CUPRINS:

1) COMPARTIMENTE HIDRICE lichidul intracelular, lichidul

extracelular
2) CONCENTRATIA NUTRIENTILOR SI ELECTROLITILOR IN
LICHIDELE ORGANISMULUI
3) MASURAREA VOLUMULUI COMPARTIMENTELOR LICHIDIENE
4) MECANISME DE SCHIMB INTRE COMPARTIMENTELE
LICHIDIENE
a) Difuziunea gradient de concentratie
b) Filtrarea fortele Starling gradient de presiune
c) Osmoza difuziunea apei printr-o membrana semipermeabila
Aproximativ 60% din corpul uman adult este constituit din fluide, mai exact o solutie de ioni si
alte substante dizolvate in apa. Desi cea mai mare parte a acestor fluide se afla la nivel
intracelular, purtand numele generic de lichid intracelular, aproximativ o treime se afla in spatiile
din afara celulelor si inglobeaza lichidul extracelular. Lichidul extracelular este intr-o constanta
miscare prin organism. Este transportat rapid prin sange si apoi amestecat cu lichidele tisulare prin
difuzie prin peretele capilar. In lichidul extracelular exista ioni si nutrienti necesari celulelor
pentru a se mentine in viata. Astfel, toate celulele traiesc in mod essential in acelasi mediu
lichidul extracelular. Din acest motiv, lichidul extracelular poarta numele de mediul intern al
organismului, sau clasic milieu interieur, un termen introdus cu mai mult de 100 de ani in urma
de catre marele fiziolog francez al secolului XIX , Claude Bernard.
Celulele sunt capabile sa supravietuiasca, sa prolifereze si sa isi exercite functiile atata timp cat
concentratia normala a oxigenului, glucozei, diferitilor ioni, aminoacizilor, substantelor grase si a
altor constituenti este mentinuta in acest mediu intern.
Mentinerea unui nivel relativ constant si a unei compozitii stabile a lichidelor organismului este o
caracteristica esentiala pentru HOMEOSTAZIE. Unele dintre cele mai commune si importante
problem in medicina clinica apar din cauza anomaliilor de functionare a sistemelor de control care
mentin aceasta constanta a lichidelor organismului.
Constanta relativa a cantitatii lichidelor organismului este remarcabila pentru ca exista un schimb
continuu de fluide si solvate cu mediul extern, dar si cu diferite compartimente din interiorul
organismului. De exemplu, exista un variabil aport de lichide care trebuie sa fie foarte atent
balansat cu excretia, pentru a preveni acumularea sau diminuarea volumului lichidelor
organismului.

1. Compartimente lichidiene ale organismului

Intregul lichid din organism este repartizat in 2 mari compartimente: lichidul extracelular si
lichidul intracelular. Lichidul extracelular este divizat in lichid interstitial si plasma sangvina. De
asemenea, mai exista un compartiment transcelular, slab reprezentat (1%) insa extrem de
important, el cuprinzand fluidele din interiorul cavitatilor sinoviale, peritoneale, pericardiale si
intraoculare, precum si lichidul cerebrospinal. Lichidul transcelular este de obicei considerat a fi
un tip specializat de lichid extracelular, desi in unele cazuri, compozitia lui poate sa difere marcant
1

de cea a plasmei, respectiv a lichidului interstitial. Toate lichidele transcelulare cumulate constituie
aproximativ 1-2 L din lichidele organismului.
La o persoana obisnuita cu o greutate de aproximativ 70 kilograme, intreaga cantitate de apa din
organism este de aproximativ 60% din greutatea corporala, deci 42 L. Acest procentaj poate varia
in functie de varsta, sex si grad de obezitate. Pe masura ce o persoana inainteaza in varsta,
procentajul de fluide din greutatea corporala scade progresiv. Aceasta se datoreaza partial faptului
ca imbatranirea este de obicei asociata cu o crestere a cantitatii de grasime in corp, scazand
practice cantitatea de apa din corp. Deoarece femeile au de regula mai multa grasime in corp decat
barbatii, ele au o cantitate mai redusa de lichide raportata la greutatea corporala, fata de barbati.
Astfel, cand vorbim de o medie a compartimentelor lichidiene trebuie sa luam in considerare
existent variatiilor, depinzand, dupa cum am enuntat, de varsta, sex si procentul de grasime din
corp.
COMPARTIMENTUL INTRACELULAR
Aproximativ 28 din cei 42 de litri de fluide din organism sunt in cele 75 trilioane de celule,
impreuna constituind ceea ce se numeste lichidul intracelular. Astfel, lichidul intracelular
constituie aproximativ 40% din greutatea corporala torala la o persoana obisnuita.
Lichidul din fiecare celula contine amestecul sau individual de diferiti constituent, dar
concentratiile acestor substante sunt similar de la o celula la alta. De fapt, compozitia de lichide
celulare este foarte asemanatoare chiar si la animale diferite, pornind de la cele mai primitive
microorganisme pana la oameni. Din acest motiv, lichidul intracelular al tuturor celulelor diferite
sunt considerate a alcatui un unic compartiment, anume compartimentul intracelular.
COMPARTIMENTUL EXTRACELULAR
Toate fluidele din afara celulelor au o denumire generala de lichid extracelular. Impreuna aceste
fluide constituie 20% din masa totala a corpului, sau aproximativ 14 L pentru o persoana adulta cu
o greutate normala de 70 kg. Cele doua cele mai mari compartimente ale lichidului extracelular
sunt lichidul interstitial, care constituie mai mult de din lichidul extracelular si plasma, care
constituie un sfert din lichidul extracelular, sau aproximativ 3 L.
Plasma este partea necelulara a sangelui; ea schimba substante continuu cu lichidul interstitial prin
porii membranelor capilare. Acesti pori sunt foarte permeabili pentru aproximativ toti solvatii din
lichidul extracelular, cu exceptia proteinelor. Astfel, lichidul extracelular este amestecat continuu,
intrucat plasma si lichidul interstitial au aproximativ aceeasi compozitie (mai putin in cazul
proteinelor, care au o concentratie mai mare in plasma).
Volumul sangvin (volemia)
Sangele contine atat lichid extracelular (mai precis fluidul continut de plasma) cat si lichid
intracelular (fluidul din interiorul globulelor rosii). Cu toate acestea, sangele este adeseori
considerat un compartiment lichidian separate pentru ca este continut intr-o camera proprie,
respectiv in sistemul circulator. Volemia este foarte importanta in controlul dinamicii
cardiovasculare. Volumul sangvin mediu pentru un adult este de aproximativ 7% din greutatea
corporala, adica aproximativ 5 L. Circa 60% din sange este reprezentat de plasma, iar 40% este
reprezentat de globulele rosii, insa aceste procente pot varia considerabil la persoane diferite,
tinand cont de sex, greutate si multi alti factori.
2. Constituentii lichidelor extracelular si intracelular
Mecanisme homeostatice ale principalelor sisteme functionale
2

Termenul de homeostazie este folosit de fiziologi pentru a descrie mentinerea unor conditii
aproximativ constant in mediul intern. In mod esential, toate organele si tesuturile corpului
executa functii care ajuta la intretinerea acestor functii constant. De exemplu, plamanii procura
oxigen pentru lichidul extracelular pentru a completa cantitatea de oxigen utilizata de catre celule,
rinichii mentin concentratii constante de ioni, iar sistemul gastrointestinal contribuie prin nutrientii
rezultati in urma digestiei.
Transportul lichidului extracelular sistemul circulator
Lichidul extracelular este transportat prin toate compartimentele corpului in 2 etape. Prima etapa
este miscarea sangelui prin corp in vasele de sange, iar a doua miscare cuprinde schimbul de fluid
intre capilarele de sange si spatiile intercelulare dintre celule. Tot sangele din organism parcurge
un intreg circuit aproximativ o data pe minut la o persoana care se odihneste si aproximativ 6 ori
pe minut cand o persoana depune un efort fizic foarte mare.
Pe masura ce sangele trece prin capilare, schimbul continuu de lichid extracelular are de asemenea
loc intre plasma sangvina si lichidul interstitial. Peretii capilarelor sunt permeabili pentru
majoritatea moleculelor din plasma, cu exceptia macromoleculelor proteice plasmatice. De aceea,
cantitati mari de lichid si constituentii sai dizolvati in acesta difuzeaza in ambele sensuri intre
sangele din capilare si spatiile interstitial. Acest proces de difuziune se realizeaza pe baza
miscarilor cinetice ale moleculelor din ambele compartimente (capilar, respectiv interstitial). Mai
exact, fluidul si moleculele dizolvate in el se agita continuu in toate directiile si se ciocnesc,
trecand prin porii capilari. Celulele sunt situate la maxim 50 micrometri de un capilar (rareori
exista exceptii de la regula), acest lucru asigurand o difuziune a aproximativ oricarei substante din
capilar la celule in numai cateva secunde. Astfel, lichidul extracelular de pretutindeni (plasma +
lichid interstitial) este amestecat continuu, mentinand astfel complete omogenitate a lichidului
extracelular in intregul organism.
Originea nutrientilor din lichidul extracelular
1. SISTEMUL RESPIRATOR
De fiecare data cand sangele parcurge un circuit intreg, trece si prin plamani. Sangele preia
oxigenul din alveole, care va fi ulterior necesitat de celule. Membrana dintre alveole si lumenul
capilarelor pulmonare (membrane alveolara) are o grosime de aproximativ 0.4 2.0 micrometri,
iar oxigenul difuzeaza prin miscari molecular prin porii acestei membrane in sange in aceeasi
maniera in care apa si ionii difuzeaza prin peretii capilarelor tisulare.
2. TRACTUL GASTROINTESTINAL
O mare cantitate de sange pompat de inima trece ,de asemenea, si prin peretii tractului
gastrointestinal. Aici, diferiti nutrienti dizolvati, incluzand carbohidratii, acizii grasi si aminoacizii
rezultati in urma proceselor de digestie a alimentelor ingerate sunt absorbite in lichidul
extracelular, respectiv plasma sangvina.
3. FICATUL SI ALTE ORGANE CU FUNCTII PREVALENT METABOLICE
Nu toate substantele absorbite in tractul gastrointestinal pot fi folosite in forma in care au fost
preluate de celule. Ficatul schimba compozitia chimica a multora dintre aceste substante pentru a
asigura existenta acestora sub forme utilizabile de catre organism, iar alte tesuturi (celulele
adipoase, mucoasa gastrointestinal, rinichii, glandele endocrine) contribuie si ele la modificarea
substantelor absorbite sau le stocheaza (depoziteaza) pana cand organismul va avea nevoie de ele.
4. SISTEMUL MUSCULAR SI OSOS
3

El contribuie la homeostazie prin functia de miscare a muschilor: acestia asigura deplasarea

corpului la locul potrivit si momentul potrivit pentru a obtine hrana necesara pentru supravietuire.
Sistemele muscular si scheletic asigura motilitatea pentru protectia impotriva conditiilor acerbe ,
fara de care intregul corp, impreuna cu mecanismele sale homeostatice, ar fi distrus instantaneu.
Eliminarea produsilor finali de catabolism
1. INDEPARTAREA CO2 DE CATRE PLAMANI
In acelasi moment in care sangele preia oxigenul in plamani, dioxidul de carbon este eliberat din
sange in alveolele pulmonare; miscarea respiratorie alternanta (inspiratia si expiratia) elimina CO2
in atmosfera. Dioxidul de carbon este ce mai abundent dintre toti produsii de catabolism.
2. RINICHII
Trecerea sangelui prin rinichi elimina din plasma majoritatea substantelor, pe langa CO2, care nu
sunt necesare de catre celule. Aceste substante includ diferiti produsi finali ai metabolismului
cellular, precum urea si acidul uric; de asemenea, sunt incluse excesurile de ioni si apa din
alimente care s-au acumulat la nivelul lichidului extracelular. Rinichii isi exercita functia in primul
rand prin filtrarea unor mari cantitati de plasma prin glomeruli in tubi, iar apoi reabsorbind in
sange toate acele substante care sunt necesare organismului, precum glucoza, aminoacizii, cantitati
potrivite de apa, si majoritatea ionilor. Multe dintre substante nu sunt utile organismului, in special
produsii finali de metabolism precum urea, iar acestia sunt reabsorbiti in cantitati infime,
majoritatea ajungand din tubii renali in urina.
Compozitia ionica a plasmei si a lichidului interstitial este similara
Datorita faptului ca plasma si lichidul interstitial sunt separate doar de o membrana capilara foarte
permeabila, compozitia lor ionica este similara. Cea mai importanta diferenta intre cele doua
compartimente este concentratia mai mare de proteine in plasma; deoarece capilarele au o
permeabilitate scazuta pentru proteinele plasmatice, numai cantitati mici de protein ajung in
spatiile interstitiale ale majoritatii tesuturilor.
Din cauza efectului Donnan, concentratia ionilor incarcati pozitiv (cationi) este putin mai ridicata
(aproximativ 2%) in plasma fata de lichidul interstitial. Proteinele plasmatice au o sarcina negative
neta si astfel tind sa lege cationii, precum cei de Na si K, retinand astfel cantitati suplimentare din
acesti ioni la nivelul plasmei, impreuna cu proteinele plasmatice. Analog, ionii incarcati negative
(anioni) tind sa aiba o concentratie putin mai ridicata in lichidul interstitial fata de plasma, datorita
incarcarii negative a proteinelor plasmatice care resping ionii incarcati negativ. Din motive
practice, totusi, concentratiile ionilor in lichidul interstitial si in plasma sunt considerate a fi
aproximativ egale.
Se remarca faptul ca lichidul extracelular, incluzand plasma si lichidul interstitial, contine cantitati
mari de ioni de Na si Cl, cantitati relativ mari de ioni bicarbonate, dar cantitati mici de K, Ca, Mg,
fosfati si ioni de acizi organici. Compozitia lichidului extracelular este foarte atent reglata de
mecanisme variate, dar in mod special de rinichi. Aceasta le permite celulelor sa ramana afundate
intr-un lichid care contine o concentratie constanta (potrivita) de electroliti si nutrienti pentru
optimizarea functiilor celulare.
Constituenti importanti ai lichidului intracelular
Lichidul intracelular este separate de cel extracelular prin membrana celulara, care este foarte
permeabila pentru apa dar nu si pentru majoritatea ionilor si electrolitilor din organism. In contrast
cu lichidul extracelular, lichidul intracelular contine numai cantitati mici de ioni de Na si Cl si si
4

este aproape lipsit de ioni de Ca. In locul acestora, el contine cantitati mari de K si ioni fosfat, cat
si cantitati moderate de Mg si ioni sulfat, toti acestia avand cantitati reduse in lichidul extracelular.
De asemenea, celulele contin cantitati mari de proteine, aproximativ de patru ori mai multe protein
decat plasma.
3. Masurarea volumelor diferitelor compartimente lichidiene din
organism Indicatorul principiul dilutiei
Volumul unui compartiment hidric al corpului poate fi masurat prin plasarea unei substante
indicatoare in respectivul compartiment, permitandu-i acesteia sa disperseze in mod egal in
intregul compartiment lichidian, iar apoi analizand gradul de dilutie al substantei respective.
Principiul dilutiei se refera la masurarea volumului de lichid dintr-un compartiment, bazandu-se pe
principiul conservarii masei. Aceasta inseamna ca masa totala de substanta indicatoare dupa
dispersarea in compartimentul fluid va fi egala cu masa totala de substanta introdusa initial in
compartiment.
In exemplul din figura de pe slide, o cantitate mica de colorant sau alta substanta continuta in
seringa este introdusa intr-un recipient, iar substanta este lasata sa se raspandeasca in intregul
lichid pana cand devine uniform distribuita (concentratia substantei indicator in solutie este egala
in oricare doua puncte alese aleatoriu). Mai apoi, o proba din lichidul continand substanta
dispersata este luata pentru a analiza concentratia in mod chimic, fotoelectric sau prin alte metode.
Daca nu scapa nicio cantitate de substanta indicator din compartiment, masa totala a substantei in
compartiment (volumul B x concentratia B) va fie gala cu masa totala de substanta introdusa
(volumul A x concentratia A). Prin simpla rearanjare a egalitatilor, se poate calcula volumul
necunoscut al recipientului B, dupa cum urmeaza:
Volumul B = (Volumul A x Concentratia A)/Concentratia B
De remarcat faptul ca pentru a intocmi un astfel de calcul trebuie stiute: 1) intreaga cantitate de
substanta introdusa in recipient (numaratorul) si 2) concentratia lichidului din camera dupa ce
substanta a dispersat (numitorul). De exemplu, daca 1 mL dintr-o solutie continand 10mg/dL de
colorant este dispersat in recipientul B iar concentratia finala in recipient este 0.01 mg pentru
fiecare mL de lichid, volumul necunoscut al recipientului poate fi calculat dupa cum urmeaza:
Volumul B = (1 ml x 10mg/dL)/0.01 mg/mL = 1000 mL
Aceasta formula poate fi utilizata pentru a masura volumul aproximativ tuturor compartimentelor
din organism, atata timp cat 1) indicatorul disperseaza egal in volumul de lichid din compartiment,
2) indicatorul disperseaza numai in compartimentul care este de masurat si 3) indicatorul nu este
metabolizat sau excretat. O varietate de substante pot fi utilizate pentru a masura volumul
diferitelor compartimente lichidiene ale corpului.
Determinarea volumului compartimentelor lichidiene specifice
Masurarea intregii cantitati de apa a organismului (TBW = total body water)
Apa radioactive (tritiu, 3H2O) sau apa grea (deuteriu, 2H2O) pot fi folosite pentru a masura
intreaga cantitate de apa din corp. Aceste izoforme ale apei se amesteca cu intreaga cantitate de
apa din organism in cateva ore dupa ce au fost injectate in sange, iar principiul dilutiei poate fi
utilizat pentru calcularea intregii cantitati de apa. O alta substanta care este des utilizata pentru
calcularea TBW este antipirina, care este solubila in lipide si poate patrunde usor prin membranele
celulare si sa se distribuie uniform prin compartimentele intracelular si extracelular.
5

Masurarea cantitatii de lichid extracelular

Volumul lichidului extracelular poate fi estimat folosind oricare dintre substantele care disperseaza
in plasma si in lichidul interstitial, dar nu pot strabate membrana celulara. Aceste substante include
sodiul radioactiv, clorul radioactive, iotalamat radioactive, ion tiosulfat si inulina. Cand una dintre
aceste substante este injectata in sange, de obicei dispeseaza aproape complet prin intregul lichid
extracelular in aproximativ 30 pana la 60 de minute. Cateva dintre aceste substante, precum sodiul
radioactiv spre exemplu, pot difuza in celule in cantitati mici. De aceea, frecvent se denumeste
spatiul de sodiu sau spatiul de inulina, in loc sa se denumeasca in mod concret volumul de
lichid extracelular.
Determinarea volumului intracelular
Volumul intracelular nu poate fi masurat prin procedee directe, de aceea se calculeaza deductiv din
urmatoarea ecuatie:
Volumul intracelular = Apa totala din organism Volumul extracelular
Masurarea volumului plasmatic
Pentru a masura volumul de plasma, trebuie folosita o substanta care nu trece rapid prin membrana
capilarelor, ramanand in sistemul vascular dupa efectuarea injectiei. Una dintre cele mai des
utilizate substante pentru realizarea masuratorilor de acest fel este albumina serica marcata cu iod
radioactive (125I-albumina). De asemenea, colorantii care se leaga strans de proteinele plasmatice,
precum Evans blue (mai este denumit si T-1824), pot fi utilizati pentru a masura volumul
plasmatic.
Determinarea volumului de lichid interstitial
Volumul de lichid interstitial nu poate fi masurat in mod direct, dar poate fi calculat dupa formula:
Volumul de lichid interstitial = Volumul extracelular - Volumul plasmatic
Masurarea volumului sangvin (volemiei)
Daca este masurat volumul plasmatic folosind metoda descrisa anterior, volumul sangvin poate fi
si el determinat daca este cunoscut hematocritul (fractia celulara a intregului volum sangvin),
folosind urmatoarea formula:
Volumul total de sange Volumul total de sange (100/100%) x Hematocrit(exprimat procentual:
40/100%) = Volum plasmatic
O alta modalitate de efectuare a acestei masuratri este de a injecta in circulatie hematii care au fost
marcate cu un material radioactive. Dupa ce acestea sunt preluate in circulatie, se amesteca cu
cantitatea totala de sange, iar radioactivitatea unei probe amestecate de sange poate fi masurata, iar
volumul total de sange poate fi determinat pe baza principiului dilutiei. O substanta frecvent
utilizata pentru marcarea globulelor rosii este cromul radioactive (51Cr), care se leaga strans de
eritrocite.
4. Reglarea schimbului de lichide si echilibrul osmotic dintre
lichidul intracelular si extracelular
O problema frecventa in tratarea pacientilor extrem de bolnavi este mentinerea unui volum de
lichide adecvat atat in compartimentul intracelular, cat si in cel extracelular. Cantitatile relative de
6

lichid extracelular distribuit intrre plasma si lichidul interstitial sunt determinate de echilibrul
fortelor hidrostatice si coloid-osmotice care actioneaza la nivelul membranelor capilare.
Distributia fluidelor intre spatiul intracelular si cel extracelular, este, in contrast, determinate de
efectul osmotic al solvatilor mici in special Na, Cl si alti electroliti care actioneaza la nivelul
membranei celulare. Explicatia pentru acest fenomen este ca membranele celulare sunt foarte
permeabile pentru apa dar relative impermeabile chiar si pentru ioni mici precum Na si Cl. Astfel,
apa se deplaseaza prin membrana celulara constant si continuu, astfel ca lichidul intracelular
ramane isotonic cu lichidul extracelular.

Principiile de baza ale osmozei si presiunea osmotica

Osmoza este difuziunea neta a apei printr-o membrana selectiv permeabila dintr-o regiune cu o
concentratie de apa ridicata intr-o regiune cu o concentratie scazuta de apa. Cand un solvat este
adaugat in apa pura, acesta reduce concentratia apei din amestec. Astfel, cu cat concentratia
solvatului este mai mare intr-o solutie, cu atat este mai mica concentratia apei in respectiva solutie.
In continuare, apa difuzeaza dintr-o regiune cu o concentratie mica de solvat (deci concentratie
mare de apa) intr-o regiune cu o concentratie mare de solvat (deci concentratie mica de apa).
Pentru ca membranele celulare sunt relative impermeabile pentru majoritatea solvatilor dar
extreme de permeabile pentru apa (selectiv permeabile), oricand exista o concentratie ridicata de
solvate pe o parte a membrane celulare, apa difuzeaza prin membrana celulara spre regiunea cu
concentratia mai mare de solvat. Astfel, daca un solvat precum NaCl este adaugat in lichidul
extracelular, apa difuzeaza rapid din celule prin membranele celulare in lichidul extracelular pana
cand concentratia de apa pe ambele fete ale membrane devine egala. Analog, daca un solvate
precum NaCl este eliminat din lichidul extracelular, apa difuzeaza din lichidul extracelular prin
membrana celulara in interiorul celulelor. Rata de difuziune a apei este denumita rata osmozei.
Relatia dintre moli si osmoli
Concentratia apei dintr-o solutie depinde de numarul de particule dizolvate in aceasta. De aceea,
este necesar un termen care sa descrie concentratia totala a particulelor de solvati, netinand cont de
compozitia chimica moleculara individuala a fiecaruia. Numarul total de particule dintr-o solutie
este masurat in osmoli. Un osmol (osm) este egal cu 1 mol (6.02 x 1023) de particule de solut.
Astfel, o solutie care contine 1 mol de glucoza in fiecare litru are o concentratie de 1 osm/L. Daca
o molecula disociaza in 2 ioni (rezultand 2 particule), precum clorura de potasiu care prin ionizare
da ionii de clor si de sodiu, atunci o solutie care contine 1 mol/L de NaCl va avea o concentratie
osmotic de 2 osm/L. Analog, o solutie care contine 1 mol dintr-o molecula care disociaza in 3 ioni,
precum sulfatul de sodium (Na2SO4) va avea concentratia 3 osm/L. Astfel, termenul de osmol se
refera la numarul de particule active din punct de vedere osmotic intr-o solutie si nu la
concentratia molara propriu-zisa.
In general, osmolul este o unitate prea mare pentru a exprima activitatea osmotica a solutilor din
lichidele organismului. Termenul de miliosmol (mOsm), care este egal cu 1/1000 osmoli, este
folosit in mod curent.
Osmolaritate si osmolalitate
Concentratia osmotica a unei solutii este denumita osmolalitate cand aceasta este exprimata in
osmoli pe kilograme de apa; de asemenea, este denumita osmolaritate cand este exprimata in
osmoli pe litri de solutie. In solutiile diluate precum cele ale lichidelor organismului, acesti doi
termini pot fi utilizati aproape ca sinonime, pentru ca diferentele sunt mici. In majoritatea
cazurilor, este mai usor sa exprimam cantitatea de lichide ale organismului in litri de fluid decat in
7

kilograme de apa. Asadar, majoritatea calculelor folosite clinic se bazeaza pe osmolaritate si nu pe

osmolalitate.
Presiunea osmotica
Osmoza moleculelor de apa printr-o membrana selectiv permeabila poate fi oprita prin aplicarea
unei presiuni in directie opusa fata de cea in care se realizeaza osmoza. Intreaga presiune,
masurata exact, necesara pentru a preveni realizarea osmozei este denumita presiune osmotica.
Presiunea osmotica este astfel o masurare indirect a concentratiilor de apa si solute dintr-o solutie.
Cu cat presiunea osmotica a unei solutii este mai ridicata, cu atat concentratia de apa este mai
mica si concentratia solutului este mai mare.
Relatia dintre presiunea osmotica si osmolaritate
Presiunea osmotica a unei solutii este direct proportionala cu concentratia particulelor osmotic
active din acea solutie. Acest lucru este adevarat indiferent daca solutul este o molecula mare sau o
molecula mica. De exemplu, o molecula de albumina cu o masa molecular de 70,000 are acelasi
effect osmotic precum o molecula de glucoza cu o masa moleculara de 180. Pe de alta parte, o
molecula de NaCl are doua particule active din punct de vedere osmotic (anume Na+ si Cl-),
avand astfel dublul efectului osmotic fata de albumina sau glucoza. Astfel, presiunea osmotica a
unei solutii este proportional cu osmolaritatea, care masoara concentratia particulelor de solut.
Exprimata matematic, dupa legea lui vant Hoff, presiunea osmotica poate fi calculate dupa
formula: = CRT, unde C este concentratia solutilor in osmoli pe litru, R este constanta gazelor
ideale si T este temperatura absoluta in grade Kelvin (273 + ). Daca este exprimat in
milimetru de mercur (mmHg), unitatea de presiune folosita in mod curent pentru lichidele
biologice, iar T este temperatura corpului in conditii bazale (273 + 37 = 310 kelvini), valoarea lui
se estimeaza ca este aproximativ 19,300 mmHg pentru o solutie care are o concentratie de 1
osm/L. Aceasta inseamna ca pentru o concentratie de 1 mOsm/L, este egal cu 19.3 mmHg.
Astfel, pentru fiecare gradient de concentratie de 1 miliosmol de la nivelul membranei celulare, se
exercita o presiune osmotica de 19.3 mmHg.
Calcularea osmolaritatii si presiunii osmotice a unei solutii
Folosind legea lui vant Hoff, se poate calcula presiunea osmotica potentiala a unei solutii,
presupunand ca membrana celulara este impermeabila pentru solut. De exemplu, presiunea
osmotica a unei solutii de NaCl 0.9% se calculeaza dupa cum urmeaza: o solutie de 0.9%
inseamna ca sunt 0.9 g de NaCl in 100 mL de solutie, sau 9 g/L. Deoarece masa molecular a NaCl
este 58.5 g/mol, molaritatea unei solutii este de 9 g/L impartit la 58.5 g/mol, adica aproximativ
0.154 mol/L. Pentru ca fiecare molecula de NaCl corespunde la 2 osmoli, osmolaritatea solutiei
este 0.154 x 2, sau 0.308 osm/L. Astfel, osmolaritatea acestei solutii este 308 mOsm/L. Presiunea
osmotica potentiala a acestei solutii ar fi 308 mOsm/L x 19.3 mmHg/mOsm/L, adica 5944 mmHg.
Acest calcul reprezinta o simpla aproximare, intrucat ionii de Na si Cl nu se comporta integral
independent in solutie din cauza atractiilor interionice dintre ele. Se pot corecta aceste deviatii prin
aplicarea unui factor de corectie denumit coefficient osmotic. Pentru NaCl , coeficientul osmotic
este aproximativ egal cu 0.93. Astfel, adevarata osmolaritate a unei solutii de NaCl 0.9% este de
308 x 0.93, sau aproximativ 286 mOsm/L. Din motive practice, coeficientii osmotic ai diferitilor
solute sunt de cele mai multe ori omisi in determinarea osmolaritatii si a presiunii osmotice din
solutiile fiziologice.
Osmolaritatea lichidelor organismului
8

In tabelul de pe slide, se observa osmolaritatea aproximativa a variatelor componente osmotic

active din plasma, lichid interstitial si lichid intracelular. De remarcat este faptul ca aproximativ
80% din osmolaritatea totala a lichidului interstitial si a plasei este datorata ionilor de Na si Cl, in
timp ce pentru lichidul intracelular, aproximativ 50% din osmolaritate este datorata ionilor de
potasiu, iar restul este divizat in randul mai multor substante intracelulare.
Osmolaritatea totala pentru fiecare din cele 3 compartimente este de aproximativ 300 mOsm/L, la
plasma fiind cu 1 mOsm/L mai mare decat la lichidul interstitial si cel intracelular. Diferenta mica
intre plasma si lichidul interstitial este cauzata de efectele osmotice ale proteinelor plasmaticem
care metin o presiune cu aproximativ 20 mmHg mai mare in capilare decat in spatiile interstitiale
inconjuratoare.
Se observa in partea inferioara a tabelului activitatea osmotica corectata a plasmei, a lichidului
interstitial si a celui intracelular. Motivul existentei acestor corectii este datorat atractiilor si
repulsiilor intermoleculare si interionice exercitate intre molecule si ioni, iar aceste doua efecte pot
produce respectiv o descrestere sau o crestere in activitatea osmotica a substantei dizolvate.
Tabelul infatiseaza de asemenea di presiunea osmotica totala, exprimata in mmHg, care ar fi
exercitata de fiecare dintre fluide daca ar fi plasate de o parte a unei membrane celulare cu apa
pura de partea cealalta. De notat ca aceasta presiune totala este de aproximativ 5443 mmHg pentru
plasma, care este de 19.3 ori osmolaritatea corijata a plasmei (282 mOsm/L).
Echilibrul osmotic este mentinut intre compartimentele intracelular si extracelular
Presiuni osmotice ridicate pot aparea la nivelul membranei celulare chiar si cu modificari minore
in concentratia solutilor lichidului extracelular. Dupa cum am amintit, pentru fiecare gradient de
concentratie de 1 miliosmol al unui solut impermeant (care nu va strabate membrana celulara), se
exercita o presiune osmotica de aproximativ 19.3 mmHg de-a lungul membranei celulare. Daca
membrana celulara este expusa la apa pura si osmolaritatea lichidului intracelular este de 282
mOsm/L, presiunea osmotica potential care poate aparea in membrana celulara este mai mare de
5400 mmHg. Acest lucru demonstreaza ca o forta mare actioneaza pentru a deplasa apa prin
membrana celulara cand lichidele intracelular si extracelular nu sunt in echilibru osmotic. Ca
rezultat al acestor forte, schimbari relativ mici in concentratia solutilor impermeanti in lichidul
extracelular pot cauza modificari mari in volumul celulelor.
Fluide izotone, hipotone, hipertone
Efectele pe care le au asupra celulelor diferitele concentratii de soluti impermeanti in lichidul
extracelular sunt prezentate pe slide. Daca o celula este plasata intr-o solutie de soluti impermeanti
avand o osmolaritate de 282 mOsm/L, celulele nu se vor ratatina si nu se vor umfla, concentratia
de apa din ambele compartimente (intracelular si extracelular) fiind egala, solutii neputand intra
sau parasi celula. O astfel de solutie este numita izotona. Exemple de solutii izotone includ o
solutie de 0.9 % NaCl sau o solutie de 5 % glucoza. Aceste solutii sunt importante in clinica
medicala pentru ca pot fi transfuzate in sange fara existenta unui pericol de deranjare a echilibrului
osmotic dintre fluidele intracelular si extracelular.
Daca o celula este plasata intr-un mediu hipoton, care are o concentratie redusa de soluti
impermeanti (< 282 mOsm/L), apa va difuza in celula, cauzand umflarea acesteia din urma. Apa
va continua sa difuzeze in celula, diluand fluidul intracelular pe de o parte si concentrand lichidul
extracelular pe de alta, pana cand ambele solutii au aceeasi osmolaritate. Solutiile de NaCl cu o
concentratie mai mica de 0.9 % sunt hipotone si cauzeaza umflarea celulelor.
9

Daca o celula este pusa intr-un mediu hiperton, avand o concentratie mai mare de soluti
impermeanti, apa va iesi din celula in lichidul extracelular, concentrand lichidul intracelular si
diluandu-l pe cel extracelular. In acest caz, celula se va ratatina, pana cand cele doua concentratii
devin egale. Solutiile de NaCl cu o concentratie > 0.9% sunt hipertone.
Lichide izoosmotice, hiperosmotice, hipoosmotice
Termenii de izoton, hipoton si hiperton se refera la posibilitatea ca solutiile sa produca sau nu o
modificare a volumului celular. Tonicitatea solutiilor depinde de concentratia solutilor
impermeanti. Unii soluti, totusi, pot strabate membrana celulara. Solutiile cu o osmolaritate egala
cu a celulei se numesc izoosmotice, indiferent daca solutul poate patrunde prin membrana
celulara. Termenii hiperosmotic si hipoosmotic se refera la solutii care au o osmolaritate mai mare,
respectiv mai mica, comparativ cu lichidul extracelular normal, fara a tine cont de faptul ca solutul
poate patrunde sau nu prin membrana celulara. Substante care pot strabate foarte usor
membranele, precum ureea, pot produce modificari tranzitorii in volumul lichidelor intre spatiile
intracelular si extracelular, dar dupa o anumita perioada de timp, concentratiile acestor tipuri de
substante devin in cele din urma egale intre cele doua compartimente si au un efect minim asupra
volumului intracelular in conditii obisnuite.
Echilibrul osmotic intre spatiile intracelular si extracelular este obtinut rapid
Transferul de lichid prin membrana celulara se produce atat de rapid incat orice diferenta intre
osmolaritatile dintre cele 2 compartimente sunt de obicei corectate in cateva secunde, sau, cel mai
tarziu, minute. Aceasta miscare rapida a apei prin membrana celulara nu inseamna ca echilibrul
complet se produce intre compartimentele intracelular si extracelular la nivelul intregului corp in
cadrul aceleiasi perioade scurte de timp. Explicatia pentru aceasta ar fi ca fluidul patrunde in
organism prin intestine si trebuie transportat de sange la toate tesuturile pana ce se poate produce
echilibrul osmotic complet. Trebuie sa treaca aproximativ 30 de minute pentru ca in intreg corpul
sa se produca echilibrul osmotic dupa ce s-a consumat o cantitate relativ normala de apa.
Volumul si osmolalitatea lichidelor extracelular si intracelular in situatii anormale
Printre diferitii factori care pot face ca volumul de lichid intracelular/extracelular sa se modifice
marcant se numara aportul de apa, deshidratarea, transfuzii intravenoase ale diverselor solutii,
pierderi mari de lichide din tractul digestiv, pierderi anormale de gluide prin transpiratie sau din
cauza rinichilor.
Se pot determina atat modificarile volumetrice ale lichidelor intracelular/extracelular cat si tipurile
de terapie care ar trebui aplicate (implementate, instituite) daca urmatoarele principia de baza sunt
retinute:
1. Apa difuzeaza rapid prin membranele celulare astfel ca, osmolaritatile lichidelor
intracelular si extracelular raman aproximativ egale, exceptand cele cateva minute dup ace
s-a produs o schimbare intr-unul din compartimente.
2. Membranele celulare sunt aproape complet impermeabile pentru multi solute astfel ca,
numarul de osmoli din lichidul extracelular/intracelular ramane aproximativ constant, cu
exceptia momentului in care se adauga/pierd soluti din lichidul extracelular.
Avand aceste principii de baza in minte, putem analiza efectele diferitelor conditii anormale de
dereglare a echilibrului volumelor de lichide intracelular si extracelular si a osmolaritatilor.
Efectul adaugarii de solutii saline in lichidul extracelular
Daca o solutie salina izotonica este adaugata in compartimentul de lichid extracelular,
osmolaritatea lichidului extracelular nu se schimba; astfel, nu se produce osmoza prin membranele
10

celulare. Singurul efect este o crestere a volumului de lichid extracelular. Na si Cl raman in mare
parte in lichidul extracelular pentru ca membrana prezinta impermeabilitate fata de acesti ioni.
Daca o solutie hipertona este adaugata in lichidul extracelular, osmolaritatea acestuia creste si se
realizeaza osmoza: apa iese din celule si ajunge in compartimentul extracelular. Din nou, aproape
toata cantitatea de Na si Cl adaugata ramane in spatiul extracelular, iar lichidul difuzeaza din
interiorul celulelor in spatiul extracelular pentru a crea echilibrul osmotic. Efectul net este o
crestere a volumului lichidului extracelular (mai mare decat volumul de lichid adaugat), o scadere
a volumului intracelular si o crestere a osmolaritatii in ambele compartimente.
Daca o solutie hipotona este adaugata in lichidul extracelular, osmolaritatea lichidului extracelular
scade si o parte din apa extracelulara difuzeaza in celule pana cand compartimentele intracelular si
extracelular au aceeasi osmolaritate. Atat volumul intracelular cat si cel extracelular cresc prin
adaugarea de solutie hipotona, desi volumul lichidului intracelular creste in masura mai mare.
Calcularea schimbarilor fluide si a osmolaritatii dupa adaugarea unei solutii saline hipertone
Putem calcula efectele secventiale ale adaugarii diferitelor solutii asupra compartimentelor
intracelular si extracelular (respectiv la nivel volumetric si de osmolaritate). De exemplu, daca 2 L
dintr-o solutie hipertona 3 % NaCl este adaugata in lichidul extracelular al unei persoane de 70 kg
a carui osmolaritate a plasmei este de 280 mOsm/L, care ar fi volumele lichidelor intracelular si
extracelular si care ar fi osmolaritatile dupa atingerea echilibrului osmotic?
Etapele calculului:
1) Primul pas consta in calcularea conditiilor initiale, incluzand volumul, concentratia si
numarul total de miliosmoli din fiecare compartiment. Considerand ca volumul
extracelular este de 20% din greutatea corporala si ca volumul intracelular este de 40% din
greutatea corporala, pot fi calculate volumele si concentratiile care apar pe slide.
Urmeaza sa calculam numarul total de miliosmoli adaugati in lichidul extracelular din 2 L
de solutie NaCl 3% . O solutie de concentratie 3% inseamna ca sunt 3g/100mL, sau 30 g
NaCl pe litru. Pentru ca masa moleculara a NaCl este 58.5 g/mol, aceasta inseamna ca sunt
aproximativ 0.5128 moli de NaCl intr-un litru de solutie. Pentru 2 L de solutie, ar fi 1.0256
moli de NaCl. Pentru ca un mol de NaCl este aproximativ egal cu 2 osmoli (NaCl are doua
particule osmotic active per mol), efectul net al adaugarii a 2 L din aceasta solutie este
practice adaugarea a 2051 miliosmoli de NaCl in lichidul extracelular.
2) Pasul al doilea consta in calcularea efectului instantaneu al adaugarii a 2051 miliosmoli de
NaCl in lichidul extracelular, impreuna cu 2 L de volum. Nu ar aparea nicio schimbare la
nivelul lichidului intracelular (nici din punct de vedere volumetric, nici al concentratiei), si
nu ar exista un echilibru osmotic. In lichidul extracelular, totusi,ar exista cei 2051
miliosmoli aditionali din totalul solutului, iar prin calculul 2051 + 3920 = 5971. Deoarece
compartimentul extracelular are acum 16 L in volum, concentratia poate fi calculata prin
simpla impartire a celor 5971 mOsm la cei 16 L, rezultand 373 mOsm/L. Astfel, ar rezulta
urmatoarele valori (afisate pe slide) imediat dupa adaugarea solutiei.
3) In cel de-al treilea pas, calculam volumele si concentratiile care ar aparea in cateva minute
dupa ce se produce echilibrul osmotic. In acest caz, concentratiile in compartimentele
intracelular si extracelular ar fi egale si se pot calcula prin impartirea numarului total de
miliosmoli din organism (13,811) la volumul total, care este acum 44 L. Aceasta ar da un
rezultat al concentratiei de 313.9 mOsm/L. Astfel, toata cantitatea de fluide din organism,
indifferent de compartimentul din care face parte, va avea aceeasi concentratie dupa
atingerea echilibrului osmotic. Presupunand ca niciun solute si nicio cantitate de apa nu a
11

fost pierduta si ca nu exista nicio difuziune a Na/Cl prin membrana celulara (de nicio
parte), putem calcula volumele de lichid intracelular si extracelular. Volumul de lichid
intracelular este calculate prin impartirea intregii cantitati de miliosmoli din lichidul
intracelular (7840 mOsm) la concentratie (313.9 mOsm/L), pentru a rezulta un volum de
24.98 L. Lichidul extracelular este calculate prin impartirea numarului total de miliosmoli
din lichidul extracelular (5971 mOsm) la concentratie (313.9 mOsm/L), rezultand un
volum de 19.02 L. Din nou trebuie amintit ca aceste calcule se bazeaza pe ipoteza ca
particulele de NaCl adaugate in fluidul extracelular raman acolo si nu patrund in celule.
Astfel, se poate deduce din acest exemplu ca adaugarea a 2 L de solutie hipertona de NaCl
produce o crestere a volumului de lichid extracelular de 5 L, scazand volumul intracelular
cu aproximativ 3 L. Acest algoritm de calcul a schimbarilor volumetrice/ale osmolaritatii
lichidelor intracelular si extracelular se poate aplica aproape oricarei probleme clinice de
reglare a volumului de lichid din organism. Adaptarea clinicianului la metodele acestea de
calcul este utila pentru intelegerea aspectelor matematice ale echilibrului osmotic intre
compartimentele lichidiene, fiind esentiala mai departe pentru intelegerea oricaror
dezechilibre (anomalii) hidrice din organism si pentru aplicarea unui tratament adecvat.
De ce este osmoza importanta? aplicatii clinice

Glucoza si alte solutii sunt administrate din motive nutritive

Multe tipuri de solutii sunt administrate intravenos pentru a realiza nutritia persoanelor
care nu isi pot asigura un aport adecvat de substante nutritive. Solutiile de glucoza sunt
larg utilizate, iar solutiile de aminoacizi si grasimi omogenizate sunt folosite mai rar. Cand
aceste solutii sunt administrate, concentratiile substantelor active osmotic sunt de obicei
ajustate aproape de izotonicitate, sau sunt administrate foarte incet astfel incat nu
deranjeaza echilibrul osmotic al organismului. Dupa ce glucoza si alti nutrienti sunt
metabolizati, excesul de apa ramane de regula, in special daca se ingera cantitati
suplimentare de lichid. In mod normal, rinichii elimina acest surplus sub forma de urina
foarte diluata. Rezultatul net este, astfel, numai adaugarea de nutrienti in organism.

Anomalii clinice ale reglarii volumelor de lichid: hipernatremia si hiponatremia

Cauzele hiponatremiei: apa in exces sau pierderea de sodiu
O concentratie scazuta de Na in plasma poate rezulta prin pierderea de NaCl din lichidul
extracelular sau adaugarea unui surplus de apa la lichidul extracelular. O pierdere mare de
NaCl duce, de regula, la deshidratare hipoosmotica si este asociata cu scaderea volumului
de lichid extracelular. Conditiile patologice care pot cauza hiponatremie (datorata pierderii
de NaCl) sunt de obicei diareea si vomitatul. Utilizarea exagerata a diureticelor care inhiba
abilitatea rinichilor de a conserva sodiul si anumite tipuri de boli renale cu pierderi de Na
pot cauza, de asemenea, grade modeste de hiponatremie. Nu in ultimul rand, boala
Addison, care rezulta din secretia redusa a hormonului aldosteron, inhiba abilitatea
rinichilor de a reabsorbi sodiul si poate cauza un grad modest de hiponatremie. Aceasta din
urma mai poate fi asociata cu retentia exagerata de apa, care dilueaza sodiul in lichidul
extracelular, o stare patologica denumita suprahidratare hipoosmotica. De exemplu,
secretia excesiva de hormon antidiuretic, care face ca tubii renali sa absoarba mai multa
apa, poate duce la hiponatremie si suprahidratare.
Cauzele hipernatremiei: pierderi de apa sau exces de sodiu
Cresterea concentratiei plasmatice a sodiului, care de asemenea creste si osmolaritatea,
poate fi cauzata de pierderea de lichid din compartimentul extracelular, concentrand astfel
cantitatea de ioni de Na, sau poate fi cauzata de un exces al ionilor de Na in lichidul
12

extracelular. Cand exista o pierdere mare de apa in lichidul extracelular, aceasta produce
deshidratarea hiperosmotica. Aceasta situatie patologica poate aparea din inabilitatea de a
secreta ADH, care este necesar rinichilor pentru a conserva apa. Ca rezultat al lipsei de
hormone antidiuretic, rinichii excreta cantitati mari de urina diluata (boala se numeste
diabet insipid), cauzand deshidratare si o concentratie crescuta de NaCl in lichidul
extracelular. In anumite boli renale, rinichii nu pot raspunde fata de ADH, producand de
asemenea un tip de diabet insipid, de aceasta data nefrogenic. O cauza mai comuna a
hipernatremiei asociata cu un volum scazut de lichid extracelular este deshidratarea
cauzata de ingerarea unei cantitati de apa mai mici, comparativ cu cantitatea de apa
pierduta, cum se poate intampla in cazul transpirarii in urma unor exercitii fizice prelungite
si solicitante.
Hipernatremia mai poate aparea si ca rezultat al adaugarii unei cantitati excesive de NaCl
in lichidul extracelular. Acest lucru duce la suprahidratare hiperosmotica pentru ca excesul
de NaCl extracelular este de asemenea asociat macar cu un grad mic de retentie de apa de
catre rinichi. De exemplu, secretia excesiva a hormonului care retine Na, aldosteron, poate
cauza si un grad slab de hipernatremie si suprahidratare. Motivul pentru care hipernatremia
in acest caz nu este mai severa este datorat faptului ca secretia crescuta de aldosteron
determina pe langa reabsorbtia de Na si reabsorbtia unei cantitati mari de apa.
Astfel, prin analiza anomaliilor concentratiei plasmatice de Na si alegerea unei
terapii/tratament corecte, mai intai trebuie determinate cauza anomaliei: o prevalent
pierdere/castig de Na sau o prevalenta pierdere/castig de apa.
FILTRAREA, OSMOZA, DIFUZIUNEA
In cazul osmozei, de ambele parti ale membranei , exista forte (factori) care se opun sau
faciliteaza miscarea apei si a solutilor dintr-un compartiment in altul. Acesti factori includ:
-

Concentratia specifica a solutilor: o concentratie ridicata a solutilor de o parte a

membranei va determina miscarea acelui solute in cealalta parte prin difuziune
Concentratia totala a solutilor: o osmolaritate ridicata de o parte a membrane produce
presiune osmotica, atragand apa in acel spatiu (difuzia apei)
Concentratia proteinelor: pentru ca membrana este impermeabila pentru protein,
concentratia acestora stabileste o presiune oncotica (coloidosmotica) atragand apa in
spatiul cu concentratie mai mare.
Presiunea hidrostatica: reprezinta forta care impinge apa in afara spatiului, de exemplu,
din capilare in compartimentul intracelular (cand presiunea hidrostatica a capilarelor o
depaseste pe cea din interiorul compartimentului intracelular)

Daca membrana este permeabila pentru solut, difuzia acelui solut se va realiza in baza unui
gradient de concentratie. Totusi, daca membrana nu este permeabila pentru solute, solventul (in
acest caz apa) va fi impins prin membrana catre compartimentul cu concentratia mai mare de
solute, pana cand concentratiile ambelor compartimente ating echilibrul. Miscarea apei de-a
lungul membrane se numeste osmoza, iar permeabilitatea membranei este cea care decide daca
difuzia de solute sau osmoza este cea care se produce.
Osmoza are loc atunci cand o presiune osmotica este prezenta. Aceasta este echivalenta cu
presiunea hidrostatica necesara pentru a preveni miscarea fluidului prin membrana
semipermeabila prin osmoza. Ideea poate fi ilustrata folosind un tub in forma de U cu
concentratii diferite de solute de o parte si de alta a unei membrane semipermeabile ideale (o
membrana permeabila pentru apa dar impermeabila pentru solut).
13

Din cauza concentratiilor inegale de solute, lichidul se va deplasa de partea cu o concentratie

mai mare de solute (partea dreapta a tubului), impotriva fortei gravitationale (presiune
hidrostatica) care i se opune, pana cand presiunea hidrostatica generate este egala cu presiunea
osmotica. In exemplu, la echilibru, concentratia solutilor este aproape egala, dar nivelul apei este
inegal, iar deplasarea inegala (distributia neechivalenta) a apei este datorata presiunii osmotice.
In plasma, prezenta proteinelor produce o presiune oncotica semnificativa, care se opune
presiunii hidrostatice (filtrarea in afara compartimentului) si este considerata presiunea osmotica
efectiva a capilarului.
Fortele Starling
Presiunile oncotica si hidrostatica sunt componentele cheie ale fortelor Starling. Acestea din
urma sunt presiunile care controleaza miscarea lichidelor prin peretele capilarelor. Miscarea neta
a apei in afara capilarelor este filtrarea, iar miscarea neta a apei in capilare este absorbtia. In
figura de pe slide sunt prezentate cele 4 forte care controleaza miscarea fluidelor:
-

HPc, presiunea hidrostatica capilara, favorizeaza miscarea in afara capilarelor si este

dependent atat de presiunea arteriala, cat si de cea venoasa (generate de inima)
c , presiunea capilara oncotica, se opune filtrarii in afara capilarelor si este dependent
de concentratia proteinelor in sange. Singurii agenti oncotici eficienti in capilare sunt
proteinele, care este invariabil impermeanta pentru peretele vascular.
Pi, presiunea hidrostatica interstitiala, se opune filtrarii in afara capilarelor, dar in mod
normal aceasta presiune este redusa
i , presiunea interstitiala oncotica, favorizeaza miscarea in afara capilarelor, dar in
conditii normale, exista o pierdere infima de proteine din capilare in afara lor, si de aceea
aceasta valoare este apropiata de 0.

Miscarea fluidului de-a lungul capilarelor poate diferi in functie de factori fizici ai peretelui
capilar (dimensiunea porilor, fenestrarea) si permeabilitatea lui relativa la protein, dar in
general acesti factori sunt considerati constant pentru majoritatea tesuturilor.
Aceste forte sunt utilizate pentru a descrie filtrarea neta prin capilare folosint Ecuatia lui
Starling:
Filtrarea neta = Kf [(HPc Pi) (c i)], in care constanta, Kf, inglobeaza factorii fizici care
afecteaza permeabilitatea peretelui capilar iar descrie permeabilitatea membranei pentru
proteine (0< <1). Capilarele sinusoide ale ficatului sunt foarte permeabile pentru proteine, deci
= 0. Astfel, miscarea in capilarele sinusoide ale ficatului este practic monopolizata de presiunea
hidrostatica. In contrast, capilarele majoritatii tesuturilor au permeabilitate redusa pentru
proteine, deci =~1, astfel ca ecuatia Starling poate fi usor vizualizata prin prisma presiunilor
care guverneaza filtrarea minus presiunile care guverneaza absorbtia:

(Filtrare) (Absorbtie)
Filtrare neta = Kf [(HPc + i) (Pi + c)]
Desi Kf este o constanta, ea este diferita in functie de capilar (sistemic, cerebral sau cele ale
glomerulului renal), capilarele cerebrale avand un Kf redus (limitand filtrarea), iar capilarele
glomerulare avand un Kf ridicat (promovand filtrarea), comparativ cu capilarele sistemice. Astfel,
14

filtrarea poate fi determinate de diferenta de presiune hidrostatica intre capilar si interstitiu,

minus diferena dintre presiunile oncotice capilara si interstitiala. Este clar ca in conditii normale,
fortele cele mai variate sunt HPc si c pentru ca ele depend in mod direct (reflecta) de
schimbarile de volum ale plasmei.

15