Aparatul respirator (Apparatus respiratorius)

sau sistemul respirator

- constituie totalitatea organelor care servesc la schimbul gazos

între organism și mediu, asigurând organismul cu oxigen, indispensabil vieții
celulelor.

La mamifere și la om aparatul respirator este format din două categorii de organe:

căile respiratorii și organele respiratorii – plămânii.

Căile respiratorii (cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee și bronhii de calibru

diferit, inclusiv și bronhiolele) nu iau parte la schimbul de gaze; ele au rolul de a
conduce aerul la plămâni și de a-l purifica, a încălzi și a umezi aerul inspirat. Se
deosebesc: căile respiratorii superioare (cavitatea nazală și faringele) și căile
respiratorii inferioare (laringele, traheea și bronhiile).

Plămânii au rolul cel mai important în respirație, la nivelul lor are loc respirația
pulmonară, schimbul gazos între organism și mediu realizându-se la nivelul
alveolelor pulmonare.
Sistemul respirator:
Lobulul
1. Sinusul nazal: 18. Bronhiile principale: 31. Plamânul respirator:
2. Sinusul frontal stângă și dreaptă stâng: 41. Țesut
3. Sinusul sfenoid 19. Inele cartilaginoase 21. Bronhii lobare: conjunctiv
4. Tractul respirator 20. Bronhiile lobare: 22. Superioară 42. Saci alveolari
superior: 21. Bronhii lobare superioare stânga 43. Canal alveolar
5. Nas 22. Bronhii lobare inferioare 23. Superioară 44. Glandă
6. Cavitatea nazală 23. Bronhii lobare mediane dreapta mucoasă
7. Cornete nazale 24. Bronhie segmentară 32. Lob superior 45. Mucoasă
8. Vestibulul nazal 25. Plamânul drept: 34. Fisura oblică 46. Arteriolă
9. Faringe 26. Lob superior 35. Incizura pulmonară
10. Laringe: 27. Scizura orizontală cardiacă 47. Venulă
11. Epiglota 28. Scizura oblică 36. Lingula pulmonară
12. Cartilaj tiroidian 29. Lobul median 37. Lobul inferior 48. Capilare
13. Cartilaj cricoidian 30. Lobul inferior 38. Diafragma 49. Atriu
14. Corzi vocale 39. Cavitatea 50. Alveole
15. Tractul respirator bucală
inferior 40. Esofag
16. Trahea
17. Carena traheei

Anatomia[modificare | modificare sursă]

Aerul inspirat se deplasează trecând pe rând prin:

 Cavitate nazală - sunt căptușite cu mucoasa nazala. Aceasta are o foarte

bogata rețea de vase cu rol în încălzirea aerului. Ea produce mucus care
umezește aerul și retine particule străine.
 Faringe - este organul comun sistemului digestiv și sistemului respirator.
 Laringe - are în peretele său numeroși mușchi și piese cartilaginoase
protectoare. Un cartilaj în forma de frunza (epiglota) acoperă intrarea
substanțelor nutritive, înghițite. În interior, peretele laringelui are niște pliuri
musculoase, coardele vocale, care prin vibrare creează sunete.
  Trahee - conține în peretele său inele cartilaginoase suprapuse care țin
mereu deschis.
 Bronhii - au țesut cartilaginos. Mucoasa traheei și bronhiilor produce
mucus care retine particulele străine, iar cilii prezenți împing corpurile
străine spre ieșire, prin mișcarea lor permanenta.
 Saci alveolari - sunt extremitățile bronhiolelor( care nu au cartilaj, dar au
țesut muscular neted).
 Alveole pulmonare (în plămâni)de unde oxigenul trece în sânge, apoi în
celule.


Controlul[modificare | modificare sursă]

De reglarea și controlul funcției respiratorii sunt responsabile două zone ale

trunchiului cerebral, și anume medulla oblongata(bulbul rahidian) și puntea lui
Varolio.

Respirația este funcția prin care se asigură continuu și adecvat aportul de oxigen din
aerul atmosferic până la nivelul celulelor care îl utilizează și circulația în sens invers
a dioxidului de carbon produs de metabolismul celular.

Componentele sistemului respirator sunt: căile respiratorii (cavitatea nazală,

faringele, laringele, traheea, bronhiile) și plămânii. Fosele nazale (nările), fac
legătura între mediul extern și cavitatea nazală (mediul intern), Interiorul cavității
nazale este căptușit cu o mucoasă ale cărei secreții mențin locul mereu umed.
Mucoasa, fiind puternic vascularizată, încălzește aerul inspirat. Mucusul, cât și firele
de păr din fosele nazale opresc înaintarea prafului și a altor impurități care se pot
afla în aerul inspirat.

Faringele este organul în care se încrucișează calea respiratorie cu calea digestivă.

Laringele este alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior prezintă o
proeminență, numită “mărul lui Adam”. La intrarea în laringe se află un căpăcel
numit epiglotă, care, la nevoie, astupă cavitatea laringelui numită glotă. Laringele
este și organul vorbirii, deoarece în interiorul său se află două perechi de pliuri
numite coarde vocale. Prin vibrarea coardelor inferioare se produc
sunetele. Traheea este un tub lung de aproximativ 12cm, menținut deschis datorită
inelelor cartilaginoase care intră în structura sa. Spre esofag, țesutul cartilaginos
este înlocuit cu țesut moale, ce ușurează trecerea alimentelor prin esofag. Peretele
intern al traheii este căptușit cu o mucoasă umedă, ale cărei celule sunt ciliate. Cilii
se mișcă de jos în sus, antrenând astfel impuritățile spre exterior. Bronhiile, în număr
de două, sunt ramificații ale traheii care pătrund în plămâni. Inelele cartilaginoase ale
acestora sunt complete, iar mucoasa lor conține, de asemenea, celule ciliate.
Bronhiile se ramifică în bronhii secundare: două în plămânul stâng, trei în plămânul
drept.

Plămânii sunt două organe alveolare elastice, de culoare roz, așezate în cutia
toracică, deasupra diafragmei. Plămânul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămânul
stâng are doar doi lobi, între cei doi plămâni aflându-se inima. În fiecare lob pătrunde
câte o bronhie secundară, care se ramifică în tuburi din ce în ce mai mici, numite
bronhiole. Acestea, când ajung să aibă 1mm în diametru, nu mai au inele
cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termină cu saci pulmonari, alcătuiți din mici
umflături cu pereții foarte subțiri, numite alveole pulmonare.

Alveola pulmonară este unitatea structurală și funcțională a plămânului. Între sacii

pulmonari se află un țesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au mușchi. Suprafața lor
este acoperită de două foițe, numite pleure. Una este lipită de plămân (pleura
viscerală), cealaltă de peretele intern al cavității toracice (pleura parietală). Între ele
se află o cavitate foarte subțire (spațiul pleural), în care se găsește o peliculă
de lichid (lichidul pleural). Plămânii sunt foarte bine vascularizați de arterele și venele
pulmonare. Arterele pulmonare pătrund în plămâni printr-un loc numit hil, se ramifică
și însoțesc bronhiile până la sacii pulmonari, unde se ramifică în arteriole care se
continuă cu capilarele. Acestea se deschid în venule care înconjoară sacii, însoțesc
apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc în venele pulmonare (câte două de fiecare
plămân) și ies din plămân tot prin hil. Ele se deschid în final, în atriul stâng.
Un plămân este, deci, alcătuit dintr-un mare număr de saci pulmonari. Suprafața
acestora este foarte mare datorită alveolelor, a căror suprafață totală atinge 200 m
pătrați. Astfel, sângele și aerul se găsesc în contact pe o mare suprafață. Ele sunt
separate doar de pereții foarte subțiri ai alveolelor și ai capilarelor.
Fiziologia sistemului respirator[modificare | modificare sursă]

Funcționarea sistemului respirator, prin care se asigură respirația, cuprinde, în

principal, respirația pulmonară și respirația celulară.

Respirația pulmonară[modificare | modificare sursă]

Această etapă a respirației cuprinde două faze: pătrunderea aerului în plămâni

(inspirația); eliminarea aerului din plămâni (expirația), care durează mai mult
decât inspirația. Un om adult aflat în repaus execută 16 mișcări respiratorii
pe minut (ritmul respirator). Acest ritm este mai mare la femeie; el crește în timpul
activității musculare, al exercițiilor fizice etc. Respirațiile normale sunt acte reflexe
involuntare. Plămânii, neavând mușchi, urmează pasiv mișcările cutiei toracice. În
timpul inspirației, volumul cutiei toracice crește datorită contracției mușchilor
respiratori: diafragma se contractă și coboară, mușchii intercostali trag coastele și le
ridică. Mișcarea coastelor împinge sternul înainte, iar plămânii se umplu cu aer. În
momentul expirației, mușchii se relaxează, iar plămânii își micșorează volumul o
dată cu cel al cutiei toracice, eliminând aerul. Inspirația este, deci, faza activă a
respirației, iar expirația este faza pasivă. Intrările și ieșirile de aer din sistemul
respirator prezintă ventilația pulmonară, care depinde de frecvența și profunzimea
mișcărilor respiratorii. Acestea pot crește prin antrenament, gimnastică etc. Aerul
este un amestec de gaze în următoarea proporție: 21% oxigen, 78% azot,
0,03% dioxid de carbon și alte gaze în cantități foarte mici. Caracteristicele aerului
inspirat sunt diferite de cele ale aerului expirat.

Astfel în plămâni, aerul pierde oxigen, se îmbogățește în dioxid de carbon și vapori

de apă. Schimbările de gaze se produc la nivelul alveolelor pulmonare, unde
sângele și aerul se găsesc în contact pe o mare suprafață. Dioxidul de carbon
din sânge traversează pereții capilarelor și pereții alveolelor, de unde va fi eliminat
prin expirație. Oxigenul din aerul ajuns în alveole în urma inspirației traversează
pereții acestora, pereții capilarelor și ajunge în sânge, care îl transportă la organe.
Schimbul de gaze la nivelul pulmonar are loc întotdeauna în acest fel, datorită
diferențelor de presiune a acestor gaze în plămâni și sânge.
Volumele și capacitățile pulmonare[modificare | modificare sursă]

Volumele și capacitățile pulmonare sunt metoda simplă pentru studiul ventilației

pulmonare, reprezintă înregistrarea volumului aerului deplasat spre interiorul și
respectiv exteriorul plămânilor – procedeu numit spirometrie, datorită numelui
aparatului utilizat – spirometru. Există patru volume pulmonare diferite care adunate
reprezintă volumul maxim pe care îl poate atinge expansiunea pulmonară.

Volumele

1. Volumul curent (VC) este volumul de aer inspirat și expirat în

timpul respirației normale – 500 ml.
2. Volumul inspirator de rezervă (VIR) este un volum suplimentar care
poate fi inspirat în urma unei inspirații forțate, după inspirația unui
volum curent, valoarea lui medie la adulți este de 1500 ml, ceea ce
reprezintă 60% din capacitatea vitală.
3. Volumul expirator de rezervă (VER) reprezintă cantitatea suplimentară
de aer ce poate fi expirată în urma unei expirații forțate după expirarea
unui volum curent, valoare lui medie la adulți este de 1200 ml,
aproximativ 25% din capacitatea vitală.
4. Volumul rezidual (VR) este volumul de aer care rămâne în plămâni și
după o expirație forțată, valoarea lui medie la adulți este de 1300 ml,
adică aproximativ 25% din capacitatea vitală.
Capacitățile

1. Capacitatea pulmonară totală (CPT) reprezintă volumul de aer cuprins

în plămâni la sfârșitul unei inspirații maxime, însumând toate volumele
pulmonare menționate.
2. Capacitatea vitală (CV) reprezintă volumul de aer ce poate fi scos din
plămâni printr-o expirație forțată efectuată după o inspirație maximă.
3. Capacitatea reziduală funcțională (CRF) reprezintă volumul de aer
care rămâne în plămâni la sfârșitul unei expirații de repauz
4. Capacitatea inspiratorie (CI) reprezintă volumul de aer ce poate fi
introdus în plămâni printr-o inspirație maximă care începe la sfârșitul
unei expirații de repaus.