CUPRINS

CAPITOLUL I. pag.3
1.1. Sângele. Volumul sangvin pag.3
1.2. Componentele sângelui pag.3
1.3. Funcțiile sângelui pag.4
1.4. Proprietățile sângelui pag.5
1.5. Grupele de sânge. Factorul Rh pag.5
CAPITOLUL II. Transfuzia de sânge
2.1. Definiție pag.7
2.2. Indicațiile transfuziei pag.7
2.3. Produse sagvine utilizate pentru transfuzie pag.9
2.4. Factori de eroare în determinarea grupelor de sânge pag.16
2.5. Accidente imunologice pag.20
CAPITOLUL III. Tehnica transfuziei de sânge pag.23
Concluzii
Bibliografie
Anexe

1
 ARGUMENT

Sângele reprezintă acea parte a mediului intern al organismului, care prin

circulaţie asigură transportul unor celule cu funcţii, specializate şi a diferitelor substanţe
necesare pentru menţinerea vieţii celulare şi a organismului ca unitate.
Sângele este format dintr-o parte lichidă: 55% - plasmă sanguină şi elemente figurate - 45%
din volumul sângelui. Sângele este în strânsă legătură cu lichidul interstiţial, prin intermediul
căruia se fac schimburile de substanţe între sânge şi celule.
Funcţiile sângelui rezultă din funcţiile diferitelor celule şi substanţe pe care le transportă,
trebuie amintit în primul rând funcţia de transport a oxigenului, de apărare antiinfecţioasă, de
transport al substanţelor cu rol nutritiv şi a produşilor activităţii celulare apoi aceea de menţinere
constantă a compoziţiei mediului intern şi de coordonare funcţională (prin transportul substanţelor
cu rol hormonal).
Marea majoritate a complicaţiilor post-transfuzionale ţin de nerespectarea regulilor
obligatorii ale transfuziei.
Pe lângă greşelile în determinarea grupelor sanguine ele pot ţine de calitatea
sângelui transfuzat şi de calitatea soluţiilor stabilizatoare, de tehnica transfuziei şi de
reactivitatea şi starea organismului primitor.
Pe măsură ce tehnica conservării sângelui a fost pusă la punct şi determinarea
grupelor sanguine crescută de un număr cât mai mare de medici, pe aceeaşi măsură a scăzut şi
numărul accidentelor post transfuzionale.
În concluzie factorii de eroare în determinarea grupei de sânge sunt multiplii și intervin destul
de des determinând interpretări greșite atunci când nu se cunoaște mecanismul lor de acțiune.
Cunoașterea acestora este obligatorie pentru personalul de specialitate care au o răspundere mare în
determinarea grupelor sangvine.
Pseudoaglutinarea, autoaglutinarea, panaglutinarea sunt fenomene care îngreunează frecvent
determinările de grup sangvin sau administrarea unei transfuzii. Sângele bolnavilor, care prezintă
astfel de reacții false de aglutinare, este luat drept un AB(IV), ceea ce explică majoritatea confuziilor
care se fac cu această grupă. Din aceste motive este prudent ca centrele de transfuzie să nu livreze la
cerere sânge AB(IV), decât în cazuri speciale și atunci când corectitudinea grupei sangvine este
asigurată de persoane competente.

2
 CAPITOLUL I
1.1. Sângele. Volumul sangvin
Sângele este un ţesut lichid, compus dintr-o parte lichidă (plasmă - 55%) şi una solidă (elemente
figurate  – 45 %), care circulă într-un sistem închis de vase (sistemul circulator). Reprezintă 6 – 8%
din greutatea corporală.
1.2. Componentele sângelui
Sângele este un ţesut mobil, lichid, complex, alcătuit din plasmă în care se află în suspensie
elementele figurate: eritrocite, leucocite şi trombocite.
Valorile normale ale elementelor figurate sunt:
Eritrocite - femei: 4 200 000 – 4 500 000/mm3
- bărbaţi: 4 500 000 – 5 500 000/mm3
Leucocite 4 000 – 9 000/mm3
- granulocite 65 – 70%
- limfocite 25 – 30%
- monocite 4 – 8%
- eozinofile 1 – 4%
- bazofile 0%
Trombocite 150 000 – 350 000/mm3
Plasma sanguină reprezintă 55 – 60% din volumul total de sânge, fiind alcătuită din 90% apă
şi 10% reziduu uscat, din care 9% substanţe organice şi 1% substanţe anorganice.
Substanţele organice sunt reprezentate de către:
componente organice neazotate: glucide, lipide, trigliceride, acizi graşi liberi, fosfolipide;
componente organice azotate neproteice: uree, acid uric, creatina, creatinina, hemoglobina,
bilirubina;
componente organice azotate proteice: proteine plasmatice, proteine serice, fibrinogen plasmatic,
enzime serice.
Substanţele anorganice sunt reprezentate de cloruri, sulfaţi, fosfaţi, bicarbonaţi de sodiu sau
potasiu, calciu, magneziu, fier şi o serie de oligoelemente: cobalt, zinc, mangan, fluor, cupru, etc.
Plasma este un lichid de culoare alb-gălbuie, culoare ce poate varia în funcţie de creşterea sau
scăderea, în afara limitelor normale, ale unor componenţi: bilirubină, hemoglobină, lipide.
Sângele, împreună cu limfa şi lichidul interstiţial alcătuiesc mediul intern al organismului.

3
1.3. Funcțiile sângelui
Prin rolul său de transport sângele îndeplineşte o multitudine de alte funcţii în organism:
Funcţiile sângelui se împart în două grupe mari :
A. Vehicularea tuturor elementelor necesare vieţii celulare.
a). Funcţia respiratorie → transportarea oxigenului necesar oxidărilor biologice şi a CO2  rezultat din
oxidări.
b). Funcţia de nutriţie → sângele transportă  substanţele nutritive, cum sunt glucoza, aminoacizi,
acizi graşi, vitamine, care rezultă ca produşi finali ai etapei digestive a trofinelor, de la nivelul
intestinului subţire, prin capilarele sanguine, vena portă, la ficat şi apoi prin vena suprahepatică în
circulaţia generală şi prin aceasta la ţesuturi.
c). Funcţia de excreţie → se realizează prin mecanismul de transport a produşilor finali de
catabolizare în cadrul metabolismului intermediar.Tot aici vorbim despre deșeurile eliminate de
celule și epurarea sângelui.Dacă sângele din sistemul circulator nu ar reuşi să îndeplinească un rol
epurator satisfăcător, ţesuturile şi celulele din care sunt alcătuite ar fi ucise în câteva zile de către
otrăvuri. Ajunge ca circulaţia într-o anumită zonă a corpului să încetinească sau să se oprească pentru
o perioadă scurtă de timp, ca mediul local să devină acid şi toxic. Însă organismul posedă capacităţi
uimitoare prin care reuşeşte să purifice sângele, ajutându-se de două perechi de organe fundamentale:
plămânii şi rinichii.
Străbătând plămânii, sângele se descarcă de dioxidul de carbon precum şi de o serie de compuşi
rezidual volatili (alcooli, corpi cetonici, etc.). Rinichii, filtrează sângele şi selectează acele substanţe
indispensabile (mai ales săruri saruri minerale), pe care le redă sistemului circulator, eliminând, pe
cale urinară, reziduurile.
d). Funcţia de apărare a organismului → sângele are capacitatea de a transporta substanţele ce
intervin în reacţiile specifice şi nespecifice de apărare. Prin proteinele anticorpi, limfocitele T şi B,
macrofagele şi plasmocite, sângele asigura desfăşurarea proceselor imune faţă de agenţii infecţioşi –
virusuri şi bacterii – sau proteine străine.
e). Funcţia de realizare a hemostazei → trombocitele pot determina oprirea sângerării la nivelul unui
vas sanguin mic sau mijlociu.
B. Reglarea şi mentinerea constantă a echilibrelor fizico – chimice ale mediului intern, după
cum urmează:
- izoionia → păstrarea constanta a concentraţiilor şi raporturilor ionice şi a echilibrului acido – bazic.

4
- izotonia → menţinerea la un nivel constant a presiunii osmotice a sângelui. Presiunea
osmotică → echilibru dinamic în cadrul celulelor vii, menţinând constant raportul moleculelor de
apă ce intră şi ies din celulă. Osmoza → difuziunea (amestecarea, pătrunderea) solventului (apei) în
general printr-o membrană (semi) permeabilă ca de exemplu celulele vii datorită permeabilităţii
membranei celulare şi poate fi simplă sau facilitată.
- izotermia → menţinerea constantă a temperaturii corpului prin circulaţia constantă a sagelui.
1.4. Proprietățile sângelui
Din punct de vedere fizico-chimic sângele este o suspensie, cu alte cuvinte un amestec de
lichide, gaze, substanțe solide printre care se înțeleg și celulele.
Sângele prin conținutul său de eritrocite (globule roșii) în comparație cu plasma având o vâscozitate
mai mare, creșterea hematocritului influențează pozitiv creșterea vâscozității sângelui, care
determină încetinirea curentului sanguin, prin proprietatea plastică a eritrocitelor.
Sângele nu se comportă ca o suspensie ci ca emulsie. Valoarea pH-ului sanguin fiind 7,4 care prin
diferite procese tampon va fi menținută constant, evitând fenomenele dăunătoare organismului de
acidoză sau alcaloză.
Culoarea roșie a sângelui este datorată pigmentului (cu fier) hemoglobină din eritrocite care încărcate
cu oxigen au o culoare mai deschisă.
1.5. Grupele de sânge și factorul Rh
Grupele sangvine.Americanul de origine austriacă Karl Landsteiner, patologist și
imunologist, descoperă în anul 1900, trei tipuri de sânge uman, ulterior numite A, B și O. În anul
1902 el descoperă și tipul patru ce primește denimirea AB. Karl Landsteiner a câștigat în 1930
Premiul Nobel pentru medicină. El a descoperit cele patru mari grupe de sânge. Deși tot sângele
uman pare la fel, atunci când este testat folosind substanțe speciale, diferențele devin vizibile.
Principalele grupe de sânge sunt: A(II), B(III), AB(IV) și 0(I). Literele simbolizează doi
antigeni/aglutinogeni (substanțe care pot fi atacate de către sistemul imunitar) denumite A și B
• Grupa de sânge A, are doar antigenul A
• Grupa de sânge B, are doar antigenul B
• Grupa AB posedă ambele antigene
• Grupa O nu posedă antigene
În prezent există 29 de sisteme de grupe sangvine recunoscute de ISBT (International Society of
Blood Transfusion).

5
Dintre aceste sisteme, cele mai cunoscute și cele mai importante în cazul transfuziilor sunt sistemle
ABO și Rhesus (Rh).
Sistemul antigenic Rh a fost descoperit de Landsteiner și Wiener în membranele hematiilor
de la maimuța Macaccus Rhessus. Sistemul se aseamană cu sistemul ABO și cu anticorpii de
histocompatibilitate HLA și este larg răspandit. Există trei perechi de antigene Rh: Cc, Dd și Ee.
Dintre acestea, cel mai antigenic și cel mai important este antigenul D, denumit și antigenul Rh.
Antigenul apare în săptămâna a 6-a de viață intrauterină și crește progresiv în membrane
eritroblaștilor, până la maturizare. Anticorpii anti-Rh fac parte din clasa imunoglobulinelor G (IgG)
care pot trece bariera placentară. Spre deosebire de cazul antigenelor și anticorpilor din sistemul
ABO, la persoanele cu grup Rh- lipsesc atât antigenele de pe suprafața hematiilor cât și anticorpii din
ser. Aceste persoane pot sintetiza însă anticorpi anti-Rh în urma unor transfuzii greșite sau în cazul
unei sarcini în care mama are Rh- iar copilul Rh+.
Aplicația directă a determinarii factorului Rh este diagnosticul prenatal prin amniocenteză
pentru a depista incompatibilitatea feto-maternală. Această incompatibilitate stă la baza bolii
prenatale denumită eritroblastoză fetală sau boala hemolitică a nou-născutului. Boala apare ca
urmare a imunizarii mamei cu Rh- împotriva antigenului D de pe membrane eritrocitelor fătului cu
Rh+, moștenit de la tată.
Imunizarea mamei se produce în ultima parte a sarcinii și în special la naștere când, are loc o
creștere a numărului de eritrocite ce trec în sângele mamei. La prima sarcină, titrul anticorpilor anti-
Rh nu este atât de mare încât să apară probleme. Incepând însă cu a doua sarcină, copii vor manifesta
boala deoarece anticorpii din sângele mamei traversează bariera placentară, ajung în sângele fătului
și distrug hematiile acestuia. Gravitatea bolii este direct proporțională cu concentrația de anticorpi
anti-Rh care crește odată cu numărul de sarcini.

6
 CAPITOLUL II
Transfuzia de sânge

2.1. Definiția. Transfuzia este o metodă activă de tratament biologic ce introduce în sistemul
circulator al unui bolnav sânge şi/sau derivate de sânge (plasmă, concentrat leucocitar, eritrocitar sau
plachetar, derivaţi de plasmă etc.) cu scopul compensării deficienţelor hematologice generate de
dezechilibrul producţie versus pierdere. Studiile lui Landsteiner au delimitat era empirică a
transfuziei de cea modernă, prin descrierea celor 4 grupe sanguine din sistemul ABO, rezultate ale
combinaţiei directe dintre antigenele eritrocitare specifice (aglutinogenele A şi B) şi anticorpii
corespunzători plasmatici (aglutininele α și β). Prezenţa unui antigen exclude anticorpul plasmatic
din sângele aceluiaşi bolnav, titulatura grupei sanguine fiind dată de antigenul eritrocitar
(aglutinogenul A sau B) asociat unei cifre romane, astfel: 0 I, A II, B III şi AB IV.
2.2. Indicațiile transfuziei:
Cum este deseori cazul în medicină, raportul dintre beneficii şi transfuzia de sânge necesită o
examinare atentă. Astăzi decizia de efectuare a transfuziei nu se poate baza numai pe concentrația de
hemoglobină sau valoarea hematocritului. Într-o anumită situație clinică, toleranța la anemie va
depinde de abilitatea pacientului de a-şi regla mecanismele de compensare, în conformitate cu
nevoile metabolice. Trebuie însă permanent avut în vedere că menținerea volumului circulator are o
importanță deosebit de mare. Scăderea cu mai mult de 30% a volumului circulator este mult mai
periculoasa decât anemia severa (Hb).
Refacerea volemiei. Sângele integral este indicat a fi administrat pentru a restaura volumul
intravascular dar și volumul hematiilor în pierderile prin hemoragie internă sau hemoragie externă.
Plasma proaspată congelată, porțiunea fluidă a sângelui, este de asemenea indicată a fi transfuzată
acestei categorii de pacienți deoarece există și o depletie importantă a factorilor coagulării. Riscurile
asociate cu transfuzia de sânge, de natură infecțioasă dar şi imunologice, continuă să modifice
practica transfuziei de sânge.Variațiile substanțiale ale practicii de transfuzare există în continuare, în
ciuda opiniilor generate la diferite conferințe naționale de consens, şi de publicarea a numeroase
ghiduri. Cel mai important obiectiv terapeutic în aceasta situație este refacerea volemiei. Menținerea
livrării tisulare de oxigen în timpul anemiei normovolemice acute depinde şi de creşterea debitului
cardiac şi de creşterea raportului de extracție al oxigenului. Contribuția relativă a acestor mecanisme
va depinde de abilitatea organismului de a le declanşa pe fiecare.

7
Aceste mecanisme permit ca şi consumul sistemic de oxigen să rămână constant, până când
hematocritul scade la 10%, moment în care de dezvoltă hipoxia tisulară. Studiile experimentale la
diferite specii de animale au demonstrat că această concentrație critică de hemoglobină este în jurul
valorii de 4 g/dl. Valorile corespondente sunt dificil de obținut la om..Un studiu recent a demonstrat
că hemodiluția normovolemică acută la o concentrație a hemoglobinei de 5 g/dl este bine tolerată la
voluntarii sănătoşi. Toleranța la anemia acută depinde nu numai de integritatea mecanismelor
compensatorii, ci şi de nivelul cererii tisulare de oxigen. Pentru un debit cardiac dat şi raport de
extracție a oxigenului, orice scădere a necesarului tisular de oxigen va avea ca rezultat o toleranță
crescută la anemie acută, şi invers. Orice creştere a nevoii tisulare de oxigen ca scade de asemenea şi
toleranța pacienților la anemia acută. Acest fapt este important în special în timpul fazei de
recuperare din anestezie, caz în care consumul de oxigen poate fi multiplicat cu 2. În bolile clinice,
majoritatea mecanismelor compensatorii pentru anemie sunt reduse de prezența hipovolemiei,
hipoxemiei, funcției miocardice deprimate şi / sau capabilităților scăzute de extracție a oxigenului. În
plus, necesarul tisular de oxigen este deseori crescut în aceste situații ca rezultat al febrei, durerii,
stresului sau lucrului mecanic respiratoriu crescut. Toate aceste concepte trebuie aplicate nu numai la
nivel global, ci şi la nivel de organe.
Refacerea capacității de transport a O2. În această situație cel mai indicat preparat de sânge
este concentratul eritrocitar (masa eritrocitară). Astăzi nu este recunoscută o valoare prag pentru
valorile Hb și Ht (sub 7 g Hb/dl respectiv 30% Ht) care sa impună administrarea sângelui.
Concentrația corespunzătoare de hemoglobină într-o anumită situație clinică depinde dacă este
purtată o cantitate suficientă de oxigen la țesuturi, pentru a le îndeplini necesarurile metabolice.
Utilizarea concentrației hemoglobinei ca singur declanşator al transfuziei va avea ca rezultat
transfuzarea unei cantități mai mari de sânge la anumiți pacienți, şi a unei cantități mai mici la alții.
Erorile de laborator, gradul de hemodiluție şi prezența de pierderi de sânge oculte sunt factori
diferiți, care fac transfuzia bazată pe concentrația de hemoglobină un declanşator impropriu. Este
important de evaluat curba de disociație a oxihemoglobinei. Bazându-se pe efectul Bohr, o
schimbare a curbei la dreapta, prezentă în timpul hipotermiei şi acidozei, contribuie la descărcarea
oxigenului în țesuturile periferice. Acest efect s-a dovedit a fi benefic. De asemenea multe sisteme
enzimatice, funcționează mult mai bine în mediu usor acid decât în cel alcalin. De aceea, corectarea
alcalozei poate avea un impact important asupra disponibilului de oxigen de la nivelul țesuturilor
periferice. Clinic, există si alte metode de schimbare a curbei. Cu cât sângele este mai proaspăt, cu
atât depleția de 2,3- diphosoglycerate (2,3 – DPG) este mai mică si extracția de oxigen periferic mai

8
bună. Reducerea nivelelor de 2,3 DPG cauzează o schimbare la dreapta a curbei şi deci cu cit singele
este mai vechi cu atit extracția de oxigen periferic devine mai dificilă. Totusi trebuie avut in vedere
ca hematiile nu au substituenți. Deci dacă capacitatea de transport a oxigenului este diminuată de o
pierdere masivă de hematii, numai infuzia de hematii restaurează capacitatea de transport a
oxigenului. Pacienții care au nevoie cel mai mult de atenție sunt aceia care au un mare grad de
afectare cardiacă, pacientii septici şi cei cu afectiuni severe cerebrovasculare care sunt incapabili să
tolereze o lipsa prelungită de oxigen. Pentru pacienții septici se indică menținerea unei valori a Hb de
cel putin 10 mg%, iar in cazul pacienților cu afecțiuni vasculare cardiace sau cerebrale menținerea
unei valori a Hb de cel puțin 8-10 mg%.
2.3.Produse sangvine utizate pentru transfuzie
Sângele și derivatele au o importanță terapeutică din ce în ce mai mare datorită acțiunilor
substitutive, hemostatice, antiinfectioase etc. După experiența de multe decenii în domeniul
transfuziologiei au fost decelate pe lângă avantaje incontestabile și anumite riscuri și complicații.
Pentru a se evita riscurile și a se valorifica la maxim avantajele au fost recomandate numeroase
reguli ce se recomandă a fi respectate:
- o indicație corectă
- punerea în balanță a avantajelor și riscurilor
- administrarea pe cât posbil a fracțiunilor și factorilor deficitari (eritrocite, trombocite, factori
hemostatici etc.)
- o supraveghere riguroasă și asigurarea unei compatibilități perfecte
- rigoare în prelevare, conservare și păstrare.
În Terapie Intensivă se folosesc în mod curent în special produse sangvine labile a căror durată de
conservare este scurtă, așa cum sunt concentratele de eritrocite, trombocite, leucocite, plasmă. Se
folosesc totuși și preparatele de factori de coagulare. Utilizarea fracțiunilor de sânge în locul sângelui
integral, ori de câte ori se poate obține un efect terapeutic cu o fracțiune de sânge este de dorit.
Administrarea de sânge integral este o risipă și un risc mare pentru:
- transfuzii stimulatoare cu un singur flacon
- extinderea hepatitei virotice
- accidente posttransfuzionale imunologice și nonimunologice
- imunizari etc.
Cu sânge integral se ajunge greu la concentrații utile pentru factorul în cauză. Transfuzia de sânge
total are 3 mari dezavantaje:

9
- este neeconomică, fiind un produs biologic ce se obține cu dificultate
- expune la imunizări inutile
- nu are eficiență deoarece prin volumul mare de sânge total nu permite concentrarea suficientă a
factorului celular sau plasmatic deficitar.
Obținerea derivatelor de sânge se poate obține în 2 moduri: prelevarea de sânge total de la donator și
prin centrifugări succesive se separă diverse derivate (concentrate de trombocite, eritrocite, leucocite
etc.).
Donarea de sânge prin afereza, care se deosebește de donarea sângelui total prin faptul că se
realizează cu ajutorul unui separator celular care selectează elementele sanguine (trombocite,
leucocite) și restituie donatorului celelalte elemente sanguine. Tehnologia de afereză permite a se
realiza un concentrat trombocitar chiar de la un singur donator în loc de 4 - 6 donatori prin
centrifugări succesive și se reduce contaminarea leucocitară.
2.3.1. Plasma proaspăt congelată. Component pentru transfuzie sau pentru fracţionare,
preparat din sânge integru sau din plasmă prelevată prin afereză, congelat într-un interval de timp şi
la o temperatură, care menţine factorii labili de coagulare într-o stare funcţională. Acest component
conţine, la valori plasmatice normale, factori stabili de coagulare, albumină şi imunoglobuline.
Trebuie să conţină, în mediu, nu mai puţin de 50g/l din concentraţia totală de proteine în
corespundere cu limita stabilită de Farmacopeea europeană 0853EC Directiva 2004/33EC.
De asemenea conţine, în mediu, nu mai puţin de 70 UI de factor VIII la 100 ml şi cantităţi cel puţin
similare de alţi factori labili de coagulare, precum şi inhibitori naturali prezenţi. Celule reziduale:
conţinutul de eritrocite va fi nu mai mare de 6 x10 9 /l, conţinutul de leucocite va fi nu mai mare de
0,1 x109 /l, conţinutul de plachete va fi nu mai mare de 50 x109.
Dacă plasma proaspătă congelată serveşte ca materie primă pentru prepararea produselor
biomedicale din sange, documentaţia de referinţă în acest sens este Farmacopeea europeană. Procesul
de congelare trebuie iniţiat în primele 12 ore de la finalizarea procedurii de recoltare (prin afereză
sau separare din unitatea de sînge total) într-un sistem, care permite congelarea deplină timp de o oră
la o temperatură sub -30ºC.
Stabilitatea depinde de temperatura disponibilă de păstrare. Temperatura optimă de păstrare
este egală sau mai mică decît – 25°C; durata şi temperatura de păstrare autorizate sunt următoarele:
36 luni la mai jos de -25 °C sau  3 luni între -18°C şi -25°C.Temperatura de păstrare trebuie să fie
menţinută pe durata transportării.Dupa decongelare, produsul se utilizeaza imediat. Este interzisă
recongelarea.

10
 Plasma proaspătă congelată antistafilococică Component pentru transfuzie sau pentru
fracţionare, preparat din sînge integru sau din plasmă prelevată prin afereză, de la donatori anterior
imunizaţi cu anatoxina antistafilococică, congelat într-un interval de timp şi la o temperatură, care
menţine factorii labili de coagulare într-o stare funcţională.
Stabilitatea depinde de temperatura disponibilă de păstrare. Temperatura optimă de păstrare este
egală sau mai mică decît -25°C; durata şi temperatura de păstrare autorizate sunt următoarele: 36 luni
la mai jos de -25 °C sau 3 luni între -18°C şi -25°C.
Temperatura de păstrare trebuie să fie menţinută pe durata transportării.
După decongelare, produsul se utilizeaza imediat. Este interzisă recongelarea.
Crioprecipitat.Component cu conţinut de crioglobuline plasmatice, obţinut din plasmă
proaspătă congelată şi preparat din plasmă proaspătă congelată, acelulară şi concentrată la un volum
final de 10 – 20 ml. Conţine cea mai mare parte din factorul VIII, factorul Willebrand, fibrinogen,
factorul XIII şi fibronectină, prezente în plasma proaspăt prelevată şi/sau separată. Fiecare unitate va
conţine factorul VIII nu mai puţin de 70 UI la unitate şi fibrinogen nu mai puţin de 140 mg la unitate.
Stabilitatea depinde de temperatura disponibilă de păstrare. Temperatura optimă de păstrare este
egală sau mai mică decît – 25°C; durata şi temperatura de păstrare autorizate sunt următoarele: 36
luni la mai jos de -25 °C sau  3 luni între -18°C şi -25°C.
Condiţiile de transportare, decongelare sunt analoge cu cele ale plasmei proaspete congelate.
  Plasmă proaspătă congelată, decrioprecipitată.Component preparat din plasmă prin
înlăturarea crioprecipitatului. Conţinutul în albumină, imunoglobuline şi factori de coagulare a
produsului este identic cu cel al plasmei proaspete congelate, exceptînd factorul V şi factorul VIII
labili, cu valoare net scăzută. Concentraţia de fibrinogen este de asemenea inferioară celei din plasma
proaspătă congelată. Plasma decrioprecipitată nu trebuie să conţină anticorpi iregulari clinic
semnificativi. Parametrul de verificare al calităţii este volumul specificat ± 10%.
Plasma decrioprecipitată este un produs secundar, obţinut în procesul de preparare a
crioprecipitatului din plasma proaspătă congelată.  Stabilitatea depinde de temperatura disponibilă de
păstrare. Temperatura optimă de păstrare este egală sau mai mică decît -25°C; durata şi temperatura
de păstrare autorizate sunt următoarele: 36 luni la mai jos de -25 °C sau  3 luni între – 18°C şi –
25°C.
Temperatura de păstrare trebuie menţinută pe toată durata transportării.
Plasmă proaspăt congelată, decrioprecipitată concentrată.Component preparat din plasmă
prin înlăturarea crioprecipitatului. Conţinutul în albumină, imunoglobuline şi factori de coagulare a

11
produsului este identic cu cel al plasmei proaspete congelate, concentraţi într-o cnatitate mai mică de
plasmă, exceptînd factorul V şi factorul VIII labili, cu valoare net scăzută. Concentraţia de
fibrinogen este de asemenea inferioară celei din plasma proaspătă congelată. Parametrul de verificare
a calităţii este concentraţia  proteinelor plasmatice, nivelul lor nu va fi mai mic de 75g/l.
Plasma decrioprecipitată concentrată este un produs secundar, obţinut în procesul de preparare a
crioprecipitatului din plasma proaspătă congelată, eliminîndu-se şi soluţia salină din unitatea primară
de plasmă.  Stabilitatea depinde de temperatura disponibilă de păstrare. Temperatura optimă de
păstrare este egală sau mai mică decît -25°C; durata şi temperatura de păstrare autorizate sunt
următoarele: 36 luni la mai jos de -25 °C sau  3 luni între -18°C şi -25°C.          
Temperatura de păstrare va fi menţinută pe toată durata transportării.
2.3.2. Concentrat eritrocitar.Are ca scop creșterea capacității de transport al oxigenului
pentru combaterea hipoxiei tisulare. Se consideră că în patologia anemiilor prin hemoragie, 80 % din
transfuziile de sânge total se pot înlocui cu masa eritrocitară. Este indicată pentru cazurile de anemie,
în afara unui teren de risc, cu Hb în jur de 7 g %. Pacienții cu hemopatie malignă, care nu dispun de
resurse sanguine să se corecteze spontan anemia.
Transfuzia este indicată când Hb este egală sau inferioară la 8 g %. La pacienții cu Hb < 10 g %
transfuzia de globule roșii își găsește o serie de indicații:
- șoc hipovolemic hemoragic sau septic
- pacienți vârstnici
- cardiopatii cu limitarea adaptării debitului cardiac și necesită tratament specific
- hipoxie cronică de origine respiratorie
- accident vascular cerebral
- prescripția concomitenta de antiaritmice bradicardizante
- prescripția concomitenta de enzime de conversie.
Avantajele concentratelor de globule roșii față de sângele integral
Sângele total crește riscul de izoimunizare față de trombocite, leucocite și proteine plasmatice
în concentratul eritrocitar cantitatea de sodiu este mult redusă față de sângele integral și deci riscul de
încărcare circulatorie redus
îndepartarea plasmei elimină produsele de metabolism celular acumulate în cursul conservării
plasma poate fi înlaturată total de concentratele de eritrocite prin spălarea hematiilor cu ser fiziologic
și incidentele legate de plasma sunt eliminate.

12
Eritrocitele spălate sunt utile în hemoglobinuria paroxistică nocturnă. In aceste cazuri hemoliza
eritrocitelor este legată de un factor plasmatic. Se previne izoimunizarea cu anticorpi antileucocitari
și antitrombocitari - concentratele eritrocitare sunt utile la pacienții ce urmează să primească o grefă
alogenă, unde anticorpii antileucocitari au specificitate contra antigenelor de transplantare.
Cantitatea de volum de concentrate de globule rosii (C.Gr) ce trebuie transfuzat va ține seama de
următoarea formula de calcul orientativa Vol. de C.Gr transfuzate în ml = (Hb dorita – Hb
pacientului)g/100 ml x V.ST (ml)/ 16 (CGr – sol. de conservare) sau o formula simplificată în funcție
de greutate Vol. de CGr transfuzate (ml) = (Hb dorita – Hb pacient x greutate kg) x 5.
Concentrate de granulocite. Indicațiile sale vizează:
- Pacientii cu granulopenie care prezinta celulite bacteriene sau fungice rezistente la antibioterapia
tintita dupa 48 de ore de terapie.
- Pacienții cu insuficiența medulara cu granulopatie severa sau agranulocitoza.
Posologia este de 2 x 1010 granulocite/m2 suprafata corporala pe zi, repartizate în 1 sau 2 transfuzii.
Durata tratamentului este de minim 4 zile până la ieșirea din aplazie medulara, sau dispariția
semnelor clinice. Utilizarea căii venoase centrale nu este recomandată deoarece crește riscul de edem
pulmonar lezional. Dacă pacientul nu poate fi abordat printr-o vena perfierică, se preferă un cateter
femural în comparație cu un cateter subclavicular sau jugular. Concentrația granulocitelor de afereza
trebuie să fie iradiată, dacă bolnavul poseda un protocol de iradiere de produse sanguine labile.
Preparatele granulocitare au timp de rămânere în circulație scurt, de aceea se vor transfuza de mai
multe ori pe zi. Leucocitele fiind fragile, la care se adaugă traumatismul procedurilor de separare,
motive pentru care transfuzia trebuie să se faca în primele ore de la prelevarea sângelui.
Trebuie respectată compatibilitatea în sistemul A.B.O. si Rh. După transfuzia unei cantități mari de
leucocite s-a observat la primitor un sindrom similar cu cel după transplantul de maduvă. Este
consecința unei reacții grefa contra gazdă.
2.3.3. Concentrat standard trombocitar. Introducerea în terapia de substituție trombocitare
a ameliorat evolutia și prognosticul unor accidente hemoragipare de cauză trombocitară. Obținerea
preparatelor trombocitare întâmpină dificultăți din cauza duratei scăzute de viață, concentrația redusă
în sânge și dificultaților de izolare, îmbogătire și conservare. Perfuzia se va face în primele 6 ore de
la recoltare.
Trombocitofereza a permis obținerea de concentrate trombocitare de 2 – 5 x !011 celule pe unitate
transfuzabilă față de sângele integral. A fost posibilă realizarea de concentrate trombocitare de la un

13
donator individual și reducerea contaminării leucocitare. Iradierea cu 30 Gy anuleaza riscul reacției
grefei contra gazdă și îl reduce pe cel de izoimunizare (S).

Preparate trombocitare utilizate în scop terapeutic:

- plasma bogată în trombocite;
- concentratul trombocitar unitar de la un singur donator ce conține 4 – 6 1011 trombocite la un
volum de 300 ml;
- concentrat unitar de trombocite conservat – decongelat si deleucocitizat.
Indicațiile preparatelor trombocitare sunt curative și profilactice.
- Indicații curative. Se adresează pacienților cu sindroame hemoragice cu trombocitopenie severă
primară sau secundară.
- La pacienții cu hemoragie meningee, tumori sau metastaze cerebrale
- Sindrom CID sever
- Hemoragii de gr IV
- Tulburări de coagulare cu factori scăzuți sub 50 %
- Heparino-terapie în doze hipocoagulante
- Gesturi terapeutice invazive (chirurgie, puncție lombară, montarea de catetere).
La pacienții cu trombocite între 5.000 și 20.000 mm3 decizia depinde de toleranța clinică. In
aloimunizarea trombocitară neonatală, transfuzia de Recomandări şi protocoale în anestezie, terapie
intensivă şi medicină de urgenţă 214 trombocite va trebui recoltata de la mamă din cauza riscului de
distructie trombocitară.
- Indicații profilactice vizează pacienții cu trombocitopenie sub 10.000/mm3 cu risc hemoragic
(intervenții chirurgicale, montare de catetere) sau cu Ht scăzut.
Alți factori de risc cu predispoziție la hemoragie sunt la pacienții cu aplazie medulară, boli
oncologice, stari septice etc.
Contraindicațiile tratamentului cu trombocite sunt puse în discuție în purpura posttransfuzională,
purpura trombocitopenică trombotică, trombocitopeniă indusă de heparina (risc de activare
trombocitară și tromboliză) – de asemenea nu se dau în trombocitopenia idiopatică deoarece
trombocitele sunt distruse de anticorpii circulanți. În trombocitopeniile cronice se indică în câteva
situații deosebite: accidentele hemoragice acute cu sângerări abundente sau localizare vitală
(cerebrală, oculară).

14
Concentratul trombocitar obținut prin afereză este produsul ales pentru transfuzie plachetară în
măsură în care numarul de donatori este redus. Totuși disponibilitatea sa este limitată. Concentratul
de plachete de afereză este rezervat anumitor categorii de donatori:
- Bolnavii aloimunizati H.L.A. pentru care transfuzia de plachete HLA compatibilă reprezintă un
beneficiu. Bolnavii refractari la transfuzia de plachete unde transfuzia de plachete H.L.A.
compatibile reprezintă un beneficiu.
- Pacienții ce prezintă prognostic superior de supravietuire peste 30 % pe un an.
Pentru creșterea securității transfuziei cu trombocite se recomandă:
- vigilența antiinfectioasă severă cu reducerea „ferestrei imunologice” prin testarea acizilor nucleici
virali.
- Limitarea duratei de conservare pentru scăderea contaminarii bacteriene.
- Filtrarea cu depleția leucocitelor pentru reducerea mediatorilor leucocitari și a agentilor virali
Administrarea: perfuzie intravenoasă în primele 6 – 8 ore de la preparare. Ritmul de administrare ține
de durata de viață de 4 – 6 zile a trombocitelor, frecvența fiind practic de 2 – 3 ori pe săptămână.
Dozajul va ține cont de: volumul sanguin, de polingul splenic (1/3 din volumul trombocitar), precum
și de alti factori (coagulopatie, infecție). Cauzele statusului refractar la substituția trombocitară:
splenomegalia, CID, infecție, trombocite de calitate inferioară.
In practică o formula orientativa de calcul pentru transfuzie de plachete cu randament de 30 % la 12
ore este: 0,6 x 1011 plachete/7 kg greutate. Trebuie precizat că pragurile transfuzionale plachetare și
tipul de concentrat utilizat reprezintă subiecte de largă dezbatere.
Reacții adverse sunt identice cu ale altor tipuri de terapie transfuzională (alo și izoimunizări,
hemoliză prin incompatibilităti minore, infiltrății pulmonare, reacția grefei contra gazdei etc.)
2.3.4. Masa deleucocitată.Concentrat eritrocitar deleucocitat – Component derivat sanguin
obţinut din sânge separând o parte din plasmă şi stratul leucocitar de la concentratul eritrocitar.
Hematocritul acestui component derivat va fi de 0,50 – 0,70.
Produsul conţine totalitatea eritrocitelor din unitatea de origine, mai puţin 10-30 ml.
Fiecare unitate trebuie să conţină minim 43 g Hb/un. Conţinutul în leucocite este inferior valorii de
1,2 x 109 celule/unitate, hemoliza la sfîrsitul stocării va fi mai mare de 0,8 % din sedimentul
eritrocitar.
Pentru a prepara acest derivat se separă plasma şi 20 – 60 ml din stratul leucocitar al unităţii de
globule roşii, după centrifugare. Se restituie unităţii eritrocitare o cantitate de plasmă suficientă
pentru a obţine un hematocrit de 0,50 – 0,70.

15
Procesul de păstrare va fi ca pentru concentratul eritrocitar.
Sistemele de transport validate vor garanta, că la sfârşitul unui transport de durată maximă 24 ore,
temperatura nu va depăşi +10°C. În caz de transportare cu vehicule fără refrigerare trebuie să se
folosească un recipient izolant şi răcit.
2.4. Factorii de eroare în Determinarea Grupelor Sangvine
Dacă tehnica de determinare sanguină este simplă, în schimb interpretarea rezultatelor
necesită o experienţă îndelungată şi o cunoaştere temeinică a fenomenelor multiple care
intervin ca factori de eroare.
Cunoaşterea factorilor de eroare care intervin în grupele sanguine prezintă o importanţă
deosebită pentru a determina corect o grupă, cu atât mai mult cu cât o greşeală de grupă poate da
naştere la accidente post-transfuzionale grave.
2.4.1.Erori datorate calităţii serurilor hemotest
Ser hemotest cu titrat slab.Pentru determinarea grupelor sanguine se folosesc seruri
cu titrat aglutinat ridicat. Titrul serului poate fi slab iniţial sau să scadă prin conservare.
Valabilitatea serurilor hemotest este prin conservare. Valabilitatea serurilor hemotest este de 4-
6 luni. Înainte de orice determinare de grupă sangvină fiecare ser se controlează cu eritrocite
cunoscute 0(l), A(ll), B(lll). Un ser cu titru slab sau complet anulat nu aglutinează. Apar în felul
acesta reacţii fals negative.
Ser hemotest infectat.O condiție importantă pentru prepararea serurilor hemotest este
sterilitatea. Un ser infectat își pierde rapid activitatea specifică și poate determina reacții de
aglutinare nespecifice.
Ser hemotest cu aglutinine nespecifice.Aglutininele nespecifice sunt de obicei anticorpi
care acționează la rece. Este necesar pentru a îndepărta astfel de aglutinine ca sângele recoltat în
vederea preparării serului hemotest, după ce a stat la temperatura laboratorului timp de 24h, să fie
conservat înainte de decantare 2-3 zile la +4ºC. La această temperatură anticorpii la rece se fixează
pe eritrocitele aflate în cheag, iar serul este lipsit de acești anticorpi nespecifici. Un ser cu anticorpi
nespecifici aglutinează eritrocitele indiferent de grupă, această aglutinare dispare dacă lama se
încălzește la 37ºC, în camera umedă, temperatură la care anticorpii la rece nu acționează.
Prezența de aglutinine specifice iregulare.Aglutininele specifice iregulare sunt anticorpi
care apar în circulație prin izoimunizare cu diferite aglutinine, gene prezente pe eritrocite, cum ar fi
factorul Rh. Se întâlnesc și aglutinine specifice iregulare naturale α 1 sau α2 în special în seruri
hemotest A(II).

16
 Prezența alexinei în serul hemotest.Dacă serul este proaspăt, reacția antigen-anticorp în
prezența alexinei produce hemoliza eritrocitelor care ascunde astfel aglutinarea. Se recomandă ca
serurile să fie inactivate la 56ºC timp de 30 minute sau să fie folosite vechi, după o săptămână de la
recoltarea sângelui.
2.4.2.Erori datorate calității eritrocitelor test
Eritrocite test hemolizate. Eritrocitele hemotest se pot hemoliza prin învechire și prin
infectare. Ele necesită să fie proaspete și conservate la +4º, nu mai mult de 48 de ore.
Eritrocitele infectate. Eritrocitele infectate cu anumiți germeni devin panalgutinabile. Ele
pot fi aglutinate de orice ser normal de om sau de animal, indiferent de aglutinina prezentă în ser.
Panaglutinarea la rece se poate produce în caz de utilizare a serurilor proaspete și de determinare a
grupelor sangvine la o temperatură mai joasă de 17-18ºC. Ea survine mai târziu decât cea adevărată
și decurge lent (de la 5-15 minute). Fenomenul de panaglutinare descris de Tomsen-1927, se
caracterizează prin aglutinarea sângelui cu seruri de toate grupele și cu serul sângelui propriu. Acest
fenomen poate avea loc în cadrul mai multor maladii: maladii ale sângelui, splenomegalie, ciroză
hepatică, maladii infecțioase. De asemenea, o serie de microorganisme, ca unii streptococi,
stafilococi, bacilus subtilis, etc.produc panaglutinare.
2.4.3.Erori datorate sângelui de cercetat
Autoaglutinarea. Autoaglutinarea este un fenomen care se întâlnește în diferite afecțiuni și
se datorează apariției unui anticorp cu acțiune aglutinantă nespecifică asupra propriilor eritrocite ale
bolnavului și asupra eritrocitelor altor indivizi.
Sunt aglutinine nespecifice, adsorbabile cu optim termic de activitate între 0 - 18ºC, iar uneori cu
acțiune aglutinantă și la temperatura de 37ºC. Fac parte din categoria autoanticorpilor care apar
printr-un fenomen de autoimunizare. Un sânge cu aglutinine recoltat pe o soluție anticoagulantă
prezintă grunji de aglutinare spontană, fără nici un adaus de ser hemotest datorită acțiunii
autoaglutininelor asupra propriilor eritrocite. Un astfel de sânge la proba de cercetare a
aglutinogenului prezintă un aspect de sânge AB(IV), iar la proba de cercetare a aglutininelor prezintă
un aspect de sânge 0(I) datorită anticorpilor cu acțiune nespecifică asupra eritrocitelor test A(II) și
B(III). Eritrocitele 0(I) sunt și ele aglutinate de un astfel de ser, ceea ce reprezintă un martor
important care indică nespecificitatea fenomenului și obligativitatea folosirii eritrocitelor 0(I) la
această probă. Pentru determinarea corectă a grupei în astfel de cazuri se procedează după cum
urmează: se poate înlătura acțiunea autoanticorpilor prin expunerea lamei în camera umedă la 37ºC

17
timp de 30 minute. Autoanticorpii fiind de cele mai multe ori cu amplitudine termică mică situată
între 0-18ºC, la temperatura de 37ºC nu mai acționează rămânând valabilă numai aglutinarea
specifică anti A și anti B. Totuși pentru determinarea aglutinogenului, cel mai sigur procedeu este
spălarea de trei ori a eritrocitelor cu soluție cloruro-sodică izotermică. În felul acesta se îndepărtează
autoanticorpii și se obține o suspensie de eritrocite în soluție cloruro-sodică izotonică fără nici o
tendință de autoaglutinare, cu care se determină grupa. O condiție importantă pentru spălarea
eritrocitelor este folosirea unei soluții cloruro-sodice, izotonice la 37ºC, temperatură la care
autoanticorpii la rece se desprind în totalitate și pot fi eluați în soluție și îndepărtați. Folosirea unei
soluții reci favorizează fixarea lor pe eritrocite și îngreunează eluția. Pentru determinarea
aglutininelor clasice α și β într-un ser cu anticorpi, se încălzește lama la 37ºC după ce se amestecă
serul de cercetat cu eritrocite test 0(I), A(II), B(III). Autoaglutinarea dispare la 37º și rămâne numai
aglutinarea specifică.
Sânge infectat. Apare fenomenul de panaglutinare, descris mai sus. Spre deosebire de
autoaglutinare, care se caracterizează prin apariția spontană a grunjilor de aglutinare fără nici un
adaus de ser hemotest, panaglutinarea apare ca un fenomen nespecific după ce eritrocitele sunt
amestecate cu serul hemotest, indiferent de grupa sangvină a serului.
Aglutinine specifice iregulare. Prezența aglutininelor specifice iregulare nu influențează
proba determinării aglutinogenului, în schimb dă rezultate greșite la proba determinării aglutininelor.
Greșeli datorate subgrupelor A și AB. Aglutinogenele A(II) sunt împărțite în două: un
aglutinogen A slab sau A2 și unul A tare sau A1. Aceste aglutinogene se găsesc și în grupul AB(IV).
Când determinăm aglutinogenul cu proba celor trei picături de hemotest, dacă sângele de cercetat
este de grupa AB(IV) cu un A slab, se poate confunda acest AB(IV) cu o grupă B(III) prin lipsa
aglutinării în picătura serului test B(III), în special dacă serul de B(III) are o aglutinină slabă. În acest
caz aglutinarea cu serul test 0(I) este totdeauna netă datorită aglutininei a a serului 0(I) care are
întotdeauna un titru ridicat spre deosebire de serul B(lll) unde se poate întânli deseori o aglutinină a
cu titru slab. Astfel de greşeli apar atunci când se citeşte prea devreme rezultatul şi nu se aşteaptă 2,3
minute, timp necesar pentru apariţia reacţiei de aglutinare între α şi A slab şi când determinarea
grupei nu se completează cu proba de cercetare a aglutininelor
Influenţa vârstei - la un nou născut, aglutinogenul este prezent, în schimb aglutininele sunt
absente sau extrem de slabe . Determinarea grupei se face numai bazată pe rezultatul dat de proba
aglutinogenului. Uneori o situaţie identică apare şi la bătrâni, când titrul aglutininelor poate să scadă
până la dispariţie.

18
 2.4.4.Erori datorate tehnicii
Pseudoaglutinarea este un fenomen nespecific, care nu se datorează intervenției unei
aglutinine, ci apare atunci citirea determinării grupei se face cu întârziere (5-10 minute). Această
întârziere favorizează uscarea și concentrarea picăturilor care duc la lipirea eritrocitelor între ele în
fișicuri, dând aspectul de grunji fini. Pentru începători, acești grunji se interpretează ca un fenomen
de aglutinare, iar sângele este greșit considerat ca fiind AB(IV), bineînțeles atunci când se omite
determinarea aglutininelor. Pentru a evita apariția pseudoaglutinării, citirea grupei se face în primele
2-3 minute. Pseudoaglutinarea dispare la cea mai mică diluție prin adăugarea unei picături de soluție
cloruro-sodică izotonică care corectează uscarea.
Coagularea picăturii de sânge. Sângele luat direct din deget fără întrebuințarea unei soluții
anticoagulante și amestecat cu picăturile soluției de ser hemotest se poate coagula, ascunzând apariția
fenomenului de aglutinare. În astfel de cazuri, o rețea de fibrină sau fragmente de cheaguri se
interpretează uneori greșit ca grunji de aglutinare.
Sângele hemolizat. Hemoliza se poate datora infecției, vechimii și conservării la cald sau
recoltării pe medii hipotonice sau hipertonice. Hemoliza ascunde complet aglutinarea, iar mediul
hipertonic, chiar dacă nu hemolizează, slăbește până la dispariție fenomenul aglutinării. Prezența
glucozei în concentrație mare inhibă aglutinarea.
Sângele recoltat din cordonul ombilical. Sângele fetal recoltat din cordonul ombilical
prezintă uneori un fenomen de aglutinare atunci când este amestecat cu gelatină Wharton prezentă în
cordon. Ca toate substanțele macromoleculare, și gelatina Wharton într-o anumită concentrație,
produce o aglutinare nespecifică a eritrocitelor.
2.4.5.Erori datorate notării incorecte a serurilor sau eritrocitelor hemotest. Înainte de
determinarea grupei sangvine, serurile hemotest trebuie verificate cu eritrocite cunoscute. De
asemenea eritrocitele test se verifică cu seruri controlate.
În concluzie factorii de eroare în determinarea grupei de sânge sunt multiplii și intervin destul
de des determinând interpretări greșite atunci când nu se cunoaște mecanismul lor de acțiune.
Cunoașterea acestora este obligatorie pentru personalul de specialitate care au o răspundere mare în
determinarea grupelor sangvine.
Pseudoaglutinarea, autoaglutinarea, panaglutinarea sunt fenomene care îngreunează frecvent
determinările de grup sangvin sau administrarea unei transfuzii. Sângele bolnavilor, care prezintă

19
astfel de reacții false de aglutinare, este luat drept un AB(IV), ceea ce explică majoritatea confuziilor
care se fac cu această grupă. Din aceste motive este prudent ca centrele de transfuzie să nu livreze la
cerere sânge AB(IV), decât în cazuri speciale și atunci când corectitudinea grupei sangvine este
asigurată de persoane competente.
2.5. Accidente imunologice. Sunt reacții imunologice împotriva eritrocitelor, trombocitelor,
leucocitelor sau a alor antigene plasmatice.
Incompatibilitatea de grup în sistemul O, A, B - este unul dintre accidentele cele mai grave
postransfuzionale manifestându-se sub forma șocului hemolitic.
Simptomatologie: frison, stare generală alterată, tahicardie, dispnee, paloare, cianoză,
vâjâituri in urechi, dureri lombare și uneori retrosternale, eritem facial. Datorită distrugerii în masă
hematiilor apare hematuria urmată de reducerea secreției urinare până la anurie.
Intervenții: deoarece apariția hemolizei acute se manifestă imediat după începutul transfuziei,
prima măsură care se adopta este întreruperea transfuziei și anunțarea medicului.
-        perfuzarea bolnavului în ritm susținut cu NaCl pentru menținerea diurezei orare;
-        încălzirea bolnavului prin învelirea cu paturi;
-        administrarea de lichide calduțe;
-        recoltarea urinei în caz de hematurie;
-        oxigenoterapie;
-        la indicația medicului se administrează diuretice pentru forțarea diurezei, alcalinizarea urinei
prin administrarea bicarbonatului de sodiu, corticoterapie, heparinoterapie.
Aceste mijloace terapeutice trebuie instituite cât mai rapid, iar rezultatul este mai favorabil cu cât
cantitatea de sânge incompatibil perfuzată este mai mica.
   Reacția hemolitică postransfuzională tardivă: - apare dupa 6-7 zile de la administrarea
transfuziei pa pacienții imunizați în antecedente prin transfuzie sau sarcină. În serul acestor pacienți
cu imunizări anterioare titrul anticorpilor este foarte redus si nu poate fi depistat prin teste obișnuite.
Când se administrează o nouă transfuzie titrul anticorpilor crește rapid cu o constituire a tabloului de
hemoliză în decurs de o săptamână.
Simptome:  febra, anemie, icter, uneori hemoglobinurie
  Transfuzarea unui sânge alterat
-        sângele alterat produce fenomene asemănătoare șocului hemolit . Bolnavul prezintă: frison,
cefalee, stare generală alterată, icter tegumentar.
      Intervenții:  - se întrerupe imediat transfuzia și se anunță medicul.

20
       Evoluția acestor ictere postransfuzionale este de obicei benignă.
  O altă reacție imunologică apare printr-un mecanism de hipersensibilitate imediată datorită
unor anticorpi aflați în plasma pacienților transfuzați care nu au acest tip de imunoglobulină și au fost
sensibilizați în prealabil. Acești bolnavi prezintă: urticarie, eritem, edeme periorbitale, hipotensiune,
bronhospasm.
Inervenții:  administrare de antihistaminice, cortizon, adrenalină.
2.5.1. Accidente non-imune
Transfuzia de sânge infectat: este un accident foarte rar; sângele infectat cu germeni
virulenți provoacă febră și frisoane foarte puternice care apar de obicei la 1-2 h după terminarea
transfuziei. În astfel de cazuri se anunță medicul și până la intervenția lui se combate frisonul prin
încălzirea bolnavului cu paturi și administrarea de lichide călduțe.
-prezența substanțelor piretogene în sânge provoacă frison ușor, cefalee, febră.
În general nu sunt urmări asupra organismului și se rezolvă făra tratament.
-sângele infectat cu virusul HIV, HBs, HCv, nu provoacă reacții imediate; vor apărea manifestări
tardive după trecerea perioadei de incubație.
-embolia pulmonară cu cheaguri se datorează microcheagurilor din sângele vechi, timp îndelungat
conservat. Bolnavul se cianozează brusc, devine agitat, prezintă dureri toracice, tuse chinuitoare
însoțită de hemoptizie si febră.
Intervenții:  oxigenoterapie, respirație artificială sau chiar IOT.
Supraînăarcare volemică: administrarea într-un ritm accelerat a unei mari cantități de sânge
poate provoca dilatația acută a inimii. Bolnavul prezintă: trahicardie, dispnee, cianoză, tuse seacă,
jugulare turgescente, dureri toracice, hipotensiune. 
Intervenții:  întreruperea imediată a transfuziei poate fi suficientă pentru restabilirea situației
dacă se aplică de la apariția primelor simptome. Se anunță medicul și se pregătește medicație
cardiotonică și opiacee.
Transfuzarea sângelui neâcălzit: sângele trebuie să fie administrat la o temperatură cât mai
apropiată de temeratura corpului. Sângele neâncălzit poate produce hipotermie generalizată,
hemoliza intravasculară cu blocaj renal, acidoză metabolică sau chiar stop cardiac (prin scăderea
debitului cardiac).
Inoxicația cu citrat:  sângele recoltat de la donator este amestecat cu o soluție de
conservare(CPD-adenina). Uneori prin administrarea rapidă a unei cantități mari de sânge bolnavul
poate avea spasme musculare și se poate observa prelungirea intervalului QT pe EKG.

21
De aceea în cazul în care se administrează o cantitate de sânge mai mare de 2l la fiecare 20 min se
administrează 1g de Ca gluconic la fiecare litru de sânge transfuzat.

22
 CAPITOLUL III
TEHNICA TRANSFUZIEI DE SÂNGE

3.1. Definiție
 Transfuzia se execută în general ca orice perfuzie intravenoasă, trusa de perfuzat fiind obligatoriu
prevăzută cu filtru. Ritmul transfuziei este obişnuit lent exceptând hemoragiile masive şi în curs,
unde se impune accelerarea lui.
Tipuri de transfuzie
- Homologă– procedură prin care un component sanguin / sânge total recoltat de la un donator, este
administrat unui pacient, altul decât donatorul;
- Autologă– procedura prin care un component sanguin / sânge total recoltat de la o persoană,
special în acest scop este administrat aceleiaşi persoane.
Clasificarea produselor sanguine
Prin produs sanguin se înţelege orice substanţă terapeutică preparată din sânge. Produsele sanguine
se impart în două mari categorii:
a) Produse sanguine labile (P.S.L.): sânge total, concentrate celulare sanguine, plasmă
Caracteristici:
- au valabilitate redusă în timp şi condiţii stricte de conservare;
- administrarea lor la primitor necesită respectarea regulilor imunologice destinate a asigura
compatibilitatea între primitor şi unitatea sanguină de transfuzat.
b) Produse sanguine stabile: produse derivate din sânge (albumină, imunoglobulină, concentrate de
factor VIII, factor IX, etc.)
Caracteristici:
- valabilitate extinsă în timp;
- condiţii de conservare mai puţin severe;
- administrarea lor nu necesită efectuarea prealabilă a testelor de compatibilitate
3.2.Testarea compatibilităţii globulelor roşii (compatibilitatea încrucişată)
În cazul în care sunteţi convins că pacientul va avea nevoie de transfuzie se va solicita un test de
compatibilitate încrucişată.
Probele de sânge necesare pentru testarea compatibilităţii
În momentul recoltării probei, pacienţii conştienţi trebuie să se identifice prin declararea numelui, a
numelui de familie, data naşterii sau orice altă informaţie care corespunde situaţiei locale. Această
23
informaţie trebuie comparată cu cea înregistrată pe brăţara de identificare pentru a ne asigura că
detaliile care se înregistrează în formularul de cerere pentru sânge sunt identice cu cele de pe
markerul de identificare a pacientului.
Proba de sânge se va recolta într-o eprubetă care corespunde specificaţiilor centrului de transfuzie. În
cazul adulţilor se recoltează de obicei 10 ml de sânge, fără anticoagulant. Eprubetele care conţin
probele trebuie etichetate exact, în momentul în care se recoltează proba de sânge. Containerele nu se
vor eticheta nici înainte şi nici după recoltarea probelor deoarece există un risc real de a se introduce
proba pacientului într-o eprubetă greşită.
În cazul în care pacientul mai are nevoie şi de alte transfuzii de globule roşii, va trebui furnizată, în
general, o nouă probă de sânge pentru testarea compatibilităţii. Acest lucru este deosebit de
important dacă pacientul a primit recent o transfuzie de globule roşii cu mai mult de 24 de ore mai
devreme. Anticorpii faţă de globulele roşii pot să apară foarte repede ca urmare a stimulării
imunologice determinată de globulele roşii de donator care au fost administrate.
Serviciul de transfuzie nu trebuie să accepte cereri pentru sânge decât dacă toate detaliile privind
proba de sânge a pacientului se potrivesc cu cele menţionate în formularul de cerere de sânge. Dacă
detaliile nu se potrivesc, va fi cerută o probă nouă şi un formular nou.
Vor fi folosite de fiecare dată prevederile şi reglementările aplicate la scară naţională cu privire la
recoltarea de probe de sânge şi la completarea formularelor de cerere. În cazul în care nu există astfel
de reglementări, spitalele trebuie să stabilească procedure proprii şi să formeze personalul pentru
respectarea lor.
Serviciul de transfuzie joacă un roi principal în asigurarea livrării de sânge şi produse compatibile
pacienţilor. Sarcinile serviciului de transfuzie sunt următoarele:
 Să testeze fiecare donare de sânge pentru a determina grupul sangvin ABO şi Rh D şi să
eticheteze produsul corect
 Să determine grupul ABO şi Rh D al pacientului şi să determine prezenţa anticorpilor
neregulaţi
 Să testeze probele de ser ale pacientului pentru a verifica dacă acestea sunt compatibile cu
globulele roşii din unitatea de sânge care urmează să fie transfuzată.

24
  Să eticheteze unităţile de sânge în mod specific pentru pacientui dat şi să le livreze sau să le
ţină la dispoziţie pentru livrare imediată. Antigenele şi anticorpii de grup sangvin din sistemul
ABO.
În practica transfuzională clinică, sistemul de grupe ABO este de departe cel mai important şi nu
poate fi niciodată ignorant în transfuzia de globule roşii. Globulele roşii aparţin la patru grupe
sangvine principale din sistemul ABO: O, A, B şi AB. Persoanele care sunt lipsite genetic de antigen
A sau de antigen B au anticorpi (din clasa IgM) împotriva tipurilor de globule roşii care le lipsesc.
Astfel, persoanele care aparţin grupului A au anticorpi anti-B iar cele care fac parte dingrupul B au
anticorpi anti-A. Globulele roşii de grup O au atât anti-A, cât şi anti-B. Aceşti anticorpi distrug rapid
globulele roşii din circulaţie.
Anticorpii anti-A şi anti-B apar în mod natural şi nu se dezvoltă ca urmare a sensibilizării anterioare
faţă de antigenul corespunzător. Cu toate acestea, anticorpii Rhesus (anti-Rh D) apar numai după ce
o persoană Rhesus-negativă a fost sensibilizată prin globule roşii de grup Rh D- pozitiv.
Anticorpii anti-A şi anti-B ai primitorului pot, aproape totdeauna, să determine o distrugere rapidă
(hemoliză) a globulelor roşii incompatibile care au fost transfuzate, imediat după ce acestea pătrund
în circulaţie. Din acest motiv, o transfuzie de globule roşii la care nu s-a determinat compatibilitatea
(inclusiv transfuzii administrate greşit unui alt pacient) comportă un risc substanţial de a provoca o
reacţie hemolitică acută. Riscul depinde de structura grupelor sangvine ABO din populaţie. În cazul
populaţiilor în care 30% din transfuziile la care nu s-a determinat compatibilitatea sunt incompatibile
în cadrul sistemului de grupe ABO, cel puţin 10% din acestea vor duce la reacţii grave. Nu este însă
totdeauna esenţial să se administreze sânge din aceiaşi grupă sangvină din sistemul ABO.
În unele circumstanţe este de asemenea important ca anticorpii donatorului să fie compatibili cu
globulele roşii ale pacientului primitor. Legile fundamentale ale transfuziei, pentru globule roşii şi
plasmă, în cadrul sistemului de grupe ABO.
1.Globulele roșii ale unui donator pot reacționa cu anticorpii din plasma pacientului receptor. Erori
periculoase sau fatale sunt provocate de obicei prin nerespectarea procedurilor standard de verificare
2,Reacţiile transfuzionale acute hemolitice grave sunt aproape totdeauna cauzate de transfuzarea de
globule roşii care sunt incompatibile cu tipul ABO al receptorului. Astfel de reacţii pot fi fatale.
Adesea ele sunt rezultatul erorilor făcute la identificarea pacientului atunci când se recoltează
probe sau când se administrează sânge.

25
Antigene şi anticorpi din sistemul Rhessus D şi din alte sisteme
Eritrocitele au foarte multe alte antigene, iar cele individuale sunt determinate în principal prin
mecanisme genetice. Spre deosebire de sistemul ABO, un individ rareori dezvoltă anticorpi
împotriva celorlalte antigene, afară de cazul în care este expus la acestea prin transfuzii anterioare
sau în cursul sarcinii şi naşterii.
Cel mai important dintre aceste sisteme este cel al antigenului Rhessus D. Chiar şi o singură
transfuzie cu eritrocite Rh D-pozitive la o persoană Rh D-negativă va determina, de obicei, apariţia
de anticorpi anti-Rh D. Aceştia pot să determine boala hemolitică a nou-născutului la o sarcină
ulterioară sau o distrugere rapidă a eritrocitelor Rh D-pozitive administrate cu ocazia unei noi
transfuzii. Există numeroase alte antigene minore, cum sunt antigenele C, c, E, e, Kelly, Duffy şi
Lewis, care pot, ca şi antigenul Rh D, să determine producţia de anticorpi la persoanele lipsite de
aceste antigene şi care sunt sensibilizate prin transfuzie.
Alte sisteme de asigurare a compatibilităţii eritrocitare
În unele ţări, se efectuează un test "la patul pacientului" pentru a se determina grupul pacientului şi
grupul sângelui livrat. Acest test este efectuat de obicei cu ajutorul unei cartele de grupaj pre- tratată
cu reactivi folosiţi în tiparea sangvină şi care este livrată împreună cu instrucţiuni detaliate de
folosire.
În unele ţări, se foloseşte aşa-numita compatibilitate computerizată, care se realizează cu sisteme
automate care asigură o totală precizie în procesul de identificare al unităţilor de sânge provenind de
la donator şi al probelor de sânge care sunt recoltate de la pacient.
Orice sistem s-ar folosi, principiile de siguranţă rămân aceleaşi. Trebuie să existe procedure clare,
agreate de părţi, iar personalul trebuie să fie instruit pentru a le respecta întocmai. De asemenea,
trebuie să existe toate elementele fundamentale ale sistemului de calitate.
Probleme de compatibilitate
Dacă proba de sânge recoltată de la pacient conţine anticorpi anti-eritrocitari în concentraţie
semnificativă, sunt necesare testări ulterioare pentru identificarea anticorpilor, astfel încât să se poată
furniza un sânge de tip adecvat. Laboratorul ar putea avea nevoie de încă o probă de sânge de la
pacient pentru efectuarea altor teste.
Personalul serviciului de transfuzie va face tot ce-I stă în putinţă pentru a găsi sânge compatibil,
astfel încât să fie evitate riscurile reacţiilor hemolitice post-transfuzionale sau stimularea producerii
unui nivel ridicat de anticorpi la pacient. Aceste teste pot fi complicate şi pot determina întârzieri
mari în livrarea de eritrocite.

26
În cazul în care se întâmplă astfel de întârzieri, transfuziile care nu sunt urgent şi intervenţiile
chirurgicale care presupun nevoia de transfuzie vor fi amânate până când se va găsi sângele potrivit
în vederea evitării riscurilor. Dacă însă pacientul are nevoie urgentă de transfuzie şi găsirea de
produse compatibile este dificilă, medicul care conduce activitatea serviciuiui de transfuzie va fi
solicitat să evalueze riscul unei reacţii severe în cazul în care se administrează o unitate de sânge care
nu este complet compatibilă. Acest risc trebuie cântărit cu cel al întârzierii transfuziei în cazurile în
care viaţa pacientului poate fi pusă în pericol de o pierdere de sânge care face necesară restabilirea
rapidă a capacităţii de transport a oxigenului de către sânge.
Grupaj şi triaj
Procedeul "grupaj şi triaj" este cunoscut şi sub numele de "grupaj şi păstrare" sau "tipaj şi trial". În
laborator, se determină grupa de sânge a pacientului în sistemele ABO şi Rh D, iar serul este testat
pentru anticorpi IgG care pot provoca hemoliza eritrocitelor la 37 grade C. Proba de ser a pacientului
este apoi îngheţată şi păstrată în laborator la -20 grade C, de obicei timp de 7 zile. Dacă în această
perioadă este nevoie de sânge, proba este dezgheţată şi folosită pentru efectuarea unui test urgent de
compatibilitate.Cu ajutorul acestei metode, serviciul de transfuzie va avea nevoie de numai 15-30 de
minute pentru a dispune de sânge compatibil pentru pacient, desigur, cu condiţia ca acel tip de sânge
să fie disponibil în depozitul serviciului. Această metodă evită necesitatea de a păstra unităţi de sânge
care au fost testate pentru compatibilitate, ca "asigurare" pentru un pacient care nu va avea nevoie de
ele, asigurându-se în aceiaşi timp că un sânge compatibil va putea fi livrat rapid dacă apare o
urgenţă. În acest fel, serviciul de transfuzie va putea folosi mai bine eritrocitele de care dispune.
3.3. Asigurarea produsului potrivit, pentru pacientul potrivit, la timpul potrivit
Siguranţa pacientului care necesită transfuzie depinde de cooperarea şi comunicarea eficientă între
personalul clinic şi cel al Centrului de transfuzie. Etapele esenţiale ale procesului de a livra sângele
la patul pacientului.
Comunicarea între personalul clinic şi Centrul de transfuzie
Uneori comunicarea între personalul clinic şi cel al Centrului de transfuzie este deficitară, mai ales
atunci când un clinician solicit sânge sau componente din sânge fără să completeze formularele
necesare sau nu acordă sufficient timp tehnicienilor să prepare componentele pentru transfuzie în
condiţii de siguranţă. Pe de altă parte, personalul Centrului de transfuzie nu înţelege totdeauna
problemele cu care este confruntat personalul clinic şi de îngrijire în situaţiile de urgenţă, atunci când
sângele este necesar în cel mai scurt timp.Clinicianul care solicit sânge trebuie să se asigure că nu
există nici un fel de neînţelegere cu privire la următoarele: care sunt produsele solicitate ,numărul de

27
unităti,motivul pentru care pacientul trebuie transfuzat, gradul de urgenţă al nevoii pacientului de a fi
transfuzat.
Este esenţial să existe procedure stabilite şi o comunicare clară şi curtenitoare între personalul clinic
şi cei al Serviciului de Transfuzie, care să asigure livrarea produsului corespunzător, destinat
pacientului, la momentul potrivit.
Este deosebit de important să existe o înţelegere şi un accord comun în ceea ce priveşte limbajul
folosit de personalul celor două unităţi, pentru a se evita orice interpretare greşită a termenilor cum ar
fi: "imediat", "urgent" sau "cât de repede cu putinţă".
Personalul clinic
Este esenţial ca personalul clinic implicat în prescrierea şi administrarea sângelui să ştie cum
funcţionează serviciul de transfuzie şi să respecte procedurile prevăzute pentru cererea şi eliberarea
produselor de sânge. Personalul trebuie să fie educat în sensul respectării acestor procedure şi toate
elementele de bază ale sistemului de calitate trebuie să fie operaţionale. Clinicienii trebuiesă fie
familiarizaţi cu următoarele aspecte ale sistemului de livrare a sângelui şi produselor de sânge:
1.Modul în care serviciul de transfuzie obţine sângele, inclusive diferitele tipuri de sânge şi
problemele speciale, ca și riscurile care pot apare în legătură cu unele tipuri de donatori.
2.Importanţa grupelor sangvine majore (ABO şi Rhesus), precum şi a altor anticorpi de grup
periculoşi care pot fi detectaţi la pacienţiînainte de transfuzie.
3.Riscul de a transfuza sânge înainte ca acesta să fie complet testat pentru detectarea markerilor HIV-
1, HIV-2, hepatită B, hepatită C, sifilis şi alţi agenţi infecţioşi, aşa cum prevăd reglementările
aplicate la scară naţională.
4.Responsabilităţile personalului serviciului de transfuzie în asigurarea compatibilităţii sângelui
livrat pentru transfuzie, cu sângele pacientului, astfel încât să nu existe riscul unor reacţii periculoase
sau chiar fatale provocate de anticorpi împotriva globulelor roşii.
5.Responsabilităţile personalului clinic în asigurarea compatibilităţii produselor de sânge
administrate pacienţilor şi mai ales importanţa: etichetării corecte a eprubetelor cu probe de
sânge,completării bonurilor de cerere de sânge pentru fiecare pacient care are nevoie de transfuzie
6.Importanţa conservării sângelui şi a produselor de sânge la temperature corespunzătoare pentru a
împiedica contaminarea bacteriană, care arputea fi fatală pentru pacient.
7.Importanţa rebutării unei unităţi de sânge care a stat mai mult de 4 ore la temperature camerei (sau
o altă limită de timp, conform prevederilor locale) sau a unei pungi de sânge care a fost deschisă sau
care prezintă semne de deteriorare.

28
8.Importanţa vitală a înregistrării corecte a transfuziilor pe fişa de anestezie sau în foaia de observaţie
a pacientului, în special cu privirela: motivele transfuziei produsul transfuzat, ora la care s-a făcut
transfuzia
Personalul serviciului de transfuzie
De asemenea, este important ca personalul serviciului de transfuzie să cunoască problemele cu care
se confruntă clinicienii şi să înţeleagă următoarele aspecte:
1.Presiunea în care lucrează adesea clinicienii atunci când îngrijesc pacienţi în stare gravă care au
nevoie urgentă de transfuzie
2.Importanţa unui sistem de comunicare clar şi existenţa unor înregistrări corecte la nivelul
serviciului de transfuzie
3.Nevoia, în situaţiile de urgenţă, de a folosi proceduri de laborator care să corespundă cu caracterul
urgent al situaţiei. Trebuie reţinut faptul că, cu condiţia să se administreze sânge compatibil în
sistemul ABO, o hemoragie majoră riscă cu un grad de probabilitate mai mare să provoace decesul
pacientului decât un anticorp anti-globule roşii descoperit în cadrul testelor de triaj.
Clinicienii şi personalul serviciului de transfuzie vor decide cine răspunde de asigurarea transportului
sângelui cu maximă rapiditate la patul bolnavului. Personalul serviciului de transfuzie trebuie, de
asemenea, să cunoască problemele care sunt determinate de caracterul urgenţelor ce trebuie să fie
rezolvate imediat în interesul pacientului. Dacă este necesară investigarea şi rezolvarea cauzei
problemei, aceasta trebuie făcută după ce a trecut urgenţa.
3.4. Etapele obligatorii de parcurs în efectuarea unei transfuzii sunt:
1) Stabilirea riguroasă a indicaţiei de transfuzie şi a materialului de transfuzat.
2) Estimarea corectă a cantităţii materialului de transfuzat.
3) Determinarea atentă a grupei sanguine în sistemul ABO (obligatoriu prin cele două metode: Beth
Vincent şi Simonin) şi Rh. În acest scop, se recoltează de la pacient, într-o seringă de 5 ml, conţinând
1 ml citrat de sodiu 3,8%, 4 ml de sânge.
4) Efectuarea comenzii prin completarea talonului (cerere) de transfuzie, verificat şi semnat de
medic.
5) Verificarea flaconului de transfuzat cu identificarea:
 grupei sanguine ABO şi Rh înscrise şi deduse după culoarea etichetei (O I albă, A II albastră, B III
roşie, AB IV galbenă) şi chiar determinarea acesteia în sângele de transfuzat (pentru înlăturarea
erorilor de citire iniţială a grupei sau de lipire a etichetei);

29
 modificărilor organoleptice ale substanţei de transfuzat cu urmărirea culorii, transparenţei plasmei
şi a globulelor roşii pentru evitarea transfuziei de sânge hemolizat, infectat sau cu cheaguri. Cel mai
discret dubiu impune renunţarea la flaconul respectiv;
 datei de recoltare cu respectarea termenului de valabilitate şi a metodei de conservare impuse de
normele în vigoare;
 etanşeităţii recipientului şi a integrităţii capsulei de siguranţă şi a sigiliului.
6) Efectuarea probei de compatibilitate direct între sângele donatorului şi cel al primitorului prin
plasarea pe o lamă a 3 picături din serul (plasma) primitorului lângă care se aşează succesiv câte o
picătură de 10 ori mai mică din sângele flaconului de administrat. Se omogenizează cele două
picături cu colţul unei lame şi se aşează într-o cutie Petri la temperatura de 37 oC, 30 minute. Dacă nu
apare aglutinarea, sângele poate fi administrat, în caz contrar se impune cercetarea cauzelor de
incompatibilitate (determinare incorectă a grupelor donatorului sau primitorului, existenţa
aglutininelor la rece sau a unor subgrupe A1, A2 în cazul grupelor A II şi AB IV).
7) Incălzirea produsului de administrat la o temperatură cât mai apropiată de cea corporală (riguros
respectată în cazul transfuziilor massive datorită pericolului apariţiei hipotermiilor). Se poate face la
termostat (reglat la 37C), prin imersia în apă caldă (37 – 39oC), expunerea la temperature camerei 30
– 60 minute sau prin instalarea pe traiectul intermediar al tubului de perfuzie a unor recipiente cu apă
caldă (la 39oC).
8) Pregătirea bolnavului prin aşezarea într-o poziţie comodă şi care să asigure accesul la vena de
abordat (venele superficiale ale antebraţului, mâinii, venele jugulare anterioare sau externe etc.).
Dacă este necesar se poate practica instalarea unui cateter.
9) Montarea dispozitivului de transfuzie: după aseptizarea dopului cu alcool iodat (flaconul aşezat în
prealabil cu dopu lîn sus) acesta este penetrat cu acul sistemului de perfuzie (obligatoriu prevăzut cu
filtru). Se introduce apoi în flacon acul dispozitivului de depresurizare după care flaconul este
răsturnat şi fixat pe suport la minim 1 m înălţime faţă de vena de abord. Tubul de admisie a aerului
(depresurizare) se solidarizează la baza flaconlui cu grijă pentru a nu îmbiba cu sânge filtrul
obligatoriu existent la capătul liber al acestuia. Restul manevrelor se efectuează similar cu tehnica
perfuziilor.
10) Abordul venos prin puncţie sau cateterism urmată de conectarea dispozitivului de perfuzie la ac
sau cateter.
11) Efectuarea probei compatibilităţii directe. Se lasă imediat după abord să curgă în picătură rapidă
20 ml de sânge după care se reglează debitul la 10 – 12 picături / minut. Dacă în interval de 5 minute

30
nu au apărut reacţii adverse (frison, durere lombară, cefalee, urticarie, tahicardie, cianoză, paloare
etc.) se repetă proba, iar dacă nici de această dată nu apar fenomenele enunţate se reglează transfuzia
la ritmul dorit (80 – 100 picături/minut). Apariţia unei dintre manifestările descrise duce la
întreruperea transfuziei, schimbarea flaconului şi combaterea accidentului posttransfuzional. La
schimbarea flaconului se va respecta obligatoriu întreg „ritualul” precizat mai sus.
12) Monitorizarea obligatorie pe perioada transfuziei a unor parameter clinici, inclusive
hemodinamici (culoarea tegumentelor, căldura extremităţilor, respiraţia, pulsul, tensiunea arterială,
diureza, acuze subiective etc.), iar în transfuziile mari şi a presiunii venoase centrale sau a încărcării
pulmonare prin ascultaţie (atunci când măsurarea presiunii venoasă centrală nu este posibilă).
3.5. Complicații legate de tehnica administrării
1) Embolia gazoasă sau prin cheaguri (la un sânge insuficient filtrat). Deşi normal un individ
tolerează o embolie gazoasă de 200 ml, în unele situaţii pot apare simptome alarmante, chiar fatale,
debutând cu turgescenţa jugularelor (creşterea presiunii venoase centrale), cianoză, uruitură
diastolică, tahicardie şi continuând cu hipotensiune arterială, sincopă şi chiar deces prin tulburări
respiratorii acute. Singurul tratament constă în întoarcerea bolnavului pe partea stângă şi în poziţie
Trendelenburg. Emboliile se mai pot produce prin antrenarea în circulaţie a fragmentelor de ac sau
de cateter rupte.
2) Supratransfuzarea şi edemul pulmonar acut apar datorită supralicitării patului vascular în
transfuziile rapide şi / sau masive, fără monitorizarea presiunii venoase centrale. Apar dispneea,
tusea şi ralurile crepitante la ambele baze pulmonare. Tratamentul constă în oprirea imediată a
transfuziei, aşezarea bolnavului în poziţie şezândă, administrarea de diuretice, efectuarea „vene
secţiei” şi a celorlalte măsuri proprii edemului pulmonar acut.
3) Tromboflebita periferică apare în transfuziile prelungite cu menţinerea îndelungată a acelor,
cateterelor sau canulelor în venă. Se tratează prin suprimarea abordului venos şi aplicaţii umede şi
reci local.
4) Hipotermia prin insuficienta încălzire a sângelui transfuzat poate produce stop cardiac intra
operator.
5) Hipertermia prin supraîncălzirea sângelui> 43oC cu hemoliză şi fibrinocoagulare.
3.4. Complicații legate de conservare prelungită şi / sau defectuoasă
1) Intoxicaţia cu citrat se caracterizează prin depresiune miocardică (hipotensiune arterială,
creşterea presiunii venoase centrale şi pulmonare) şi scăderea capacităţii de transport a oxigenului de
către eritrocite. Apare în administrările rapide şi / sau masive de sânge conservat.

31
2) Blocarea calciului ionizabil cu hemoragii, tetanie, hipopotasemie.
3) Hiperpotasemia prin distrucţii eritrocitare.
4) Acidoza metabolică, combătută prin administrarea de 5 mEq bicarbonat de sodiu la 100 ml sânge
conservat administrat.
5) Trombocitopenia de diluţie datorită rezistenţei scăzute la prezervare şi dispariţiei rapide prin
absorbţie de către celulele SRE ale primitorului (50% activitate plachetară după 6 ore, 10% după 12
ore, 5% după 24 de ore).
6) Coagulopatiile prin deficit de factori ai coagulării, în principal V şi VIII ce rezistă mai puţin la
metodele de conservare utilizate (la 21 de zile de conservare rămân doar 15 – 30% din valoarea
iniţială).
7) Coagularea intravasculară diseminată (CID) se datorează micilor depozite de fibrin transfuzate
ce alterează dinamica microcirculatorie şi care, alături de mediul hipoxicacidozic tisular preexistent,
creează condiţiile propice declanşării acestui proces. Independent de factorul care a provocat
sindromul CID, prima este faza de hipercoagulabilitate, caracterizată prin formarea de trombi în
sistemul microcirculator cu o evoluţie mai gravă dacă formarea de chaguri are loc în plămâni rinichi
şi ficat. Dacă procesul CID decurge generalizat şi sistemul fibrinolitic nu e în stare să scindeze
acestea gregate de fibrină, începe o epuizare a tuturor sistemelor: coagulant, anticoagulant şi
fibrinolitic – se instalează a doua fază denumită faza de hipocoagulabilitate sau faza de coagulopatie
prin consum. Faza finală poate să se dezvolte în două variante: absolute nefavorabilă şi relative
nefavorabilă. Ultima variantă se constată în cazul în care se efectuează o corecţie reuşită a indicilor
hemostazei, dar şi în acest caz pot să apară manifestări legate de consecinţele trombozei în arboreal
microcirculator.
8) Infuzia de microagregate sanguine, în transfuziile massive ce folosesc de necessitate filtre> 40
mm/micropor, este responsabilă de sindromul de detresă respiratory acută a adultului post-
transfuzional. Sindromul de detresă respiratory acută este o formă de insuficienţă respiratory acută
hipoxemică. Este o formă de edem pulmonary necardiogen determinat de alterări ale microcirculaţiei
pulmonare induse de agresiunea pulmonară direct sau de agresiunea sistemică. Indiferent de
agresiunea iniţială, apare o majoră tulburare de permeabilitate a membranei alveolo-capilare cu
creşterea apei pulmonare totale extravasculare, edem interstiţial şi alveolar cu scăderea complianţei
toracopulmonare şi hipoxemie refractară la oxigenoterapie.

32
 CONCLUZII

  Transfuzia este o metodă activă de tratament biologic ce introduce în sistemul circulator al

unui bolnav sânge şi / sau derivate de sânge (plasmă, concentrat leucocitar, eritrocitar sau plachetar,
derivaţi de plasmă etc.) cu scopul compensării deficienţelor hematologice generate de dezechilibrul
producţie versus pierdere.
 Studiile lui Landsteiner au delimitat era empirică a transfuziei de cea modernă, prin
descrierea celor 4 grupe sanguine din sistemul ABO, rezultate ale combinaţiei directe dintre
antigenele eritrocitare specifice (aglutinogenele A şi B) şi anticorpii corespunzători plasmatici
(aglutininele α și β). Prezenţa unui antigen exclude anticorpul plasmatic din sângele aceluiaşi bolnav,
titulatura grupei sanguine fiind dată de antigenul eritrocitar (aglutinogenul A sau B) asociat unei cifre
romane, astfel: 0 I, A II, B III şi AB IV
Transfuzia sangvină este cea mai frecventă și mai veche formă de transplant, prin care
sângele este prelevat de la un donator compatibil și introdus, prin metode specifice, unui primitor.
Prima transfuzie sangvină a fost efectuata în 1818, de către medicul James Blundell. Primul
Institut de Tranfuzie Sangvină a fost cel deschis la Moscova,în anul 1925, de către Dr. Alexander
Bogdanov. În România, primele încercări de transfuzie directă au fost efectuate în anul 1923. În
1941, la Eforie a fost organizat și primul centru de "Colectare si Transfuzie de sânge", iar la Cluj s-a
deschis centrul de"Consevare si Transfuzie de sânge". Opt ani mai târziu s-a infiintat si
Reţeaua naţionala de Transfuzie.
Scopul transfuziei este restabilirea masei sangvine în caz de anemii acute prin hemoragie, de
șoc,arsuri, etc. Calea de administrare obişnuită a sângelui este cea venoasă, iar nepotrivirea
de grup sangvin între primitor și donatorul de sânge determină accidente grave, chiar
mortale; șoc hemolitic, insuficiența renală acută. Incompatibilitatea dintre sângele
donatorului și cel al primitorului duce la apariţia șocului transfuzional, manifestat clinic prin:
anxietate, vărsături, febra, frisoane, bradicardie, oprirea diurezei ,și uneori deces.
Pentru a preveni accidentele, transfuzia se face respectând cu strictețe anumite reguli.
Persoanele care au grupa de sânge 0(I) Rh negativ sunt denumiţi „donator universali”
pentru ca pot dona sânge tuturor persoanelor indiferent de grupa de sânge. Globulele lor roşii nu
posedă niciun antigen (nici A, nici B și nici D), de aceea a fost numita - grupa 0. În schimb, ele nu
pot primi sânge decât de la grupa lor de sânge 0(I) Rh negativ.

33
 Pe de alta parte, persoanele din grupa AB pozitiv sunt denumiţi „primitori universali”. Ele
pot primi sânge de la orice grupa (A, B sau 0). În schimb, nu pot dona sânge decât la persoanele care
au grupa de sânge AB pozitiv.

34
 Bibliografie

Anca R. Lupu, Ana M. Vlădăreanu, Daniel Coriu - „ Hematologie clinică”, editura

Universitară Carol Davila, București, 2017

Cezar Th. Niculescu, Radu Carmaciu, Bogdan Voiculescu, Carmen Salavastru, Cristian

Nita, Cătălină Ciornei-„ Anatomia si fiziologia omului „– Compendiu, editura Corint, Bucurști ,
2005.

Dr.V.P.KONDI & Dr.EMIL R .POPESCU - „Transfuzia de sânge serologia

grupelor sanguine”

35
ANEXE

Anexa1. Componentele sângelui

36
Anexa 2. Grupele de sânge.

37