Biochimie Medicală

Conf. univ. dr. Brînduşa Alina PETRE

Biochimie medicala: curs introductiv

 Aspecte moleculare ale veţii: spaţiu
Scara dimensiunilor unor biostructuri din natură

Spatiul biologic este volumul ocupat de micro- şi macrostructuri ce variază de la

limitele de vizibilitate ale microscopului până la unele de 100 de ori mai mult.

Legaturile chimice: - covalente: ~ 1 Å

- necovalente: electrostatice - ~ 2,5 Å , de hidrogen - ~ 2.5 - 3 Å,
van der Waals - < 3-4 Å
Un ångström (Å) - este o unitate de măsură pentru lungimi.
1 Å = 100 pm = 10−1 nm = 10−4 μm = 10−7 mm = 10−8 cm = 10−10 m

Biochimie medicala: curs introductiv

 Structura ierarhică a oaselor
Ultrastructural – hydroxyapatita si protein colagen Microstructural - osteon

celulele vii ale oaselor

Biochimie medicala: curs introductiv

 Aspecte moleculare ale vetii: timp
Scara desfasurarii in timp a unor reactii biologice
Timpul biologic este durata în care au loc anumite transformări si interactiuni
limitate într-un spatiu delimitat.
Miscarea
in celulele cu conuri monomerilor proteici
din retina (1ps) în cadrul structurii (1-2 h)
cuaternare (1ns)
(60-120 s)

Timpul biologic = Varsta biologica

Biochimie medicala: curs introductiv
 Aspecte moleculare ale vetii: energie
Ciclurile carbonului şi oxigenului în atmosfera
Mentinerea homeostaziei sistemelor vii se realizeaza printr-un aport continuu
de energie. Sursa energetica principala pentru organismele vii este radiatia
solara, folosita în mod direct de organismele autotrofe. Din CO 2 , H2O si energie
solara se formeaza substante organice (glucide, proteine, lipide) si O 2.
Organismele superioare (heretotrofe) utilizeaza energia înmagazinata în
legaturile chimice ale glucidelor, proteinelor, lipidelor sintetizate de organismele
autotrofe (fotosinteza).
Glucoza

Celule fotosintetice Celule heterotrofe

(autotrofe)

Biochimie medicala: curs introductiv

 Autotraf/heterotrof

Autotrofia este proprietatea unui organism de a-și putea sintetiza singur

substanțele organice necesare hrănirii, scop în care folosește ca sursă de
carbon unii compuși anorganici (de ex. CO2). Când aceștia sunt supuși unor
procese chimice (FOTOSINTEZA sau CHEMOSINTEZA), rezultă substanțele
organice necesare. Exemple: plantele verzi si bacterii.

Heterotrofia este un mod de viață al unor organisme ce se hrănesc numai cu

substanțe organice, din care scot carbon și azot sau energie chimică prin
procese de reducere. Organismele heterotrofe nu pot sintetiza substanțe
organice din surse anorganice (minerale). Ex. celulele animale si
microorganismele (virusi, fungi sau alge microscopice).

Biochimie medicala: curs introductiv

 Echilibrul hidro- electrolitic: distributia apei
In organismul uman apa este principalul component, fiind repartizata in diferite
compartimente, delimitate prin membrane biologice lipidice. La nastere
organismul contine 75-80 % apa adult (60-65 % ) insa volumul de apa in
organism continua sa scada pe masura ce inaintam in varsta.

La nivel de tesut de ex. tesutul nervos contine 90% H2O, in timp ce tesutul adipos are <10%.
Biochimie medicala: curs introductiv
 Echilibrul hidro- electrolitic: distributia apei

3 Na+ - Mitocondrii
2 K+ - Aparatul Golgi
Fluid interstitial - Lizozomii
14 % - Nucleul
Fluid intracelular
Endoteliu capilar 40 %

Fluid intravascular
5%

Compartimentul intracelular (mitocondrii, aparatul Golgi, lizozomii, nucleul ) – 40 % (350-450 mL/Kg)

Compartimentul extracelular (150-250 mL/Kg):
- compartiment interstitial: 14 %
- compartimentul intravascular: 5 %
- lichid paracelular/transcelular (lichidul cefalorahidian, continutul tractului digestiv si genito
– urinar)~2%.
https://www.youtube.com/watch?v=jZVsRos03G4

Biochimie medicala: curs introductiv

 Volumul plasmatic
Apa prezenta in circulatie influenteaza in mod substantial volemia ( volumul plasmatic).
Plasma, este fracțiunea lichidă a sângelui și limfei, formată din apă, substanțe anorganice
dizolvate și diverse substanțe organice. În plasmă se află în suspensie celulele sanguine
(globulele albe si rosii).

Metode de masurare a volumului plasmatic

Volumul plasmatic poate fi deteminat prin:
I. analiza gradului de dilutie in plasma circulanta a unui colorant macromolecular
(albastru Evas);
II. a albuminei marcate cu iod radioactiv.

Volumul spatiului interstitial poate fi determinat prin:

III. analiza gradului de dilutie in plasma circulanta a unor substante neutre (ex. insulina,
manitolul, tiosulfatii) care desi parasesc circulatia nu pot patrunde in celule.
Volumul total al H2O poate fi determinat folosind apa deuterata (D2O), apa traversand
liber membranele celulare.
Volumul intracelular – NU poate fi determinat in mod direct.

Volumul hidric total - Volumul extracelular

Biochimie medicala: curs introductiv

 Limfa

Limfa - lichid incolor, circulă prin vasele și ganglionii limfaticii și în spațiile intercelulare,
mediind schimbul de substanțe între sange si tesuturi. Pătrunde în vasele limfatice prin
filtrare, trecând cel puțin printr-un ganglion limfatic înainte să se verse în sânge. Limfa circulă
de la țesuturi la sânge, preluând deșeurile celulare. Organismul uman are în jur de 1,5 l de
limfă.
Limfa are aceeași compoziție ca plasma sangvină, conține leucocite, și în special limfocite.
Circulația limfei, spre deosebire de cea a sângelui, este o circulație unică, care incepe în
spațiile periferice interstițiale și finalizează în unghiul venos drept sau stâng (vena
subclaviană). Circulația limfei se produce în sens contrar forței de gravitație și este
determinată de : bataile inimii; miscarile peretilor vaselor limfatice si a venelor.
Rol: în sistemul imunitar prin prezența leucocitelor; Readuce în circuitul sangvin unele
proteine, lipide și metaboliți; Rol de drenaj celular.
 Anatomia sitemul limfatic

Sistemul limfatic: - vasele limfatice și organele limfatice, incluzând ganglionii limfatici,

amigdalele, timusul, splina și măduva osoasă. Limfocitele (celule albe din sânge) ajută
organismul să lupte împotriva infecțiilor și bolilor.
Clusterele de ganglioni limfatici se găsesc: la gât, axilă, piept, abdomen și înghinal. De
ex. în axilă există aproximativ 20-40 de ganglioni limfatici (glandă limfatică).
600-700 ganglioni limfatici

Biochimie medicala: curs introductiv

 Bilantul hidric zilnic in conditii ambiente normale
Pierderi prin: Castig din:
Piele 200 mL Metabolism oxidativ 400 mL
Plamani 400 mL Aport minim prin dieta 1100 mL
Digestiv 100 mL
Renal 800 mL
Total : 1500 mL Total: 1500 mL

Necesarul zilnic de apa (prin dieta) este influentat de:

- Starea de sanatate,
- Varsta,
- Conditiile climatice (cald / umed) De ce nu frig – inghet ?;
- Activitatea motorie.
Caldura specifica apei
La o temperatura sub 0ºC, toti atomii de hidrogen sunt legati prin punti de hidrogen,
fiecare oxigen fixeaza 4 molecule de apa structuri hexagonale caracteristice. Datorita
acestui spatiu inchis volumul ghetii este cu 11% mai mare decat volumul apei lichide. La
temperatura de +4ºC densitatea apei este maxima.
La o temperatura de 40ºC aproximativ 50 % din legaturile de hidrogen se descompun si
apa va fi “mai fluida”.
 Electroliti in corpul uman
Electrolitii sunt responsabili de incarcarea electrica a organismului pentru a mentine
functionarea lui normal. Cei mai cunoscuti electrolitii sunt:
Sodiu : - ajută la controlul lichidelor în organism, influențând tensiunea arterială;
- necesare funcțiilor musculare și nervoase;
- ajută la echilibrul electroliților;
Sodiu din organism se gaseste fie sub forma complexata in oase (25%), fie liber in
schimburile dintre lichidul intracelular (10mmol/L) si extracelular (140mmol/L), (75%).
Necesarul zilnic de sare variaza in functie de varsta, greutate, nivelul de activitate fizica,
starea de sanatate. Aportul recomandat este de 5 - 8 g /zi pana la 10 grame in caz de
efort fizic prelungit. Se considera minim un aport de 2 g/ zi. Consumul excesiv de sare
este strans legat de aparitia hipertensiunii arteriale dupa o anumita varsta.
Potasiu: - reglează inima și tensiunea arterială;
- ajută la echilibrul electroliților;
- ajută la transmiterea impulsurilor nervoase;
- contribuie la sănătatea oaselor;
- necesar pentru contractiile musculare;
Potasiu in organism este distribuit predominant intracelular (150 mmol/L) si mai putin
extracelular (4mmol/L). 90 % se gaseste in forma libera, 10 % se gaseste legat in diverse
combinatii complexe ( hematii, tesut osos si nervos).
Aportul alimentar – 50 -100 mmol/zi. O cantitate mare se secreta in tubul digestiv si este
reabsorbit ulterior, iar cantitatea ramasa se elimina prin transpiratie si fecale.
 Electroliti in corpul uman
Magneziu – important pentru sinteza ADN si ARN;
- contribuie la transmiterea impulsurilor in tesutul nervos si muscular;
- mentine ritmul cardiac;
- intareste sistemul imunitar.
Scheletul osos conţine jumătate sau chiar mai mult din cele 25 g de magneziu care sunt
în organismul unui adult, aproximativ 1% aflându-se în lichidele din organism, iar restul în
muşchi şi în ţesuturile moi. Mg se asimilează “dificil” în intestine şi ~ 70% din Mg obţinut
din alimentaţie se elimină prin fecale. Aportul zilnic este de 320 -460 mg.
Simptomele lipsei de magneziu sunt oboseala, crampele musculare,anxietatea,deficitul de
atenţie,nervozitatea
Calciu – component de baza in compozitia oaselor si dintilor;
- contribuie la transmiterea impulsurilor in tesutul nervos si muscular;
- contibuie la cuagularea sangelui;
Aportul de calciu variază în funcţie de vârstă, sex, dar şi de starea de sănătate.
Sugari: 210 - 270 mg/zi
Copii: 1-3 ani: 500 mg/zi; 4-8 ani: 800 mg/zi; 9-18 ani: 1.300 mg/zi
Adulţi: 19-25 de ani: 1.000 mg/zi; 51-70 de ani: 1.200 mg/zi
Situaţii particulare femei: cele însărcinate: 1.300 mg/zi, peste 50 de ani: 1.500 mg/zi
Simptome: amorţeala feţei şi a membrelor, furnicăturile, dar şi palpitaţiile, hipotensiunea,
tetania (contracţii prelungite ale muşchilor mâinii sau piciorului), spasmul respirator şi
tulburările de memorie. Tot din cauza lipsei de calciu pot apărea şi boli precum osteoporoza şi
spasmofilia.
 Electroliti in corpul uman

Cloruri – ajută echilibrul electroliților;

- echilibrează aciditatea și alcalinitatea, care ajută la menținerea unui pH sănătos;
- esential pentru digestie si functia depurativa a ficatului;

Necesarul zilnic de clor nu a fost stabilit insa este corelat cu aportul de NaCl.

Fosfati – intaresc oasele si dintii

- ajuta celulele in producerea de energie necesara cresterii si repararii tesuturilor;

Fosforul este singurul mineral din organismul uman care se regaseste in cantitati mai mari in
corp decat calciu. 1% din greutatea corporala este reprezentata de fosfor. Necesarul zilnic este
intre 700mg – 1200 mg in functie de varsta.

Bicarbonat – ajuta organismul in mentinerea pH-lui;

- regleaza functia cardiaca;

pH-ul unui organism, este, în medie, 7,42. Se poate supravieţui fără probleme la un pH mult
mai acid, chiar până la 6,7, dar un pH prea alcalin( 7,6).
Test- prin masurarea CO2 din plasma/ CO2 fiind produs secundar al multor procese metabolice.
 Distributia electrolitilor
Electrolitii sunt responsabili de incarcarea electrica a organismului pentru a mentine
functionarea lui normal.

Biochimie medicala: curs introductiv

 Concentratia medie a electrolitilor (mmol/L) si a proteinelor in organism

Plasma Lichid
Componenti sanguina interstitial Celule
Cationi:
In orice compartiment
Na+ 140 140 10
hidric din organism
K+ 4 4 150 este valabila legea
Ca2+ 2.5 2 1 electroneutralitatii.
Mg2+ 1 1 20
Total cationi 147,5 143 181
Anioni:
Cl- 100 100 10
HCO3- 25 25 16
H2PO4- 2 2 100
HSO4- 1 1 20
Anioni organici 18,7 14,9 20
Proteine 0,8 0,1 15
Total anioni 147,5 143 181

Biochimie medicala: curs introductiv

 Compozitia diverselor lichide biologice in principalii electroliti

Lichid / Ioni (mmol/L) Na+ K+ HCO3- Cl-

Plasma 140 4 25 100

Suc gastric 60 15 0 – 15 55
Suc intestinal 140 10 variabil 70
Scaun diaretic 50 - 140 30 – 70 20 – 80 variabil
Bila, lichid peritoneal 140 5 40 100
Tranaspiratie 12 10 - 12

Este posibila anticiparea tipului de dezechilibru hidro-electrolitic, dupa tipul de lichid pierdut
in exces:
 Pierderea de fluide cu compozitia de electroliti similara cu cea a plasmei - deshidratari cu
valori normale;
Deshidratari in care continutul in Na pierdut este mai mic decat cel al plasmei (transpiratie
excesiva) – hipernatremie
 Pierderea de fluide intestinale, bogate in potasiu conduce la deshidratare cu
hipokaliemie, fara sa afecteze semificativ natremia.

Biochimie medicala: curs introductiv

 Când electroliții devin dezechilibrați ?

Este normal ca nivelurile de electroliți să fluctueze, insa ele devin dezechilibrate in

urmatoarele situatii:
• pierderi de lichide datorate exercițiilor fizice intense
• vărsături și diaree
• medicamente precum diuretice, antibiotice și medicamente pentru chimioterapie
• alcoolism și ciroză hepatică
• insuficiență cardiacă
• boli de rinichi
• diabet zaharat
• tulburări alimentare
• arsuri severe
• unele forme de cancer.

Biochimie medicala: curs introductiv

 Schimburile hidrodinamice

Schimburile hidrodinamice – fortele care coordoneaza miscarea apei si a electrolitilor

intre compartimentele celulare;

difuzeaza liber prin membrane insa miscarea electrolitilor si a moleculelor

neutre este restrictionata;
Distributia apei intre compartimentle hidrice este influentata de continutul in substante
dizolvate si de presiunea hidrosatica a vaselor/ capilare.

Difuziunea şi Osmoza
 Osmolalitatea serica

 Efectul osmotic al unei substante dizolvate este determinat de numarul de particule

din solutie(mol/L) si nu de concentratia procentuala de masa sau volum: 1L de solutie cu
activitatea osmotica de 1 osmol, contine un numar de 6,023 x 10 23 particule dizolvate.
 Substantele cu masa moleculara mica (Na+, K+, glucoza, ureea) au un aport substantial
in determinarea presiunii osmotice plasmatice, comparativ cu substantele cu masa
moleculara mare (ex. proteinele).
 O solutie apoasa de glucoza cu conc. de 1mol/L are punctul ebulioscopic la +100,52 ºC
si punctual crioscopic la – 1,85 ºC. Aceste valori cresc usor in cazul electrolitilor de
exemplu o solutie de NaCl 1mol/L este de -3,7 ºC datorita disocierii electrolitice a NaCl.

Osmolalitatea = continutul de substante dizolvate (mmol/kg solutie)

Osmolalitatea plasmei este de aprox. 285-310 mmol/kg
Osmolalitatea = 2([ Na+] + [ K+]) + [ glucoza]/18 + [ uree ]/ 6
Diferenţa osmolară = osmolaritatea măsurată – osmolaritatea calculata

La valori mai mari de 6 mosmol/kg H2O se creează un gap osmolar. Calcularea acestui
parametru este importantă în detecţia şi monitorizarea intoxicaţiilor cu etanol, etilen
glicol, metanol, izopropanol sau diclormetan. Dacă această valoare este >40 mosmol/kg
H2O la un pacient în stare critică, prognosticul este rezervat.
 Osmolalitatea serică
Osmolalitatea serică este controlată prin două mecanisme feedback, ce menţin o distribuţie
normală a apei în spaţiile intra şi extracelulare: secreţia de ADH şi senzaţia de sete.
Eliberarea de hormon antidiuretic (ADH sau vasopresina) secretat la nivelul neurohipofizei
este determinată chiar şi de creşteri ale osmolarităţii serice cu doar un 1%.
Mecanismul setei este activat atunci când osmolalitatea depăşeşte 290 mosm/kg H2O,
ingestia de apă reglând deficitul creat. Setea este mecanismul prin care organismul este
protejat de deshidratare, fiind capabil să regleze singur osmolalitatea serică atât timp cât
ingestia de lichide este posibilă.
Modificări ale osmolalităţii, din cauza pierderii sau ingestiei exagerate de apă, determină o
redistribuire a apei între spaţiile intra şi extracelulare, cu apariţia edemului sau deshidratării
la nivel celular.
Manifestările clinice datorate acestor schimbări ale echilibrului celular depind de viteza cu
care se produc aceste variaţii, precum şi de natura electrolitului. O scădere lentă a
osmolalităţii cu 60-80 mosmol/kg H2O poate să nu fie letală, în timp ce o creştere cu 40-60
mosmol/kg H2O, produsă ca urmare a depleţiei de apă sau a creşterii unor electroliţi, ce nu
străbat membrana celulară (sodiu, glucoză), poate determina comă şi chiar moarte.
Tulburările hidroelectrolitice se pot manifesta clinic prin: letargie, confuzie, fatigabilitate,
delir, convulsii, dar pot fi şi asimptomatice

Biochimie medicala: curs introductiv

 ADH - hormonul antidiuretic sau Vasopresina

Hormon peptidic neurohipofizal

(secretat de nucleii anteriori ai
hipotalamusului si eliberat de
lobul posterior al glandei
hipofize) ce participă la
homeostazia (autoreglare)
osmolarității (presiune
osmotică) lichidelor corporale
prin reglarea reabsorbției
diferitelor specii moleculare la
nivel renal. De asemenea,
vasopresina crește rezistența
periferică vasculară, ceea ce are
ca urmare creșterea tensiunii
arteriale.

Biochimie medicala: curs introductiv

 Reglarea nivelului ADH

 La nivelul sinusului carotidian și a crosei aortice, baroreceptorii

(presosenzori nervoși) analizează tensiunea arterială.

 În cazul scăderii acesteia, informația corespunzătoare este transmisă

sistemului nervos central și al hipotalamusului, care mărește producția de
ADH (vasopresină).

 Creșterea osmolarității este sesizată de osmoreceptorii din cel de-al

treilea ventricul cerebral, aceștia crescând secreția de vasopresină.
Angiotensina II stimulează secreția de ADH.

Biochimie medicala: curs introductiv

 Funcții ale vasopresinei

 Reglează retenția de apă a corpului: este secretată când corpul este deshidratat,
stimulând rinichii să conserve apa, concentrând astfel urina. Astfel, ADH mărește
permeabilitatea apei la nivelul tubilor contorti distali și colectori prin sinteza și inserția
unor canale tip aquaporine. De asemenea, facilitează reabsorbția ureei la nivelul
tubilor colectori.
Vasoconstricție: ADH mărește rezistența periferică (prin "strâmtarea" vaselor
capilare) arterială, crescând astfel tensiunea arterială. La indivizi sănătoși, acest efect
este neînsemnat, dar devine un "mecanism" compensator important în cazul șocului
hipovolemic (hipovolum de sânge).
Vasopresina este implicată în formarea memoriei, inclusiv a reflexelor întârziate,
precum și memoria de scurtă durată și lungă durată; analogul acesteia, desmopresina,
este considerat un nootrop (îmbunătățește memoria).
ADH este de asemenea implicat în determinarea agresivității.

Patologie:
 Secreție crescută de vasopresină: sindromul secreției inadecvate de ADH (SIADH),
însoțit de hiponatremia și încărcare lichidiană a corpului.
 Secreție scăzută: diabet insipid (hipernatremie, poliurie, polidipsie).
Biochimie medicala: curs introductiv
 Osmolalitatea serica: Test medical

Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate) sau postprandial; se evită consumul de

alcool.
Specimen recoltat – sânge venos.
Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant cu/fără gel separator.
Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare.
Volum probă – minim 1mL ser.
Cauze de respingere a probei – specimen hemolizat.
Stabilitate probă – serul păstrat în tuburi închise ermetic este stabil 3 zile la 2-8°C.

Metodă – osmometrie cu reducerea punctului de îngheţ (freezing point depression).

Această metodă se bazează pe una din proprietăţile coligative ale soluţiilor – acele
proprietăţi care sunt proporţionale cu concentraţiile molare ale substanţelor dizolvate –
capacitatea lor de a scădea punctul de îngheţ al apei. Apa fără solviţi are punctul de
îngheţ la 0°C; dacă se adaugă 1 mOsmol din orice soluţie la 1 kg de apă punctul de
îngheţ al apei se va reduce cu 1.86°C.

De exemplu, punctul de îngheţ al unei plasme normal este în jur de -0.521°C. Acesta
corespunde unei osmolalităţi de 280 mOsmol/kg.

Biochimie medicala: curs introductiv

 Osmolalitatea serica

In mod normal, raportul dintre sodiul seric, în mEq/L, şi osmolalitate, în

mosmol/kg, variază între 0.43-0.5. Raportul poate fi modificat de orice condiţie
care afectează concentraţia serică de sodiu, precum şi de ingestia de substanţe
toxice.

Osmolalitatea serică reprezinta un factor important în evaluarea toxicologică şi

monitorizarea pacienţilor comatoşi si creşte în:
 hipernatremie,
 deshidratare,
 hiperglicemie,
 hipercalcemie,
 leziuni cerebrale,
 tratament cu manitol,
 azotemie,
 ingestie de etanol, metanol, etilen glicol,
 afecţiuni renale.

Biochimie medicala: curs introductiv

 Osmolalitatea serica - afectiuni medicale

Creşterea osmolalităţii serice, sodiu seric ↑ si gap osmolar normal:

• afecţiuni asociate cu hipovolemie şi hipernatremie, cum ar fi: diaree sau febra la copii,
diureza osmotică însoţită de hiperglicemie, tulburări hipotalamice, diabet insipid de cauza
centrala sau nefrogenic, boli caracterizate prin absenţa setei şi reducerea secreţiei de ADH.

Creşterea osmolalităţii serice, sodiu seric ↓ sau normal şi gap osmolar normal:
• insuficienţa renală (uremia > 140mg/dL), coma hiperglicemică (glicemia > 600mg/dL),
ingestia de alcool.

Creşterea osmolalităţii serice, sodiu ↓ si gap osmolar crescut

• intoxicaţii cu etanol, metanol, şoc hemoragic posttraumatic, acidoza lactică1,5.

Osmolalitatea serică scade în condiţii de hiperhidratare, hiponatremie si în cazul

sindromului de secreţie inadecvată de hormon antidiuretic (SIADH) (apare cel mai adesea
ca sindrom paraneoplazic al unui carcinom de pulmonar)1,5.

Limite şi interferenţe : Scăderi ale gap-ului osmolar pot fi asociate cu: altitudinea, variaţii
diurne cu retenţie nocturnă de apă, unele medicamente. Pe de altă parte, creşteri ale gap-
ului osmolar pot fi întâlnite în: hipertrigliceridemie, hiperproteinemie, administrarea de
substanţe de contrast.
 Compozitia unor fluide administrate parenteral

Fluid Compozitie Utilizare

Serul fiziologic(NaCl 0.9%) Na+: 154 mmol/L Pierderi de lichide izotone
Cl¯: 154 mmol/L
Glucoza 5% Glucoza 278 mmol/L Pierderi de lichide hipotone*
NaHCO3 1,26 % Na+: 150 mmol/L Acidoze metabolice severe
HCO3¯: 150 mmol/L
Solutie Ringer Na+: 147 mmol/L Inlocuirea pierderilor de
K+: 4 mmol/L lichide in timpul interventiilor
Ca2+: 2.25 mmol/L chirurgicale
Cl¯: 156 mmol/L
*desi solutia este izotona, datorita preluarii si consumarii rapide a glucozei de catre celule,
se poate considera ca actioneaza ca solutie hipotona.

Solutie izotonica: solutie cu aceeași concentrație moleculară și presiune osmotică;

Solutie hipotonica: solutie care are o presiune osmotică inferioară altei soluții;
Ser hipotonic = ser a cărui concentrație moleculară este inferioară celei sangvine.
Acidoza metabolica – cresterea aciditatii plasmei

Biochimie medicala: curs introductiv