ANATOMIA SI

FIZIOLOGIA OMULUI
CURS 5
APARATUL RESPIRATOR ŞI
RESPIRAŢIA
Aparatul respirator este format din totalitatea
organelor care asigură preluarea oxigenului din aer
și eliminarea dioxidului de carbon din organism.
ALCĂTUIRE
◦ Căile respiratorii extrapulmonare:
◦ a) Nas: → vestibul nazal (care se deschide la exterior prin nări)
◦ → fosă nazală (care se deschide la interior prin coane): 2 tipuri de mucoase: olfactivă (situată la nivelul cornetelor nazale superioare) şi
respiratorie (în rest). Nasul + sinusurile paranazale (căptuşite cu mucoasă respiratorie) → spaţii de rezonanţă pentru sunete
◦ b) Faringe: cale de încrucişare a căii respiratorii cu cea digestivă
◦ Nazofaringe (se deschid canalele faringotimpanice)
◦ Orofaringe ( cale comună)
◦ Laringofaringe (cale comună): face legătura cu esofagul şi cu laringele.
◦ La nivelul faringelui există amigdalele (tonsile faringiene): nazofaringiene, palatine, linguale, tubare.
◦ c) Laringele: C4-C6 – superior: se ataşează de hioid şi comunică cu faringele prin orificiu glotic
◦ - inferior: se continuă cu traheea
◦ - 9 cartilaje: - 3 perechi: cuneiforme, corniculate, aritenoide
◦ - 3 neperechi: tiroid, cricoid, epiglotig
◦ - mucoasa laringelui → cute – corzi vocale false
◦ - corzi vocale adevărate
◦ d) Traheea: localizată la nivelul gâtului şi mediastinului, anterior.
◦ 16-20 inele cartilaginoase incomplete
◦ e) Bronhiile primare: se află în continuarea traheei şi pătrund în plămân la nivelul hilului pulmonar.
Sunt formate din cartilaje complete.
Cavitate nazală

faringe

laringe

trahee

bronhii

plămân
Sinusuri paranazale

Orificiu faringotimpanian

faringe

epiglota

esofag

laringe
◦ Structura plamanului. Plamanii sunt alcatuiti dintr-un sistem de canale rezultat din ramificarea bronhiei
principale – arbore bronsic si un sistem de saci, in care se termina arborele bronsic – lobuli pulmonari.
◦ Arborele bronsic reprezinta totalitatea ramificatiilor intrapulmonare ale bronhiei principale: bronhie
principala  bronhii lobare (3 pentru plamanul drept si 2 pentru cel stang)  bronhii segmentare (cate
10 pentru fiecare plaman – cate una pentru fiecare segment pulmonar)  bronhii interlobulare 
bronhiole terminale  bronhiole respiratorii  canale alveolare.
◦ Bronhiile intrapulmonare au forma cilindrica, regulata. Pe masura ce bronhiile se ramifica, fibrele
musculare netede devin din ce in ce mai numeroase, astfel incat bronhiolele respiratorii si terminale, sunt
lipsite de inelul cartilaginos, dar prezinta un strat muscular foarte dezvoltat, care intervine activ in
modificarea lumenului bronhiolelor si astfel in reglarea circulatiei aerului in caile pulmonare.
◦ Arborele bronsic poate prezenta dilatatii patologice sub forma de saci, in care se strang secretii, puroi –
bronsiectazii.
◦ Lobulul pulmonar continua ultimele ramificatii ale arborelui bronsic.
◦ Lobulul pulmonar reprezinta unitatea morfologica si functionala a plamanului, la nivelul caruia se face
schimbul de gaze. Lobulul pulmonar este constituit din: bronhiola respiratorie  canale alveolare 
alveole pulmonare, impreuna cu vase de sange, limfatice, fibre motorii nervoase si senzitive.
◦ Alveola pulmonara - peretele alveolar este format dintr-un epiteliu, sub care se gaseste o bogata retea
capilara, care provine din ramificatiile arterei pulmonare (ce aduc sange venos din ventriculul drept).
◦ Epiteliul alveolar formeaza cu epiteliul capilarelor alveolare o structura functionala comuna - membrana
alveolocapilara. La nivelul acesteia au loc schimburile gazoase prin difuziune, intre aerul din alveole, a
carui compozitie este mentinuta constanta prin ventilatia pulmonara si sange.
◦ Suprafata epiteliului alveolar este acoperita cu o lama fina de lichid – surfactant. Distrugerea peretilor
alveolari reprezinta emfizemul.
◦ Mai multi lobuli se grupeaza in unitati morfologice si functionale mai mari – segmente pulmonare.
◦ Segmentul pulmonar este unitatea morfologica si functionala, caracterizata prin teritoriu anatomic cu
limite precise, cu pedicul bronho-vascular propriu si aspecte patologice speciale.
FIZIOLOGIA CĂILOR RESPIRATORII
caile aeriene cuprind 3 componente:
◦ căile respiratorii - sistem de conducte aerifere;
◦ ţesutul pulmonar - sistem de transfer al gazelor respiratorii;
◦ sistemul toraco-pulmonar - sistem mecanic de pompă.

În funcţie de dimensiuni şi caracteristicile funcţionale - 3 zone:

◦ căile aerifere superioare
◦ căile aerifere inferioare: - centrale
- periferice
 căile aerifere superioare -
nazo-buco-faringiene, până la
glotă;

căile aerifere inferioare

centrale - laringo-traheo-

CA inferioare centrale
bronşice, până la bronhiile cu
d = 2 mm;

căile aerifere inferioare

periferice - bronhii cu d < 2 2
mm şi bronhiole.
CĂILE RESPIRATORII SUPERIOARE
◦ Fosele nazale
- etaj respirator  cornet inferior şi mijlociu
- etaj olfactiv  cornet superior şi parte sup.
septului nazal
Roluri:
• curăţirea aerului de particule cu
• încălzirea şi umectarea aerului (pe seama
mucoasei nazale bine vascularizate şi a
glandelor acinoase cu celule mucoase şi
seroase)
• zona reflexogenă a strănutului (calea af. =
n.V,centru bulbar)
• in olfactie
CĂILE RESPIRATORII SUPERIOARE

◦ Faringele - diametru 12 mm.

 = zona reflexogena  asigura:
- trecerea alimentelor spre esofag
- trecerea aerului spre trahee
 - mucoasa prezintă un bogat inel
limfatic, inclusiv amigdalele palatine cu
rol în apărarea antibacteriană (BAL).
CĂILE RESPIRATORII INFERIOARE CENTRALE

◦ Laringele
= conductul prin care aerul trece din
faringe în trahee.
Glota: între corzile vocale inf. şi faţa
internă cartilaje aritenoide
- În repaus respirator şi în expir normal
glota este deschisă.
- În inspir forţat: glota este larg deschisă
- In vorbire: glota se micşorează
- In expir forţat se poate inchide
Modificările Ø glotei  prin activitatea
m. intrinseci laringe (n.X)
CĂILE RESPIRATORII INFERIOARE CENTRALE
 Traheea (d = 20 mm)
- se continuă cu ramificaţiile de tip dihotomic ale
arborelui bronşic.
- Structura peretelui:
- cartilaj în formă de “U”( până la bronşiola
de 2 mm)
rol: nu permite închiderea CR;
- fibre m(în completarea cartilajului), mai
numeroase în căile mici   riscul de
bronhospasm (BC);
- mucoasa prezintă celule mucoase şi celule
epiteliale ciliate  rol: clearance-ul
mucociliar;
- glande mucoase  secretă mucus.
CĂILE RESPIRATORII INFERIOARE PERIFERICE
◦ Bronhiile -  d= 2 mm (mai prezintă
cartilaj)

◦ Bronhiile mici - cu d < 2 mm,

- fara cartilaj
- contractilitatea musculaturii netede mai
eficientă.
◦ Bronhiolele - cu d < 1 mm
- sunt incluse organic în ţesutul pulmonar
cu care se continuă.
◦ Bronhiola terminală
- are o puternică musculatură netedă
Plămânii

◦ Organe de schimb respirator

◦ 2: → drept (~700g)
◦ → stâng (~600g)
◦ Localizare: în cavitatea toracică, de o parte şi de alta a mediastinului. Ocupă majoritatea spaţiului cuştii
toracice.
LOCALIZARE
◦ Pe faţa mediană se găseşte hilul pulmonar.
◦ La acest nivel pătrund şi ies din plămâni: bronhia, artera pulmonară, cele 2 vene pulmonare, artera
bronşică şi vena bronşică, nervii şi vasele limfatice. Aceste formaţiuni alcătuiesc pediculul pulmonar.
◦ Culoarea plămânului este roz la copii şi albăstruie cu zone negre la adulţi, datorită sedimentelor de praf şi
cărbune.
◦ Este moale, rezistent şi cu aspect buretos.
◦ La exterior plămânii sunt acoperiţi de o membrană seroasă, numită pleură. Aceasta este formată din 2
foiţe: pleura externă (parietală) şi pleura internă (viscerală). Între cele 2 pleure există un spaţiu pleural,
denumit cavitate pleurală, în care există o presiune negativă (vidul pleural). Cavitatea poate deveni reală
în unele afecţiuni, când se colectează lichid seros (hidrotorax), puroi (piotorax), sânge (hemotorax), sau
aer (pneumotorax), îndepărtând cele 2 foiţe una de alta. Feţele foiţelor pleurale sunt umezite de un lichid
pleural, într-o cantitate mică.
◦ Configuraţia externă:
◦ → un vârf
◦ →o bază
◦ → 3 feţe (costală, mediastinală, diafragmatică)
◦ → 3 margini (muchii): anterioară, posterioară, inferioară.
 Conformaţie exterioară şi raporturi

Cei doi plămâni, suspendaţi prin

pediculii lor, pot fi comparaţi cu două
jumătăţi ale unui con tăiat de la vârf şi
bază. In acest mod, fiecare plămân
prezintă :
•o bază
•un vârf
•două feţe.
•două margini.
Aceste elemente realizează; raporturi
de vecinătate prin intermediul
pleurelor.
 Baza (fata diafragmatica)

concavă (se mulează pe faţa

superioară, boltită a
diafragmei )
priveşte în jos. dar în acelaşi
timp anterior şi medial
Diafragma este mai ridicată
în dreapta. din cauza ficatului
Baza plămânului stâng are raporturi:
1. splina
2. fundul stomacului
3. parţial şi cu lobul stâng al ficatului

Baza plămânului drept :

1. recesurilor subfrenice
2. faţa diafragmatica a
ficatului
 Vârful (Apex pulmonis).

depăşeste orificiul superior al

cavitatii toracice cu 2-3 cm;
răspunde fosei
supraclaviculare
Este acoperit de cupola
pleurala:
1. Prima coasta
2. Nervul vag
3. Plex brahial
4. Muschi scaleni

- Sant al VCS (drept)

Faţa costală
•convexă, rotunjită;
•priveşte înainte, lateral si inapoi

Are raporturi cu :
1. Coastele
2. Spatiile intercostale
 Faţa medială :
a. Portiunea vertebrala
b. Portiunea mediastinala

a. Portiunea vertebrala are raporturi cu:

1. Fete laterale ale

corpurilor vertebrelor toracale

2. Extremitatea posterioara a

coastelor

3. Spatii intercostale

4. Lant simpatic toracal

5. Nervii intercostali

6. Vase toracale
Portiunea mediastinala a plamanului drept
Se gaseste hilul in 1/3 superioara (zona prehilara si retrohilara)
La nivelul hilului drept bronhia este situata postero-superior,
artera inainte, venele pulmonare inferior

1. Impresiunea
retrohilara a
venei azygos
2. Prehilar – VCS
3. Impresiunea
inimii
4. Esofag
5. Traheea
6. nervi vag
7. Nervii frenici
8. timusul
Portiunea mediastinala a plamanului stang
Se gaseste hilul in 1/3 superioara (zona prehilara si retrohilara)
La nivelul hilului stang superior – artera; inferior bronhia; vene pulmonare – una inaintea
bronhiei, cealalta sub ea

Raporturi:
1. Impresiunea arcului
aortic( superior)
2. Impresiunea aortei
descendente
(retrohilar)
3. Impresiunea
cardiaca
Marginea anterioară
•-separă faţa costală de cea medială
• este ascuţită
•la dreapta este uşor convexă
•la stânga prezintă o incizura
situată sub nivelul coastei a patra, incizura cardiaca

Marginea anterioară răspunde înainte

sternului şi înapoi pericardului, pe care
repauzează
Marginea inferioară circumscrie baza plămânului. Este subţire şi
tăioasă. Separă baza de cele două feţe: costală şi mediala. Baza
plămânului fiind înclinată, marginea urmează acelaşi plan, fiind mai
coborâtă în porţiunea ei posterioară
Scizurile plamanului drept:

-Scizura oblica porneste de pe fata mediala ->merge in sussi inapoi

--> trece pe fata costala (la 6 cm. sub varf)-> strabate fata costala
si X marginea inferioara si baza-> urca pe fata mediala inferior de hil
Scizura orizontala porneste de pe fata costala ( din dreptul portiunii oblice a plamanului)
-> merge medial , strabate m. ant. -> la nivelul hilului

Scizurele
determina trei
lobi:
-Superior
-Inferior
-Mijlociu
Scizuria plamanului stang

Scizura oblica porneste de pe fata mediala ->merge in sussi inapoi

-> trece pe fata costala (la 6 cm. sub varf)-> strabate fata costala
si X marginea inferioara si baza-> urca pe fata mediala inferior de hil

-> doi lobi:

1. Superior
2. Inferior

Scizurile plămânilor sunt adânci

şi ajung de la suprafaţa plămânilor
până în vecinătatea hilului. La
nivelul fisurilor, lobii pulmonari au
şi câte o faţă interlobară (Facies
interlobaris), acoperită de foiţa
viscerală a pleurei, pătrunsă la
acest nivel.
Plămânii sunt formaţi din lobi, alcătuiţi din segmente (unităţile morfofuncţionale şi
chirurgicale), alcătuite la rândul lor din lobuli, lobulii din acini pulmonari, aceştia fiind alcătuiţi
din alveole pulmonare (unităţi structurale)
 Fiecare plămân are zece segmente. Pentru plămânul drept acestea sunt: pentru lobul superior:
segmentele: apical, posterior, anterior, lobul mijlociu: segmentele: lateral şi medial, lobul inferior:
segmentele: bazai apical (Dewe-Nelson-Fowler), bazai medial (paracardiac Lucien), bazai anterior,
bazai lateral, bazai posterior. Segmentele plămânului stâng sunt: pentru lobul superior-culmen: apical,
posterior (care pot forma uneori segmentul apico-posterior), anterior, lingula: segmentele: lingular
superior şi inferior, pentru lobul inferior: segmentele: bazal apical, bazal medial paracardiac, bazal
anterior, bazal lateral, bazal posterior.
 Rădăcina plămânului

Pediculii pulmonari sunt

alcătuiţi din bronhia
principală, artera pulmonară,
două vene pulmonare, arterele
bronhice, venele bronhice,
limfatice, fibrei plexului
(nervos) pulmonar şi de ţesut
conjunctiv mediastinal.
◦ Structura plămânului:
◦ Căile aeriene intrapulmonare
◦ Bronhia primară se ramifică în plămân în bronhii secundare → bronhii terţiare → bronhii cuaternare.....
→ bronhii intralobulare → bronhiole terminale → bronhiole respiratorii →canale alveolare →saci
alveolari
◦ Lobulul pulmonar este unitatea anatomică şi fiziologică a segmentului pulmonar. Acesta are formă
piramidală, cu vârful orientat spre hil şi este alcătuit din acini pulmonari ( acinul este format dintr-o
bronhiolă respiratorie, 3-5 canale alveolare, fiecare terminându-se cu saci alveolari). Alveola este
structura cea mai caracteristică pentru plămân. La nivelul ei are loc schimbul de gaze. Alveolele fac ca
suprafaţa respiratorie să aibă 160 m2.
 Bronhie
LOBULUL intralobulară
PULMONAR

Bronhiolă
terminală
Alveolă pulmonară
Bronhiolă respiratorie

Sac alveolar
Canal alveolar
◦ Parenchimul pulmonar se găseşte între acinii pulmonari şi lobulii pulmonari. Este format din celule
conjunctive, fibre de colagen şi elastice.
◦ Reţeaua sanguino-limfatică. Plămânul prezintă o vascularizaţie dublă: circulaţia funcţională şi circulaţia
nutritivă.  
◦ Reţeaua nervoasă: plămânii sunt inervaţi de nervulo vag şi de nervii simpatici cervicali şi toracali
◦ Vascularizatia plamanului.
◦ La nivelul plamanului exista doua circulatii sanguine:
◦ functionala;
◦ nutritiva.
◦ Circulatia functionala este asigurata de artera pulmonara care ia nastere din ventriculul drept si se capilarizeaza
la nivelul alveolelor pulmonare. Circulatia functionala de intoarcere este asigurata de venele pulmonare, care se
varsa in atriul stang. Se incheie astfel, circulatia mica, in care artera pulmonara continand sange neoxigenata, cu
CO2; se incarca cu O2 si se intoarce prin venele pulmonare care contin sange oxigenat, rosu, la atriul stang.
◦ Circulatia nutritiva face parte din marea circulatie si aduce plamanului sange incarca cu substante nutritive si
oxigen. Este asigurata de arterele bronsice, ramuri ale aortei toracice; ele iriga arborele bronsic. O parte din sange
se intoarce in venele bronsice, care se varsa in venele azygos si acestea in vena cava superioara si atriul drept; o
alta parte din sange se intoarce prin venele pulmonare in atriul stang.
 Plămân stâng

inima

traheea

Bronhie
dreaptă

Pleură parietală
Aorta toracală

Pleură viscerală

esofag

Vertebră toracală
 Organizare in: lobi, segmente,
lobuli şi acini pulmonari.
 plămânul drept cu 3 lobi;
 plămânul stâng cu 2 lobi.

 Plămânii conţin peste 300

milioane alveole.

Organizarea funcţională pulmonară

cuprinde:
◦ alveolele respiratorii,
◦ tes. conjunctiv cu fibre elastice+
ramificaţii vase pulmonare+bronşice +
terminaţii nervoase.
STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE ACINULUI PULMONAR

Acinul pulmonar = unitatea morfofuncţională a plămânului

- format din structurile ce încep la nivelul bronhiolei respiratorii
 se ramifică şi dă naştere canalelor alveolare.
®se ramifică neregulat, cu  treptată a dimensiunilor 
sacii alveolari şi alveolele pulmonare.
Un sac alveolar se continuă cu minimum 3-4 alveole.

La nivelul acinului este favorizată difuzia moleculelor de gaz:

- aerul respirat vine în contact cu o suprafaţă respiratorie extinsă.
- Epiteliul alveolar: aşezat pe MB şi prezintă trei tipuri celulare:
◦ celule epiteliale alveolare (alveolocite de tip I) – în strat fin;
◦ pneumocitele granuloase (alveolocite de tip II) - asigură secreţia
surfactantului alveolar;
◦ macrofagele alveolare - aşezate la suprafaţa epiteliului, asigură curăţirea
alveolelor.
 FIZIOLOGIA SURFACTANTULUI
ALVEOLAR
Surfactantul = produsul de secreţie al celulelor alveolare de tip II,
care tapetează alveolele pe toată suprafaţa lor.

Rol major : intervine în modificarea tensiunii superficiale locale în

timpul respiraţiei.

Compoziţie: amestec de lipide şi proteine, dispuse în 3 straturi:

◦ stratul bazal - glicoproteic;
◦ stratul mijlociu - faza apoasă a surfactantului, conţine PL, P, MPZ;
◦ stratul superficial - are proprietăţi tensioactive.
 Funcţiile surfactantului:
1. scade tensiunea superficială la suprafaţa alveolelor, reducând
lucrul mecanic respirator:
 în repausul respirator
 în expir - scade odată cu micşorarea dimensiunilor alveolei
 surfactantul formează un strat continuu la suprafaţa alveolei
 împiedică colabarea alveolei;
 în inspir - creşte
 moleculele de surfactant se dispersează la suprafaţa alveolei
 se opune inflaţiei şi evită supradistensia spaţiilor aeriene
2. contribuie la menţinerea uscată a alveolelor, împiedicând
filtrarea lichidelor din capilare în alveole;

3. favorizează emulsionarea particulelor inhalate;

4. dizolvă şi neutralizează poluanţii gazoşi;

5. asigură curăţirea alveolelor prin mecanism de transport

mucociliar + stimularea macrofagelor alveolare.
Patologic:
La noii născuţi prematuri:
◦ raza alveolelor este mică;
◦ producţia de surfactant este redusă (ea creşte începând cu luna 6-
7 de gestaţie);
◦ apare sindromul de detresă respiratorie: alveolele se colabează
în expir şi este necesar un lucru mecanic inspirator mult prea
mare pentru a le destinde;
◦ tratament: aplicarea ventilaţiei cu presiune pozitivă continuă
(pentru a menţine deschise alveolele).

◦ Absenţa surfactantului este incompatibilă cu viaţa.

◦ La adulţi, aceste manifestări pot să apară în caz de edem pulmonar,

la fumători, după oxigenoterapie îndelungată sau inactivarea
surfactantului prin lichide de aspiraţie.
 FUNCŢIILE NERESPIRATORII ALE
PLĂMÂNULUI

◦ FONAŢIA.
= producerea de sunete la trecerea aerului printre corzile vocale.
- Vorbitul, cântatul, etc. se produc prin controlul centrilor nervoşi superiori
asupra musculaturii respiratorii, care direcţionează fluxul de aer printre corzile
vocale spre cavitatea bucală.

◦ MENŢINEREA ECHILIBRULUI ACIDO-BAZIC.

- prin eliminarea excesului de CO2.
- La nivelul sistemului nervos central există receptori sensibili la concentraţia
CO2 din sânge şi LCR şi ajustează corespunzător ventilaţia pulmonară.
 MECANISMUL DE APĂRARE PULMONARĂ

◦ Condiţionarea aerului atmosferic

= ajustarea temperaturii şi umidităţii aerului ambiental la valorile organismului înainte de a
ajunge la nivel alveolar. Rol: mucoasa nazală, oro şi nazofaringele.
◦ Olfacţia - contribuie la detectarea în aerul atmosferic a unor substanţe cu potenţial toxic din
aerul atmosferic.
◦ Filtrarea şi îndepărtarea particulelor inspirate
- Fosele nazale îndepărtează particulele cu d  10-15 m.
- CA mici: sedimentare particule cu d = 0,2 - 5 m
- Alveole: depunere particule cu d < 0,1 m
Îndepărtarea particulelor  reflexe de la nivelul CA +
transportul mucociliar.
◦ Mecanismul de apărare de la nivelul acinului pulmonar -  macrofagele alveolare
înglobează particulele inhalate pe care le distrug, au rol în răspunsul imun şi antiinflamator.
◦ Fizologia respiraţiei
◦ Prin respiraţie se asigură oxigenul necesar celulelor pentru arderea substanţelor organice şi producerea de
energie.
◦ Respiraţia
◦ Externă: schimbul de gaze dintre organism şi mediu extern
◦ Internă (tisulară): la nivelul celulelor
◦ Respiraţia externă:
◦ Ventilaţia pulmonară:
◦ → inspiraţia: - durează ~ 1s.
◦ Contracţia muşchilor intercostali externi determină orizontalizarea coastelor şi împingerea lor în faţă →
creşte diametrul antero-posterior şi transversal
◦ Contracţia diafragmului → creşterea diametrului vertical (inspiraţia normală determină coborârea
diafragmului cu ~ 1,5 cm, iar inspiraţia forţată determină coborârea cu 10 cm)
◦ La începutul inspiraţiei presiunea alveloră = presiunea atmosferică. Când se declanşează inspiraţia →
muşchii cutiei toracice se contractă → creşte capacitatea cutiei toracice → presiunea alveolară scade cu
1mm Hg → pătrunderea aerului în plămâni
◦ → expiraţia:
◦ durează≈ 2s.
◦ pasivă, are loc relaxarea muşchilor inspiratori → volumul cutiei toracice scade
◦ secţionarea nervului frenic ce inervează diafragmul determină asfixierea

◦ în timpul expiraţiei forţate se contractă muşchii intercostali interni, coastele fiind trase spre interior,
deasemenea şi muşchii abdominali participă la tragerea coastelor
◦ Schimbul de gaze de la nivelul alveolelor pulmonare (Fig,146 )
◦ Aerul inspirat cedează o parte din oxigen sângelui
◦ CO2 din sânge este cedat parţial alveolelor pulmonare
◦ Schimbul de gaze are loc datorită diferenţei de presiune ale gazelor din capilare şi alveole şi datorită
grosimii reduse dintre cele două suprafeţe de schimb respirator
◦ La nivelul alveolelor pulmonare presiunea O2 este de 100mmHg, în timp ce în sânge este doar de 37
mmHg
◦ În sânge presiunea CO2 este de 47 mm Hg, în timp ce în alveole este de 40 mmHg.
SCHIMBUL DE GAZE- ALVEOLE
surfactant

Alveolă
pulmonară

O Ţesut
conjunctiv
CO elastic

Capilar sanguin
◦ Transportul gazelor
◦ Oxigenul este transportat prin sângele arterial sub 2 forme:
◦ →HbO2 (98%)
◦ →dizolvat în plasmă (2%)
◦ CO2 este transportat prin sângele venos:
◦ →dizolvat în plasmă (5%)
◦ →HbCO2 (3%)
◦ →bicarbonaţi (HCO3-): 92%
◦ Respiraţia tisulară: utilizarea oxigenului în procesele de oxidoreducere (mitocondrii)
◦ SUBSTRAT (glucid) + O2 → CO2↑ + H2O + Energie (ATP)
◦ Pentru ca funcţia respiratorie să se adapteze respiraţia internă şi cea externă trebuie să se acorde între
ele. Când nu există acest acord apare insuficienţa respiratorie. Aceasta se poate datora unei proaste
ventilaţii (paralizia muşchilor respiratorii, fracturi de coaste) sau a reducerii suprafeţei de schimb
respiratoriu (TBC).
 MECANICA RESPIRAŢIEI.
FIZIOLOGIA SISTEMULUI MECANIC DE
POMPĂ RESPIRATORIE TORACO-PULMONARĂ

◦ Plămânii = pompă ce vehiculează aerul datorită alternanţei

ritmice a volumului cutiei toracice, de care sunt solidarizaţi prin
intermediul pleurelor.

Buna funcţionalitate a pompei ventilatorii implică:

◦ Relaţiile funcţionale ale sistemului mecanic toraco-pleuro-
pulmonar;
◦ Dinamica pompei pulmonare;
◦ Volumele pulmonare, capacităţile pulmonare statice şi poziţiile
ventilatorii;
◦ Performanţele pompei pulmonare.
 RELAŢIILE FUNCŢIONALE ALE SISTEMULUI
MECANIC TORACO-PLEURO-PULMONAR

◦ Corpul pompei are:

- schelet osos  rigiditate (coloana vertebrală, coastele şi sternul),
- ţesutul conjunctiv şi muşchii  mobilitate.
- are o singură cale de intrare şi de ieşire a aerului = căile respiratorii.

◦ Cutia toracică determină pătrunderea şi ieşirea aerului din plămâni, prin

modificări alternative şi ritmice de volum.
◦ Coastele realizează un grilaj rigid care asigură modificarea volumului
toracic, respectiv a diametrelor antero-posterior şi transversal.
◦ Coloana vertebrală joacă rolul de punct fix al mişcărilor respiratorii.
Mişcările sale reduse de flexie-extensie nu intervin decât în respiraţia
forţată.
◦ Muşchii inspiratori includ:
diafragmul, muşchii intercostali
externi şi muşchii inspiratori
accesorii (sterno-cleido-
mastoidianul, dinţatul anterior,
supracostalii, dinţatul posterior şi
superior, scalenii, romboidul,
trapezul, dorsalul mare şi
pectoralii).

◦ Muşchii expiratori = muşchii

abdominali şi intercostalii interni.

◦ Plămânii = structuri pasive care

urmează mişcările cutiei toracice.
 MECANICA VENTILAŢIEI PULMONARE
◦ = mişcarea aerului înăuntrul şi afara plămânilor.
◦ Ventilaţia pulmonară este asigurată prin modificarea volumului
pulmonar, realizată prin modificarea volumului cutiei toracice.
◦ Mişcarea aerului se face de la presiunea mare spre presiunea mai
mică.

◦ Legea lui Boyle - explică mişcarea aerului în plămâni:

◦ presiunea gazului este invers proporţională cu volumul;
◦ creşterea volumului pulmonar duce la scăderea presiunii
intrapulmonare (alveolare)  aerul trece înăuntru;
◦ scăderea volumului pulmonar duce la creşterea presiunii
intrapulmonare (alveolare)  aerul iese afară.
Modificarea volumului cutiei toracice
◦ este dată de:
1. mişcarea diafragmului în
jos şi în sus, ducând la
creşterea sau reducerea pe
verticală a volumului cutiei
toracice;
2. mişcarea coastelor
(ridicarea sau coborârea),
ducând la creşterea sau
reducerea diametrului
antero-posterior al cutiei
toracice).
 MUŞCHII RESPIRATORI

◦ diafragmul - rol principal;

◦ muşchii cutiei toracice - muşchi
voluntari, inervaţi de nervii
intercostali:
◦ muşchii intercostali externi -
m. inspiratori;
◦ muşchii scaleni (ridică primele
2 coaste) şi
sternoclidomastoidieni (ridică
sternul)
- m. inspiratori accesorii;
◦ muşchii intercostali interni -
m. expiratori;
◦ muşchii abdominali - m.
expiratori.
 Diafragmul

◦ principalul muşchi respirator;

◦ inervat de nervii frenici, cu
originea C3-C5;
◦ în inspir: contracţia  determină
coborârea bazei plămânilor 
asigură singur intrarea volumului
curent
(VT = 500 ml);
◦ în expir: relaxarea determină
bombarea sa  comprimă
plămânii  asigură ieşirea aerului.
 Mecanismul respiraţiei de repaus: Inspirul

◦ Necesită lărgirea cutiei toracice,

pentru a scădea presiunea pleurală;
◦ Asigurat activ de:
◦ contracţia diafragmului 
determină coborârea bazei
plămânilor  asigură intrarea a
500 ml aer (VT);
◦ contracţia muşchilor intercostali
externi  determină ridicarea
coastelor  creşterea volumului
toracic;
◦ muşchii abdominali se relaxează.
 Mecanismul respiraţiei de repaus: Expirul

◦ Necesită reducerea volumului cutiei

toracice, pentru a creşte presiunea
pleurală;
◦ Asigurat pasiv de:
◦ reculul elastic pulmonar 
determină revenirea plămânilor la
volumul iniţial;
◦ relaxarea diafragmului care se
bombează  comprimă plămânii.
 Mecanismul respiraţiei forţate

◦ Inspirul fortat - asigurat activ de

contracţia diafragmului şi a m.
inspiratori  intrarea unui volum
de aer mai mare (maxim = VT+VIR
= CI);
◦ Expirul fortat –
- mecanism pasiv
+
- contracţia activă a m. expiratori
 se comprimă mai puternic
plămânii  asigură ieşirea unui
volum de aer mai mare (maxim =
VT+VER).
◦ Plămânul tinde să se colabeze
PRESIUNEA PULMONARĂ
datorită structurii elastice  tinde să
expulzeze întregul volum de aer,
dacă nu ar interveni forţe opuse care

să-l menţină destins.

◦ Plămânul nu prezintă nici un
ataşament faţă de peretele toracic şi
este suspendat de trahee 
„pluteşte“ în cutia toracică,
înconjurat de fluidul din cavitatea
pleurală.
◦ Cavitatea pleurală este delimi-tată
de cele 2 foiţe pleurale.
 Fluidul din cavitatea pleurală

◦ strat fin (20 mm) între cele două foiţe

pleurale;
◦ are un rol lubrefiant pentru mişcările
plămânului;
◦ asigură ataşamentul între plămâni şi
cutia toracică: prin sucţiunea
permanentă a excesului de fluid în
canalele limfatice  cele două foiţe
pleurale se menţin ataşate

se mişcă sincron cu mişcările cutiei
toracice

plămânul urmează mişcarea lor.
a) Presiunea pleurală (Ppl)
◦ are o valoare negativă - sub
presiunea atmosferică (Patm) 
asigură distensia alveolelor
◦ variază în funcţie de mişcările
respiratorii:
◦ la începutul inspirului:
Ppl = -5 cm H2O;
◦ în inspir (1), pe măsură ce
creşte volumul cutiei toracice:
Ppl devine tot mai negativă (-
7,5 cm H2O)
 determină distensia
pulmonară şi a căilor aeriene
 permite intrarea unui volum
mai mare de aer în plămâni;
 Presiunea pleurală (Ppl)

◦ în expir (4), pe măsură ce scade

volumul pulmonar, Ppl devine tot
mai puţin negativă  apare
tendinţa de colabare pulmonară şi
a căilor aeriene;
◦ în expirul forţat cu glota închisă
(ex: manevra Valsalva), Ppl ajunge
la valoarea pozitivă maximă.

◦ Patologic: prin deschiderea cavităţii

pleurale se produce pneumotoraxul
 pătrunde aerul înăuntrul cavitaţii
şi se colabează plămânii.
 Presiunea alveolară (PA)

◦ este presiunea aerului din alveolele

pulmonare;
◦ variază în funcţie de mişcările
respiratorii:
◦ în poziţia de repaus respirator
(când nu există nici un flux de aer
în plămâni):
◦ PA= Patm = 0 cmH2O;
◦ aceeaşi presiune se menţine din alvelole  de-a lungul
întregului arbore traheo-bronşic (0 cmH2O);
 Presiunea alveolară (PA)
◦ în inspir (2), pentru a asigura
intrarea aerului în alveole, PA
scade sub Patm:
◦ PA=-1 cm H2O este suficientă pentru a asigura intrarea
VT (500 ml) în inspirul de repaus (3);

◦ în expir (5), pentru a asigura

ieşirea aerului din alveole, PA
creşte peste Patm:
◦ PA=+1 cm H2O este suficientă pentru a asigura ieşirea
VT (500 ml) în expirul de repaus (6).
 Variaţiile presiunii alveolare în ciclul respirator
1. La sfârşit expir: PA=Patm= 0
mmHg  nu există flux de aer;
2. În inspir: Prin creşterea
volumului toracic  creşte
volumul alveolar şi scade PA 
PA<Patm  aerul trece în
plămâni
3. La sfârşit inspir: PA=Patm= 0
mmHg  nu există flux de aer;
4. Prin scăderea volumului toracic
 scade volumul alveolar şi
creşte PA  PA>Patm  aerul
iese din plămâni
Volume, capacităţi şi debite respiratorii
◦ În timpul unei respiraţii normale sau forţate se introduc şi se expulsează din plămâni volume caracteristice de aer.
Volumele respiratorii reprezintă cantităţi de aer din anumite momente ale ciclului respirator , iar capacităţile sunt
combinaţii de volume.
◦ Volumul curent (AC) este cantitatea de aer (500 ml) care este inspirată sau expirată în timpul unui act respirator
normal.
◦ Volumul inspirator de rezervă (VIR) este cantitatea de aer care poate fi inspirată forţat după o inspiraţie normală
(3000 ml).
◦ Volumul expirator de rezervă (VER) este volumul de aer (circa 1100 ml) ce poate fi expirat forţat după o
expiraţie normală.
◦ Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer rămas în plămâni, (circa 1200 ml) după o expiraţie maximă.
Prin deschiderea spaţiului pleural se produce pneumotorax, când plămânul se retractă în jurul hilului şi expulsează
o cantitate de aer numită volum de colaps. Ceea ce rămâne în plămâni constituie volumul minimal. Ambele sunt
fracţiuni ale volumului rezidual. Un ţesut pulmonar, care conţine aer minimal, pluteşte la suprafaţa apei (proba
docimaziei pozitivă), Plămânul unui nou-născut, care nu a respirat niciodată, nu conţine aer minimal: în acest caz
proba docimaziei este negativă (plămânul nu pluteşte). Aceste probe se utilizează în criminalistică.
◦ Capacitatea vitală pulmonară (CV) reprezintă cantitatea de aer care poate fi expirată forţat după o
inspiraţie maximă. Are o valoare de circa 4600 ml şi rezultă din însumarea AC+VIR+VER.
◦ Capacitatea inspiratorie (CI). Cuprinde volumul de aer ce poate fi inspirat forţat . Are o valoare de circa
3500 ml (AC+VIR).
◦ Capacitatea funcţională reziduală (CRF) reprezintă cantitatea de aer de circa 2300 ml care rămâne în
plămân după o expiraţie normală (VR +VER).
◦ Capacitatea pulmonară totală (CPT), de circa 5800 ml, cuprinde toate volumele menţionate, fiind
cantitatea de aer care se găseşte în plămâni la sfârşitul unei inspiraţii forţate (AC+VER+VIR+VR).
◦ Cu excepţia volumului rezidual, celelalte volume şi capacităţi se determină spirometric.
◦ Debitul respirator de repaus sau minut-volumul respirator reprezintă cantitatea de aer proaspăt care
ventilează plămânii în decursul unui minut. Rezultă din produsul volumului curent cu frecvenţa
respiratorie. În condiţii de repaus, valoarea lui este de 8-9 l. Poate ajunge în condiţii de efort până la 100-
200 l.
◦ Spaţiul mort anatomic include spaţiul căilor respiratorii aeriene la nivelul cărora nu are loc schimb de
gaze.
◦ Spaţiul mort fiziologic cuprinde în plus şi alveolele aerate, dar care nu sunt irigate. La persoanele
sănătoase, spaţiul mort antomic este egal cu cel mort fiziologic, deoarece toate alveolele sunt funcţionale.