restul de 3 litri reprezintă volumul sangvin circulant. Raportul
dintre volumul circulant şi volumul stagnant nu este fix ci variază în funcţie de condiţiile de existenţă. în
cursul efortului fizic sau termore-glator, are loc mobilizarea sângelui de rezervă, creşte volumul circulant.
Mobilizarea depozitelor de sânge se realizează sub acţiunea S.N. simpatic, care determină contracţia
musculaturii netede din pereţii vaselor. Astfel se asigură aprovizionarea optimă cu oxigen şi energie a
organelor active.

Proprietăţile sângelui
Culoarea. Sângele are culoare roşie. Aceasta se datoreşte, hemoglobinei din eritocite. Culoarea
sângelui poate varia în condiţii fiziologice sau patologice. Sângele recoltat din artere (sânge arterial) este
de culoare roşu-deschis (datorită oxihe-moglobinei) iar sângele recoltat din vene (sânge venos) are culoare
roşu-închis (datorită hemoglobinei reduse). Când cantitatea de hemoglobină din sânge scade, culoarea
devine roşu-palid.

1
 Densitatea. Sângele este mai greu decât apa. Greutatea specifică a sângelui are valoarea 1 055 faţă
de cea a apei distilate. Plasma sangvină are o densitate de 1 025. Această proprietate a sângelui depinde de
componentele sale şi în special de hematii şi proteine.
Viscozitatea. Valoarea relativă a viscozităţii sângelui este 4,5 faţă de viscozitatea apei considerată
egală cu 1. Viscozitatea asigură scurgerea laminară (în straturi) a sângelui prin vase. Creşterea viscozităţii
peste anumite valori este un factor de îngreunare a circulaţiei.
Presiunea osmotică (P. osm.). în orice soluţie, apare o presiune statică suplimentară ce poate fi
pusă în evidenţă separând printr-o membrană semipermeabilă, solventul de soluţia respectivă. În aceste
condiţii apare fenomenul de osmoză ce constă în deplasarea moleculelor solventului prin membrană spre
compartimentul ocupat de soluţia acestuia, în cazul soluţiilor diluate (cum sunt lichidele corpului)
valoarea presiunii osmotice este egală cu presiunea unui gaz ideal care, la temperatura dată, ar ocupa
volumul soluţiei şi ar conţine un număr egal de moli cu al substanţelor dizolvate. Unitatea de presiune
osmotică este osmolul la litru (osm/1) sau submultiplul acestuia, miliosmolul la litru (mosm/1). Un osmol
reprezintă presiunea osmotică a unui mol de substanţă neionizabilă. Dizolvat în 1 000 cm3 apă distilată.
Spre exemplu, dacă dizolvam 180 g glucoza într-un litru de apă, vom obţine o soluţie glucozată de 1
osm/1 sau 1 000 mosm/1. Dacă solvitul este o substanţă ionizabilă, de exemplu. NaCl, atunci presiunea
osmotică generată de 1 mol de clorură de sodiu (58 g) într-un litiu de apa va fi de 2 osm/1, pentru ca
fiecare din cei doi ioni (CI şi Na +) contribuie cu câte l mol la soluţia respectivă.
Valoarea P. osm a lichidelor corpului (mediu intern şi lichidul intracelular) este de aproximativ 300
mosm/1. Exprimată ân unităţi barice, aceasta corespunde unei presiuni de aprox1 mativ 7 2 atmosfere,
deci de 5 500 mm coloana de mercur
Presiunea osmotică are rol important în schimburile de substanţe dintre capilare şi ţesuturi. Presiunea
osmotică a substanţelor coloidale (proteinele) se numeşte presiune coloid-osmotică şi are o valoare foarte
mică de numai 28 mm Hg. Totuşi, proteinele plasmei au rol foarte mare în schimburile capilar-ţesut,
deoarece presiunea osmotică a sângelui este egală ai cea a lichidului interstiţial (intercelular) şi singura
forţă care atrage apa din ţesuturi spre capilare este presiunea coloid-osmotică a proteinelor plasmatice. Un
alt rol al presiunii coloid-osmotice este în procesul de ultrafiltrare glomerulară ce duce la formarea urinei.
Soluţiile cu presiuni osmotice egale cu ale mediului intern se numesc izotone, cele cu presiuni osmotice
mai mici sunt hipotone iar cele cu presiuni osmotice mai mari sunt hipertone. O soluţie de clorură de sodiu
în concentraţie de 9 g la 1 1 apă distilată are o presiune osmotică de aproximativ 300 m osm %o este deci
izotonă şi poartă denumirea de ser fiziologic.

Reacţia sângelui este slab alcalina. Ea se exprimă în unităţi pH. PH-ul este logaritmul cu semn
schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen dintr-o soluţie apoasă. Când concentraţia ionilor de hidrogen
(H+) dintr-o soluţie este egală cu a ionilor hidroxil (HO-), soluţia este neutră iar pH-ul are valoarea 7.
2
Toate valorile mai mari de 7 reprezintă reacţie alcalină, iar mai mici de 7, reacţie acidă, ph-ui sangvin se
menţine constant în jurul valorii de 7,35, datorită existenţei unor mecanisme fizico-chimicc şi biologice de
reglare. Dintre mecanismele fizico-chimice fac parte sisteme e-tampon, iar dintre mecanismele biologice
plămânul, rinichiul, ficatul şi hematia.
Sistemele tampon intervin prompt în neutralizarea acizilor sau bazelor apărute în exces în mediul
intern. Ele se consumă în timpul tarnponării. Mecanismele biologice intervin mai tardiv şi duc atât la
îndepărtarea acizilor sau bazelor cât şi la refacerea sistemelor tampon.
Un sistem tampon antiacid este un cuplu de două substanţe format dintr-un acid slab şi sarea
acestuia ai o bază puternică.
Lactatul de sodiu este o sare neutră, deci nu acidifică mediul ; acidul lactic a dispărut şi în locul lui
se formează un acid slab, acidul carbonic, care se descompune în C02 şi H2O» iar CO2 se elimină prin
plămâni. În acest mod, prin cooperarea dintre mecanismele fizico-chimice şi cele biologice se menţine
stabil pH-ul sangvin. În organism există numeroase sisteme tampon, repartizate unele în plasmă, altele în
hematii şi altele în celulele corpului.

Temperatura. La om şi la animalele cu sânge cald (ho-meoterme) temperatura sângelui variază

între 35°C (în sângele din vasele pielii) şi 39 °C (în sângele din organele abdominale). Deplasarea
continuă a sângelui prin organism contribuie la uniformizarea temperaturii corpului şi ajută la transportul
căldurii din viscere spre tegumente unde are loc eliminarea acesteia prin iradiere. Sângele astfel „răcit" se
reîntoarce la organele profunde unde se reâncarcă cu căldură şi aşa mai departe.

URINA

Analiza urinei (analiza caracterelor fizice si chimice ale urinei, analiza calculilor urinari,
analiza microscopica a urinei)

Analiza urinei
Primul produs biologic care s-a analizat in vederea punerii unui diagnostic a fost urina. Inca de acum
3000 de ani, medicii din antichtate stiau sa examineze urina si pe baza caracterelor sale fizice (cantitate,
culoare, limpezime, sange, cheaguri, spuma, sediment) stabileau diagnosticul si chiar prognosticul bolilor.
In evul mediu au aparut uroscopistii sau prorocitorii de urina care puneau diagnosticul tuturor bolilor
numai pe baza examenului vizual al urinii. Uroscopistii aveau si ajutoare, “curieri de urina” care
transportau urina de la bolnavi in “laboratorul” uroscopistilor. Urina este produsa de rinichi atat prin
filtrarea sangelui (urina primara) cat si prin retinerea (reabsorbtia) din urina primara numai a acelor
substante care mai pot fi necesare corpului (apa, zahar, minerale, etc.). Ceea ce mai ramane neretinut din
3
urina primara (o parte din apa minerala, reziduuri toxice rezultate din arderea alimentelor in organism)
constituie urina finala care se elimina prin caile urinare. In urina se elimina astfel peste 150 de substante
chimice, minerale si organice, dar in mod curent pentru diagnosticul bolilor se analizeaza numai cateva
componete principale.

ANALIZA CARACTERELOR FIZICE ALE URINEI

Culoarea urinei normale este galbuie sau rosiatica. Ea este mai inchisa la culoare cand este foarte
concentrata sau dupa consumul unor medicamente (piramidon, antinevralgice, tetraciclina, albastru de
metilen, etc.). In bolile insotite de eliminarea sangelui in urina, urina are o culoare rosie murdara. Iar in
bolile de ficat cu icter, bila trecand in sange se elimina prin urina producand o culoare bruna-negricioasa
(ca berea neagra). Si o serie de alimente ca: sfecla, varza rosie, bomboanele colorate, etc. pot sa modifice
culoarea normala a urinei.

Mirosul urinei este specific. In infectiile urinare care duc la fermentarea urinei, mirosul este
caracteristic de amoniac sau de gunoi de grajd. Unele alimente sau medicamente aromate care se elimina
prin urina pot sa-i imprime acesteia mirosuri aromate. Urina bolnavilor de diabet poate mirosi a acetona,
iar a alcoolicilor a alcool.
Transparenta este caracteristica urinei proaspete; dupa cateva ore de la urinare se poate tulbura, mai
ales daca este tinuta la rece. Acest lucru se datoreaza precipitarii (solidificarii) sarurilor minerale care se
gasesc in mod normal dizolvate in urina si nu constituie simptomul vreunei boli asa cum cred unele
persoane. Dar daca urina proaspata, calda este tulbure atunci poate fi vorba de o infectie (puroi si mucus)
de o hemoragie sau de un consum foarte mare de produse bogate in calciu (lapte, branza) ori de carne.
In cazul unei urine cu sange, se pot vedea plutind cheaguri cu sange. Pentru a putea aprecia daca
urina este clara sau tulbure trebuie sa fie examinata intr-o sticla sau eprubeta necolorata.
Cantitatea de urina in 24 de ore la un adult variaza de la 1-1,5 litri. In sezonul cald, dupa febra, dupa
varsaturi, diaree, dupa transpiratii intense (deshidratare), dupa fumat sau consum redus de lichide,
cantitatea de urina este mai mica. In socul produs de hemoragii mari, arsuri sau traumatisme, in bolile care
retin apa in organism (insuficienta cardiaca, ciroza hepatica) cantitatea de urina scade foarte mult. Sunt
unele boli de rinichi (insuficienta renala, infectii renale) sau intoxicatii cu substante chimice in care
cantitatea de urina scade sub 500 ml (oligurie). In aceste situatii organismul sufera deoarece nu se mai pot
elimina prin urina deseurile nesanatoase din sange. In bolile care blocheaza caile urinare (calculi urinari,
hipertrofie de prostata, etc.) din cauza dificultatii de a urina, cantitatea de urina este mai mica. Dupa frig,
emotii, tratamente cu diuretice, consum mare de lichide, de alimente sarate, de alcool, creste si cantitatea
de urina peste 2 litri (poliurie). Bolile cronice de rinichi (glomerulonefrita, scleroza renala) care nu mai

4
permit reabsorbtia apei filtrate prin rinichi, produc eliminarea unei cantitati foarte mari de urina. Datorita
consumului exagerat de lichide, in diabetul zaharat netratat, bolnavii elimina cantitati mari de urina, pana
la cativa litri pe zi. Exista si un ritm biologic de eliminare a urinei, eliminarea fiind mai mare in timpul
zilei si mai mica in timpul noptii. Inversarea acestui ritm indica o tulburare in functia rinichiului. De
asemenea, barbatii elimina mai multa urina decat femeile.
Densitatea (greutatea specifica) urinei este mai mare dacat a apei (care este de 1000) si se determina
cu urodensimetrul.
Valori normale in cazul densitatii: 1015-1030.
Cand se consuma mai multe lichide, deci in cazurile in care creste cantitatea de urina, se produce in
general o scadere a densitatii urinare si invers, cand urina din 24 de ore este in cantitate mai mica si mai
concentrata, atunci densitatea urinara este mai crescuta. Numai in diabetul zaharat, in ciuda unei cantitati
mari de urina, densitatea urinei nu scade, ci creste datorita zaharului dizolvat in urina. O densitate urinara
se considera anormala atunci cand examenele repetate arata cifra sub 1012. Aceasta situatie arata ca
rinichii bolnavi nu mai au capacitatea de a produce o urina mai concentrata.
Cresterea densitatii urinare peste cifra 1030 indica fie o deshidratare a organismului, fie un diabet
zaharat.
PH-ul urinar sau reactia urinei arata daca urina este acida sau alcalina. Determinarea pH-ului se face
cu o hartie impregnata cu tinctura de turnesol (sau cu alta substanta indicatoare). Se introduce hartia in
urina si se observa modificarea culorii benzii de hartie. Sub pH-ul 7,0 urina este considerata acida si hartia
se inroseste, iar peste pH-ul 7,0 urina este considerata alcalina si hartia se albastreste. In mod normal urina
este acida avand pH-ul cuprins intre 5,5 si 6,5. Dupa o alimentatie bogata in carne si medicamente acide
(sare de lamaie, vitamina C), se elimina o urina mai acida, iar dupa un regim alimentar vegetarian, dupa
medicamente alcaline (bicarbonat, ape minerale) sau dupa infectii ale aparatului urinar, devine alcalina.
Urina care este permanent prea acida sau prea alcalina, predispune la formarea de calcului urinari de acid
uric, respectiv de fosfat si carbonat de calciu.

ANALIZA CHIMICA A URINEI

Albumina sau proteinele urinare provine din albumina sanguina, si in mod normal ea nu se
gaseste in urina. Dar in bolile care altereaza porii din filtrul rinichilor sau in bolile care produc sangerari
pe traiectul cailor urinare, albumina trece in urina (albuminurie, proteinurie). La unele persoane cu
constitutie mai slaba a rinichilor urina poate contine albumina in cantitate mai mica. Este vorba mai ales
de tineri de 15-25 ani, de obicei slabi si inalti, care dupa eforturi fizice, dupa mers, dupa statul indelungat
in picioare prezinta albuminurie tranzitorie in timpul zilei, care dispare noaptea si dupa repaus la pat.
Albuminurii tranzitorii se mai intalnesc dupa frig, stari emotionale, vaccinari si stari alergice, dupa

5
consumul de oua si medicamente in timpul sarcinii. Albuminurii permanente si masive se intalnesc
frecvent in cazul bolilor de rinichi si ale cailor urinare (bazinet, uretere, vezica): glomerulonefrita, nefroza,
cistita, pielocistita, tuberculoza renala, calculi urinari etc. Si alte boli care pot atinge rinichiul se insotesc
de albuminurie cum sunt: hipertensiunea arteriala, diabetul, bolile de sange si de inima, infectii cu microbi
sau virusuri, intoxicatii cu substante minerale sau organice. Deseori albuminuria se insoteste de hematurie.
Dupa pierderea cronica de albumina prin urina se produce o scadere a proteinelor corpului cu consecinte
negative asupra intregului organism. In marea majoritate a cazurilor albuminuria este moderata si se
apreciaza calitativ, in raport cu cantitatea de albumina, astfel:
- albumina=absenta; nor foarte fin; nor fin si dozabila.
In acest caz se face si dozarea albuminei din urina care se exprima in g/l.
Aprecierea se mai poate face si prin 1-3 plusuri.
Zaharul sau glucoza din urina (glucozuria sau glicozuria). Medicii din antichitate au observat sa
urina diabeticilor care este dulce, atragea furnicile si albinele si au numit-o “urina de albine”. Ei foloseau
aceste insecte pentru descoperirea diabetului, metoda aceasta fiind cea mai veche “analiza medicala” care
se cunoaste. Mai tarziu, medicii sau ajutoarele lor puneau rapid diagnosticul de diabet zaharat chiar la
patul pacientului prin simpla gustare a urinei. Asa cum s-a aratat la analiza zaharului in sange, cand
glicemia din diabet depaseste 150-200 mg/100 ml sange, glucoza (zaharul) trece prin filtrul renal si se
elimina prin urina, de unde poate fi analizata. De mentionat ca glicozuria nu se intalneste numai in diabet
ci si in alte situatii, de exemplu, dupa un consum exagerat de glucoza sau alte zaharuri, dupa diferite
medicamente, la femeile gravide si la persoanele care urmeaza tratamente cu hormoni. Exista persoane
care, fara sa aibe diabet zaharat, elimina permanent sau periodic zahar prin urina (diabet renal). Acest fapt
se datoreaza unui defect al filtrului renal care permite trecerea glucozei in urina, care nu influenteaza
starea de sanatate a persoanei respective.
Corpii cetonici nu se gasesc in urina normala. Dar dupa cum s-a aratat la diagnosticul de laborator al
diabetului, concentratia lor urinara creste foarte mult in diabetul zaharat netratat. Si alte cauze pot sa
creasca concentratia corpilor cetonici din urina: infectii microbiene, intoxicatii grave, dupa un post
prelungit sau dupa un regim alimentar sarac in dulciuri si bogat in grasimi, in cursul sarcinii, dupa
varsaturi prelungite. Unele medicamente luate de bolnavi produc o reactie falsa pentru corpii cetonici.
Prezenta corpilor cetonici se noteaza cu 1-3 plusuri.
Pigmentii biliari sunt substante colorate care ii imprima bilei hepatice culoarea brun-verzuie. In
bolile de ficat insotite de icter, acesti pigmenti trec in sange dand culoare galbena pielii, iar din sange trec
in urina, colorand-o in brun. In mod normal, pigmentii biliari sunt absenti in urina. Prezenta lor se notifica
prin expresia “prezenti”.
Urobilinogenul este o substanta care se gaseste in cantitate mica in urina normala. Insa in bolile de

6
ficat cu sau fara icter (hepatita, insuficienta hepatica) in intoxicatiile care ataca ficatul, in boli ale vezicii
biliare (colecistita), in bolile intestinale cu tulburari de digestie (enterita, colica, constipatie)
urobilinogenul este foarte crescut. Prezenta sa in urina se exprima calitativ prin 1-3 plusuri ori prin
expresia “normal” sau “crescut”.
Mineralele urinare sunt aceleasi care au fost descrise si in sange, dar in urina concentratia lor e mult
mai mare, deoarece rinichii elimina prin urina orice exces de minerale din sange si din organism.
Deseurile toxice rezultate din arderea proteinelor ca acidul uric, creatinina, ureea sunt, de asemenea,
eliminate in cantitati mari prin urina. Cercetarea lor in urina se face mai rar, deoarece analiza sangelui
ofera date mai precise.
Analiza calculilor urinari
Calculii sunt niste concretiuni ce se formeaza in rinichi sau in vezica urinara, datorita solidificarii
substantelor minerale sau organice, care se elimina in exces prin urina. Calculii urinari produc dureri,
hemoragii (hematurie) si infectii ale cailor urinare. Analiza calculilor se face pentru stabilirea compozitiei
lor chimice, cu scopul de a se cunoaste masurile ce trebuie luate pentru prevenirea formarii de noi calculi.
De aceea, bolnavul care are o “criza de rinichi” (colica renala) trebuie sa fie atent cand urineaza pentru a
recupera eventualul calcul si a-l aduce la laborator ca sa fie analizat. In vederea recuperarii calculului (mai
ales daca este mic) bolnavul trebuie sa urineze timp de 4-5 zile intr-un borcan de sticla. Apoi urina se
filtreaza printr-o bucata de tifon, care retine calculul. Prevenirea formarii calculilor se face in primul rand
prin regim alimentar. Astfel, persoanele care au facut calculi de fosfat de calciu vor evita alimentele
bogate in calciu si fosfor (lapte, branza) iar cele care au avut calculi de oxalat de calciu vor consuma mai
putine alimente care contin calciu si oxalat (spanac, cafea, ciocolata, ceai etc.); persoanele care au avut
calculi de acid uric sau urat vor reduce ratia de carne. Indiferent de compozitia chimica a calculului urinar,
pe langa aceste recomandari, la indicatia medicului, bolnavii vor trebui sa ia si alte masuri de prevenire a
calculozei urinare.

ANALIZA MICROSCOPICA A URINEI

Elementele si formatiunile solide din urina cum sunt celulele, cristalele etc. se pot observa numai la
microscop. Cand aceste elemente sunt putine, nu au importanta pentru sanatate, dar cand depasesc o
anumita cantitate pot ajuta la punerea unui diagnostic. La femei unele din aceste elemente pot proveni nu
numai din urina ci si din sfera genitala. De aceea pentru a evita unele confuzii, la femei se recomanda
repetarea examenului microscopic din urina recoltata dupa toaleta prealabila.
Celulele epiteliale sunt rare in mod normal, dar in infectiile vezicii urinare si ale rinichiului pot
deveni numeroase.
Leucocitele sunt celule sanguine albe, care au trecut in urina din sange (leucociturie) de obicei cu

7
ocazia unei infectii urinare acute sau cronice (puroi).
Hematiile (globulele rosii) provin din sange si indica o sangerare (hemoragie) la nivelul cailor
urinare sau ale rinichilor. Infectiile urinare acute (cistita, glomerulonefrita, pielocistita), infectiile urinare
cronice (pielonefrita, tuberculoza), calculii urinari, tumorile, bolile de sange, hipertensiunea arteriala, etc.,
sunt insotite de eliminari de sange in urina (hematurie). Uneori hematuria este asa de mare incat sangele
care coloreaza urina, producand cheaguri, se vede si cu ochiul liber. Dar sunt persoane care prezinta
hematurie fara a avea vreo boala oarecare ci datorita unei debilitati ereditare a rinichilor (hematurie
congenitala).

Cilindrii urinari sunt niste formatiuni cilindrice care apar numai in cazurile de boli are rinichilor
(glomerulonefrita, nefroza).
Cristalele urinare de natura minerala sau organica se gasesc la toate persoanele. Insa sunt persoane
care elimina aproape permanent cristale numeroase de acid uric si de oxalat de calciu, mai ales cand urina
este prea concentrata. In astfel de situatii exista riscul de a se forma piatra la rinichi. Si unele medicamente
(sulfamildele) pot sa se elimine sub forma de cristale, perturband filtrarea urinei la nivelul rinichiului. Un
consum mai crescut de lichide poate sa previna formarea de cristale in urina.
Microbii care se pot inmulti in urina si care sunt cauza infectiilor urinare. Se observa la microscop.
Pentru aprecierea cantitativa a elementelor celulare din urina se face numaratoarea la microscop (proba
Addis) in felul urmator: dimineata bolnavul goleste vezica urinara dupa care sta in repaus la pat trei ore.
Apoi se recolteaza toata urina stransa in acest timp si se aduce la laborator. Urina se examineaza la
microscop numarandu-se elementele celulare. Numarul de elemente celulare gasite se exprima pe mililitru
de urina si pe minut.

EXAMENUL MATERIILOR FECALE

Caracteristicile scaunului normal

După ce bolul alimentar a trecut prin stomac şi intestin, întreg conţinutul este concentrat în colon şi
eliminat apoi la exerior sub formă de materii fecale. Analizele materiilor fecale ne permit să culegem
informaţii asupra proceselor variate şi complexe la care sunt supuse substanţele la diferite niveluri ale
tubului digestiv.

Pentru a putea recunoaşte semnele unor factori patologici, este necesar să cunoaştem, mai întâi,
caracteristicile unui scaun normal.

8
 Compoziţia

În general, materiile fecale sunt un amestec de :

 produse de secreţie şi de excreţie ale tubului digestiv;

 resturi alimentare nedigerate sau parţial digerate;
 floră microbiană.

2/3 din compoziţia materiilor fecale sunt produse elaborate de tubul digestiv. Aşa se explică faptul
că şi în condiţiile unui aport alimentar insuficient, sau chiar în caz de inaniţie, omul elimină o cantitate
oarecare de materii fecale, compusă în special din substanţe excretate de tubul digestiv, celule descuamate
din mucoasa acestuia şi , mai ales, diferiţi microbi, care se găsesc în tubul digestiv în cantitate mare. Se
apreciază că această floră microbiană abundentă şi variată constituie până la ¼ din reziduul uscat al
scaunului la omul normal.

Resturile alimentare nedigerate sau parţial digerate pot creşte foarte mult în cantitate într-o
alimentaţie bogată în alimente în care celulosa este în concentraţie crescută.

Cantitatea de materii fecale

Se apreciaza, de obicei, de către clinician imediat după recoltare, înainte de a trimite proba la
laborator. La laborator se trimite de cele mai multe ori o porţiune mică de materii fecale. Totuşi examenul
macroscopic trebuie realizat şi în laborator deoarece poate pune în evidenţă o serie de elemente care
influenţează veridicitatea rezultatului eliberat de laborator

Variază foarte mult. În general, la adultul normal, în condiţiile unui regim mixt, se elimină 100-
250g materii fecale zilnic. Practic greutatea materiilor fecale eliminate în 24 h depinde de:

 cantitatea şi calitatea alimentelor ingerate;

 modul în care se efecturează în intestin digestia şi absorbţia alimentelor;
 peristaltica intestinului.

Examenul macroscopic se realizează apreciind:

9
 Consistenţa Tesut Resturi alimentare
Culoarea conjunctiv nedigerate
Mirosul Grăsimi
Corpi străini Vegetale
Elemente Produse
parazitare patologice

Consistenţa
Poate fi apreciată mai bine pe un scaun în întregime şi proaspăt eliminat decât pe o probă
nereprezentativă. În mod normal, din cauza marii concentraţii în apă au, la eliminare, o consistenţă
păstoasă. Dacă se întârzie trimiterea la laborator sau examinarea probei consistenţa se modifică destul de
repede de aceea este bine să se precizeze ora examinării.
În laborator se va menţiona pe buletinul de analiză dacă scaunul este:

 apos (lichid)
 semi lichid
 păstos
 semipăstos
 dur.

Trebuie să fie menţionate, mai ales, scaunele moi, de aspectul “pastei de modelat”, pe care îl au
scaunele steatoreice, bogate în grăsimi. De asemenea se notează scaunele heterogene, din aşa numitele
diarei false, care se recunosc după fragmentele solide care plutesc în masa lichidă.
În cazul în care, prin amestecare cu o baghetă în masa fecală se întâlnesc formaţiuni mai
consistente, uneori dure (coproliţi, obiecte solide înghiţite etc.) examinatorul va trebui să le izoleze şi să le
identifice.
În general, materiile fecale sunt un amestec de :

o produse de secreţie şi de excreţie ale tubului digestiv

o resturi alimentare nedigerate sau parţial digerate;
o floră microbiană.

2/3 din compoziţia materiilor fecale sunt produse elaborate de tubul digestiv. Aşa se explică faptul
că şi în condiţiile unui aport alimentar insuficient sau chiar în caz de inaniţie, omul elimină o cantitate
oarecare de materii fecale, compusă în special din substanţe excretate de tubul digestiv, celule descuamate

10
din mucoasa acestuia şi, mai ales, diferiţi microbi, care se găsesc în tubul digestiv în cantitate mare. Se
apreciază că această floră microbiană abundentă şi variată constituie până la ¼ din reziduul uscat al
scaunului la omul normal.

Resturile alimentare nedigerate sau parţial digerate pot creşte foarte mult în cantitate într-o alimentaţie
bogată în alimente în care celulosa este în concentraţie crescută.

Culoarea
La omul sănătos cu alimentaţie mixtă scaunul are culoarea brună-cafenie. Copilul mic şi în special
sugarul elimină un scaun galben-auriu din cauza unui conţinut crescut în bilirubină.

Ca şi celelalte caractere ale scaunului, caractere amintite mai sus, culoarea poate varia foarte mult
chiar în condiţii fiziologice. Culoarea scaunului depinde de:

 pigmenţii biliari care ajung în şi se elimină cu materiile fecale

 Bilirubina este eliminată prin tubul digestiv. În condiţiile unui tranzit încetinit sau normal,
bilirubina sub formă de stercobilinogen este descompusă în cec sub acţiunea bacteriilor de
putrefacţie, în stercobilină care dă culoarea brună.
 În condiţiile unui tranzit mai accelerat, stercobilingenul este eliminat ca atare şi dă o
culoare galben deschis, galben auriu materiilor fecale.
 La copii, dar şi la adulti, bilirubina se poate transforma în biliverdină ceea ce va duce la
scaune cu nuanţe verzui
 În cazurile în care stercobilogenul nu mai apare în intestin (în caz de , spre exemplu,
obstrucţii ale căilor biliare) scaunele (numite acolice) pot avea culoare deschisă, gri-cenusiu

 pigmenţii de origine alimentară

 regim lactat => culoare galben deschisă

 regim carnat =>culoare brun închisă
 alimente care conţin sânge (sângerete, caltaboş ş.a) => culoare închisă, neagră ca păcura
 după ingerare de vin roşu, sfeclă roşie, afine, coacăze, cireşe negre, mure, etc.=>culoare
brun închisă sau roşcată, după pigmentul conţinut
 după ingerare de alimente verzi scaunele pot căpăta o culoare verzuie

 pigmenţii de origine medicamentoasă

o administrare de medicamente care conţin fier, bismut şa.
11
  unele produse patologice
o scaunul de culoare neagră poate apare în cazul unor hemoragii digestive
superioare.
o în obstrucţii biliare poate apare scaunul acolic.

 În asemenea cazuri de apariţie a unor culori care să sugereze un

proces patologic, trebuie verificat prin informaţii suplimentare, prin examinări
microscopice sau chimice, cauza reală a culorii.

Mirosul

Este dat de indol, scatol şi alţi produşi de purefacţie.

În general, alimentaţia bogată în carne şi produse de carne induce un proces de putrefacţie

accentuat şi un miros al materiilor fecale puternic respingător. Alimentaţia pe baze vegetale şi de lactate
determină un miros mai puţin respingător.

În anumite situaţii patologice mirosul poate sugera un diagnostic.

 în holeră scaunul poate avea miros de spermă,

 în dizenteria amibiană scaunele nu au miros sau au miros mucilaginos.
 în cancerul de colon sau de rect.au un miros fetid, cadaveric, aproape caracteristic
 uneori dizenteria bacilară severă sau febra tifoidă prezintă un miros fetid puternic

EXAMENUL MACROCOPIC AL MATERIILOR FECALE

Corpii străini
În scopul cercetării resturilor alimentare şi a corpilor străini, proba de materii fecale va fi
depusă într-un recipient de sticlă mai mare (cutii Petri sau cristalizoare). Cu o baghetă se va
dilacera masa fecală, adăugând, în acelaşi timp, treptat mici cantităţi de apă, atâta timp cât este
necesară pentru a obţine un lichid omogen. Examinarea se va face alternativ, pe un fond alb şi pe
un fond negru.
În cazuri rare, în cursul examenului macroscopic putem găsi diverşi corpi străini. Printre
aceştia sunt calculii biliari. Calculii biliari din materiile fecale pot avea forme şi marimi diferite, şi
sunt greu de identificat macroscopic, de aceea vor fi supuşi unor examinări microscopice şi
chimice. Alte corpuri pot fi , mai ales la copii, sâmburii de fructe, monede, butonii, cuie etc.
Elemente parazitare
12
 Examenul macroscopic permite identificarea unor paraziţi intestinali care sunt eliminaţi
întregi sau doar sub formă de fragmente. Aspectul paraziţilor care pot fi vizibili în materiile fecale
va fi prezentat într-un capitol separat.
Resturile alimentare nedigerate
Tesutul conjunctiv nedigerat se prezintă sub forma de fragmente au lambouri greu de
disociat dar care se recunosc pe fondul negru după culoarea albicioasă şi după structura lor
fibroasă. Poate fi confundat cu mucusul. Totuşi, fibrele conjunctive, sub acţiunea acidului acetic se
clarifică iar carminul le colorează în roşu.
Prezenţa ţesutului conjunctiv în materiile fecale, după administrarea de carne crudă,
pledează pentru o tulburare a digestiei gastrice (datorită hiposecreţiei de acid clorhidric) sau pentru
o eventuală hipermotilitate gastrică.
Grăsimile nedigerate. La acelaşi examenn cu ochiul liber, în scaunele grăsoase putem
observa şi grăsimi nedigerate. În suspesia în care le controlăm, acestea se pot observa ca adevărate
picături de grăsime care plutesc la suprafaţa oluţiei. Trebuie avut în vedere că, uneori, caracterul
grăsos al scaunului poate proveni de la ingerarea de ulei de parafină sau alte preparate
asemănătoare, în scop terapeutic. Prezenţa grăsimilor într-o cantitate care permite să fie astfel
semnalată ne obligă să controlăm originea lor într-o deficienţă pancreatică, hepatobiliară, sau
intestinală.
Vegetale. Resturile vegetale vizibile cu ochiul liber se datoreşte tot unei insuficienţe
gastrice. În lipsa acidului clorhidric, substanţele pectice nu sunt dizolvate şi astfel produsele
vegetale scapă acţiunii diferitelor enzime sau bacterii.
Produsele patologice
Produsele patologice care se pot vedea în în materiile fecale sunt:
1. Puroiul,
2. Mucusul
3. Sângele

1. Puroiul este uşor de recunoscut. El poate apare în rectite, anorectite (de diferite
etiologii), în dizenteria bacilară, ca şi în procesele neoplazice rectosigmoidiene.
2. Mucusul. Intestinul gros produce o cantitate relativ însemnată de mucus care ajută la
prepararea bolului fecal. În anumite cazuri, intestinul gros va produce o cantitate mai mare de de
mucus, care va putea fi semnalată la examenul microscopic.
Mucusul se poate prezenta sub diferite forme. De cele mai multe ori acesta ia forma unor
flocoane, vâscoase sau filante, neregulate şi de diferite mărimi. Alteori mucusul se poate prezenta

13
 sub forma unor grămăjoare mai mari sau mai mici. Mai rar, sub acţiunea unei enzime (mucinaza)
mucusul se dispune sub forma unor pseudomembrane sau lambouri mari care pot ajunge chiar
până la 1/2metri! Asemenea flocoane de mucus sub formă de bandă sau de filamente sunt luate de
bolnavi drept paraziţi intestinali, şi sunt aduse la laborator pentru identificare. Prin adăugare de
acid acetic, mucusul coagulează, devenind opac, în timp ce ţesutul conjunctiv se clarifică.
Prezenţa mucusului în scaune, într-o formă sau alta atrage atenţia aupra unei iritaţii
intestinale. Mucusul însoţeşte relativ frecvent scaunele bolnavilor cu colită mucoasă sau cu
constipaţie spastică.
3. Sângele poate apare în materiile fecale sub două forme. Sânge normal, roşu, care
presupune boli cu leziuni ale tubului digetiv inferior şi sânge negru (melenă) cu origine în tubul
digestiv superior. Totuşi chiar şi sângele din colonul descendent printr-o stagnare prelungită poate
deveni negru.

EXAMENUL MICROCOPIC AL MATERIILOR FECALE

Pentru realizarea unui bun examen al materiilor fecale, este necesar o recoltare corectă.

Recoltarea materiilor fecale pentru examenul microcopic.

Pentru evaluarea funcţiilor digestive cu ajutorul examenului microscopic se recomandă

adminitrarea în prealabil, timp de 2-3 zile, a unui regim alimentar.

Regimul SCHMIDT-STRASSBURGER se compune din:

 0,5 litri lapte, şi 50 g pesmeţi.-pentru dimineaţa

 0,5 l supă de ovăz (pregătită din 40 g fulgi de ovăz, 10 g unt, 200g lapte, 300g apă
şi sare-la urmă strecurată) -pentru ora 1000.
 125g carne tocată (friptură insuficient friptă), 25 g unt, şi 250 g pireu de
cartofi(100g lapte+ 10 g unt+ sare)-pentru prânz.
 La ora 16oo -ca dimineaţa.
 Seara - ca la prânz

De asemenea, la bolnavii cu tranzit încetinit, se marchează începutul şi sfârşitul adminitrării

regimului, administrând la începutul şi la sfârşitul regimului alimentar cărbune medicinal sau alt colorant
care se elimină ca atare. Suntem astfel siguri că proba recoltată este în urma regimului respectiv.

Se va evita recoltarea materiilor fecale după administrarea unor medicamente care modifică

14
proprietăţile probei recoltate (sulfat de bariu pentru examenele radiologice, purgative şa.) sau după
efectuare unor clisme.

Recoltarea se va face în recipiente curate, din sticlă sau din plastic. (Sub nici o formă în cutii de
carton -gen cutii de chibrituri.)

Examinarea microscopică necesită pregătirea a trei preparate între lamă şi lamelă: un preparat cu
soluţie clorurată izotonică, un preparat cu soluţie Sudan şi un preparat cu soluţie Lugol.

Preparatul cu ser fiziologic

Cu o ansă largă de platină sau cu o pipetă Pasteur, se prelevează mici fragmente de materii fecale,
din mai multe puncte, şi se pun într-un vas mic de laborator. Cu puţin ser fiziologic. Apoi se depune pe o
lamă de microcop, o picătură din supernatant. Alături, se pune o altă picătură din sedimentul de la fundul
vasului care se formează după câteva minute de aşteptare. Fiecare picătură se acoperă cu câte o lamelă.
Acest preparat permite atât examinarea lipidelor cât şi a fibrelor musculare, a celulozei şi a cristalelor în
depozit.

Preparatul cu soluţie sudan

Pe o adoua lamă de microscop se depun câteva fragmente din fecale prelevate direct din probă,
fără diluare. E triturează fragmentele cu 1-2 picături de soluţie Sudan III (soluţie alcoolică 1g%). Se
acoperă cu o lamelă. Acest preparat se utilizează pentru evidenţierea grăsimilor care sunt colorate în roşu
cu acest colorant.

Preparatul cu soluţie lugol

Pe o a treia lamă de microscop e pune 1-2 picături de Lugol (1g iod metaloid + 2g iodură de
potasiu + 50ml apă distilată). În această picătură se triturează câteva fragmente foarte mici din probă. Se
acoperă cu o lamelă. Acest preparat e utilizează pentru vizualizarea granulelor de amidon nedigerat.

La oricare din cele trei preparate, dacă lamela nu acoperă bine amestecul, se bate uşor cu colţul
unei lame pe suprafaţa lamelei, pentru a întinde bine fragmentele de materii fecale. Acestea pot fi prea
înalte chiar şi după triturare.

Examinarea preparatului cu ser fiziologic

Fibrele musculare care apar în preparatul cu ser fiziologic normal sunt puţine la număr. Ele apar ca
15
formaţiuni dreptunghiulare, cu unghiurile rotunjite, fără striaţiuni şi sunt colorate în galben.

Dacă apar în număr mai mare, cu striaţiuni şi unghiuri nerotunjite, ele pot avea originea în unele
tulburări digestive: insuficienţă enzimatică pancreatică, hiposecreţie de suc gastric, sau accelerarea
tranzitului intestinal.

Tot în preparatul cu ser fiziologic, în supernatant, se pot evidenţia picături de lipide sub formele
cunoscute: grăsimi neutre, acizi graşi şi ăpunuri.

Grăsimile neutre apar ca picături rotunde sau ca particule inegale, cu altă refringenţă decât restul
soluţiei. În cantitate crescută ele denotă o insuficienţă pancreatică.

Acizi graşi au aspectul unor cristale aciforme, dipuse mai mult în grămezi.

Săpunurile (săruri de calciu şi magneziu ale acizilor graşi) au un marcat polimorfism. Ele apar fie
ca grămezi amorfe, fie sub formă cristalizată asemănătoare cu acizii graşi, dar puţin mai lungi, fie sub
formă de cercuri concentrice ca secţiunile unor trunchiuri de copaci.
Examinarea preparatului cu soluţie sudan

Preparatul cu soluţie Sudan apare portocaliu şi evidenţiază grăsimile neutre şi acizii graşi dar nu şi
săpunurile. Cantitatea crescută de grăsimi neutre şi de acizi graşi evidenţiază o insuficienţă de secreţie
biliară, tulburări de absorbţie intestinală a lipidelor, sau o accelerare a tranzitului intestinal.
Examinarea preparatului cu soluţie lugol

Amidonul, dacă există, apare sub formă de grămezi colorate în violet închis. Dacă este parţial
digerat, sub formă de eritrodextrină apare o coloraţie roşietică. Apariţia amidonului se poate datora, la o
persoană sănătoasă unui abuz alimentar de făinoase, dar, obişnuit, marchează un tranzit intestinal crescut,
sau, mai rar, indică fenomene de insuficienţă pancreatică.

EXAMENUL COPROPARAZITOLOGIC

Examenul coproparazitologic ne oferă posibilitatea să precizăm diagnosticul parazitozelor

digestive sau ale organelor anexe, punând în evidenţă:

 paraziţii ca atare (protozoare , helminţi, artropode)

 elemente parazitare (fragmente de helminţi, ouă, chişti, embriofori, larve, etc.)

16
17