Competența 4.

Aplica metodele de laborator pentru determinarea unor constante biologice ale organismului
și compoziției chimice a probelor biologice de analizat – BIOCHIMIA SÂNGELUI

Sângele și elementele figurate

CARACTERE GENERALE

Difuzia (mișcarea aleatorie a moleculelor unei substanțe din zonele cu concentrație mare în zonele cu
concentrație mică) nu este suficient de rapidă pentru a asigura necesitățile metabolice ale celulelor, în cazul
unor distanțe mari (de exemplu o distanță de câteva celule). De aceea organismele multicelulare au
dezvoltat alte mecanisme pentru a transporta rapid molecule pe distanțe lungi, între celule interne și
suprafața corpului și între diversele țesuturi și organe ale corpului. În lumea animală acest rol îl are
sistemul circulator, alcătuit din sânge, sistemul vascular (sistemul de vase interconectate prin care circulă
sângele) și inima (pompa care determină curgerea sângelui). Împreună, inima și vasele sangvine formează
sistemul cardiovascular.

Sângele este un ţesut lichid, compus dintr-o parte lichidă (plasmă - 55%) şi una solidă (elemente figurate
– 45 % eritrocite,leucocite, trombocite), care circulă într-un sistem închis (sistemul circulator). Faţă de alte
ţesuturi, celulele sângelui nu sunt imobilizate, “plutesc” într-un lichid vâscos (plasma). Datorită acestui
fapt, sângele este un ţesut mobil care reuşeşte să se strecoare în toate părţile corpului.
Sângele este un ţesut mezenchimal de origine mezoblastică, se diferenţiază în primele două luni ale
dezvoltării embrionare și este format dintr-un compartiment periferic (sângele periferic) şi un
compartiment central (organele hematopoietice).
Caracteristica principală a sângelui este menţinerea constantă a compoziţiei şi proprietăţilor mediului
intern. Pe de altă parte, componentele sângelui sunt foarte mobile ele pot indica rapid, orice modificare
anormală în organism. Acesta este motivul pentru care sângele este unul dintre cele mai investigate lichide
bilogice din organism.
În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie.

HEMATOPOIEZA (formarea sângelui)

Reprezintă procesul de formare a elementelor figurate sanguine: hematii (eritrocite), leucocite, trombocite
pornind de la celula stem şi are rolul de a menţine homeostazia elementelor sanguine. Opusă
hematopoiezei este hemoliza sau funcţia marţială, fenomen care se petrece în mod normal în splina şi care
constă în distrugerea globulelor roşii îmbătrânite.
Hematopoieza presupune proliferarea (proliferarea mitotică a celulelor în organele hematopoietice),
diferenţierea (maturaţia precursorilor celulelor sanguine mature) şi punerea în circulaţie (trecerea din
organele hematopoietice în sânge).
Celulele, înainte de a se definitiva au o serie de etape intermediare. Celulele sangvine provin din celulele
stem din măduva hematopoietică. Celulele stem nu au pe suprafaţa lor determinanţi antigenici. De aceea
celulele stem sunt folosite pentru a introduce în organism anumite gene care sunt absente în diverse
maladii.
Deoarece celulele sanguine mature circulante au o viaţă limitată, înlocuirea lor în mod continuu, necesită
existenţa unor celule precursoare capabile să se multiplice, să se diferenţieze şi să se maturizeze până la
dobândirea funcţiilor caracteristice.
Hematopoieza este procesul care asigura formarea şi reînnoirea continuă a celulelor sângelui periferic. În
general se păstrează un număr relativ constant de celule circulante iar hematopieza permite şi ajustarea
necesitaţilor organismului de anumite tipuri celulare la un anumit moment dat. Astfel, în hemoragii este
crescută sinteza de hematii, în infecţii este crecută sinteza de granulocite etc.
Fiecare celulă matură din sânge provine dintr-un precursorcomun -celula stem pluripotentă (CSP).
Doar monocitele şi limfocitele au o altă origine; sistemul reticulo-endotelial, respectiv ganglionii limfatici
Hematopoieza cuprinde la rândul ei mai multe procese:
- eritropoieza → formarea eritrocitelor;
- leucopoieza → formarea leucocitelor;
- trombocitopoieza → formarea trombocitelor.
1
 Competența 4. Aplica metodele de laborator pentru determinarea unor constante biologice ale organismului
și compoziției chimice a probelor biologice de analizat – BIOCHIMIA SÂNGELUI

Aceste procese presupun mai mule etape:

a). Prenatal are loc:
- embrion de câteva săptămâni → în celulele sacului vitelin etapa mezoblastică (mezodermica);
- în lunile II-III de viaţă fetală → apar primele insule de ţesut sanguin

- în lunile III–VI de viaţă fetală → ficatul şi splina devin organe hematopoietice;

– lunile VI – IX → are loc dezvoltarea măduvei osoase hematogene (prezenţa în toate oasele în acest
stadiu;
- luna a IX dispare rolul ficatului şi splinei în hepatopoieza.
b). Postnatal:
- imediat postnatal → măduva hematogenă este prezentă în toate oasele;
- treptat restrângându-se astfel că până la 18 ani este prezentă în epifizele proximale humerus, tibie şi
femur, oasele scurte şi plate iar la adult numai în oasele scurte şi plate (coxale, stern, oasele late ale
craniului, corpurile vertebrelor), în celalalte oase fiind prezenţa măduva osoasă galbenă.

FUNCȚIILE SÂNGELUI

Sângele, sub influenţa forţei de contracţie a inimii, circula în toate organele şi ţesuturile, îndeplinind o serie
de funcţii. Funcţiile sângelui se împart în două grupe mari:

A. Vehicularea tuturor elementelor necesare vieţii celulare

a). Funcţia respiratorie → transportarea oxigenului necesar oxidărilor biologice şi a CO2 rezultat din
oxidări.
b). Funcţia de nutriţie → sângele transportă substanţele nutritive, cum sunt glucoza, aminoacizi, acizi
graşi, vitamine, care rezultă ca produşi finali ai etapei digestive a trofinelor, de la nivelul intestinului
subţire, prin capilarele sanguine, vena portă, la ficat şi apoi prin vena suprahepatică în circulaţia generală şi
prin aceasta la ţesuturi.
c). Funcţia de excreţie → se realizează prin mecanismul de transport a produşilor finali de catabolizare în
cadrul metabolismului intermediar.
Tot aici vorbim despre deseurile eliminate ce celule si epurarea sangelui.
2
 Competența 4. Aplica metodele de laborator pentru determinarea unor constante biologice ale organismului
și compoziției chimice a probelor biologice de analizat – BIOCHIMIA SÂNGELUI

Dacă sângele din sistemul circulator nu ar reuşi să îndeplinească un rol epurator satisfăcător, ţesuturile şi
celulele din care sunt alcătuite ar fi ucise în câteva zile de către otrăvuri. Ajunge ca circulaţia într-o
anumită zonă a corpului să încetinească sau să se oprească pentru o perioadă scurtă de timp, ca mediul
local să devină acid şi toxic. Însă organismul posedă capacităţi uimitoare prin care reuşeşte să purifice
sângele, ajutându-se de două perechi de organe fundamentale: plămânii şi rinichii.
Străbătând plămânii, sângele se descarcă de dioxidul de carbon precum şi de o serie de compuşi rezidual
volatili (alcooli, corpi cetonici, etc.). Rinichii, filtrează sângele şi selectează acele substanţe indispensabile
(mai ales săruri minerale), pe care le redă sistemului circulator, eliminând, pe cale urinară, reziduurile.
d). Funcţia de apărare a organismului → sângele are capacitatea de a transporta substanţele ce intervin în
reacţiile specifice şi nespecifice de apărare. Prin proteinele anticorpi, limfocitele T şi B, macrofagele şi
plasmocite, sângele asigură desfăşurarea proceselor imune faţă de agenţii infecţioşi – virusuri şi bacterii –
sau proteine străine.
e). Funcţia de realizare a hemostazei → trombocitele pot determina oprirea sângerării la nivelul unui vas
sanguin mic sau mijlociu.

B. Reglarea şi menținerea constantă a echilibrelor fizico – chimice ale mediului intern, după cum
urmează:
- izoionia → păstrarea constanta a concentraţiilor şi raporturilor ionice şi a echilibrului acido – bazic.
- izotonia → menţinerea la un nivel constant a presiunii osmotice a sângelui. Presiunea
osmotică → echilibru dinamic în cadrul celulelor vii, menţinând constant raportul moleculelor de apă ce
intră şi ies din celulă. Osmoza → difuziunea (amestecarea, pătrunderea) solventului (apei) în general
printr-o membrană (semi) permeabilă ca de exemplu celulele vii datorită permeabilităţii membranei
celulare şi poate fi simplă sau facilitată.
- izotermia → menţinerea constantă a temperaturii corpului prin circulaţia constantă a sângelui.

VOLUMUL SANGUIN TOTAL (volemia)

Reprezintă cantitatea totală a sângelui circulant care ocupa la un moment dat toate componentele aparatului
cardiovascular: cavităţi cardiace, artere, vene şi capilare.
Cantitatea totală de sânge din organism este de 1/12 din greutatea corpului (5–7,5 %). Un adult cu o
greutate de 70 kg are în medie 5 – 5,5 L de sânge din care aproximativ 2/3 sunt în circulaţie, restul de 1/3
sub formă de rezervă în ficat, splina, glande endocrine, etc., la care se apelează:
- în condiţii fiziologice pentru asigurarea unui aport crescut de O2 , în cazul efortului fizic crescut;
- patologic, în pierderi masive de sânge.
Hipervolemia → creşterea cantităţi de sânge circulant. Se întâlneşte în retenți hidro – saline, post
transfuzional, consum excesiv de sodiu. Se manifestă prin creştere în greutate, edeme locale sau ascită.
Hipovolemia → scăderea volumului sanguin întâlnită în deshidratări puternice (transpiraţii), vărsături,
diaree, arsuri întinse, anemii severe, hemoragii masive, apor insuificent de lichide.

COMPONENTELE SÂNGELUI

1. Plasma → lichid limpede de culoare galben pai. Noțiune care desemnează fracțiunea lichidă a
sângelui și limfei. În plasmă se află în suspensie celulele sanguine (hematii, leucocite și trombocite). Este
formată din apă, substanțe anorganice dizolvate (săruri minerale) și diverse substanțe organice (protide,
lipide, glucide, combinații ale acestora etc.). Plasma servește ca vehicul atât pentru elementele celulare
sanguine, cât și pentru diverse substanțe biologic active (hormoni, anticorpi, etc.)
Compoziția chimică a plasmei:
• 90 % apa;
• 10 % substanțe
a) organice 9%:

3
 Competența 4. Aplica metodele de laborator pentru determinarea unor constante biologice ale organismului
și compoziției chimice a probelor biologice de analizat – BIOCHIMIA SÂNGELUI

- azotate proteice: proteine plasmatice (8g %); albumine 3g %; globuline

4.5%; fibrinogen 0.3 %.
- azotate neproteice ( 25 – 35 mg % ): uree; acid uric; creatina și creatinina;
amoniac; aminoacizi și polipeptide,
- neazotate: - glucide (0.1g %) → glucoza, acid lactic, acid etilic, acid citric;
lipide (0.6 g %) trigliceridele, colesterol, fosfolipide;
b) anorganice 1%:
- săruri minerale: cloruri; fosfati de Na+ , K+ ,Ca+2,Mg+2; Iod, Br, Fe, Cu;
- elementele minerale (electrolitii).

Sângele scos din circulație coaguleză și rezultă cheag și ser. După coagulare plasma
nu mai conține fibrinogen și alți factori ai coagulării, de aceea pentru a se obține
plasma în vitro (în afara orgtanismului) sângele se recoltează pe anticoagulanți.

Plasma sangvină din care au fost îndepărtate proteinele de coagulare reprezintă

serul. Elementele figurate se pot clasifica în: celule roșii (hematii/eritrocite), celule
albe (leucocite) și plachete sangvine sau trombocite.

2. Elementele figurate ale sângelui → 40 – 45 % din volumul sanguin

Hematiile (celulele roșii)

Globulele roșii prescurtat RBC (Red Blood Cell) sunt

celule transporatoare de pigment respirator (hemoglobină).
Hemoglobină (Hb, HGB) este pigemtul sanguin de natura hetero
proteica care prin proprietăţile sale fizico – chimice asigura funcţia
elementară a eritrocitului de transportor de gaze (O2 şi CO2) între
plămân şi ţesuturi.
Sunt cele mai numeroase elemente figurate, în jur de 4,5 - 5
milioane/mm3 la bărbaţi
4 – 4,5 milioane/mm3 la femei
Aceste valori pot varia în funcție de factori precum starea de sănătate,
vârstă, altitudine (peruvienii care trăiesc la altitudini de peste 5400m
pot avea până la 8.3 x 106 hematii/mm3).
Hematiile sunt celule anucleate, cu forma de disc biconcav, cu
dimensiunea 7,5 x 2m.
Patologia eritrocitului se poate exprima:
- fie printr-un deficit eritrocitar,
- fie hemoglobinic sau global (anemii)
- fie print-un exces de producţie eritrocitara (poliglobulii).
O caracteristică importantă a eritrocitelor o reprezintă elasticitatea foarte mare deoarece hematiile se pot
deforma astfel încât pot trece prin capilare (acestea având diametrul mult mai mic decât al lor, iar când
ajung în vasele mari își pot reveni la forma inițială).
RBC se dezvolta în hematopoieză din celule progenitoare eritroide. Pe parcursul procesului de maturare,
celulele produc hemoglobina pâna ce aceasta ajunge să reprezite 90% din greutatea uscată a celulei.
Celulele se maturează în apropierea unui macrofag care va ingera nucleul eritrocitului. Eritrocitele mature
nu se divid (sunt celule diferențiate terminal). Traiesc aproximativ 120 zile, dupa care sunt distruse de
celule fagocitare din ficat și splina. În fiecare secundă, în organismul uman sănătos, mor aproximativ
3.000.000 hematii. Majoritatea fierului din structura hemoglobinei este reciclat iar gruparea hem a
hemoglobinei este degradată și formează pigmentii biliari (bilirubina, biliverdina). Celulele roșii sunt
responsabile cu transportul oxigenului și dioxidului de carbon în organism.
Transportul oxigenului

4
 Competența 4. Aplica metodele de laborator pentru determinarea unor constante biologice ale organismului
și compoziției chimice a probelor biologice de analizat – BIOCHIMIA SÂNGELUI

Molecula de hemoglobină este constituită din 4 polipeptide (două lanțuri alfa și doua lanțuri beta) fiecare
dintre acestea fiind atașată la o grupare prostetică, denumită grupare hem. Fiecare grupare hem conține un
atom de fier care va lega o moleculă de oxigen și se va forma oxihemoglobina.
Reacția este reversibila.
În condiții de temperatură scazută, pH ridicat și presiune crescută a oxigenului, condiții care se
regăsesc în capilarele din plămâni se formează oxihemoglobina. Sângele care transportă oxigenul (sângele
arterial) are o culoare roșu deschis, datorită prezenței oxihemoglobinei. La nivelul țesuturilor, temperatura
crește, pH scade, iar presiunea oxigenului este scăzută și în aceste condiții, hemoglobina eliberează
oxigenul și leagă CO2, formînd carboxihemoglobină. Din acest motiv, săngele venos are o culoare roșu
închis.

Transportul CO2: dioxidul de carbon se combină cu apa și formează acidul carbonic care disociază în
protoni și anioni bicaronat. 95% din CO2 generat în țesuturi este transportat de hematii. Gazul pătrunde și
iese din celule probabil prin difuzie prin canale din membrana plasmatică. În interiorul celulei aproximativ
50% din cantitatea de CO2 se leagă la hemoglobină (la alt situs decât cel de legare al oxigenului), iar restul
este convertit în ioni bicarbonat care ies din celulă și protoni (H+) care se leagă de partea proteică a
hemoglobinei (în acest fel pH nu este modificat). Doar 5% din cantitatea de CO2 din țesuturi este dizolvat
și transportat direct în plasmă. Scăderea numărului de hematii sub limita normală poartă denumirea de
anemie. Anemia poate reprezenta însă și o scădere a cantității de hemoglobina din hematii. Cel mai adesea,
principala cauză a anemiei o reprezintă un aport alimentar de fier insuficient. Creșterea numărului de
celule roșii peste valoarea normală poartă denumirea de policitemie.

Leucocitele (celulele albe)

b). Leucocitele (celulele albe) → prescurtat WBC (White Blod Cell) sunt celule nucleate cu roluri deosebit
de importante în procesele de apărare, prin fagocitoză, producere de anticorpi şi distrugerea toxinelor de
origine microbiană.
În sângele unui adult sănătos numărul lor este de 6500/mm3 sange. Valorile normale sunt cuprinse între
4000–8000/ mm3 de sânge, numărul lor prezintă varietăţi fiziologice în funcţie de vârstă.
Creşterea acestora peste valoarea de 8000/mm3de sânge se numeşte leucocitoza, iar scăderea sub 4000/
mm3 de sânge se numeşte leucopenie.
Leucocitozele permanente sunt manifestări ale unor stări patologice precum (bolii în afecţiuni ca scarlatina,
septicemia encefaliza, holeră, etc). Când leucocitoza permanenta se produce într-o înmulţire anarhică ale
leucocitelor se produce boala leucemie (este o creştere necontrolata a leucocitelor aprox 1 milion/mm3 de
sânge).
Leucopenia se manifestă în unele boli infecţioase precum febră tifoidă, gripă, intoxicaţie cu substanţe
chimice sau prin acţiunea razelor X.

5
 Competența 4. Aplica metodele de laborator pentru determinarea unor constante biologice ale organismului
și compoziției chimice a probelor biologice de analizat – BIOCHIMIA SÂNGELUI

Clasificarea leucocitelor

Sunt mult mai puțin numeroase decât hematiile (4000-8000 /mm3). Sunt celule nucleate care participă la
apărarea imună a organismului. În funcție de prezența sau absența granulațiilor din citoplasmă se clasifică
în:
• celule fără granulații, agranulocite (mononucleare): limfocite și monocite
• granulocite, celule cu granulații (polinucleare): neutrofile, eozinofile și bazofile.
A. Leucocite mononucleare – agranulocitele
Monocitele → cele mai mari din leucocitele mononucleare; se formează în organe care au în structura
lor ţesut reticuloendotelial cum sunt: măduva osoasă, splină, ficatul, şi reprezintă formele circulante ale
celulelor macrofage. Macrofagele sunt celule mari, fagocitare care înglobează materiale străine
organismului sau celule și fragmente de celule ale organismului.
Se găsesc în sângele circulant în proporţie de 5 %. Ele au rolul să fagociteze resturi celulare şi
macrobiene, diferite particule străine, lipsite de viaţă; Nu fagocitează germeni virulenţi şi mai au rolul de
a elabora anticorpi.
În funcție de organul în care sunt localizate au denumiri specifice. Astfel macrofagele din ficat se numesc
celule Kupfer, în creier se numesc celule microgliale, în os - osteoclaste, etc.

Limfocitele → celule mici care se formează în sistemul limforeticular (timus, măduva osoasă, ganglioni
limfatici, splină, ţesutul limfatic al tubului digestiv, amigdale). Ajung în circulaţie pe cale limfatică. Ele
recircula (organe limfatice – limfa – sânge – ţesut – limfa). Există două tipuri de limfocite :
- limfocite T (65 – 80 %) → maturarea se face în timus, de unde vine şi denumirea. Sunt principalele celule
ale sistemului imun participând direct la răspunsul iumun celular. Ele reprezintă baza morfologică a
memoriei imunologice. Mediază imunitatea împotriva virusurilor, resping grefele de organe incompatibile
și cooperează cu limfocitele B în producerea de anticorpi.
Există mai multe tipuri de limfocite T, cele mai comune fiind:
- limfocitele T inflamatorii care recruteaza macrofage și neutrofile la situsul unei
infecții sau al unei leziuni tisulare;
- limfocite T citotoxică (CTL) care ucid celule infectate cu virusuri și (probabil)
celule tumorale
- celule T helper - stimulează producerea de anticorpi de către limfocitele B.
- limfocitele B → maturarea se produce în măduva osoasă. Asigură producerea de anticorpi.

B. Leucocitele polinucleare – granulocitele

Au citoplasma cu propietăți acidofile iar numărul lor reprezintă 70 % din totalul leucocitelor din sângele
circulant. Se formează în mod obişnuit în măduva osoasă. În stări patologice ele se mai pot forma şi în
splină, ganglioni limfatici sau chiar în organele unde are loc hematopoieza.
Leucocitele polinucleare pot fi de mai multe feluri:
Neutrofile → au durata de viaţă de 6 ore în sânge după care trec în ţesuturi şi au o medie de viaţă de 4 zile.
Sunt responsabile pentru răspunsului imunitar împotriva fungilor (ciupercilor) şi a infecţiilor bacteriene,
precum şi a anumitor infecţii virale. Neutrofilele reprezintă în jur de 54 – 62 % din numărul total de
leucocite şi peste 99 % din numărul total de granulocite. Numele lor provine de la faptul că aceste celule au
afinitate atât pentru coloranții acizi (eozina), cât şi pentru coloranţii bazici, dând o coloraţie roz neutră.
Neutrofilele au prioritatea de a fagocita şi distruge prin digerare germenii virulenţi precum şi resturile
celulare şi microbiene.
Neutrofilele sunt elemente sangvine care răspund la semnale chemotactice și părăsesc capilarele printr-un
proces complex care implică marginația celulelor (apropierea de endoteliul vaselor sangvine), atașarea la
peretele vasului și ieșirea din capilar prin spațiul dintre celulele endoteliale (proces denumit extravazare
sau diapedeza). Migrarea este determinată de mai mulți factori: substanțe produse de microorganisme,
semnale emise de celule participante la procesul inflamator, etc. De exemplu, interleukina 1 (IL-1) este
eliberată de macrofage în caz de infecții sau leziuni tisulare; histamina este produsă de bazofilele
circulante, celule mastocite și plachete sangvine și are ca efect dilatarea capilarelor și a venelor.
Neutrofilele sunt cele mai abundente celule albe. La nivelul țesuturilor infectate, neutrofilele anihilează
6
 Competența 4. Aplica metodele de laborator pentru determinarea unor constante biologice ale organismului
și compoziției chimice a probelor biologice de analizat – BIOCHIMIA SÂNGELUI

organismele invadatoare (ex. bacterii) și apoi le ingeră prin fagocitoză. Acest proces are loc în
permanență chiar și la persoanele sănătoase. Neutofilele țin sub control populațiile de bacterii existente în
mod normal în organismul uman în colon, cavitatea bucală sau la nivelul gâtului. În cazuri patologice, când
numărul de neutrofile scade (radiații, chemoterapie, stress), aceste bacterii scapă de sub control,
proliferează excesiv și apar infecțiile oportuniste.

Acidofile (eozinofile) → celule mobile, cu originea în măduva osoasă, urmând acelaşi model de
proliferare, diferenţiere, maturare şi eliberare în sânge ca şi granulocitele neutrofile.
La indivizii sănătoşi se găsesc în număr mic în sânge, dar devin predominante în sânge şi ţesuturi în
asociere cu diferite boli alergice, parazitare sau boli maligne. Prezintă un nucleu bilobat şi au o durată de
viaţă în sângele circulant de aproximativ 12 ore. Principalul rol al eozinofilelor este cel antiparazitar, având
şi rol în catabolizarea complexelor antigen anticorp. Ele intervin de asemenea în reacţia de
hipersensibilitate de tip 1 (anafilaxie), unde au rol de catabolizare a histaminei.
Eozinofilele acționează în special în cazul parazitozelor, mai ales în cazul paraziților mari. Granulele
eozinofilelor conțin substanțe citotoxice, care sunt eliberate asupra parazitului. Printre substanțele din
granule se numară proteina bazica majora (MBP - major basic protein), proteine cationice, peroxidaza,
arilsulfataza B, fosfolipaza D si histaminaza. Acest amestec este capabil să distrugă membranele
parazitului.

Bazofile → cele mai puţin numeroase dintre leucocite în proporţie de 0,5% conţin heparină şi histamina
(rol în anticoagulare,substanţe vaso dilatatoare) numărul lor creşte în stadiile tardive ale infecţiilor.
Bazofilele apar în majoritatea reacțiilor inflamatorii, în special cele care implică alergiile. Heparină,
conținută de bazofile, este un anticoagulant care previne coagularea prea rapidă a sângelu
Bazofilele sunt celule nefagocitare care, atunci când sunt activate eliberează numeroși compuși din
granulele bazofile din citoplasma lor. Joaca un rol major în răspunsurile alergice, în special în cazul
reacțiilor hipersenzitive de tip I. Bazofilele sunt implicate în răspunsul anafilactic. Anafilaxia este o reacție
de hipersensibilitate specifică, care apare la a doua expunere la aceleși antigen. Forma cea mai gravă este
șocul anafilactic. O bună definiție clinică a reacției anafilactice ține cont de prezența a două manifestari
severe: dificultatea respiratorie (prin edem laringian sau criză de astm) și hipotensiunea. Numărul
bazofilelor crește și în timpul infecțiilor. Granulele conțin o serie de mediatori: histamina, serotonina,
prostaglandine și leukotriene, cu rol de a crește fluxul sangvin în zona lezată.
Anticorp → moleculă de natură proteică (globulină), produsă în organitele limforeticulare sanguine
denumite limfocite, capabilă să recunoască o particulă străina de organism, denumită antigen, şi să
declanşeze o reacţie imunologică, care are ca rezultat îndepărtarea respectivei particule.

c) Trombocitele (plachetele sanguine) → sunt cele mai mici elemente sanguine, anucleate, ce iau
naştere în măduva osoasă hematogena. Funcţia lor este de a participa la hemostaza prin elaborarea
factorilor de coagulare. Au o durată scurtă de viaţă de aprox. o săptămână.

Plachete sangvine - Trombocitele

Trombocitele sunt cele mai mici elemente sanguine (au diametrul de 2- 5μ), anucleate, cu formă rotundă
sau rotund-ovală şi plată ce iau naştere în măduva osoasă hematogena. Funcţia lor este de a participa la
hemostază prin elaborarea factorilor de coagulare şi în retracţia cheagurilor formate. Au o durată scurtă de
viaţă de aprox. o săptămână.
În cazul lezării unui vas de sânge, plachetele sangvine se dispun într-o rețea de fibrină insolubilă formând
cheagul sangvin. În mod normal sunt în număr de 150.000-350.000 / mm3. Numărul lor este reglat prin
mecanisme homeostatice (feedback negativ). Atunci când numărul plachetelor scade sub 50.000 apar
probleme de coagulare.
Trombopoieza reprezintă una din laturile hematopoezei în urma căreia se formează trombocitele.
Din hemohistoblast, prima celulă care se dezvoltă în seria trombocitară este megacarioblastul.
Megacarioblastul, care se formează în măduva roşie a oaselor, este o celulă mare şi uninucletă, din care
prin mitoză se formează megacariocitul. Megacariocitul reprezintă o celulă mai mare decât cea de origine,
7
 Competența 4. Aplica metodele de laborator pentru determinarea unor constante biologice ale organismului
și compoziției chimice a probelor biologice de analizat – BIOCHIMIA SÂNGELUI

fiind uninucleată la început (stadiu de premegacariocit) şi polinucleată la maturitate. Megacariocitul

complet matur este o celulă gigantică, având diametrul de 40-75μ.
Megacariocitul prezintă o citoplasmă abundentă, cu un pH slab alcalin, în care nucleii, în timpul creşterii
celulare, se divid simultan. Megacariocitele sunt elemente fixe ale măduvei osoase. Ele îşi elimină în
curentul sanguin, la maturitate, numai mugurii citoplasmatici, care reprezintă de fapt trombocitele

Rolul antihemoragic al trombocitelor

Trombocitele îşi exercită funcţia antihemoragică pe trei căi principale:
- iniţierea coagulării,
- vasoconstricţie locală,
- formarea unui tampon mecanic.
Suprafaţa trombocitelor poartă o sarcină electrică negativă, astfel încât, în mod normal, ele sunt respinse
de endoteliul vascular, încărcat cu aceeaşi sarcină. Trombocitele, în acelaşi timp, se resping şi între ele.
De asemenea ele sunt în corelaţie cu tensiunea oxigenului din sânge (aşa se explică numărul mai mare de
trombocite în sângele arterial şi în sângele pulmonar). Prin lezarea unui ţesut, pereţii interni din vasele
sanguine afectate, îşi reduc cu mult potenţialul electric. Într-o astfel de situaţie, trombocitele sunt atrase
spre locul lezat şi datorită suprafeţei lipicioase, aderă de peretele vascular. Odată cu aderenţa are loc şi
aglutinarea (alipirea) trombocitelor între ele. Aglutinarea conduce cu sine la dezintegrarea trombocitelor,
care pun în libertate o substanţă, numită tromboplastina, care în prezenţa calciului, declanşează
mecanismul coagulării. Tot din dezintegrarea trombocitelor, care, pe parcursul acestui proces, pun în
libertate enzime: tromboplastină sau trombokinază. Trombokinaza acţionează asupra protrombinei, care
trece în trombină. Trombina reprezintă un ferment care transformă, în prezenţa calciului, fibrinogenului în
fibrină. În acest mod se declanşează mecanismul coagulării

8
 Competența 4. Aplica metodele de laborator pentru determinarea unor constante biologice ale organismului
și compoziției chimice a probelor biologice de analizat – BIOCHIMIA SÂNGELUI

Tot din dezintegrarea trombocitelor, rezultă serotonina, hormon tisular cu o puternică acţiune
vasoconstrictoare locală. Înainte de dezintegrarea totală, între trombocitele aglutinate, se depune fibrină,
care provin din plasmă. Aderarea trombocitelor la locul leziunii şi impregnarea lor cu fibrină, acţionează ca
un tampon mecanic pentru vasele rupte, prevenind hemoragia prelungită.
După iniţierea procesului de coagulare, reţeaua de fibrină, prinde ca într-un năvod prelungirile
trombocitelor, formându-se cheagul (trombusul). Trombocitele prin aderarea şi aglutinarea în zonele
endoteliului lezat al vaselor de sânge formează aşa numitele plăci sau plachete albe. Pe aceste plăci albe se
depune ulterior cheagul .
În absenţa trombocitelor, cheagul format nu se desprinde de vasul care îl conţine. Înainte de dezintegrarea
finală, placa trombocitară se desprinde de pe endoteliu, împreună cu întreg cheagul. În această situaţie,
reţeaua de fibrină devine mai compactă strângând cheagul.
Dacă numărul, aderenţa sau răspunsul trombocitelor este exagerat, mai ales în prezenţa şi a altor factori
(încetinirea locală a circulaţiei) se produce o tromboză intravasculară (un cheag care astupă (înfundă) vasul
de sânge).
Instalarea trombozei este împiedicată de către antiagregantele plachetare, care inhibă formarea plăcilor
albe, precum şi de către anticoagulante, care inhibă procesul de coagulare (antiagregantele plachetare şi
anticoagulantele sunt principii antitrombozice). Rezultă deci, că formarea trombusului, atât de des implicat
în infarcte şi în accidentele cerebrale, are 2 principale cauze; conglomerarea excesivă a trombocitelor şi
vâscozitatea prea mare a sângelui, care prezintă o încărcătură mare de fibrine.

Principiile antiagregante plachetare, faţă de anticoagulante, prezintă avantajul de a nu fluidifica excesiv

sângele şi deci, de a nu predispune la hemoragii

Numărul trombocitelor, raportat la un volum constant de sânge, dă indicaţii în legătură cu starea de

sănătate. Numărul normal de trombocite este cuprins între 100000 - 500000/microlitru (mm3). Deoarece
trombocitele nu sunt repartizate uniform (în sângele pulmonar ele sunt mai numeroase iar în sângele venos
mai puţine) la analizele obişnuite se vor calcula numărul de trombocite din sângele arterial al unui membru
superior. Valoarea normală în acest caz este cuprinsă între 150000 - 300000 (400000 - după alte evaluări).

Valoare crescută
Valoare scăzută Valoare normală
(trombocitoză)
(trombocitopenie)
sub 100000 150000 - 300000 peste 450000

9
 Competența 4. Aplica metodele de laborator pentru determinarea unor constante biologice ale organismului
și compoziției chimice a probelor biologice de analizat – BIOCHIMIA SÂNGELUI

Valoarea mică a numărului de trombocite - numărul trombocitelor scade când se trece brusc de la poziţia
orizontală la cea ortostatică, la începutul fluxului menstrual (scade uneori cu 50%), în urma transfuziilor, în
caz de radioterapie sau chimioterapie, la expunerea la raze ultraviolete, dar şi în unele afecţiuni ca: anemie
hemolitică, hepatită, leucemie, prezenţa unor anticorpi care distrug trombocitele. Când numărul de
trombocite scade sub nivelul de 100000/mm3 (trombocitopenie), creşte riscul apariţiei unor hemoragii.

Valoarea mare a numărului de trombocite - valoarea numerică a trombocitelor creşte mai mult sau mai
puţin, în urma unui efort fizic intens, odată cu creşterea altitudinii şi cu scăderea temperaturii ambientale,
în caz de deshidratare, în stres, în urma unor
traumatisme, la sfârşitul perioadei menstruale, în
timpul travaliului. De asemenea, această valoare
apare crescută în unele stări deteriorate ale
organismului, ca: anemia feriprivă, anumite
cancere, infecţii, reumatism, inflamaţii de orice
natură, leucemie mieloida cronica,
posthemoragie, splenectomie. Valoarea prea
ridicată a numărului de trombocite
(trombocitoză), dacă se menţine mai mult timp,
poate conduce la apariţia de cheaguri, cu posibile
consecinţe grave (tromboflebită, infarct,
accidente cerebrale).
Trombina este o enzimă sanguină, de origine
hepatică, care în prezenţa calciului, realizează transformarea fibrinogenului în fibrină. Prin această acţiune,
trombina se dovedeşte a fi un factor important în coagularea sângelui
În sânge, în condiţii normale, trombina nu este prezentă. În schimb circulă precursorul ei; protrombina.
Trecerea protrombinei în trombină se realizează doar când în flux apar anumite enzime, reunite sub
denumirea de Trombokinază sau tromboplastină. Trombokinaza este elaborată de către trombocitele aflate
în curs de dezintegrare, reprezentând principala iniţiatoare a coagulării.

Schema coagulării sângelui

Hemostaza - oprirea unei hemoragii

Factorii implicaţi în hemostază interacţionează în următoarea secvenţă:
Hemostaza primară
Vascoconstricţie
• Formarea trombului alb trombocitar
Hemostaza secundară
• Activarea coagulării
• Formarea cheagului de fibrină
• Retracţia şi liza cheagului - Fibrinoliza

GRUPA SANGUINĂ

Termenul de grupă sanguină este folosit pentru a caracteriza sângele unui individ în funcţie de prezenţa
sau absenţa unui antigen pe suprafaţa eritrocitelor acestuia. Deşi aceste antigene sunt prezente şi pe
leucocite (nu şi pe trombocite), în mod curent se consideră că doar eritrocitele prezintă importanţă pentru
stabilirea grupelor sanguine.
Grupa sanguină a unei persoane depinde de antigenii (substanţe care stimulează răspunsul sistemului
imunitar) prezenţi la suprafaţa globulelor roşii. Când o persoană primeşte sânge, antigenii anunţă
organismul că este vorba de un corp străin. Aceştia determină dacă o transfuzie de sânge va fi acceptată sau
nu.

10
 Competența 4. Aplica metodele de laborator pentru determinarea unor constante biologice ale organismului
și compoziției chimice a probelor biologice de analizat – BIOCHIMIA SÂNGELUI

Importanţa grupelor sanguine rezidă în indicarea compatibilităţii sau incompatibilităţii dintre donator şi
primitor în cazul transfuziilor.
Datorită faptului că reactia antigen-anticorp la care participă antigenele de grup sanguin şi anticorpii lor
specifici este una de aglutinare (se soldează cu aglutinarea hematiilor) antigenele se mai numesc şi
aglutinogene, iar anticorpii şi aglutinine.
În practica medicală curentă prezintă importanţă sistemele AB0 şi Rh.

1. Sistemul AB0 → se bazează pe existenţa a două aglutinogene, notate A şi B, şi a două aglutinine

specifice: α (anti A) şi respectiv β (anti B). Astfel, s-au descoperit patru grupe sanguine diferite: A, B,
AB și 0. Diferența acestora era dată de prezența antigenilor la suprafața globulelor roșii. Excepția o
constituie grupa 0 (denumire provenită de la faptul ca nu conține antigeni), ale cărei globule roșii conțin
totuși o substanță cu rol de antigen, denumită aglutinogen.
La români, frecvenţa este:

Grupa 0 34%
Grupa A 41%
Grupa B 19%
Grupa AB 6%

În populaţia globală, frecvenţele sunt:

Grupa 0 46%
Grupa A 40%
Grupa B 10%
Grupa AB 4%

2. Sistemul Rh → clasifică sângele uman după prezenţa sau absenţa unor proteine specifice pe suprafaţa
hematiilor. Acesta se bazează pe prezenta a cinci antigeni: D, C, E, c si e.
Persoanele cu Rh pozitiv sunt cele care poseda antigenul D. Cine are această substanță are Rh + (pozitiv),
cine nu prezintă are Rh – (negativ).
Statutul Rh se asociază obligatoriu grupei din sistemul AB0, astfel că “grupa sanguină” este exprimată prin
adăugarea semnului + sau – la grupa AB0; de exemplu: A+, B+, 0+, 0- etc. Aceste informaţii reprezintă
minimul necesar în practica medicală pentru realizarea unei transfuzii. Potrivit statisticilor, aproximativ
85% din populație au Rh pozitiv, în timp ce restul de15% au Rh negativ.
Grupa de sânge este o caracteristică moştenită de la părinţi, care determină compatibilitatea cu alte
persoane în situaţia unei transfuzii de sânge.
Pentru a preveni accidentele, transfuzia se face respectând cu strictețe anumite legi. Astfel, indivizii cu
grupa sanguinã AB pot primi sânge, fãrã nici un risc, de la toate celelalte grupe, motiv pentru care sunt
denumiti “primitori universali”. Ei nu pot însã dona sânge decât persoanelor care au grupe AB.
Sângele din grupa 0 poate fi transfuzat tuturor indivizilor, indiferent de grupã, detinãtorii grupei 0 fiind
denumiti și “donatori universali”. In schimb, ele nu pot primi sânge decat de la grupa lor de sange 0.
Grupa A doneazã grupelor A si AB si primeste sânge de la grupa A sau de la 0. Grupa B doneazã grupelor
B si AB si primeste numai de la grupele B si 0. In transfuzie avem doua posturi, a celui care doneaza si a
celui care primeste. Avem astfel :
a). Postura celui care primeste → persoanele cu Rh+ pot primi sange de la persoane cu Rh+ cat si cu Rh-,
insa persoanele cu Rh- nu pot primi sange decat de la persoanele cu Rh- si NU de la persoanele cu Rh+.

11
 Competența 4. Aplica metodele de laborator pentru determinarea unor constante biologice ale organismului
și compoziției chimice a probelor biologice de analizat – BIOCHIMIA SÂNGELUI

Persoanele cu Rh negativ vor avea o reactie la transfuzie daca vor primi sange tip Rh pozitiv. Reactiile la
transfuzii cauzate de incompatibilitate Rh pot fi grave.
b). Postura donatorului → sângele Rh+ poate fi donat doar indivizilor Rh+, pe când cel Rh- se
poate dona la Rh- şi Rh+ fără nici o problemă, deoarece în sistemul Rh nu există anticorpi în absenţa
factorului antigenic.
Organismul unei persoane, cu Rh negativ pe hematii care primeste o transfuzie cu sânge care are Rh
pozitiv va reacționa ca și cum ar lua contact cu un corp strain (la fel cum reacționează la bacterii, virusuri
sau alți corpi străini cu care organismul intră în contact). În consecință, va încerca să distruga acest Rh,
însa Rh-ul fiind atașat hematiilor, organismul le va distruge și pe ele. Astfel apar accidentele
postransfuzionale, care se manifesta asemanator unei anemii (boala în care scade numărul globulele roșii
din sânge)

TEMĂ

PRINCIPALELE CONSTANTE BIOLOGICE

hemoleucograma, VSH, timp de sângerare, timp de coagulare, hematocrit, glicemie,

In alta parte !!!!

Sângele este un ţesut lichid de origine mezenchimală, format dintr-o substanţă fundamentală interstiţială,
plasmă, în care se găsesc elementele figurate. Raportul dintre volumul plasmei şi cel al elementelor
figurate se determină cu ajutorul hematocritului.
În practică, termenul de hematocrit exprimă relaţia procentuală dintre volumul elementelor figurate şi cel
al plasmei, sau doar volumul procentual al elementelor figurate. La om, media valorilor hematocritului
este de 46 / 54 ( sau 46% ).

formula leucocitară - examen de laborator de rutină în practica medicală

pe frotiul de sânge periferic colorat MGG se pot identifica tipurile celulare care compun formula
leucocitară normală

Număr total de leucocite 4.000 - 8.000/mm3

Neutrofile nesegmentate 1- 3 %

Neutrofile segmentate 60 - 66 %

Eozinofile 1-3%

Bazofile 0-1%

Limfocite 25 - 30 %
Monocite 6-8%

12